Cărţi

Ilustrații de Catalina Estrada

„Se spune că matematicienii vorbesc numai cu Dumnezeu. Dar nu este și cazul lui Piergiorgio Odifreddi, un matematician care știe de minune să se adreseze cititorului profan.“ — La Stampa

Dacă sănătatea fizică poate fi menținută cu un medicament administrat zilnic, Piergiorgio Odifreddi ne propune Pilule matematice drept tratament preventiv pentru sănătatea minților noastre puse tot mai greu la încercare de iraționalitate și analfabetism științific.

Stăpânind o vastă cultură, cu talent de povestitor, multă imaginație și ironie fină, Odifreddi ne dezvăluie legăturile matematicii nu doar cu științele naturii, evidente pentru fizicieni, chimiști sau biologi, dar și cele, adesea subtile, cu literatura, pictura, muzica, jocurile, economia, politica și filozofia. În ultimă instanță, Pilule matematice e un îndemn de a ne dezvolta perspicacitatea, de a privi cu atenție și curiozitate lumea în care trăim.

„Mărturisesc fără rușine că, înainte să-mi propun să uimesc cititorul, am fost uimit eu însumi, odată intrat în haina doctorului. Într-adevăr, nu bănuiam la început că matematica are un rol capilar și ubicuu în ambele culturi, mai ales în cea umanistă. La început observasem doar câteva apariții izolate în locuri neașteptate. Ca pe urmă să dea năvală peste mine exemple în cascadă, stimulate și de faptul că, din aprilie 2004, pentru aproape douăzeci de ani, am ținut o rubrică în mensualul Le Scienze. Așa că, mai mult decât despre o pilulă pe zi, pentru mine era vorba despre a fabrica o pilulă lunară de administrat cititorilor pacienți sau pacienților cititori.“ — PIERGIORGIO ODIFREDDI​

Participanţi: Virgil Ciomoş, Anca Manolescu, Horia‑Roman Patapievici, Andrei Pleşu

Notă introductivă de Andrei Pleşu

Volum îngrijit de Anca Manolescu

„Colecţie de o sută paisprezece cuvinte (logia) ale lui Iisus către ucenici, Evanghelia după Toma e un text apărut în primele veacuri creştine. El preia multe pasaje din evangheliile canonice pentru a le pune într-un context de căutare a unei cunoaşteri vii, verticale, eliberatoare. Părintele André Scrima urmăreşte sensurile ascunse în adâncimea textului, le propune cu o pricepere care îmbină fineţea exegetică, referinţele la marile culturi religioase şi propria experienţă spirituală.“ — ANCA MANOLESCU

„Cititorul va întâlni, în paginile acestei cărți, o sugestie strategică pentru buna desfășurare a unui parcurs spiritual productiv. Conceptele centrale vor fi: interogativitate bine țintită și itineranță neobosită. În fond, e vorba de radicalul cuvânt al lui Christos consemnat de Evanghelistul Ioan (14, 6): «Eu sunt calea, adevărul și viața». Adevărul e, evident, axial, dar nu funcționează deplin fără nuanța însoțitoare a căii și a vieții. Experiența căii, a drumului către, a întrebării mereu reînnoite, e mai importantă și mai fertilă decât posesiunea suficientă a certitudinii. Răspunsul care anulează veghea, vibrația interogației nu mai produce minunări dinamizante, ci somnolență sterilă, dogmatism... Cititorul va întâlni, pe aceste teme, o dezbatere multicoloră, o combinație de cunoaștere și emotivitate, de prudență și curaj, un portret atotcuprinzător al unui mare teolog, la împlinirea a o sută de ani de la nașterea lui.“ — ANDREI PLEŞU

Copertă și ilustrații de Andreea Dobreci

Cărți clasice, alese cu grijă, la care ne reîntoarcem adesea, pentru noile generații de elevi, profesori, părinți.

Expresive, amuzante, tandre, înduioșătoare, colorate în cele mai frumoase nuanțe, poeziile lui G. Topîrceanu ne invită să le descoperim ori să le redescoperim și să le savurăm fără rețineri. „Balada unui greier mic”, „Sfârșit de vară”, „Rapsodii de toamnă” sunt doar câteva dintre instantaneele din albumul de fotografii al naturii pe care poetul a surprins-o cu talent și cu o sclipire poznașă în priviri.

Fericirea, spune Russel, e o stare care se cucereşte. Şi nu în ultimul rând, credem noi, citind paginile spirituale şi pline de eleganţă ale acestei cărţi. Vom constata că un gânditor englez rămâne unul englez tocmai pentru că nu ne face nici o clipă să-i avem în minte, de pildă, pe moraliştii francezi.
Din întâlnirea cu ceilalţi, Bertrand Russell nu trage concluzia că trebuie să ne refugiem, compensativ, în singurătate, pentru a ne rumina, cu o voluptate perversă, nefericirea şi spaimele. Să încercăm, dimpotrivă, să rămânem orientaţi către locurile marilor întâlniri cu semenii noştri. Există munca făcută cu pasiune, familia, prietenia...
Nu e uşor să ajungi în aceste locuri. Pentru a le descoperi, trebuie mai întâi să ştim ce avem de lăsat în urmă: competiţia prostească, aroganţa plictisului şi antrenul vid, oboseala vinovată, obsesia culpei şi mania persecuţiei.

