Cărţi

Publicat în 1970 și ecranizat în 1971, în regia lui Stanley Kramer, acest bestseller devenit clasic despre maturizare și inadaptare, considerat de critică un răspuns american la Împăratul muștelor de William Golding, continuă să fie de o acută actualitate, aducând în discuție teme precum cultura violenței, supraviețuirea într-un mediu ostil și drepturile animalelor. Nominalizată la Premiul Pulitzer, cartea a marcat, alături de film și de melodia cu același titlu, înregistrată de grupul The Carpenters, o întreagă generație care a contestat legea celui mai puternic.

„Trimiteți-ne un băiat și vă vom trimite un cowboy!“ – nu contează dacă lui îi e frică de cai sau face pipi în pat. Pentru o mie șase sute de dolari, tabăra de băieți Box Canyon îi va transforma în bărbați, iuți la mânie și zgârciți la vorbă. Părinților ocupați (să călătorească, să divorțeze și să se recăsătorească sau pur și simplu să aibă succes) din suburbiile bogate, soluția nici nu li se pare scumpă, așa încât șase puști care se aleg cu porecla Pișăcioșii, „cea mai grozavă adunătură de nasoi“ pe care a văzut-o tabăra, își unesc improbabilele lor forțe pentru o misiune nocturnă de salvare a bizonilor și totodată a lor înșiși. Dar, pe măsură ce răsare soarele roșu și crud al Arizonei, ei vor descoperi prețul singurului lor moment de glorie.

„Trecerea de la adolescență la maturitate a fost o temă predilectă pentru scriitori precum Salinger, Conroy, James Kirkwood și William Bradford. Dar nici unul dintre ei nu a tratat tema cu atâta căldură, bucurie și înțelegere ca Glendon Swarthout. Nu-i veți uita prea curând pe Pișăcioși sau bestiile magnifice, bizonii, care fac parte din aventura lor.“ — Minneapolis Tribune

„Binecuvântați animalele și copiii este un roman și amuzant, și usturător, și tulburător, și sensibil. Dar nu este deloc sentimental; bufoneria aparentă a eroilor săi nu ascunde cruzimea care le-a modelat existența. Asemenea bizonilor pe care sunt hotărâți să-i salveze, ei trebuie să se confrunte cu propria libertate. Dar cu ce cost...“ — National Observer

Publicat în iunie 1991 în Franța, la aproape un după ce autorul părăsise Albania, volumul Povara crucii este un rechizitoriu al celui mai dur comunism european, cel albanez. Ismail Kadare face o cronică amară a anilor 1960–1990, cei mai fertili din cariera sa, dar și perioada în care dominaţia statului dictatorial s-a impus total în literatură şi artă. Foarte puţini au fost scriitorii care au reuşit să răzbată prin ochiurile înguste ale plasei ideologice, iar Kadare a fost unul dintre ei. În ciuda constrângerilor, fricilor, mărturisite sau nu, a  concesiilor.

Povara crucii este un inventar al mişcărilor tactice neaşteptate, al zigzagului continuu şi derutant din războiul, rareori făţiş, dintre scriitor şi stat, în care fiecare rând scris trebuia plătit cu o umilinţă, cu o retragere, cu un compromis, dar totuşi în absenţa „marelui compromis“ la care au ajuns atât de mulți scriitori, fără o predare necondiţionată, fără o pactizare cu regimul. În ultimă instanţă, Povara crucii este un drum al calvarului cristic, parcurs de un scriitor celebru braţ la braţ cu opera sa, sub biciul nemilos al dictaturii.

„Uneori mi se părea că, aşa cum spadasinul îşi împinge adversarul pe terenul care‑i este favorabil, tot astfel şi eu atrăsesem tiranul pe terenul literaturii, acolo unde mă simţeam în largul meu, iar el, indiferent de simţul artistic rafinat pe care‑l avea, nu putea fi decât un amator. Acolo, în câmp deschis, departe de gărzi, de curteni, de doctrină şi de dictatură, aveam impresia că‑l pot învinge. Aşa încât să‑i pun masca. Apoi chiar ea avea să‑l ţină prizonier. Acolo deci, pe câmpul binecuvântat, la picioarele templului, absolut singur, acolo aş fi putut să‑l pun la pământ. Cuvântul «singur» îmi părea atunci prezent peste tot. Nu era doar titlul romanului, îl aveam în mine, era pe buzele prietenilor şi duşmanilor mei (Cum de ai pus această «singurătate» chiar în titlu? Asta a fost chiar prima observaţie. După care au tăcut toţi. Cum se părea, tiranul însuşi îşi acceptase singurătatea.) Chiar şi eu, deşi aveam prieteni mulţi şi devotaţi, tot singur aş fi fost acolo, în câmp deschis. Şi, indiferent câtă încredere aveam în arta mea, inima îmi spunea uneori că nu era exclusă posibilitatea ca monstrul să mă atace într‑o clipă.“ — ISMAIL KADARE

Publicat în 1953, după ce a apărut în foileton între anii 1951 și 1953 în revistele literare japoneze Gunzō și Bungakukai, Culorile interzise, considerat astăzi una dintre capodoperele lui Yukio Mishima, a suscitat mult timp controverse prin temele explorate: iubirea interzisă, sexualitatea, normele sociale și latura întunecată a esteticii.

Într-o Japonie postbelică, bătrânul scriitor Shunsuke, cu o operă prolifică, binecunoscută, dar deja încheiată, care și-a dedicat întreaga viață spiritului și creației, este fascinat de frumusețea excepțională a lui Yūichi, un tânăr homosexual. Punându-și în minte să facă din acesta ultima sa capodoperă – vie –, îi propune lui Yūichi un pact diabolic: să o ia pe soție pe Yasuko, ultima mare iubire a bătrânului scriitor, urmând ca el să îi asigure tânărului deopotrivă sprijinul financiar și sfaturile neprețuite pentru a deveni arma perfectă împotriva femeilor. Misoginia declarată a lui Shunsuke și resentimentul față de femeile care l-au făcut să sufere întreaga viață își găsesc astfel o crudă satisfacție, iar Yūichi devine întruparea monstruoasă a răzbunării bătrânului și ultima sa operă. O operă care își va depăși și, într-un fel, ucide maestrul.

