Cărţi

„Sacrul şi profanul sunt două modalităţi de a fi în Lume, două situaţii existenţiale asumate de om de-a lungul istoriei sale. Ele nu prezintă interes doar pentru istoria religiilor sau pentru sociologie, nu fac doar obiectul unor studii istorice, sociologice, etnologice. De fapt, cele două moduri de a fi, sacrul şi profanul, sunt determinate de diferitele poziţii pe care omul le-a cucerit în Cosmos şi sunt importante atât pentru filozofi, cât şi pentru orice cercetător care doreşte să cunoască dimensiunile posibile ale existenţei umane.“ (Mircea ELIADE)

„Deși toată viața m-am îndeletnicit cu încercarea de a înțelege lucrurile, și am căutat în toate, în mult mai mare măsură decât plăcerea mea, luciditatea fără rest, a mea și a culturii, foarte târziu am înțeles că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul. Încă de când mă lăsasem fascinat de ideea posibilității de a-ți începe viața din nou, de astă dată perfect – iar asta s-a întâmplat când am descoperit, la șaptesprezece ani, La vita nuova a lui Dante –, eram deja în căutarea paradisului. L-am căutat, fără să știu că îl caut, în toate formele de frumos la care, de-a lungul vieții, mintea și inima m-au făcut sensibil, recunoscându-l, întotdeauna același, cald, emoționant, încărcat de nostalgie și de promisiuni, în marile pagini ale marilor literaturi, în ideile metafizice ale filozofiei, în ecuațiile fizicii matematice, în construcțiile teologiei, logicii formale sau muzicii, raportându-mă mereu, ca la un orient viu și la un nord polar deopotrivă, prin el, la splendorile poeziei.“ – Horia-Roman Patapievici

Ilustrația copertei: Paradisul, Cântul XXIII (Cerul al optulea, al stelelor fixe). Dante, Divina Comedie, cca 1564, colecția Cornell University Library

În aceste 12 povestiri, Cehov se dovedește, cu inefabilul său amestec de luciditate tristă și umor lipsit de sarcasm, un maestru al nuanțelor și subtilităților dulci-amare ale sufletului, fără a scrie propriu-zis proză psihologică sau de idei.

Pentru Cehov, dragostea adevărată e departe de a fi ideală și lipsită de contradicții, deși inevitabil idealizează. În mod esențial, ea se întemeiază pe o comuniune – fie și iluzorie, în cazul celor amăgiți – de simțire și valori, pe sinceritate, constanță și devotament. Scriitorul are un ochi ager și infailibil pentru diferitele ipostaze ale iubirii – de la dragostea împărtășită la cea disprețuită, la neputința sau lipsa curajului de a iubi, la dragostea frustrată ori care nu rezistă încercărilor vieții, dar și la dragostea platonică, admiratoare – și pentru diferitele surogate ale iubirii – simpla atracție fizică, senzualitatea rece, mila, condescendența, rutina, nevoia egoistă de a plăcea, de siguranță ori statut. Nimic din ceea ce e omenesc nu scapă observației sale chirurgicale, și totuși profund înțelegătoare. În cele din urmă, în spiritul lui umanist, dragostea între un bărbat și o femeie este legată de un caracter bun și de credința în artă, știință ori în profesie – cu alte cuvinte, în latura nobilă a naturii umane.

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Lucrări: Pe culmile disperării Schimbarea la faţă a României Amurgul gândurilor Cartea amăgirilor Îndreptar pătimaş Lacrimi şi sfinţi Ispita de a exista Istorie şi utopie Silogismele amărăciunii Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944 Tratat de descompunere Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete Căderea în timp Mărturisiri şi anateme Demiurgul cel răuDespre neajunsul de a te fi născut Scrisori către cei de-acasă Sfârtecare Ţara mea / Mon PaysCaiete I (1957-1965) Caiete II (1966-1968) Caiete III Caietul de la Talamanca

Cioran, Emil (ed.), Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceză şi notă de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997 Cioran (antologie) Cioran şi muzica, selecţia textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996

Multimedia: CD Emil Cioran, 2003

Una dintre cele mai puternice voci ale literaturii americane a ultimei jumătăți de secol, Cormac McCarthy a primit pentru romanele sale National Book Award, Pulitzer Prize, National Book Critics Circle Award, James Tait Black Memorial Prize și PEN/Saul Bellow Award.

Dipticul „Pasagerul” – „Stella Maris”, opera unui maestru la apogeul artei sale, reprezintă portretul și povestea tulburătoare a doi frați, Bobby și Alicia Western, născuți în zodia hybrisului și trăind mereu, marginali și excepționali, la limită – limita siguranței, limita rațiunii, limita tolerabilului.