Nu-i o sarcină simplă să oferi publicului larg, fără a te folosi de ecuații, o perspectivă de ansamblu asupra fizicii moderne. Cu talentul său de comunicator al științei, Jim Al-Khalili reușește să sintetizeze în mod intuitiv rezultatele la care am ajuns în trei domenii fundamentale din fizică – relativitatea, teoria cuantică și termodinamica –, pentru a ajunge la întrebările rămase deocamdată fără răspuns privind, de pildă, natura materiei și energiei întunecate, inflația cosmică sau semnificația mecanicii cuantice. Dincolo însă de tratarea acestor subiecte (adesea și din unghi filozofic), cartea lui Jim Al-Khalili este o lecție despre felul în care se dezvoltă știința, despre modestie, onestitate și discernământ. Este, așa cum spune autorul de la bun început, o odă închinată fizicii.

Îmbinând gastronomia cu memorialistica, într-un stil spumos şi ludic, condimentat cu erudite excursuri etimologice, culturale şi istorice, Vlad Macri ne dezvăluie culisele artei culinare, pe care o cercetează şi o practică cu pasiune de-o viaţă întreagă. Literele alfabetului organizează o suită de istorii gastronomice savuroase, din perioada comunistă sau din zilele noastre, şi fiecare istorie se leagă de una sau mai multe reţete din bucătăria românească şi internaţională, optimizate într-un fel surprinzător.

„Suntem programaţi cultural să considerăm bune doar asocierile strămoşeşti, dar orice combinaţie este de încercat şi mai toate sunt delicioase. Să ne amintim de Rimbaud cu a sa idee de dereglare sistematică a simţurilor. Haideţi să ne dereglăm sistematic gusturile deprinse! De ce să nu facem un borş de pasăre cu mărar şi tarhon în locul leuşteanului, pe care îl putem toca şi pisa împreună cu nişte usturoi, pentru a-l adăuga peste o ceafă de porc la grătar? Sau de ce să nu luăm o legătură de hasmaţuchi şi, după ce îl tocăm, să-l amestecăm cu nişte miere? Îl lăsăm acolo, în miere, cam o lună, până aroma ierbii pătrunde dulceaţa albinelor. Apoi, la o salată de cartofi, luăm o lingură din această miere parfumată şi o dizolvăm în cinci linguri de oţet încălzit. Cu un strop de ulei, este un sos extraordinar (la cartofii fierţi, mai adăugaţi şi un pic de muştar).“ — VLAD MACRI

În toamna anului 1919, la Paris, tânăra americană Sylvia Beach, inspirată de Adrienne Monnier, prietena și ulterior companioana ei, deschide o mică librărie de limbă engleză numită Shakespeare and Company, fără să-și închipuie cât de important avea să devină gestul ei pentru istoria literaturii, dar și pentru propria viață. La Shakespeare and Company îi întâmpină pe cei mai mari scriitori ai zilei, Ezra Pound, F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, dar și pe mulți artiști, filozofi și compozitori care ajung să îndrăgească exploziva comunitate cosmopolită din jurul librăriei. Dar cel pe care Sylvia îl așteaptă mai cu seamă este James Joyce. Scriitorul irlandez nu va întârzia să-i treacă pragul, iar pe cei doi îi va lega o prietenie tumultoasă, țesută în jurul unui imperativ: publicarea controversatului roman „Ulise”. Când „Ulise” este interzis în America și Anglia, fragmentele apărute în reviste fiind etichetate drept pornografie, Sylvia decide, asumându-și toate riscurile, să-l publice ea însăși sub egida librăriei Shakespeare and Company, convinsă fiind că este o capodoperă. Shakespeare and Company, casa generației pierdute, ecranul pe care se proiectează marile prietenii literare ale secolului XX, dar și micile furtuni existențiale ale protagoniștilor, este rodul convingerii Sylviei Beach că literatura trebuie să fie neîngrădită și accesibilă. Romanul oferă o perspectivă seducătoare asupra istoriei unei librării iconice și a fascinantei sale fondatoare.

De unde apar gândurile noastre? Are conștiința un substrat material? Dar în ce măsură mintea noastră diferă de cea a altor ființe? În această explorare revoluționară a celui mai provocator subiect al vremurilor noastre, biologul John Parrington ne poartă într-o călătorie captivantă spre fundamentele minții umane. Bazându-se pe cele mai recente descoperiri din neuroștiințe, psihologie și biologie evoluționistă, cartea sa despre conștiință descompune funcționarea complexă a creierului pentru a ilustra mecanismele biologice și sociale care stau la baza capacității noastre de a comunica, de a gândi rațional și de a fi conștienți de noi înșine.  Accesibilă atât specialiștilor, cât și publicului larg, această carte ne va schimba modul în care gândim despre gândire.  