„Personajele lui Mishima sunt memorabile, narațiunea ‒ care abundă în reflecții complexe și labirintice asupra moralei ‒ este impecabilă, iar imaginile vizuale sunt uluitoare.“ — Kirkus Reviews

„Precum Vladimir Nabokov cu Lolita sau Oscar Wilde cu Dorian Gray, Mishima a riscat cu romanul Culorile interzise și, împăcând așteptările cititorilor cu cerințele artei sale, a câștigat.” — The Japan Times

„Vie, curgătoare (ca râul din carte, pe malul căruia Doina Ruști își construiește propriul Macondo, un loc în care nimeni n-are voie să se uite la ceas), povestea din Ferenike cucerește prin culoare și ingeniozitate. Întâmplările și locurile, casa și moara, fântâna, lucrurile (oricât de mari, oricât de mici), pământul, apa, deși pare că au corespondent autobiografic unic, fixat în real, se deschid toate înspre simbol și (uneori) fantastic. Iar personajele, cu nume de la pitorești la stranii, sunt o galerie de tablouri pictate față-spate, realitate și ficțiune. În mijlocul lor, privindu-i cu ochii de atunci și de-acum, e o fetiță care poartă rochii pe poalele cărora sunt scrise toate numele care i-ar fi plăcut în locul celui primit.“ — LIDIA BODEA

„Ferenike reconfirmă instinctul infailibil de povestitoare al Doinei Ruști. O proză cinematografică, formidabilă, cu rezonanțe mitologice, în care scenele ni se desfășoară în fața ochilor, iar câteva rulează chiar în buclă, continuu, obsedant, ca un memento al suferințelor lumii trecute, privite nu cu detașare, ci cu o limpezime totală, fără breșe.“ — ROXANA DUMITRACHE

„Am scris Jacques și stăpânul său pentru plăcerea mea personală și, poate, cu speranța vagă că într-o zi va putea fi jucată într-un teatru cehesc, sub un alt nume. În loc de semnătură, am răspândit în text (un alt joc, o altă variațiune!) câteva amintiri ale lucrărilor mele precedente: perechea Jacques și Stăpânul e o evocare a celor doi prieteni din Mărul de aur al dorinței eterne (Iubiri caraghioase); există o aluzie la Viața e în altă parte și o alta la Valsul de adio. Da, erau amintiri; toată piesa era un adio adresat vieții mele de scriitor, «un adio în formă de divertisment». Valsul de adio, romanul pe care l-am terminat cam în aceeași perioadă, urma să fie ultimul meu roman. Cu toate acestea, am trăit acele timpuri fără gustul amar al unui eșec personal, fiindcă despărțirea personală se confunda cu o alta, imensă, care mă depășea: în fața eternei nopți rusești, am trăit la Praga sfârșitul violent al culturii occidentale, așa cum fusese ea concepută în zorii Epocii Moderne, fondată pe individ și pe rațiunea lui, pe pluralismul gândirii și pe toleranță. Am trăit, într-o țară mică occidentală, sfârșitul Occidentului.“ — MILAN  KUNDERA

O profeție a oracolului din Delphi, întâlnirea cu o tânără răpitoare... și soarta lui Noam este pecetluită atunci când ajunge în Atena secolului al V-lea î.Chr. La umbra Acropolei și a statuilor zeilor, pe urmele lui Aristofan și în preajma lui Socrate, îi întâlnește pe medicul Hipocrate, pe marele strateg Pericle și pe tulburătoarea Aspasia. Un roman fascinant în care Éric-Emmanuel Schmitt ne poartă, cu o erudiție dezinvoltă, la izvoarele civilizației europene.

„Opt volume, mii de pagini, o poveste care traversează milenii și mai multe civilizații, cu ambiția supremă de a nara istoria omenirii. Un pariu nebunesc? La jumătatea călătoriei, îndoielile s-au risipit și neîncrederea a făcut loc admirației.“ — Lire Magazine

„Jubilatoriu și solar, romanul Lumina fericirii nu își dezminte titlul. Citiți-l fără întârziere, pentru a înțelege de unde venim.“ — Le Pèlerin

Fata cu părul roșu de la Auschwitz, impresionanta poveste a unei supraviețuitoare a Holocaustului, originară din satul Crasna, a fost tradusă în unsprezece limbi și recompensată cu Readers’ Favorite Gold Medal în 2022.

„Acum, când scriu aceste rânduri, fata cu părul roșu, care și-a promis că se va întoarce acasă, are cinci copii, douăzeci și opt de nepoți, o sută douăzeci de strănepoţi și șapte străstrănepoți. Fiecare dintre ei râde, iubește și-și trăiește propriile revelații. Dacă citiți această carte înseamnă că sunteți în viață, că lumea a fost creată anume și pentru voi. Întreaga frumusețe a lumii a fost creată numai pentru voi, pentru fiecare în parte.“ — NECHAMA BIRNBAUM

„O poveste emoționantă despre supraviețuire.“ — The Jerusalem Post

„Nimeni nu a scăpat cu viață la Auschwitz fără noroc, dar adesea eroina a învins moartea prin inteligență și înțelepciune, determinare și o voință de fier. A fost una dintre puținele persoane care au intrat în camerele de gazare și s-au întors, deoarece, în ziua în care a fost selectată pentru a fi ucisă, gazarea s-a oprit. Era mai valoroasă pentru naziști vie decât moartă.“ — MICHAEL BERENBAUM

„Fata cu părul roșu de la Auschwitz este povestea unei supraviețuitoare eroice a Holocaustului, care a trăit cea mai mare oroare pe care a cunoscut-o civilizația. Cu toate acestea, loialitatea, curajul ei de nezdruncinat și speranța ei indestructibilă ne inspiră să credem în continuare în natura umană.“ — Rabbi MEYER H. MAY, director executiv, Centrul Simon Wiesenthal

La optsprezece ani, în primăvara lui 1944, Rozi Greenstein este deportată împreună cu toată familia la Auschwitz. Fratele și mama ajung imediat în camerele de gazare, iar pe ea și pe sora ei, Leah, le așteaptă încercări inimaginabile, cărora doar printr-o extraordinară voință de a trăi le vor putea supraviețui. Povestea celor două surori și a tovarășelor lor de suferință, înregistrată între anii 2016 și 2018, când Rozi, stabilită în Statele Unite după Al Doilea Război Mondial, era nonagenară, și transformată într-o carte de către Nechama Birnbaum, nepoata ei, dezvăluie infernul lagărelor naziste și al ghetourilor de pe teritoriul transilvănean anexat Ungariei în urma Dictatului de la Viena. Contrapunând scenele luminoase ale copilăriei și realitatea cruntă a lagărelor de muncă, povestea lui Rozi și a celor din jurul ei este o mărturie lucidă a unei supraviețuitoare care a crezut, mai presus de orice, în visurile sale despre viitor. Iar acestea au ținut-o în viață.