Stabilit la New Orleans în 1980, Bobby Western lucrează ca scafandru salvator. Într-o noapte rece, plonjează în adâncurile tulburi, unde se află o mică aeronavă prăbușită. De la locul accidentului lipsesc geanta de zbor a pilotului, cutia neagră a avionului și un pasager. Nimerind accidental într-un complot straniu, ce nu-i poate aduce decât necazuri, Bobby este mereu hăituit: de o instanță anonimă și necruțătoare pentru o vină necunoscută, de fantoma tatălui său, inventatorul bombei care a topit sticla și carnea la Hiroshima, și de sora lui, dragostea și pierzania sufletului său. De aceea se vede nevoit să fugă din nou, urmărit mereu de transgresiunile reale sau visate din trecut.

Publicat la centenarul morții lui Marcel Proust, pe care îl omagiază, romanul „Clara citește Proust” a fost distins cu Prix Albert Bichot 2022, „Livres en Vignes“, Prix du Cercle Littéraire Proustien 2022, Prix @ttitude 2022, Prix littéraire des Rotary clubs de langue française 2022.

„Proust. Înainte, acest nume mitic era pentru ea ca acela al anumitor orașe – Capri, Sankt‑Petersburg… – unde părea de la sine înțeles că nu va pune piciorul niciodată.“

Clara este angajata doamnei Habib și lucrează într-un coafor obscur dintr-un orășel din Saône-et-Loire. Are doar 23 de ani, dar viața ei e o rutină nesfârșită, punctată monoton de remarcile melancolice ale patroanei, confesiunile clientelor, înstrăinarea de un iubit chipeș ca un prinț din universul Disney și indiferența unui motan care nu se lasă mângâiat. Doar versurile cântecelor difuzate la radio o mai fac să viseze. Sau vizita unui client necunoscut, care îi oferă Clarei șansa unei întâlniri improbabile cu bărbatul care îi va schimba viața: Marcel Proust.

„Războiul sfârşitului lumii”, roman pe care Roberto Bolaño îl considera capodopera lui Mario Vargas Llosa şi pe care Harold Bloom l-a inclus printre cărţile canonului occidental, are la bază un eveniment real din istoria Braziliei: sfârşitul secolului al XIX-lea aduce la Canudos, ţinut sărac din nord-estul ţării, sângeroasa revoltă a unei secte milenariste conduse de Antonio Sfătuitorul – conflict civil dramatic în care au pierit aproape 20000 de oameni. Însă pe firul naraţiunii graniţa dintre istorie şi mit se topeşte şi, până la urmă, dispare cu totul: pentru rebelii de la Canudos republica se preschimbă-n Antihrist, războiul pe care-l poartă capătă proporţii apocaliptice, iar de la Sfătuitor, căpetenia lor, aşteaptă cu disperare, ca de la un nou Mesia, mântuirea.

„De la scenariul cinematografic pe care l-am schiţat ca embrion al întregii lucrări şi până la punctul final pe care l-am pus opt ani mai târziu, romanul acesta m-a făcut să trăiesc una dintre cele mai bogate şi mai exaltante aventuri literare.“ — MARIO VARGAS LLOSA

Cu fotografiile autorului

„Călătorii care au cunoscut îndeaproape Africa s-au întors schimbați pentru totdeauna din această lume efervescentă și acaparantă. Andrei Mihalca reușește cu măiestrie să calce pe urmele exploratorilor pentru care acest continent, cel mai bătrân și cel mai tânăr deopotrivă, a fost teren de cercetare, tărâm de seducție și spațiu al provocărilor – locul unde fiecare bucată a corpului, a minții și a sufletului este chemată să se întrebe care este sensul vieții, cu umilitate, spaimă și admirație. Dar și cu o poftă nesfârșită de a regăsi din nou și din nou pământul tuturor marilor întrebări.  Autorul a petrecut suficient de mult timp pe continent ca să nu mai cadă pradă șabloanelor exotismului și generalizărilor facile. Africa te invită să o gândești în nesfârșita ei diversitate și să meditezi, așa cum face Andrei Mihalca, la destinul unei lumi a cărei bogăție naturală îi este deopotrivă speranță de viitor și amenințare fatală.“ — CIPRIAN MIHALI

„Invidie! Asta simți după periplul african prin care te poartă medicul-visător-scriitor Andrei Mihalca. Și nu neapărat pentru cei 20 de ani în care alții au mers la birou 9–18, iar el a explorat deșertul, a vaccinat câinii triburilor, a strâns căpușe și muște tse-tse, a călătorit pe plafonul jeepurilor și a mâncat pateu cu mango, totul stropit cu țuică de prune. Ci, mai degrabă, o invidie nostalgică și admirativă pentru un om care și-a urmat visurile copilăriei și le-a transformat în realitatea vieții de adult. Câți dintre noi, cei din generația X, ne mai aducem aminte de pachetul de cărți de joc denumit «Animale din continente“? Ei bine, acolo erau și gorila, și servalul, și elefantul pe care visam să le vedem o dată în viață, în mediul lor, nu în spatele unor gratii de la zoo. Antilopa dik-dik nu era, dar am aflat de pronunția corectă din această carte.