„Care este substratul material al gândurilor generate în capul nostru? Ce face ca gândurile mele să difere de ale tale și de ce au oamenii personalități distincte? De unde vin gândurile inventive, creative și spirituale – pot fi ele simplul produs al impulsurilor nervoase din creier? Este oare conștiința umană atât de diferită de cea a altor specii?... Acestea sunt întrebări fundamentale – unii ar spune chiar că sunt printre cele mai mari probleme nerezolvate ale științei.“ — JOHN PARRINGTON

„Despre Nicolae Iorga s-a scris mult, mai ales în postura lui de titan al naționalismului românesc și de figură emblematică a panteonului național. S-a scris, însă, așa cum se scrie în general despre statui: cu teama și reținerea de a chestiona până la capăt pasiunile și interesele omului din spatele statuii.

În această carte, Georgiana Țăranu face o necesară operă de restituire: recuperarea dimensiunii umane care influențează, voit sau nevoit, conștient sau inconștient, scrierile și opiniile oricărui om de spirit, oricât de mare și de intrat în legendă ar fi el.

Îmbinând în mod echilibrat rigurozitatea științifică cu o scriitură accesibilă și lipsită de prețiozitate, volumul reprezintă, din această perspectivă, o foarte valoroasă contribuție la biografia intelectual-politică a lui Iorga. El marchează, totodată, o bornă importantă în istoriografia dedicată gândirii naționaliste din România interbelică.“ — ALINA PAVELESCU, Arhivele Naționale ale României

„Odată cu cartea Georgianei Țăranu, cititorii au la dispoziție un studiu foarte bine documentat și argumentat, care vădește rigoare și curaj istoriografic, mai ales că este vorba despre un subiect extrem de delicat: fascinația lui N. Iorga față de regimul fascist italian și față de dictatorul Benito Mussolini. A fost o temă ocultată, expediată în câteva cuvinte sau evitată mult timp îndeosebi în scrisul istoric autohton. Textul este un exemplu de exploatare echilibrată a documentului de arhivă, a surselor primare și de îmbinare a lor cu informațiile ce se desprind din literatura de specialitate, din presă și alte izvoare.“ — CRISTIAN VASILE, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“

„Georgiana Țăranu face un serviciu public atrăgând atenția cititorilor asupra unui aspect adeseori trecut cu vederea din activitatea lui Nicolae Iorga: admirația și susținerea sa pentru Mussolini. Ea își plasează demersul în contextul mult mai larg al discuției despre Iorga «istoricul» și Iorga «politicianul», reamintindu-ne că, până la sfârșitul vieții, catedra universitară pe care o ocupa, ca și publicistica sau funcțiile deținute în parlament și guvern i-au permis lui Iorga să exercite o influență uriașă asupra generației sale.“ — DENNIS DELETANT, Woodrow Wilson Center

Roman distins cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene

Nu există viață și moarte, doar fluxul necontenit al timpului, în care dăinuie tot ce a trăit cândva sau trăiește acum – natură, oameni, animale, creații umane. Omul nu este nici singur, nici centrul universului, ci doar o instanță a eternității „de zi cu zi“. Tradus în peste 30 de țări și încununat cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene în 2020, romanul Eu cânt și muntele dansează al scriitoarei catalane Irene Solà sparge canoanele genului și țese din voci umane și nonumane o tapiserie hipnotică.

În Spania, unde a figurat doi ani pe listele de bestselleruri, cartea a primit, în 2019, mai multe premii, printre care: Premi Llibres Anagrama de Novel.la, Premi Omniùm a la Mejor Novela del Año, Premio Cálamo Otra Mirada, Premi Núvol • Finalistă la National Book Critics Circle ‒ the Greg Barrios Book in Translation Prize și la Oxford-Weidenfeld Translation Prize în 2022 • Kirkus Best Book 2022 și The Guardian Best Fiction of 2022.

Autor laureat al Premiului Nobel

Cuvânt înainte de Christopher Nolan

Spre deosebire de cazul altor producții SF, s-a dorit de la bun început ca filmul Interstellar să aibă o bază științifică reală. Ca atare, alături de regizorul Christopher Nolan s-a aflat Kip Thorne, unul dintre marii fizicieni ai zilelor noastre, pentru a găsi explicații – uneori perfect riguroase, alteori ipotetice – ale elementelor fantastice din scenariu și pentru a modifica povestea așa încât să rămână în limitele plauzibilului.

Sarcina, deloc simplă, i-a oferit lui Kip Thorne prilejul să ia în considerare ipoteze îndrăznețe privind subiecte cum sunt găurile negre, găurile de vierme sau călătoria în timp. Știința din filmul Interstellar condensează, pe înțelesul publicului larg, rezultatele acestor cercetări. Pe de o parte, dezvăluie ce se află în spatele unor scene din film, pe de alta, reprezintă o introducere intuitivă, bogat argumentată vizual, în cosmologie și astrofizică. Este, în ultimă instanță, o superbă împletire între arta cinematografică și știință.

Cum au apărut universul, materia, viața și mintea noastră? Ce destin vor avea toate acestea la scara timpului cosmic? Avem liber-arbitru? Care e raportul dintre conștiință și lumea neînsuflețită guvernată de legile fizicii? Și ce sens putem da existenței noastre?