Traducere de Alexandru Bejinariu şi Ion Tănăsescu (după volumul editat de Oskar Kraus în 1924 la Felix Meiner Verlag, Leipzig)

Studiu introductiv de Ion Tănăsescu

„Psihologia din punct de vedere empiric (1874) a lui Franz Brentano (1838–1917) este una dintre cele mai importante scrieri de limbă germană din a doua jumătate a secolului XIX și totodată sursa unor teorii epocale atât în sfera filozofiei, cât și în cea a cercetărilor psihologice. Freud și-a dezvoltat psihanaliza distanțându-se de teze fundamentale ale psihologiei lui Brentano, ale cărui prelegeri de filozofie le-a frecventat totuși constant. Nu mai puțin, însăși fenomenologia husserliană își află, în bună măsură, fundamentul în gândirea brentaniană. Nu este deci nici o exagerare să spunem că întreaga filozofie a psihologiei, precum și actuala filozofie a minții nu pot fi înțelese în resorturile lor ultime fără studiul acestei opere apărute acum 150 de ani.“ — ION TĂNĂSESCU

„Brentano e un tip teribil de inteligent, poate chiar un geniu!… E un om ideal în multe privințe!“ — SIGMUND FREUD

„Fără Brentano nu aș fi scris un rând filozofie!“ — EDMUND HUSSERL

Ediţie îngrijită de Maria Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu

Traducere, studii introductive şi note de Maria Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Melania Bădic, Emanuel Conţac, Octavian Florescu, Cristinel Iatan, Sorin-Ioan Loghin, Ovidiu Pietrăreanu, Tarciziu‑Hristofor Șerban, Silviu Tatu

„Textul Bibliei confirmă, prin structura şi istoria lui, teologia Treimii. Căci el are trei autori: Dumnezeu (inspiratorul lui suprem, izvorul Revelaţiei), autorii textului consemnat în scris (primitorii şi transmiţătorii Revelaţiei) şi traducătorii textului originar. Cu volumul de faţă, ne aflăm în prezenţa traducătorilor, exponenţi ai «vorbirii în limbi», mediatori ai Duhului, păstori ai cuvintelor aflate în căutarea Cuvântului. Ei merită toată admiraţia noastră. Pentru că reuşesc să pună erudiţia cea mai temeinică în serviciul cordialităţii, al nevoii de a înţelege ceea ce e dincolo de înţelegerea obişnuită.“ — ANDREI PLEȘU

În Biblia ebraică, cele două cărți ale lui Samuel, profetul a cărui naștere e relatată la începutul lor, constituie o singură unitate literară, în continuarea cărții Judecătorii.

Figura centrală în jurul căreia se constituie narațiunea din 1–2 Samuel este regele David și toate personajele au legătură cu el. Povestea lui, un adevărat roman istoric, are o valoare literară excepțională. Fin cunoscător al naturii umane, autorul sacru imaginează profund și critic trăirile personajelor în mijlocul frământărilor politice și al situațiilor familiale complicate care le modelează. Nu doar personajele principale – Samuel, Saul și David –, ci și cele episodice (fiii lui Eli, înțeleapta Abigail, nefericita Mihal și soțui ei, Paltiel, credinciosul Urie etc.) alcătuiesc o galerie de portrete complexe, care incită la reflecție. Iar ilustrările virtuților și năravurilor ce se înfruntă permanent în natura umană ne transmit învățături valabile în orice timp. Pe lângă textele narative întrepătrunse cu dialog, se remarcă și minunate poeme (de ex. Cântarea Anei, din 1Sam 2, sau psalmul lui David din 2Sam 22).

Un loc important îl ocupă Chivotul Legământului, ca principală moștenire identitară a perioadei constituirii poporului. Evocarea prezenței Chivotului în diverse situații e un mod de a întreține conștiința că reușita existenței lui Israel este garantată de referirea permanentă la Domnul. Samuel, a cărui naștere petrecută în circumstanțe deosebite anunță un destin cu totul special, întrupează, asemenea lui Moise, această reușită și idealul conducătorului harismatic, deopotrivă profet, judecător, șef militar și lider religios, ales și inspirat de Dumnezeu. Ca ultim judecător al lui Israel, prin el se face trecerea la monarhie, ale cărei începuturi sunt înso­țite deja de o reflecție critică asupra ei, fiindu-i prevestite ineficiența și dispariția.

Volumul de față, 1 și 2 Samuel, este al cincilea dintr-o serie care va cuprinde traducerile tuturor textelor Bibliei ebraice și al doilea din secțiunea a doua a acesteia, Neviim („Profeții“), însoțite de studii introductive, note și comentarii.

Acest proiect se derulează în cadrul Colegiului Noua Europă.

Ilustraţia copertei: Pagină din Biblia Cervera, manuscris cu anluminuri de Joseph Assarfati, 1299, păstrat la Biblioteca Națională a Portugaliei.

Cu o prefață de Horia-Roman Patapievici

„Oricui citește minunatele pagini ale acestor micuțe flori ale sfântului, Fioretti, îi va veni să spună la sfârșitul lecturii lor «și eu am fost cu el» – reluând, fără s-o știe, frumoasele cuvinte de tandrețe și nostalgie ale neverosimililor săi însoțitori, Leone, Angelo și Ruffino: Nos qui cum eo fuimus (noi, care am fost cu el).“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

„De 800 de ani, învățăturile, povețele și faptele Sfântului Francisc de Assisi nu încetează să fascineze și să pună pe gânduri oameni de culturi și confesiuni diferite. Ideile și valorile întruchipate de el – pacea, simplitatea, smerenia și dragostea față de întreaga creație – sunt mai actuale ca oricând. În anul jubiliar al stigmatelor lui, oferim tuturor iubitorilor de literatură acest mănunchi de flori ale spiritului, intrate în patrimoniul literaturii universale și franciscane.“ — ȘTEFAN ACATRINEI, OFMconv

Pe copertă: Nikolai Rerih, Sfântul Francisc (detaliu)

O poveste neașteptată despre iubire și curajul de a gândi liber umple paginile acestui jurnal emoționant și provocator, care pune și astăzi sub semnul întrebării viziunea predominantă despre femei în societate și își păstrează intactă relevanța.

Alba de Céspedes explorează, cu o sensibilitate rară, speranțele și dilemele unei femei care își descoperă propria voce într-o lume a compromisului. Publicat pentru prima dată în 1952, Caietul interzis nu e doar portretul marcant al unei vieți de familie din Roma postbelică, ci și o oglindă pentru femeile care vor să-și afirme autenticitatea, dincolo de prejudecățile și constrângerile societății. Valeria Cossati, o soție devotată și mamă, își împlinește nevoia de intimitate și de asumare a identității grație unui caiet negru în care își dezvăluie secretele și frământările. De-a lungul acestei introspecții, se ivesc treptat toate dorințele reprimate și aspirațiile ei. Caietul interzis e o călătorie profundă și sensibilă în adâncurile sufletului feminin.