Fascinantă cascadă de informații, geografice, botanice și zoologice, toate altoite pe ceva ce e pe cale de dispariție azi. Pe pasiune.“ — MIHAI GĂINUȘĂ

Musica ricercata, lucrarea pentru pian a lui Ligeti, sintetizează și reunește stiluri diferite, e un fel de istorie concentrată a muzicii – principiu organizator care l-a inspirat pe Gabriel Bebeșelea în crearea unui festival și în scrierea unei cărţi cu același titlu. Cercetând partituri originale și documente de arhivă, el scoate la iveală o reţea de legături între muzicieni născuţi pe teritoriul de azi al României (Bartók, Ligeti, Bergel) sau având tangenţe cu el (Liszt, Brahms, Joachim), și demonstrează, cu pasiune și acribie, că e o enormă greșeală să ignorăm compoziţiile nepublicate ale lui Enescu.

„V-ați pus vreodată întrebarea (inocentă) cum de se pot folosi cuvinte atunci când ești chemat să spui ceva despre muzică? Eu da, și l-am întrebat și pe Gabriel Bebeșelea, rugându-l, dacă se poate, să-mi răspundă în scris. A făcut-o sub forma acestor 11 povestiri «muzicale».

Cunoscându-l cu ocazia Centenarului Monica Lovinescu, când, la Ateneu, a dirijat Concertul pentru pian nr. 3 al lui Beethoven, reîntâlnindu-ne apoi în repetate rânduri, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva aveam în față un puer aeternus, în sensul în care vorbește Jung despre creatorii «veșnic copii», care «înverzesc și înfloresc într-o abundență inepuizabilă», purtați în tot ce fac «pe aripile unui limbaj strălucitor».

L-am cunoscut, așadar, cum era și firesc, dirijând, parcă vrând mai întâi să-mi arate ce este muzica. Apoi, și-a amintit de întrebarea mea. Și vrând să mă ajute să înțeleg cum de se pot folosi cuvinte atunci când ești chemat să spui ceva despre muzică, a scris această carte. Nu pot, împreună cu cititorii, decât să-i mulțumesc.“ — GABRIEL LIICEANU

Ilustrații de Barbara Brun

La mijloc de drum între literatură și filozofie, minunatele cărți din seria „Poveștile bufniței“ sunt grăunțe de înțelep­ciune atent distilate de Éric-Emma­nuel Schmitt pentru a le explica celor mai tineri cititori concepte-cheie precum curajul, libertatea, respectul și pentru a-i ajuta să crească frumos.

Ce este fericirea? vrea să știe ursulețul Gaston. Grea întrebare! Bufnița Minerva, pasărea filozofiei, îi vine în ajutor, și împreună încearcă să afle de la celelalte animale din pădure ce anume le face fericite. Spre mirarea lui Gaston, rețeta fericirii se găsește însă la bunicul lui, care știe că nici banii și nici lucrurile multe și frumoase nu au valoare, ci că mai importantă decât orice este bucuria din sufletul fiecăruia, care trebuie păstrată ca pe o comoară de mare preț.

Traducere din chineza clasică, prefață și note de Mugur Zlotea

Ilustrații de Mihail Coșulețu

Scrierea generalului Sun Zi, carte fundamentală a literaturii chineze clasice, rămâne unul dintre cele mai influente manuale de strategie și tactică. În zilele noastre, viziunea lui Sun Zi îi inspiră nu doar pe liderii militari, ci și pe negociatorii din politică și afaceri de la cel mai înalt nivel sau pe sportivii de performanță.

„Războiul este arta șiretlicului. Dacă ești capabil, arată-te incapabil, dacă ești pregătit, arată-te nepregătit, de ești aproape, să pară că ești la depărtare, iar când ești la depărtare, să le pari aproape… Pe cel care te disprețuiește fă-l să fie și mai mândru, pe cel odihnit obosește-l, iar pe cei apropiați desparte-i. Atacă-l atunci când nu este pregătit și răsari de unde nu se așteaptă. În acestea se află victoria strategilor militari...“ — SUN ZI

Lecția de greacă, tradus în peste douăzeci și cinci de țări, „Cartea anului 2023“ în publicațiile The New Yorker, Time, Kirkus Reviews, Publishers Weekly, este un roman despre pierdere, iubire și despre limbajul reinventat dincolo de formele sale obișnuite. Ochii nu trebuie neapărat să vadă, buzele nu trebuie neapărat să rostească pentru ca doi oameni să se dezvăluie unul altuia și astfel să se salveze.

Într-un Seul agitat și indiferent, doi străini rătăcesc, fiecare captiv în propriul exil. Ea nu mai poate vorbi. El, curând, nu va mai putea vedea. Ea și-a pierdut mama, custodia copilului, echilibrul. El trăiește cu fragmente de amintiri și cu sentimentul dezrădăcinării. Se întâlnesc într-o sală de clasă a unui institut privat, unde el predă greaca veche, iar ea o învață, sperând că limba aceea o va ajuta să-și recapete vocea. Cei doi se observă, mai întâi indiferenți, apoi curioși, iar când tăcerea ei și nevederea lui sunt obligate să comunice, cei doi descoperă că dragostea poate începe exact acolo unde limbajul se destramă.