Acestea sunt problemele pe care Brian Greene le abordează în „Până la sfârșitul timpului” pornind de la cunoștințe ferm ancorate, cum e principiul al doilea al termodinamicii, sau urmărind ipoteze plauzibile de la granițele științei actuale. Rezultatul e descrierea fascinantă și copleșitoare a unor evenimente care se pot produce la scări imense ale timpului și care pun în discuție esența condiției umane. Atât știința, cât și filozofia, credința sau artele sunt invocate de Brian Greene pentru a defini locul și rostul nostru în univers.

Publicat în 1983, în revista Le Débat, „Un Occident răpit” este uluitor prin acuratețea chirurgicală a analizei epocii și prin capacitatea vizionară de a prevedea dilemele Europei în secolul XXI. Elegie pentru Europa și îndemn la recuperarea valorilor culturale ale acesteia, ca unică modalitate de salvare în fața pericolelor Istoriei și dezintegrării, eseul lui Milan Kundera reprezintă o adevărată profesiune de credință, la fel ca discursul Literatura și națiunile mici, citit la un congres al scriitorilor din Cehoslovacia în 1967, înaintea Primăverii de la Praga. Înainte și după stabilirea în Franța, Kundera se dovedește, prin aceste două texte incluse în volumul de față, un adevărat umanist militant, al cărui demers îmbină idealismul cu luciditatea și realismul cu speranța.

„Există oameni care nu încap în cuvinte, iar Monica Lovinescu este pentru mine unul dintre ei. Nu știu să exprim minunea care a fost și nici să disting, printre speciile de iubire, pe aceea pe care am simțit-o pentru ea. De aici și greutatea de a preciza locul pe care îl ocupă în viața mea.

Am iubit-o cu acea iubire care nu se poate manifesta decât devenind slujire. Poate că devoțiune ar fi cuvântul potrivit? Căci era prea sus pentru a o numi «prietenă». Deși am putut să-i spun pe nume, «tu» nu mi-am permis să-i spun niciodată, cum niciodată nu mi-aș fi permis s-o iau de mână. Cu nimeni n-am fost atât de familiar și smerit totodată, grijuliu să nu fac sau să nu spun ceva care m-ar fi putut coborî în ochii ei. Tot ce n-am făcut rău n-am făcut cu gândul la ea, așa cum tot ce am făcut bun am făcut pentru a spori în ochii ei. Nimeni nu m-a adus, asemenea ei, mai aproape de acea întruchipare a imperativului moral care face ca lumea să țină.“ — GABRIEL LIICEANU

SUSANA FORTES s-a născut în 1959 la Pontevedra, în Galicia. A studiat istoria și geografia la Universitatea din Santiago de Compostela și istoria americană la Universitatea din Barcelona. A trăit o vreme în Statele Unite, unde a predat limba spaniolă și istoria artei. În prezent este profesoară la Valencia și colaborează la publicațiile El País și La Voz de Galicia, precum și la reviste de cinema și literatură. Primului său roman, Querido Corto Maltés (1994), i-a fost acordat Premio Nuevos Narradores. I-au urmat Las cenizas de la Bounty (1998), Tiernos y traidores (1999), Fronteras de arena (2001), roman finalist la Premio Primavera, El amante albanés (2003), finalist la Premio Planeta, El azar de Laura Ulloa (2006), recompensat cu Premio de Narrativa de la Crítica Valenciana, Quattrocento(2007), Esperando a Robert Capa (2009), distins cu Premio Fernando Lara de Novela, La huella del hereje (2011), Iubirea nu e un vers liber (El amor no es un verso libre, 2013; Humanitas Fiction, 2021) și Septembrie poate aștepta (Septiembre puede esperar, 2017; Humanitas Fiction, 2019), care a primit Premio Turia a la Mejor Contribución Literaria în 2018. Cărțile Susanei Fortes sunt traduse în peste 15 limbi.

Sir ISAIAH BERLIN (6 iunie 1909 – 5 noiembrie 1997), filozof şi profesor britanic considerat unul dintre cei mai mari gânditori liberali ai secolului XX. Familia lui a emigrat din Uniunea Sovietică în Anglia în 1920. A studiat la St. Paul's School din Londra, apoi, beneficiind de o bursă, la All Souls College, Oxford. A obtinut titlul de doctor în litere în 1935 şi a predat, pe rând, la mai multe colegii din Oxford. Filozofia politică a lui Isaiah Berlin vădeşte preocuparea în primul rand pentru problema libertăţii şi a liberului arbitru în societăţi din ce în ce mai mecaniciste şi mai totalitare. A fost preşedinte al British Academy (1974–1978). Scrieri importante: Karl Marx: His Life and Environment (1939); Historical Inevitability (1955; The Age of Enlightenment: The Eighteenth-Century Philosophers (1956); Four Essays on Liberty (1969); Vico and Herder: Two Studies in the History of Ideas (1976); Russian Thinkers (1978); Concepts and Categories: Philosophical Essays (1978); Against the Current (1979); Personal Impressions (1980); The Crooked Timber of Humanity: Chapters in the History of Ideas (1996).