„O romancieră de succes și activistă politică în Italia natală, a fost admirată pentru portretele extraordinare ale femeilor, cu provocările lor. Redescoperită recent, opera ei are aceeași forță subversivă.“ — The New York Times

„Apreciat de Elena Ferrante, clasicul neorealist al Albei de Céspedes, Caietul interzis, este republicat la mai bine de 70 de ani de la prima sa apariție. Cartea rămâne relevantă pentru viața femeilor și astăzi.“ — The Guardian

„Un roman inteligent, captivant și irezistibil.“ — Los Angeles Review of Books 

Prefață de Dinu Flămând

De-a lungul a peste patruzeci de ani de viață literară, António Lobo Antunes și-a construit un spațiu psihogeografic singular, inimitabil, pe care îl scrie și rescrie neîncetat. Romanul Fado Alexandrino, apărut în 1983, este o capodoberă bântuită de declin, culpabilitate și pesimism istoric, o antiepopee cu accente burlești care demitizează evenimentul cel mai important al istoriei portugheze din secolul XX – Revoluția Garoafelor din 25 aprilie 1974.

La zece ani de la sfârșitul războiului colonial, cinci foști combatanți de pe frontul din Mozambic se revăd pentru o noapte de beție într-o cârciumă din Lisabona, iar această întâlnire devine prilej pentru un soi de lungă spovedanie labirintică, polifonică, răscolitoare. Cei patru foști camarazi care se confesează căpitanului lor, unic oficiant al acestei agape, rămân mereu, în poveștile relatate sau monologate interior, soldatul, sublocotenentul, ofițerul de transmisiuni și locotenent-colonelul. Pentru ei, existența a devenit un simulacru: sunt bântuiți nu numai de trecutul militar, ci și de propriile lașități și iluzii ratate. Revoluția lor a fost una de mucava, de bâlci, un fals simptom de trezire din letargie al unei societăți învinse. Fado Alexandrino devine astfel cronica unei lumi lipsite de glorie, care trăiește în amăgire, și tocmai juxtapunerea vocilor leagă în modul cel mai neașteptat violența și nostalgia, suferința și deriziunea, cruzimea și vulnerabilitatea.

„Destrămarea tuturor iluziilor este adevăratul final al cărții, dar în subtext figurează și întrebarea dacă tranziția spre normalitate e posibilă după decesul imperiilor și al ideologiilor, în acest peisaj de culori sumbre peste ruinele societăților tradiționale. Cu precizarea obligatorie că Fado Alexandrino nu este nici o oglindă deformată a societății portugheze într-un deceniu de răscruce, nici o fabulă ficțională despre moartea vechilor ideologii la orizontul încețoșat și imprecis al actualității, și nici măcar o carte despre condiția omului; ci este în primul rând o voce puternică de scriitor cu o excepțională capacitate de a investiga existența noastră prin magia limbajului.“ — DINU FLĂMÂND

„Fado Alexandrino este un roman colosal, excesiv, în care observația și descrierea sunt mereu bulversate de un instinct vizionar, adesea fulgurant, și de un imens suflu poetic.“ — Le Monde

„Lobo Antunes, unul dintre cei mai abili realizatori de portret pshologic din lume, redă turpitudinea unei întregi societăți printr-un amestec de voci individuale de o teribilă intensitate.“ — The New Yorker

„Îl consider pe António Lobo Antunes unul dintre cei mai mari scriitori, din toate limbile, ai vremii noastre.“ — Bernard-Henri Lévy

Traducere din greacă veche, studiu introductiv și note de Liviu Mihail Iancu

Ilustraţii de Mihail Coşuleţu

„Oameni liberi și mândri, războinici neînfricați, cetățeni disciplinați, judecători aspri, păstrători statornici ai obiceiurilor, iubitori de simplitate și disprețuitori ai luxului, aceștia sunt spartanii care au condus apărarea Eladei împotriva oștilor fără număr ale perșilor, au răpus imperiul maritim al Atenei și au sfidat mașina de război a lui Filip și Alexandru ai Macedoniei. Ori măcar așa arată imaginea construită de admiratorii contemporani lor, printre care Platon și Xenofon, perpetuată de Plutarh prin consemnarea vorbelor de duh ale unor spartani faimoși, ca Licurg, Cleomene, Leonida și soția sa, Gorgo, Agesilaos și Lysandros, dar și ale unor laconieni și laconiene de rând. Se strecoară însă și mărturii ale unei Sparte mai puțin eroice, umanizate, cu bune și cu rele, în orice caz originală, o cetate unică în istoria Antichității.“ — LIVIU MIHAIL IANCU

PLUTARH din Cheroneea (46–cca 125), unul dintre scriitorii și filozofii de seamă din timpul renașterii intelectuale grecești din a doua jumătate a sec. I și prima jumătate a sec. II, a fost magistrat în orașul său natal, diplomat și preot al sanctuarului lui Apollo de la Delphi. A primit cetățenia romană și probabil a fost cooptat la conducerea provinciei Achaia. A călătorit mult în Grecia, Macedonia, Italia, Egipt și Asia Mică, atât pentru misiunile sale diplomatice, cât și pentru a ține cuvântări filozofice. Și-a fundamentat deopotrivă activitatea publică și pe cea de cărturar pe concepția filozofică platonică. Opera lui Plutarh tratează îndeosebi chestiuni morale și religioase, iar principalele sale scrieri păstrate până în zilele noastre – Viețile paralele ale grecilor și romanilor iluștri și eseurile, discursurile și notițele grupate sub titlul generic Moralia – au marcat puternic cultura europeană modernă. Plutarh i-a influențat, printre alții, pe Erasmus, Machiavelli, Rabelais, Montaigne, Shakespeare, Bacon, Rousseau, Goethe, Schiller, Emerson și Foucault.

Prefaţă de Ştefan Afloroaei

„Nu luați în serios titlul cărții lui Horia Pătrașcu. Ea nu este un «tratat», dacă asociem acest cuvânt cu fastul conceptului și cu solitudinea abstracției. Și nu este «filozofie», dacă asociem filozofia cu jargonul și cu impoliteţea unui discurs ininteligibil. Prin paginile acestei cărți, căzute în peisajul nostru cultural ca un cadou neașteptat, filozofia își pune din nou hainele de sărbătoare, redevine «știință voioasă» a vieții, ca în vremurile lui Montaigne sau Nietzsche.