„Uluitor de frumos… Han Kang este ca întotdeauna cea mai pătrunzătoare scriitoare: ea extinde universul senzorial. O citesc, gândesc alături de ea și privesc lumea prin ochii ei.“ — Max Porter

„Deopotrivă scrisoare de dragoste adresată limbajului și critică a acestuia, Lecția de greacă este un roman de o precizie aproape sculpturală. Una dintre cele mai intime opere ale lui Han Kang.“ — Financial Times

„Un roman hipnotic. Han Kang se numără printre cele mai neconvenționale, intuitive și cu adevărat inovatoare scriitoare contemporane.“ — San Francisco Chronicle

„Un roman sclipitor despre puterea limbajului și a legăturilor dintre oameni.“ — New York Times

HAN KANG, născută în 1970 la Gwangju, este fiica scriitorului coreean Han Seung-won. De la zece ani a crescut în zona Suyuri din Seul, metropolă în care mai apoi a studiat literatura la Universitatea Yonsei și în care locuiește și astăzi. Și-a început cariera literară ca poetă în 1993, iar în anul următor a debutat și în proză, câștigând concursul organizat de ziarul Seoul Shinmun cu nuvela Ancora roșie. A continuat să scrie poezie, proză scurtă, eseu și cărți pentru copii. Primul roman, Cerbul negru (1998), i-a apărut la vârsta de douăzeci și opt de ani, urmat de Mâinile tale reci (2002), Vegetariana ( 2007), Cerneală și sânge (2010), Lecția de greacă (2011; Humanitas Fiction, 2026), Disecție (2014), Cartea albă (2016) și Nu ne despărțim (2021; Humanitas Fiction, 2025). Începând cu anul 2005 i-au fost acordate cele mai importante premii literare coreene. Din 2016, când primește Man Booker International Prize, urmează o pleiadă de mari premii internaționale – 2017, Premio Malaparte (Italia), 2019, Premio San Clemente (Spania), 2023, Prix Médicis Étranger (Franța), 2024, Prix Émile Guimet de Littérature Asiatique (Franța), culminând cu Premiul Nobel pentru Literatură acordat de Academia Suedeză în 2024. Hang Kang este considerată astăzi cea mai importantă autoare coreeană contemporană, cu traduceri în peste cincizeci de țări.

Marile tragedii istorice care au marcat lumea noastră și care amenință și azi buna așezare a civilizației sunt, în mare parte, consecința optimismului netemperat, lipsit de scrupule. Fascinația intelectualilor și a oamenilor politici pentru idealism și utopie este expusă în acest tur de forță eseistic unei analize riguroase; antidotul capătă forma valorilor consensuale, ale tradiției, la care s-a ajuns de-a lungul timpului prin sacrificiu și compromis. Ironia și iertarea sunt semnele pesimismului înțelept, care ne poate salva de utopiile primejdioase, îndemnându-ne spre ceea ce este poate singurul progres care ne e îngăduit – să devenim mai buni și mai lucizi.

„Scruton este un scriitor erudit, prolific, sclipitor, complex și adesea uluitor.“ — The Weekly Standard

„Gânditorii de stânga și de dreapta deopotrivă ar trebui să fie recunoscători că un astfel de om s-a aplecat asupra problemelor care îi preocupă. Iar filozofii ar trebui să se bucure că el abordează marile probleme ale zilei prin lentila lor. Cea mai însemnată contribuție a lui Scruton este, poate, că a întruchipat adevărul care ne arată că fără filozofie nu suntem nimic.“ — The Sunday Times

Cu ilustrațiile autorului

„Melancolica moarte a Băiatului-stridie exprimă cu intensitate suferinţa unui adolescent marginalizat. Ca și filmele sale, poemele lui Tim Burton reușesc să fie deopotrivă copilărești și sofisticate, împletind inocenţa cu macabrul.“ — New York Times

„În maniera povestirilor unor Shel Silverstein, Roald Dahl sau Edward Gorey – dar provenind dintr-un și mai perfid tărâm al fanteziei –, poveștile înfiorătoare ale lui Tim Burton invocă fantasticul cu o oarecare demenţă.“ — Entertainment Weekly

„Copiii din poveștile acestui Tim cel Crud – «părintele» lui Edward Mâini-de-Foarfecă, al Călăreţului fără Cap și al Miresei moarte – sunt bizare bricolaje a două lumi. Pe jumătate minerale, obiecte, plante sau moluște, condamnate la diferenţă, la batjocură și, în cele din urmă, la crude morţi premature, personajele lui Burton sunt, de fapt, epifanii infantile care incomodează și stânjenesc prin stranietatea lor. Proscriși încă de la naștere, acești monstruleţi mecanomorfi, acești alieni candizi, aceste deșeuri cu suflet își petrec copilăria în izolare și singurătate. Normalitatea le face rău, iar oamenii nu știu să-i iubească pe cei care nu le seamănă.“ — MARIUS CHIVU

Considerată capodopera lui Yukio Mishima, tetralogia Marea fertilității, ale cărei romane, Zăpada de primăvară, Cai în galop, Templul Zorilor și Îngerul decăzut, apar în 2022 în această nouă ediție, a fost scrisă între anii 1965 și 1970. Cu Îngerul decăzut, saga Japoniei secolului XX creată de Mishima ajunge la final. Romanul Îngerul decăzut a fost încheiat în dimineața zilei de 25 noiembrie, cu câteva ore înainte de sinuciderea rituală a scriitorului.