Alcătuind această culegere de texte, marele filolog german Hans von Arnim a redat culturii occidentale o parte esențială din patrimoniul gândirii greceşti: operele pierdute ale stoicismului vechi.

Caracterul este izvorul vieții, din care curg faptele particulare. Înţeleptul, folosind învăţătura dobândită din experienţa vieţii, face totul aşa cum se cuvine, potrivit cu prevederea, cumpătarea şi celelalte virtuţi… Este robust fiindcă e bine dezvoltat în toate sensurile. Este înalt fiindcă participă la înălţimea hărăzită omului nobil şi înţelept. Este puternic întrucât şi-a păstrat forţa care i-a fost hărăzită, fiind de neîntrecut şi de neînvins. Mai degrabă ai putea scufunda în apă un burduf plin cu aer decât să-l poţi sili pe un om înţelept, oricare ar fi el, să facă un lucru împotriva voinţei sale. Căci sufletul pe care raţiunea dreaptă l-a întărit prin învăţături solide nu se predă şi e de neînvins.

Fotografia de pe copertă: bust grecesc din marmură albă al filozofului stoic Zenon din Kition (sf. sec. I î.Hr.–înc. sec. I d.Hr.; colecţia Farnese a Muzeului Naţional de Arheologie din Napoli)

Carte distinsă cu Premiul Agnon în 2016, Premiul Ramat Gan și Premiul Fundației Poporul Cărții în 2017 și cu Premiul Literar Wingate în 2021  •  Declarată de publicațiile The Economist și The Sunday Times drept una dintre cele mai bune cărți traduse în engleză ale anului 2020  •  În curs de publicare în 20 de țări. Un roman-matrioșcă revelând multe povești în poveste, cu ecouri din literaturile idiș și rusă, un tur de forță plin de suspans și răsturnări de situație, o atmosferă ce amintește de Scripcarul pe acoperiș.

În vara toridă a anului 5654 – 1894, după calendarul iulian, tulburări de tot felul mătură cuprinsul întinsului Imperiu Rus, dar colonelul Piotr Novak, puternicul comandant al Ohranei din guberniile Grodno și Minsk, știe să recunoască fermentul adevăratelor revoluții. În Zona de Rezidență, singurul teritoriu în care le e permis evreilor să locuiască, sunt însă alte îngrijorări, căci mulți bărbați își lasă în urmă familiile; pe unii îi atrage die goldene medina – New Yorkul, pe alții mirajul Palestinei, și sunt și dintre cei care se avântă nu tocmai departe, la Minsk sau la Kiev. Când Zvi-Meir Speismann pleacă de acasă, soția lui, Mende, se aruncă în apele râului Iaselda, dar scapă cu viață. Fanny Keismann, sora ei mai mică, hotărăște că hoinarul trebuie găsit și obligat să semneze un act de divorț. Și fiindcă nimeni nu vrea să ia în serios o asemenea idee, pornește ea însăși la drum. Din acest punct, romanul Fiica măcelarului se construiește asemenea unui basm învăluitor, plin de tensiune, iar eroina lui ad-hoc întreprinde o călătorie nemaigândită, o adevărată odisee feminină, în care, până la urmă, poate că dușmanul ei cel mai aprig va fi îmblânzit.

„Iczkovits este autorul israelian pe care-l iubesc cel mai mult în momentul de față.“ — Eshkol Nevo

„Acest roman strălucit, năvalnic, semnat de Yaniv Iczkovits se petrece în Rusia țaristă la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar avem senzația că e semnificativ și plin de înțelesuri și pentru zilele noastre.“ — The Times Literary Supplement

„O abordare a istoriei demnă de Șalom Alehem și discipolii săi.“ — The Wall Street Journal

„Cu o imaginație nestăvilită și un stil vibrant, Iczkovits creează un personaj de o bravură de neuitat și își mânuiește condeiul cu inteligență și îndrăzneală. O carte remarcabilă.“ — David Grossman

Trăim într-o lume imprevizibilă și derutantă. Dezinformarea și teoriile conspiraționiste invadează mass-media. Mai mult ca oricând, este o adevărată provocare să vedem lucrurile obiectiv și să luăm cele mai bune decizii.

Celebrul fizician Jim Al-Khalili ne propune să privim viața de zi cu zi precum oamenii de știință – numai astfel putem controla informaţiile complexe şi contradictorii cu care ne confruntăm. Argumentul său este că știința a ajutat omenirea în încercarea de a vedea lucrurile așa cum sunt cu adevărat, schimbându-ne viața în bine de-a lungul secolelor. Al-Khalili ne vorbește convingător despre importanța gândirii bazate pe dovezi, despre natura adevărului și rolul îndoielii, despre avantajele și dezavantajele simplificării, dar și despre cât de important este să ne apărăm de prejudecăți.