Ce încântare să descoperi într-un discurs precis și rafinat totodată asociații de idei care deschid perspective neașteptate asupra marilor teme ale existenței umane! Se mai puteau oare spune lucruri atât de noi despre iubire, libertate sau moarte? Știți o altă carte care ar putea câștiga premiul pentru cel mai frumos Cuprins? Ascultați: Şoapta ca spaţiu erotic; Iubirea și invidia de corp; Poarta de intrare a morţii în lume: atașamentul. Sau: Darul lacrimilor și fericita întristare; Pesimism poliţienesc versus optimism erotic; Melancolia colectivă; Adevărul care râde...

Am pre-gustat, citind doar titlurile eseurilor; am devenit hulpav, citind eseurile. Ce încântare să faci filozofie – fără filozofie! Doar așa, convertit la transparența ideilor, poate un gânditor să-i pună și pe alții pe gânduri, poate să-i invite să imite, în oglindă, actul unei gândiri «de dinaintea filozofiei».“ —GABRIEL LIICEANU

„Paginile cărții de față ne fac atenți atât la unele situații neobișnuite, nu arareori stranii, în care omul se recunoaște pe sine, cât și la lumea cu adevărat inepuizabilă a afectivității. Horia Vicențiu Pătrașcu ne întâmpină din nou cu o lucrare ce lasă în urmă canoanele obișnuite ale gândirii «pozitive». Titlul cărții ar putea totuși să ne surprindă. În definitiv, ce ar oferi nou înțelegerii noastre, astăzi, o perspectivă filozofică asupra unor sentimente și emoții? În ce fel poate fi regăsită, din această perspectivă mai liberă, lumea lor copleșitor de variată și dinamică?… Tocmai în acest continuu efort, de a recunoaște lumea mereu nouă și plină de contraste a spiritului, mai ales când sunt în joc trăiri omenești neobișnuit de intense, aș vedea o deschidere cu totul aparte a cărții de față.“ —  ȘTEFAN AFLOROAEI

„Se spune că matematicienii vorbesc numai cu Dumnezeu. Dar nu este și cazul lui Piergiorgio Odifreddi, un matematician care știe de minune să se adreseze cititorului profan.“ — La Stampa

Dacă sănătatea fizică poate fi menținută cu un medicament administrat zilnic, Piergiorgio Odifreddi ne propune Pilule matematice drept tratament preventiv pentru sănătatea minților noastre puse tot mai greu la încercare de iraționalitate și analfabetism științific.

Stăpânind o vastă cultură, cu talent de povestitor, multă imaginație și ironie fină, Odifreddi ne dezvăluie legăturile matematicii nu doar cu științele naturii, evidente pentru fizicieni, chimiști sau biologi, dar și cele, adesea subtile, cu literatura, pictura, muzica, jocurile, economia, politica și filozofia. În ultimă instanță, Pilule matematice e un îndemn de a ne dezvolta perspicacitatea, de a privi cu atenție și curiozitate lumea în care trăim.

„Mărturisesc fără rușine că, înainte să-mi propun să uimesc cititorul, am fost uimit eu însumi, odată intrat în haina doctorului. Într-adevăr, nu bănuiam la început că matematica are un rol capilar și ubicuu în ambele culturi, mai ales în cea umanistă. La început observasem doar câteva apariții izolate în locuri neașteptate. Ca pe urmă să dea năvală peste mine exemple în cascadă, stimulate și de faptul că, din aprilie 2004, pentru aproape douăzeci de ani, am ținut o rubrică în mensualul Le Scienze. Așa că, mai mult decât despre o pilulă pe zi, pentru mine era vorba despre a fabrica o pilulă lunară de administrat cititorilor pacienți sau pacienților cititori.“ — PIERGIORGIO ODIFREDDI​

Prefață de Sabina Fati

„Cartea aceasta ne arată care e reţeta statului eşuat, cât de repede se poate prăbuşi o ţară, cât de uşor se transformă un reformist în dictator, cât de greu pot fi mobilizate vocile critice şi de ce e imposibil să le aduci la un numitor comun.

Samira al-Masalma face o analiză lucidă a ecuaţiei internaţionale care menţine Siria în capcana dictaturii, cu interesele statelor din regiune şi efectele intervenţiilor marilor puteri. Dincolo de războiul civil în care a împins-o Bashar al-Assad, drama Siriei e că nu a putut fi salvată de cei care au înţeles din timp ce urmează, de opoziţia şi intelighenţia acestei ţări.“ — SABINA FATI

Jurnalista Samira al-Masalma, vicepreşedinte al coaliţiei de opoziţie împotriva regimului lui Bashar al-Assad, este una dintre cele mai cunoscute figuri ale revoluţiei din Siria. Mărturia ei sinceră şi personală asupra realităţii revoluţiei siriene şi a războiului civil scoate la iveală obstacolele, interesele personale şi jocurile de putere care au marcat aceste evenimente sumbre din istoria Siriei începând cu anul 2011.

După dărâmarea statuilor, au început să fie cenzurate sau puse la index cărțile lui Mark Twain, Margaret Atwood, Roald Dahl ori J.K. Rowling. Publicațiile satirice de tradiție sau spectacolele unor comedianți celebri sunt supuse oprobriului public. Filmele și desenele animate sunt ciopârțite – dacă nu sunt create de la bun început ca să bifeze puncte dintr-o grilă.

Pornită în misiunea de a schimba din temelii valorile și structurile societății occidentale, mișcarea woke a ajuns, mai mult decât o ideologie la modă – spune Jean-François Braunstein –, o adevărată religie. Sub acoperirea unor cauze nobile precum combaterea discriminării și dezbaterea istoriei coloniale, adepții mișcării recurg la misticism și ocultism, își scriu propriile texte sacre și promit eliberarea de corp și rațiune. Religia woke devine astfel o utopie transumanistă.

Cartea radiografiază la cald această nebunie colectivă, demontându-i aberațiile: „Toți albii sunt rasiști“, „toți negrii sunt victime“, „dacă spui că nu ești rasist, atunci sigur ești“, „ai genul pe care ți-l alegi”, „sexul și corpul nu există, doar conștiința contează”, „matematica este rasistă“, „biologia este machistă“, „bărbații pot rămâne însărcinați“… Dogmele și credințele absurde impregnează treptat țesătura socială, de la sistemul educațional și piața muncii până la sectoarele culturale și industria de divertisment. Riscul cel mai mare, susține autorul, este alienarea individului față de propria-i identitate. Și tot Jean-François Braunstein ne dă și soluția în final.