În Îngerul decăzut, peisajele sunt aproape sufocate de dejecțiile civilizației moderne, orașele sunt invadate de reclame luminoase, iar vechile cutume ale societății tradiționale dispar, batjocorite. Bătrânul avocat Honda îl înfiază pe Toru, un tânăr pe care-l crede reincarnarea prietenului său din tinerețe, Kiyoaki: va confirma însă acesta speranțele lui Honda, sau se va dovedi un mesager al distrugerii și vidului?

„Yukio Mishima a fost, în viață ca și în moarte, și mai ales în ficțiune, un maestru al surprizelor sublime și perverse. Ultimul său roman, Îngerul decăzut, se dovedește o capodoperă cutremurătoare, subtilă și originală.“ — The New York Times

„În ultimul volum al tetralogiei, speranța și, odată cu ea, incarnările succesive ale rafinamentului, entuziasmului sau frumuseții au pierit. […] Titlul evocă o veche legendă budistă, potrivit căreia îngerii, în loc să fie nemuritori, ființează ca îngeri doar o mie de ani, apoi văd cum cununile de flori de pe frunți li se ofilesc, cum aura lor pălește, iar trupul începe să le emane sudoare. Un astfel de înger pare însăși Japonia. Prin extensie, pentru noi, cititorii, el devine simbolul oricărei catastrofe din lumea în care trăim.“ — Marguerite Yourcenar, Mishima sau viziunea Vidului

„Încheierea tetralogiei Marea fertilității e cu siguranță una dintre cele mai bune scene finale din istoria romanului.“ — David Mitchell

Cu un cuvânt al autorului către cititorii români

„Thierry Wolton sfâșie vălul care încă acoperă crimele regimului și sfidează imperativele care-au împiedicat condamnarea comunismului chiar din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.“ — ALAIN BESANÇON

„Scriind în cinci volume epopeea minciunii și a crimei care a fost comunismul, Wolton a condamnat ceea ce lumea liberă a uitat să condamne la nivel mondial. El a făcut, pentru sutele de milioane cărora li s-au distrus destinele, ceea ce toți intelectualii care au cunoscut oroarea comunismului pe viu și ar fi avut ce mărturisi n-au putut face. Să-i mulțumim ar fi prea puțin.“ — GABRIEL LIICEANU

„Din fericire, nu m-am născut în comunism; totuși, am avut ocazia să studiez condițiile în care se trăia în general într-un astfel de regim, am cunoscut vremurile în care ideologia comunistă seducea spirite alese, am constatat indiferența contemporanilor mei față de dezastrul numit socialism real, am deplâns incapacitatea lor de a recunoaște faptele, apoi refuzul lor de a privi în față bilanțul acestor fapte, m-am între¬bat de ce comunismul rămâne inatacabil, inoxidabil... În această carte încerc să explic ce are așa de aparte marxism-leninismul încât a fost atât de convingător în trecut, continuă să atragă și, cine știe, își croiește un viitor. De unde vine ideea comunismului, de ce a sedus atâția oameni, de ce bilanțul său real se dovedește atât de greu de recunoscut? Ar putea oare să apară noi țări comuniste? Iată câteva dintre întrebările la care m-am străduit să răspund.“ — THIERRY WOLTON, „Cuvânt către cititorii români“

„Cartea lui Cristian Preda e un ghid oportun pentru cei care vor să desluşească lumea politică în care trăiesc. La vot şi nu numai. De ce ațipesc parlamentarii? e în acelaşi timp o carte utilă pentru risipirea confuziilor şi pentru priceperea câtorva lucruri despre care avem păreri inflamate, uneori cu accente isteroide: mecanismele de producere a compromisului politic, logica alternanţei la guvernare, importanţa votului, coabitarea politică, mizele cooperării, igiena politică, importanţa statului de drept văzut ca domnie a legii. Ar fi utopic să crezi că o asemenea carte va produce o mutaţie. În schimb, e de sperat şi de aşteptat ca ea să deschidă nişte ochi şi să destupe nişte minţi. Are toate argumentele s-o facă.“ — RADU PARASCHIVESCU