Istoricul Michał Wasiucionek reinterpretează dinamicile politice dintre Înalta Poartă, Coroana Polonă și țările române de la sfârșitul secolului al XVI-lea până la începutul secolului al XVIII-lea, pornind de la trei noțiuni-cheie: patronaj, rețele sociale și arene sociopolitice. Analiza sa, sprijinită pe studii de caz, pune în lumină mecanismele patronajului transfrontalier și rețelele facționale care le ofereau elitelor din epocă un mecanism alternativ viabil de a-și procura resurse politice, militare și economice, pe care le puteau folosi ulterior pentru a câștiga o poziție avantajoasă față de rivalii lor. Această geografie alternativă a puterii a avut un efect profund asupra hărții politice a Europei de Est din secolul al XVII-lea. Reiese că supraviețuirea Moldovei și Țării Românești ca entități politice distincte pe orbita otomană a fost mai puțin rezultatul geopoliticii și al echilibrului de putere dintre Imperiul Otoman și Uniunea Polono-Lituaniană, cât al rivalităților și alianțelor transfrontaliere facționale, guvernate de reguli și imperative diferite de cele ale statelor.

„Am decis să-mi fixez punctul de observație în țările române și să identific cazurile de patronaj transfrontalier care îi legau pe boierii locali de omologii lor de la Înalta Poartă și din Uniunea Polono-Lituaniană. Deși concentrarea asupra Moldovei și Țării Românești – un loc relativ izolat politic și economic – nu ar părea cea mai fericită alegere, perspectiva periferică pe care o oferă aceste țări prezintă avantaje nete. Pentru că resursele aflate la dispoziția elitei boierilor erau subțiri în comparație cu cele ale magnaților polono-lituanieni sau ale înalților demnitari otomani, viața politică locală era mai sensibilă la cazurile de patronaj transfrontalier, ceea ce le face mai ușor de identificat. În plus, de vreme ce țările române au constituit un spațiu contestat între Coroana Polonă și Poartă, avem posibilitatea să folosim facționalismul polono-moldovean ca „grup de control” pentru a pune în lumină particularitățile prezenței otomane în regiune.“ — MICHAŁ WASIUCIONEK

Cu o prefață de Andrei Pleșu

„O carte alcătuită din gânduri destinate oamenilor de peste un secol. O capsulă a timpului, cu bucăți din viața noastră exterioară și interioară, cu secvențe din cotidianul care va deveni istorie.  Desigur, în subtext, destinatarii ceva mai siguri ai acestor pagini sunteți dumneavoastră, contemporanii noștri, îngrijorați de tot ce ne așteaptă în anii următori. În speranța că acest semn de normalitate, inteligență și civilitate, că acest semn de viață care este cititul va exista și peste o sută de ani, prin volumul de față le trimitem salutări pe mai multe voci oamenilor din 2125.  Prinse bine în actualitate și totuși depășind-o, scrisorile din volum au, cu siguranță, viitor.“ — IOANA PÂRVULESCU

O minunată și, în contextul actual, emoționantă pledoarie pentru carte, pentru citit, pentru transmiterea valorilor salvatoare. 27 de scriitori, plus un invitat surpriză — inteligența artificială —contribuie la acest dialog epistolar.

Adriana Bittel  •  Lidia Bodea  •  Dan-Liviu Boeriu  •  Cristina Bogdan  •  Alexandru Călinescu  •  Cristina Cioabă  •  Livius Ciocârlie  •  Andrei Cornea  •  Bogdan Crețu  •  Augustin Cupșa  •  Mihai Frățilă  •  Alexandra Furnea  •  Gabriel Liiceanu  •  Cristian Mungiu  •  Radu Paraschivescu  •  Cătălin Pavel  •  Ioana Pârvulescu  •  Andrei Pleșu  •  Cristian Preda  •  Valentina Sandu-Dediu  •  Ioan Stanomir  •  Alexandru N. Stermin  •  Robert Șerban  •  Cătălin Vasilescu  •  Smaranda Vultur  •  Rodica Zafiu  •  Vlad Zografi

ETGAR KERET s-a născut pe 20 august 1967, la Tel Aviv, în familia unor evrei supraviețuitori ai Holocaustului. Este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori israelieni contemporani, scenarist, regizor și autor de benzi desenate. Povestirile sale au apărut în The New York Times, Le Monde, The New Yorker, The Guardian, The Paris Review și Zoetrope. A publicat mai multe volume de povestiri care au devenit bestselleruri, fiind traduse în 42 de limbi — Tzinorot (Conducte, 1992, 2004), Ga’aguay Le-Kissinjer (Mi-e dor de Kissinger, 1994), Ha-Kaytana Shel Kneller (Tabăra de vară a lui Kneller, 1998), Anihu (Eu sunt el, 2002), Și, deodată, cineva bate la ușă (Pitom Dfika Ba-Delet, 2010; Humanitas Fiction, 2018) și Haide, zboară odată (Takala Bi-Ketzeh Ha-Galaxia; Humanitas Fiction, 2021), cu care a câștigat în 2018 Premiul Sapir și National Jewish Book Award for Fiction. Keret este autorul câtorva cărți pentru copii și al volumului de memorii Șapte ani buni (Seven Good Years, 2015; Humanitas, 2018). A primit în 2016 Charles Bronfman Prize și English Pen Award și, în calitate de regizor, în 2007 a câștigat împreună cu soția sa, Shira Geffen, Caméra d’Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes pentru filmul Meduzot. În 2010, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. În prezent predă la Facultatea de Litere a Universității Ben-Gurion din Negev și la Facultatea de Cinematografie a Universității din Tel Aviv.