Introducere de John Dicey

Metoda ușoară a lui Allen Carr, recunoscută în toată lumea, a ajutat peste 50 de milioane de oameni să-și vindece problemele de comportament și dependența de nicotină, alcool, droguri, mâncare, dispozitive digitale, rețele sociale. În cartea de față, metoda e aplicată dificultăților legate de somn. Viața modernă, cu ritmul ei trepidant, cadrul competitiv, zilele lungi de lucru, te privează de somnul odihnitor și revigorant. Adormi greu? Te trezești în toiul nopții, stresat de problemele pe care trebuie să le rezolvi a doua zi? Nu știi cum să te eliberezi din cercul vicios al oboselii și insomniei? Nu intra în panică. Vei afla, pas cu pas, cum să regăsești  obiceiurile sănătoase și să trăiești în acord cu ciclul natural de somn. Vestea bună e că nu trebuie să te bazezi pe voință sau să faci sacrificii. Pur și simplu ajungi să înțelegi cât de nocive sunt anumite comportamente care credeai că te fac fericit: cafeaua băută în exces, un pahar de alcool înainte de culcare, o cină târzie, dulciurile omniprezente, avalanșa informațiilor de pe smartphone. Urmează fidel metoda ușoară și vei regăsi plăcerea de a dormi!

„O metodă originală și inteligentă.“ — Evening Standard

„Fără predici, fără tactici alarmiste, fără trucuri.“ — The Guardian

„Metoda lui Allen Carr este absolut unică.“ — GQ

Lumea de azi este consecința celei de ieri. E cu atât mai adevărat când vine vorba despre moștenirea comunismului, față de care nu a existat niciodată o ruptură reală și asumată. În prelungirea tezei sale din monumentala Istorie mondială a comunismului, Thierry Wolton trage un semnal de alarmă cu privire la pericolul ascensiunii Rusiei și a Chinei: lumea se îndreaptă spre o nouă eră barbară, în care democrația și drepturile omului sunt amenințate.

Volumul prezintă, într-o formă condensată și adusă la zi, contextul complicității Occidentului, care a asistat ca simplu spectator la prăbușirea Uniunii Sovietice și la urmările acestei „catastrofe“, făcându-l astfel posibil, în primă instanță, pe Putin. Impactul acestuia, cu veleitățile autoritariste și pornirile războinice, a fost previzibil de la bun început: țările democratice nu doar că s-au lăsat orbite, ci l-au primit pe covorul roșu și s-au afundat de bunăvoie în dependența ener­getică de Rusia și în afacerile cu statul rus și cu oligarhii.

În fundal se pregătește China, avertizează Thierry Wolton. Spre deosebire de Rusia, China are mijloacele de a instaura o nouă ordine mondială. Odată cu ascensiunea de neoprit a celor două regimuri, sprijinită și de acțiunile de forță ale organizațiilor teroriste sau ale Coreei de Nord, putem vedea limpede ce anume va defini această eră barbară: exploatarea slăbiciunilor Occidentului și respingerea violentă a modelului democratic, propaganda naționalistă, demonizarea Celuilalt și rescrierea istoriei. Să ne mai mire că Occidentul ajută Ucraina cu picătura, că privește neputincios înspre butoiul cu pulbere din Orientul Apropiat sau că ignoră semnalele provocatoare din Marea Chinei?

„Pe 24 februarie 2022, planeta a alunecat într-un conflict la scară globală. În el se înfruntă două concepții diferite de guvernare, două seturi de valori, două moduri de a concepe relațiile internaționale.“ —THIERRY WOLTON

Volum îngrijit de Grigore Vida

„Nimeni nu a trăit, la noi, idealul culturii cu intensitatea cu care l-a trăit Noica. Tot ce cădea în afara relaţiilor culturale rămânea, pentru el, în nefiinţă. Cum ar fi arătat România dacă, după douăzeci de ani de tăcere, Noica nu ar fi reapărut în cultura română? Care ar fi fost consecințele acestei absențe? Și cine poate măsura consecințele existenței lui Noica pentru generaţia care făcea în anii ’70 primii paşi pe scena publică a culturii? Întorcându-mă acum asupra Școlii de la Păltiniș, mi-am pus întrebarea dacă în istoria culturii europene a existat un fenomen analog. Eu unul nu l-am găsit. N-am regăsit nicăieri acest scenariu de taină al unei iubiri spirituale care să te-ndemne la un salt peste condiția ta de simplu muritor. N-am regăsit nicăieri un maestru care s-a intitulat «antrenor cultural» și care nu-și propunea decât să te-nvețe «cum să-ți dai sufletul», cum «să mori» în beneficiul celuilalt, învățându-te că istoria culturii este tocmai povestea felului în care «se dă» sufletul cu adevărat întru dobândirea unei vieți mai înalte.“ — GABRIEL LIICEANU

„După moartea lui Noica, un tânăr fizician ne-a transmis un mesaj celor câțiva care i-am fost în preajmă, din partea unei generații pe care el o numea generaţia orfanilor. Există o categorie de tineri care, după dispariția lui Noica, se simt loviți în nevoia lor de tutelă formativă, de paternitate spirituală. Tânărul fizician sugera că, de-acum încolo, ei au nevoie în mult mai mare măsură de legenda Noica decât de o exegeză academică. Legenda Noica are prestigiul construcției, al efortului constant, cu adâncuri spectaculoase, dar cu suprafețe line și, în chip miraculos, accesibile. Legenda Noica e blândă. Ea creează răspunderi, obligă la imitație și o îngăduie. Cu alte cuvinte, este un model, un exemplu de urmat, o cale posibilă. Invită la perpetuitate, la reiterarea performanței sau măcar la asigurarea continuității ei. În spațiul românesc de astăzi, s-ar putea să avem nevoie de asemenea legende mai mult decât oricând.“ — ANDREI PLEŞU

„Un daimon trebuie să-l fi făcut pe Noica să-și exercite vraja asupra unui alt rând de tineri după ieșirea din închisoare; și să treacă peste un avertisment precum cel al lui Alexandru Dragomir: «Dinule, Dinule, vezi să nu-i bagi și p-ăștia la zdup cum i-ai băgat și pe ceilalți!» Pentru că știa că, a la longue, acțiunea sa nu poate fi decât bună, oricare ar fi riscurile; ciclul «devenirii întru devenire» trebuie rupt, pentru a avea o șansă de a ieși din statistică.“ — GRIGORE VIDA

Într-o epocă în care medicina modernă abia făcea primii pași, în această margine a Europei – unde administrarea eficientă a teritoriului și a populației a fost dintotdeauna o provocare – o epidemie de amploare căpăta proporții de sfârșit de lume. Ciuma lui Caragea de pildă, venită de la sud de Dunăre, a rămas în memoria colectivă, generație după generație, până în zilele noastre. Primul lucru pe care îl știm azi despre participarea noastră la al Doilea Război Balcanic – petrecut exact un veac mai târziu – este că miile de victime din rândul armatei române au fost răpuse de holeră, nu de inamic.