„Poate fi ceva mai instructiv și plăcut decât să citești, scrisă cu simplitate, inteligență și har, povestea propriei tale vieți? Se împlinesc anul acesta trei decenii de la primele alegeri ținute după căderea comunismului. Ce s-a întâmplat cu noi în acești 30 de ani? – iată întrebarea la care răspunde unul dintre cei mai versați politologi români și, deopotrivă, unul dintre cei care au cunoscut scena politică a acestor ani dinăuntrul ei. Eseul lui Cristian Preda vine în întâmpinarea oricui vrea să priceapă, dincolo de suprafața cotidianului, lumea în care a trăit. Suntem răspunzători de soarta noastră după cum suntem echipați sau nu să înțelegem locul în care ne-am născut.“ — GABRIEL LIICEANU

Ilustrații de Bianca Anton

După succesul cărții și al filmului „Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie”, Mihai Mănescu revine cu un nou volum despre curaj, generozitate, forță interioară și mai ales despre speranță, care ne transformă din oameni obișnuiți în învingători.

Cinci istorioare pline de duioșie și candoare se ascund în paginile acestei cărți frumoase. Sunt povești de citit împreună, din care au de învățat și cei mici, și cei mari, care construiesc punți între oameni și amintiri ce nu se uită niciodată. Emoționante, adânci, surprinzătoare, luminoase, colorate cu umor, poveștile acestea recreează lumea în care trăim și o presară cu magie.

Dacă ne vom strecura la ceas de seară în paginile cărții, vom descoperi că aricii vorbesc atunci când nu sunt oameni prin preajmă și învață să nu se teamă să fie diferiți, că puii de urs din Pădurea Verde merg la grădiniță și-și fac prieteni pe care-i ajută să-și depășească limitele, că uneori, atunci când granița dintre lumi se șterge, copiii curajoși nu se tem să zboare deasupra mării cocoțați în spinarea unei berze uriașe.

Populate cu animale și oameni care învață împreună ce înseamnă prietenia adevărată, bunătatea, toleranța, tăria sufletească, generozitatea, aceste cinci povești sunt tot atâtea episoade de viață în care spiritul omenesc triumfă.

Fotograful de modă Andrea Scotto a preferat întotdeauna să se țină departe de rude: de tatăl său, Libero Scotto, un fost comandant de navă, din insula Procida, care, după ce i-a murit soția, s-a mutat la Napoli împreună cu copiii; apoi de sora sa, Marina, obsedată de control, care are două fiice, un soț de treabă și un câine nebun. Când Marina este forțată să plece, lăsându-și nesupravegheat tatăl grav bolnav, Andrea trebuie să preia cârma. Este începutul unui weekend dramatic, în timpul căruia regulile scrise și nescrise ale Marinei vor fi încălcate în cele mai neașteptate feluri. Nevoit să vegheze un tată care nu are de gând să fie tratat ca un infirm, Andrea ajunge în Procida și se întoarce după zeci de ani în lo­curile copilăriei, pe plaja unde a trăit primele bucurii și dezamăgiri din dragoste și printre casele colorate ale portului. Acolo va începe să deslușească adevărurile dulci-amare ale trecutului. La fel ca Libero, aflat în căutarea unui deznodământ demn, Andrea va alege și el locul unde își va petrece restul vieții.

Traducere nouă și note de Marin Mălaicu-Hondrari

„Aventurile fetei dezmățate” este un roman despre bucuria și chinurile unei iubiri clandestine urmărite de-a lungul a patru decenii, pe trei continente, dar și o cronică a lumii postbelice care, asemenea fetei dezmățate, a avut nevoie de mult timp pentru a-și recăpăta inocența și pentru a învăța să iubească.

În vara anului 1950, Ricardo Somocurcio trece de la pantaloni scurți la pantaloni lungi. Petrecerile se țin lanț în cartierul Miraflores din Lima, iar viața este trăită în ritm de mambo. Până când Ricardo se îndrăgostește de Lily. Pentru totdeauna. O pierde și o regăsește, mereu sub un alt nume, în scenarii variate: Lima burgheză, apoi Parisul revoluționar al anilor ’60, Londra hippy din '70, Japonia modernă. El este „băiețașul cuminte“, care visează să trăiască la Paris și crede că întâlnirile lor țin de destin. Ea este „fata dezmățată“, o aventurieră calculată, care crede că întâlnirile lor țin doar de hazard.

Scris între 1978−1981 și considerat una dintre capodoperele lui Ismail Kadare, „Concert la sfârșit de iarnă” nu a putut fi publicat până în 1988, la trei ani după moartea lui Enver Hodja, fiind considerat subversiv, sarcastic, antisocialist. În 1991, traducerea în limba franceză a fost declarată de revista Lire una dintre cele mai bune cărți ale anului.

A spune despre acest roman că evocă ruptura dintre Tirana și Beijing din anii 1970 ar fi exact, dar insuficient. În jurul acestui eveniment, Kadare desfășoară o compoziție imensă și fascinantă, unde viața de zi cu zi sub șapa de plumb comunist, intrigile din eșaloanele înalte ale partidului, satira nemiloasă la adresa maoiștilor occidentali, destinele încrucișate ale mai multor personaje ne duc de la farsă la tragedie, de la psihologie la metafizică, pe un fundal de istorie tumultoasă, shakespeariană.