„Nimeni nu prezintă istoria militară a lumii antice cu atâta erudiție și măiestrie ca Barry Strauss.“ —Publishers Weekly

„Povestea lui Spartacus este în primul rând o poveste de război: un clasic studiu de caz al unei insurecții conduse de un geniu al tacticilor de gherilă și al unei contrainsurecții inițiate de o putere convențională… Războiul lui Spartacus este, de asemenea, o poveste despre un conflict etnic… Scindările tribale i-au transformat pe rebeli în clici învrăjbite.

Povestea lui Spartacus este totodată o poveste de iubire și o cruciadă. Spartacus a avut o soție sau o concubină; numele ei nu a fost consemnat. Preoteasă a lui Dyonisos…, se inspira din teologia eliberării care declanșase revoltele anterioare ale sclavilor Romei… Spartacus avea o misiune divină. Războiul lui Spartacus este și o poveste de politică identitară. Răsculat împotriva Romei, Spartacus era mai roman decât ar fi fost dispus să recunoască și cu siguranță mai roman decât ar fi putut să admită romanii. I-a îngrozit pe romani nu doar fiindcă era străin, ci și pentru că le era atât de apropiat.“ — BARRY STRAUSS

Dincolo de perspectivele noi pe care le deschide asupra unuia dintre marile evenimente ale Antichității, un eveniment care reverberează până azi, Războiul lui Spartacus conturează magistral istoria ultimelor decenii ale Republicii romane. Pe măsură ce țese povestea revoltei, Barry Strauss ne zugrăvește perspectiva largă a fundalului istoric, social și politic al secolului I î.Hr. sau, dimpotrivă, se apleacă asupra detaliului semnificativ – fie el descoperire arheologică, ritual religios sau fapt de viață cotidiană. Iar întâmplările și personajele care populează această lume minuțios reconstituită capătă de fiecare dată o semnificație mai profundă prin reflecția istoricului.

Ilustrația copertei: Radu Oltean, coif de gladiator (murmillo). Pompeii, sec. I î.Hr. (desen)

„Una dintre cele mai mai artistice, mai limpezi și mai memorabile cărți pe care le-am citit în ultima vreme este Cartea caselor, romanul cunoscutului scriitor italian Andrea Bajani. Nu știi ce să admiri mai întâi la lectura acestei scrieri: precizia chirurgicală a frazelor, descripțiile amănunțite ale zonelor citadine și-ale numeroaselor case în care-a locuit Io, personajul central, finețea și empatia cu care autorul înfățișează psihodramele ce se petrec în crustele de calcar, oțel și lemn ale caselor, poezia intensă ce luminează din loc în loc austeritatea cărții. Hipnotizat de ritualul dezghiocării, mereu și mereu, a altor ziduri, a altor glasuri și-a altor încăperi, ai uneori sentimentul că te afli într-un roman de Alain Robbe-Grillet, alteori că trăiești într-un oraș imaginar din colecția lui Italo Calvino, dar Andrea Bajani rămâne cu toate acestea profund original prin aerul stoic, de tristețe sobră, ce învăluie romanul. Casele sale sunt tot atâtea carapace de broască țestoasă, fragmente de eternitate înșiruite, asemeni vertebrelor, de-a lungul coloanei vertebrale a personajului. Roman tulburător și de neuitat, Cartea caselor aduce un aer de noutate în experiența de lectură a oricărui cititor.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

Ca orice povestitor de vocație, Ioana Nicolaie își ia cititorul de mână și-l conduce pe un drum. Un drum surprinzător, căci din loc în loc îi dezvăluie straturi emoționante de arhitectură interioară. Se poposește în copilărie, dar și-n adolescență, dar și-n viața matură. Și din fiecare se scoate la lumină ba un secret, ba o mărturie, ba un nucleu dramatic, sau straniu, sau impregnat cu mister. Miezul inimii e o carte a tandreței, a iubirii, dar și a lucrurilor inexplicabile care ne tivesc tuturor viețile.

„Cât despre scris, nu e mare lucru de adăugat: scriitoare am fost întotdeauna. Și pe vremea dansului cu menghina, și pe timpul zugrăvitului sau al practicilor agricole, și pe când coseam cu atenție ștergare, și pe când abia mai răsuflam în năvodul ce părea că nu se va deschide vreodată. Dar, dacă n-ar fi fost revoluția, bănuiesc că n-aș fi intrat la facultate, așa că nu mi-aș fi pus nicicând cărțile pe hârtie. Aș fi fost, probabil, angajata unei fabrici de tricotaje sau, pentru că-mi plăcea să cos la mașină, aș fi ajuns croitoreasă.“ — IOANA NICOLAIE

Demisia papei Benedict XVI a fost un gest istoric, aproape fără precedent, care a tulburat Biserica și a uluit o lume întreagă. Făcând apel la misterioasa învățătură apocaliptică din epistolele Apostolului Pavel către Tesaloniceni, precum și la tulburătoarea viziune a Sfântului Augustin despre Biserică drept coabitare a Împărăției luminii cu cea a întunericului, filozoful italian Giorgio Agamben ne oferă o explicație și mai tulburătoare pentru demisia marelui pontif. Cartea sa ne introduce în chiar Taina Istoriei, a Bisericii și a Apocalipsei, acolo unde binele și răul nu sunt deloc ceea ce par a fi.