Practicile medicale și politicile sanitare pe care autoritățile s-au văzut silite să le decidă, precum și istoria aplicării lor, ne ajută să înțelegem mai bine drumul spre modernizare al Țării Românești și Moldovei, iar mai apoi al statului român, într-o epocă marcată de progresul științific.

Analizele din volumul de față, aparținând unor specialiști în istoria socială, medicală și culturală a spațiului românesc, privesc lucrurile în contextul larg al politicilor externe ale principatelor dunărene și ale României moderne, arătându-ne în ce fel dinamica regională a influențat reacțiile politice și sociale în fața calamităților.

Din Antichitatea greco-romană au ajuns până la noi mai cu seamă mărturiile oamenilor politici, generali­lor sau oratorilor – elitele acelor vremuri. O perspectivă inevitabil subiectivă, limitată și părtinitoare.  Istoria primelor generații creștine a fost însă făcută într-o măsură însemnată de oamenii simpli și lipsiți de învățătură. Dincolo de actele oficiale, de scrisorile înalților funcționari ai imperiului, de istoriile scrise de cărturari, povestea creștinismului primar se țese și din aceste glasuri, care ne deschid ferestre spre realitatea cotidiană cea mai concretă. Zorii creștinismului valorifică tocmai aceste surse și ne proiectează în viața de zi cu zi a oamenilor de rând. În lupta cu greutățile zilnice, căutând înfrigurați orice ajutor, ei își pun credința în forțele supranaturalului, în ajutorul divin sau în minuni, și, dintre zeii și religiile aflați în concurență în spațiul Mediteranei Răsăritene, îi vor alege pe aceia care le oferă cel mai mult. Clasicistul Robert Knapp reconstituie fascinanta istorie a nașterii și răspândirii creștinismului în primele două secole pornind de jos în sus, de la mărturiile celor care au așezat temelia noii religii.

„Primii creștini se asemănau cu lumea politeistă din jurul lor. Existau și unele diferențe foarte vizibile, de exemplu, opoziția puternică față de avort și față de abandonarea nou-născuților nedoriți. Dar normele lor cu privire la familie, onestitate și loialitate au rezonat cu cele din lumea politeistă (chiar dacă, în practică, acele norme erau încălcate de multe ori). Creștinii și politeiștii aveau în comun atitudinile de bază față de puterile supranaturale, cum ar fi importanța închinării, restricțiile alimentare și zilele sacre. Aveau în comun și limba, și cultura. Nu existau semne fizice care să-i deosebească pe creștini de vecinii lor. Nu aveau nici haine distinctive. În general, mâncau și ei ceea ce mâncau ceilalți, cu excepția alimentelor închinate idolilor. Nu erau plasați într-un spațiu geografic separat. Nu aveau locuri de întâlnire distincte din punct de vedere arhitectural. În multe cazuri ei erau, probabil, invizibili.“ — ROBERT KNAPP

Volum îngrijit de Grigore Vida

„Ce anume îi apropie pe Lucian Blaga și Constantin Noica, doi gânditori independenți, dincolo de tot ce îi separă? Răspunsul meu este că îi apropie, înainte de toate, o anumită viziune asupra filozofiei. Și anume credința comună că expresia cea mai înaltă a gândirii filozofice, coroana acesteia, este creația speculativă. Pentru unul, ca și pentru celălalt, realizările supreme ale gândirii filozofice erau construcții speculative, viziuni globale asupra lumii, culturii și istoriei, susținute de concepte și idei ce vizează absolutul, necondiționatul, adică ceea ce este inaccesibil, în principiu, cunoașterii bazate pe experiență. Deosebirea dintre metafizica lui Blaga și ontologia speculativă a lui Noica este cea dintre o filozofie speculativă orientată spre transcendent și una orientată spre transcendental: metafizica lui Blaga oferă o reprezentare personală despre o lume suprasensibilă, o realitate de altă natură decât cea accesibilă simțurilor; dimpotrivă, ontologia speculativă a lui Noica nu vizează o altă lume, o existență de natură diferită, ci orizontul posibilului, al virtualului, acel orizont ce conferă orientare vieții omului. Pentru Blaga, sistemul de referință esențial este o existență suprasensibilă, pentru Noica, posibilul, binele și frumosul, ca orizont ideal al lumii pământești.“ — MIRCEA FLONTA

De ce existăm? Cum s-au transformat atomii și moleculele în creaturi conștiente care simt durere, regrete și compasiune sau care se minunează de propria existență? Ce înseamnă cu adevărat să ai minte, să gândești? Până acum, știința a oferit puține răspunsuri la aceste întrebări existențiale. Călătoria minții este prima carte care oferă o expunere unificată a minții și care explică în ce fel conștiința, limbajul, identitatea personală și civilizația au apărut treptat din haos. Călătoria începe cu trei miliarde de ani în urmă, odată cu apariția celei mai simple minți posibile din univers, și ajunge, trecând prin forme de viață tot mai complexe, la conștiința noastră și la supermintea manifestată la nivelul civilizației globale. Accesibilă și antrenantă, cartea lui Ogi Ogas și Sai Gaddam este o remarcabilă explorare a evoluției minții, care ne dă ocazia de a înțelege în profunzime complexitatea și unicitatea inteligenței noastre.

„Un argument fascinant în favoarea conexiunii ascunse a tuturor minților, de la bacteriile primitive la inteligența omului… Limbajul folosit de autori este captivant… Plină de explicații edificatoare și surprinzătoare, această carte oferă o perspectivă originală asupra gândirii și conștiinței.“ — Kirkus Reviews

„Această carte captivantă prezintă un salt cuantic de la universul prebiotic la conștiință și identitate personală. Autorii reușesc să facă acest lucru în­tr-un mod care dezvăluie adevăruri simple, ce demitizează conștiința fără a-i diminua măreția. Călătoria minții e o carte accesibilă, eclectică și revelatoare.“ — Karl Friston, University College London

Ilustraţii de Bianca Bratu

După succesul cărţii și filmului Copacul dorinţelor: Amintiri din copilărie, Mihai Mănescu revine cu un nou roman, care urmează să fie adaptat pentru marele ecran în regia lui Igor Cobileanski.

Ce-ar fi dacă un erou de poveste ar fi trecut graniţa dintre ficţiune și realitate, și ar fi ajuns aici, printre noi? Dacă l-ar fi nins anii și, dintr-un tânăr viteaz, ar fi ajuns un bătrân însingurat, aflat în căutarea unei comori care poate schimba lumea?

Răspunsul la aceste întrebări îl vor afla Sebastian și prietenii lui, care găsesc o scrisoare misterioasă semnată H.A. și fac cunoștinţă cu expeditorul ei, un bătrân care le povestește despre fântâna celor o mie de smaralde și-i ia cu sine în căutarea ei.