În 1967, Kadare face o călătorie la Beijing și la Shanghai, în plină Revoluție Culturală. Ia parte la un banchet dat de Zhou Enlai, în prezența lui Mao Zedong, a soției acestuia și a lui Lin Biao. Actori decisivi pentru istoria micii Albanii în deceniul al șaptelea, și deopotrivă ai viitorului său roman, sunt în fața sa. În China, literatura e condamnată, iar Kadare, asemenea unuia dintre viitoarele sale personaje, se întoarce în țara natală cuprins de frigul unor presentimente grele. Acesta este punctul de plecare al romanului construit în jurul surorilor Krasniqi, Silva și Ana, în care alegoria politică acompaniază fresca socială, proza intimistă pe cea fantastică, iar satira povestea de dragoste.

La apariție, în ianuarie 2022, romanul „Palatul Magnolia” a fost desemnat Instant New York Times Bestseller • Book of the Month • Apple Best Book • LibraryReads Hall of Fame • Nominalizat la Goodreads Choice Awards 2022 – Best Historical Fiction. „Palatul Magnolia” rescrie istoria unui reper al New Yorkului și al lumii artei: Muzeul Frick. Fiona Davis insuflă viață capodoperelor din Colecția Frick, transformându-le în personaje-cheie în descifrarea unui mister care dăinuie, din anii 1920, mai bine de patru decenii.

New York, 1919. Reședința familiei magnatului Henry Clay Frick și spațiul impresionantei sale colecții de artă este ultimul refugiu al tinerei Lillian Carter, sau Angelica, așa cum e cunoscută în mediul artistic, căci a fost muza sculptorilor. Angajându-se ca secretară personală a lui Miss Helen, fiica temutului Henry Frick, Lillian este nevoită să-și treacă sub tăcere trecutul de model, chiar dacă apropierea de sculptorii cu care a lucrat i-a deschis ușile reședinței Frick. În mijlocul unei familii măcinate de drame și intrigi, Lillian va ajunge suspectul principal în moartea magnatului și în dispariția diamantului Magnolia, iar misterul nu-și va afla rezolvarea decât în anii șaizeci, când o tânără britanică îi va reuni pe toți – suspecți și victime –, pentru ca adevărul să iasă în cele din urmă la lumină și să vindece.

„Ce rămâne din valorile universale ale democrației și drepturilor omului azi, când doar o jumătate de lume le mai consideră universale? Robert Kaplan a umblat vreme de decenii prin Orientul Mijlociu, iar cartea pe care a scris-o după atâta amar de călătorii este unul dintre cele mai convingătoare răspunsuri la această întrebare.

Kaplan este un autor atipic. În anii ’80, a lăsat America pentru statutul de corespondent plătit la bucată în Europa de Est și Orientul Mijlociu. În 1993, a publicat Balkan Ghosts (Fantomele Balcanilor) și a devenit brusc celebru după ce președintele Clinton a fost surprins de un fotoreporter cu cartea în mână.

Noi, românii, putem reflecta la analogia pe care o face autorul între Palatul Parlamentului de la București și Moscheea Çamlıca a lui Erdoğan. și aceasta nu este singura paralelă între țara noastră și Orientul Mijlociu.“ — IULIAN COMĂNESCU

„Toate relatările lui Kaplan despre oameni și locuri sunt pătrunse de «inevitabilitatea tragediei» dacă nu învățăm lecțiile istoriei, ale geografiei și ale culturii…“ — Policy

„Autor de bestselleruri specializat în geopolitică, Kaplan revine la Orientul Mijlociu cu un nou tur de forțță. Profitând de cei 50 de ani de întrevederi cu oficialități, intelectuali, istorici și jurnaliști, și după ce a citit, pare-se, toate lucrările de istorie și cercetările erudite despre acest subiect, de la Herodot la Gibbon și Toynbee…, el ne face să reflectăm la o mulțșime de probleme geopolitice. Vești nu prea îmbucurătoare, dar strălucit expuse.“ — Kirkus

„Urzeala timpului este o carte pe care ar trebui s-o citească oricine vrea să înțeleagă adevăratele forțe care decid războiul și pacea. După decenii de cercetare, și pe baza vastei experiențe în regiunile ale căror isto­rie și perspective le discută, Kaplan se mișcă liber din Afganistan în Kurdistan, din Asia Centrală în Etiopia, pentru a ne arăta în ce fel puterea și conflictele din secolul xx sunt înrădăcinate în realitățile geografiei… Este o carte lucidă și captivantă, de pe urma căreia experții vor avea de profitat și pe care nespeciliștii nu o vor putea lăsa din mână.“ — JOHN GRAY

„Cum se poate să ai atâta poftă de viață și de ghidușii și, în același timp, să întruchipezi modestia cumințeniei, odihna tăcerii, calmul înțelepciunii, fidelitatea fără cusur și faptul de a trăi, viu și alert, în prezent? Se poate, dacă ești câine.