„În Biserică există două elemente ireconciliabile, însă întrețesute: iconomia și escatologia, elementul lumesc și temporal, pe de o parte, și elementul care păstrează legătura cu sfârșitul veacurilor și cu sfârșitul lumii, pe de altă parte. Când elementul escatologic intră în umbră, iconomia lumească ajunge să crească la infinit, devenind interminabilă și lipsită de scop. Paradoxul Bisericii este că, din perspectivă escatologică, trebuie să renunțe la lume însă n‑o poate face pentru că, din perspectivă iconomică, aparține lumii și nu poate renunța la aceasta fără să renunțe la ea însăși. Tocmai aceasta este criza decisivă, întrucât curajul – și acesta ni se pare a fi sensul ultim al mesajului lui Benedict XVI – nu este altceva decât capacitatea de a păstra legătura cu propriul sfârșit.“ — GIORGIO AGAMBEN

„În această lume care se scufundă din ce în ce mai mult în violenţă, în această lume care se învârte din ce în ce mai repede fără să ştie unde se află orizontul salvator, tandreţea este aproape o formă de rezistenţă culturală. Tandreţea şi corolarele ei – dragostea, visele şi poezia – sunt ferestre ale fericirii la îndemâna noastră. Trebuie doar să ne oprim puţin, să ne distanţăm o secundă, să coborâm o clipă din caruselul nebun al vieţii de zi cu zi şi să respirăm... Să respirăm aerul binefăcător al dorinţei şi al imaginaţiei. Tandreţea ne poate învăţa multe despre noi înşine şi despre cum ne lăsăm uneori prea uşor înghiţiţi de nebunia lumii.“ — MATEI VIŞNIEC

Matei Vișniec crede în rezistența culturală, în forța cuvântului, în capacitatea literaturii de a capta mai bine decât orice altă disciplină contradicțiile ființei umane şi ale lumii în care trăim. Între două țări, între două culturi, între limba română şi cea franceză, între Bucovina sa natală şi Festivalul de teatru de la Avignon, Matei Vişniec circulă, practică jurnalismul cultural, trece de la un gen literar la altul, caută şi experimentează cuvântul sub semnul unui ideal care ține de umanism, de frumos şi de spiritul critic.

Într-un stil sclipitor și cu instrumentele unei erudiții de mare calibru, marele gânditor Isaiah Berlin oferă o interpretare cu totul personală a mișcării romantice, în care vede expresia cultural-istorică a unei profunde aversiuni față de încrederea nelimitată în puterile rațiunii caracteristică tradiției filozofice occidentale. Romantismul devine astfel pentru Isaiah Berlin cea mai mare transformare care a avut loc în conștiința Occidentului, transformare cu efecte ce reverberează până în zilele noastre sub o serie aproape inepuizabilă de aspecte, mergând de la mari teorii filozofice până la pasiunea pentru antichități. Înzestrat cu un rar simț „morfologic“ în sens spenglerian, Berlin vede factori și cauze ale romantismului în fenomene extrem de diverse, a căror analiză surprinde și fascinează atât prin subtilitate, cât și prin tonul fermecător.

Una dintre perspectivele cele mai tentante, și în același timp înfricoșătoare, este apariția unor indivizi cu însușiri fizice și intelectuale mult superioare celor ale restului populației, prin posibilitățile deschise de editarea genomului uman – altfel spus, apariția unei rase minoritare de supraoameni. Genetica încetează așadar să fie doar o știință de interes pur academic sau practic și intră în focarul dezbaterilor din societate, iar, pentru a putea judeca dilemele de ordin moral, publicul larg trebuie să aibă acces la informații corecte, solide, nuanțate și inteligibile. Este ceea ce ne oferă eminentul biolog Alexandru Babeș prin Secretul vieții, în care rigoarea științifică și claritatea expunerii sunt însoțite de o pasionantă istorie anecdotică a descoperirilor legate de ereditate de la Aristotel la Mendel și la cercetările contemporane.

„Suntem acum capabili să intervenim în mod deliberat în substanța eredității, să sculptăm după bunul-plac alcătuirea biologică a speciei noastre. Dar numai pentru că putem s‑o facem, suntem oare siguri că ar trebui? Momentul în care ne aflăm impune o serie de eforturi colective. Mai întâi unul de informare, apoi unul de dezbatere și, în sfârșit, unul de decizie. Sunt demersuri la care ar trebui să participe cât mai mulți dintre noi, pentru că miza este uriașă. În joc se află viitorul nostru ca specie. E oare înțelept să lăsăm oamenii de știință sau, și mai rău, politicienii să decidă dacă vom merge sau nu pe calea deschisă de abilitatea recent dobândită de a edita genomul uman?“ — ALEXANDRU BABEȘ