Începe astfel o aventură ca-n filme, care îi poartă pe cei șase din centrul împodobit cu luminiţe al Capitalei până la marginea orașului, iar de-acolo mai departe, tot mai departe, până la graniţa lumii cunoscute, unde realitatea se întâlnește cu povestea.

Nu lipsesc urmăririle, secretele de familie, personajele (aproape) negative, care le taie calea eroilor noștri, piedicile, peste care tre­buie să treacă pentru a căpăta încredere în sine, personajele pozitive, care-i ajută când sunt la răscruce de drumuri, și râsul în hohote, care întărește legăturile dintre prieteni și face călătoria – sau vânătoarea de comori – și mai plăcută.

Roman câștigător al Writer’s Prize for Fiction 2024, finalist la Women’s Prize for Fiction în 2024, desemnat drept una dintre cele mai bune cărți ale anului 2023 de publicațiile The New Yorker, Washington Post, Time, Kirkus Reviews, Harper’s Bazaar, New Statesman și Publishers Weekly, ales de NPR 2023 în „Books We Love“.

Roman despre frumusețe și fragilitate, Pitulicea este povestea unei familii irlandeze ale cărei traume se transmit, se alimentează și se metamorfozează de-a lungul a trei generații: Phil McDaragh, băiatul sensibil născut într-un cătun, ajuns vedetă literară în Irlanda, apoi monument osificat în Statele Unite, unde o nouă soție, bogată, și aura de scriitor din Lumea Veche îl propulsează în grațiile sistemului academic; Carmel și Imelda, fiicele lui, scindate între iubirea filială și respectul impus de statutul excepțional al tatălui, pe de-o parte, și, pe de altă parte, durerea de a fi fost când spectatoare, când victime ale egoismului monstruos al unui bărbat care nu își poate vindeca rănile decât rănindu-i pe ceilalți; și Nell, fata lui Carmel, o tânără din Gen Z, rătăcind în lumea virtuală și în cea reală și neputând să adere la nici una.

„Anne Enright recurge la voci multiple, orchestrând ecouri și juxtapoziții prin care obține profunzime psihologică și frumusețe stilistică.“ — The Spectator

„Un roman puternic preocupat de relațiile de familie, scris de una dintre marile personalități literare de astăzi.“ — New York Times

„De o ironie mușcătoare, narațiunea emoționantă și sclipitoare a lui Enright converge în final spre o notă luminoasă de speranță.“ — Publishers Weekly

„Curajoasă, tristă și ingenioasă, Pitulicea nu iartă nimic – nici pe poeții irlandezi, nici relațiile de familie, nici sexul bun sau dezastruos –, totul într-un stil absolut efervescent.“ — Margaret Atwood

„Sabina Fati ne spune povestea de azi a Gurilor Dunării, ca să ne explice cum și de ce vrea Rusia să distrugă Uniunea Europeană. Iar în poveste intră drone iraniene picate pe malul ucrainean, care opresc bacul dintre Isaccea și Orlivka, leprozeria din Tichilești și cazacii zaporojeni din Delta Dunării, Kilia lui Ștefan cel Mare și Gogol, caviarul din Sfântu Gheorghe și scopiții ajunși birjari la București, Îngerul istoriei descris de Walter Benjamin, dar și Putin, ca și tot felul de alte personaje, locuri și ambiții din preajma noastră. Sabina Fati a mers pe teren în Transnistria, Ucraina, Basarabia și România, ca să înțeleagă de la cei care trăiesc la Gurile Dunării ce viitor ne așteaptă. Jurnalul acestei călătorii e o mărturie scrisă alert, cuprinzând date istorice expuse pe înțelesul unui public larg și cu patosul unei apărătoare a demnității oamenilor din Est, care iubesc libertatea și n-ar vrea să trăiască iarăși sub ruși.“ — CRISTIAN PREDA

Războiul ruso–ucrainean, extins nu doar prin efectele lui economice și geopolitice până la Gurile Dunării, ci și prin evoluțiile militare, a adus cu el spectrul precarității, al neliniștilor istorice din ultimii 2.500 de ani. Privind hărțile, tratatele internaționale și expansiunea rusă, s-ar putea să nu fie prea clar cine stăpânește și mai ales cine poate apăra Gurile Dunării. Ale cui sunt? Ce vor locuitorii zonei? Ce-ar face dacă ar veni rușii peste ei? S-ar bate? Ar fugi? Sau ar rămâne pe loc și ar aștepta să vadă cine câștigă pentru a-și alege tabăra?

„Viktor Orbán este altceva decât un banal lider autoritar dintr-o mică țară europeană fără ieșire la mare. Îi urmăresc cariera politică și intelectuală încă din faza terminală a regimului Kádár. Părea să personifice un nou mod de a gândi politicul. Lucrurile au devenit însă tot mai complicate în cele două decenii de putinism și în relație directă cu trumpismul. Viktor Orbán este campionul și favoritul inamicilor societății deschise. Cartea lui Stefano Bottoni luminează resorturile politice și psihologice ale transfigurării premierului maghiar în adversar al valorilor și instituțiilor liberale. Excelent informată și riguros concepută, cartea trebuie citită de toți cei care vor să înțeleagă cum se naște și unde poate duce populismul etnocentric, xenofob, bigot și fascistoid.“ — VLADIMIR TISMĂNEANU

„«Victor Orbán se simte ca acasă în România», avertiza acum câțiva ani Stefano Bottoni. Bestseller absolut, cu peste 15.000 de exemplare vândute în Ungaria, biografia scrisă de Bottoni – unul dintre cei mai buni specialiști în istoria recentă a Europei de Est – apare acum și într-o ediție românească. Dar de ce ne-ar păsa nouă, românilor, de ea și de Ungaria lui Viktor Orbán? În volum, autorul argumentează convingător faptul că politicianul maghiar are o pregătire și aptitudini remarcabile, dar și o specie de vizionarism invers, care îl fac periculos ca model sau magnet pentru dreapta radicală din întreaga lume – și mai ales pentru țările din Europa de Est, deci e genul care «ne-ar putea da idei» și nouă, dacă nu cumva ne-a dat deja. Bottoni și-a făcut teza de doctorat la Bologna pe tema Regiunii Autonome Maghiare din România și a urmărit atent descinderile repetate ale lui Orbán la Tușnad, al căror sens îl explică în carte, unde face și o paralelă Orbán–Ceaușescu, articulată și convingătoare inclusiv prin limitele ei. Profitul cărții constă însă mai ales în reflecția pe care aceasta o declanșează la cititor, prin întrebarea implicită: ce rămâne, sau ce urmează, într-un loc – sau o lume? – în care democrația riscă să devină un simplu dat sau un clișeu?“ — IULIAN COMĂNESCU