Acest volum este rodul unei indignări hazlii. Când am aflat că Editura Humanitas avea în pregătire un volum colectiv dedicat pisicilor (Ce vrăji a mai făcut pisica mea, 2023), mi-am manifestat comic dezacordul, protestând în numele stăpânilor de câini. Protestul meu a devenit o carte cu poze și povești despre căței spuse de stăpânii lor. Iar cartea li se adresează tuturor iubitorilor de animale.“ — TATIANA NICULESCU

MIHAELA BĂRBUȘ  •  IOANA BOTH  •  MARIUS CHIVU  •  RADU COROZEL  •  WILHELM DANCĂ  •  MIHAl FRĂȚILĂ  •  DORIAN GALBINSKI  •  GEORGETA-ANCA IONESCU  •  SELMA IUSUF  •  RIRI SYLVIA MANOR  •  CIPRIAN MĂCEȘARU  •  MIHAELA MIROIU  •  LIVIU PAPADIMA  •  CĂTĂLIN PAVEL  •  OANA PELLEA  •  CRISTIAN TUDOR POPl!SCU  •  CRISTIAN PREDA  •  DUMITRA RÂȘNOVEANU  •  GABRIELA TABACU  •  SARA TURETTA

Este inutil să te proiectezi într-un trecut idilic şi exemplar şi să dai astfel un chip ideal prezentului. Luate filă cu filă, condicile ecleziastice din Ţara Românească a secolului al XVIII-lea scot la iveală oameni şi fapte care seamănă uimitor cu românii şi isprăvile lor de astăzi în pricini de iubire, sexualitate (uneori deviantă), cuplu, căsătorie şi divorţ. Şi pe atunci, oamenii, fie boieri şi târgoveţi, fie ţărani, se iubeau, se căsătoreau, se certau, se despărţeau şi ajungeau la judecată, pentru că toţi erau datori să se supună rânduielilor laice şi bisericeşti. Dar mai nimeni, până la Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, nu a valorificat cu atâta bună intuiţie, minuţie şi simpatie filonul de istorie socială prezent în arhivele micului tribunal ecleziastic de pe lângă Mitropolia Ţării Româneşti, pentru a expune şi a înţelege moravurile societăţii româneşti de atunci. Şi cumva, ţinând seama că structu-rile sociale şi mentale au o viaţă mai lungă decât oamenii, ale celei de astăzi.

„Cartea Sarei este despre curajul de a schimba lumea, despre lupta ei cu un sistem corupt și cu indiferența oamenilor. Într-un fel, m-a durut să văd că a deschis cutia Pandorei, de parcă acea parte urâtă ar trebui acoperită la nesfârșit. Dar știu că ne vom face bine numai dacă ne vom da seama că suntem bolnavi. Această carte e un bisturiu, taie în carnea vie a ideii că suntem grozavi și ne arată așa cum suntem, prea des nepăsători față de copii, bătrâni și animale. Este o lecție despre speranță și despre cum să nu cedezi atunci când crezi că totul e împotriva ta. Despre dorința de a lăsa urme. De fericire, desigur.“ — LILIANA NECHITA

Ediție și eseu interpretativ de Joanna Vecchiarelli Scott și Judith Chelius Stark

„Iubirea la Sfântul Augustin” este teza de doctorat scrisă de Hannah Arendt în 1929 sub îndrumarea lui Karl Jaspers. Folosindu-se de o hermeneutică cu influență heideggeriană, ea își propune să evidențieze și să lămurească ideile despre iubire sădite în adâncul operei lui Augustin. Astfel, autoarea discută trei teme majore: iubirea înțeleasă ca dorință, iubirea aproapelui și iubirea din relația dintre om și creator, scoțând astfel la iveală toată bogăția și complexitatea teologiei și filozofiei lui Augustin, un gânditor aflat în echilibru între două lumi, cea greacă și cea creștină. Dragostea, dorința, singurătatea, fericirea, bucuria, caritatea, lăcomia, credința, viața, moartea, frica, iubirea de aproapele și iubirea de Dumnezeu sunt doar câteva dintre conceptele discutate în lumina gândirii augustiniene și în vederea explicării scopului ultim al ființei umane: fericirea.

Ediție de Henry Hardy și Aileen Kelly, cu o introducere de Aileen Kelly

Ediția a doua, revizuită de Henry Hardy, cu un glosar de Jason Ferrell

Cele zece eseuri din Gânditorii ruși sunt o investigație lucidă și pătrunzătoare asupra istoriei și gândirii ruse. Meditând la impactul pe care ideile și lucrările celor mai de seamă scriitori și filozofi ai Rusiei l-au avut nu doar asupra culturii acestei țări, ci și asupra culturii universale, Isaiah Berlin analizează deopotrivă contextul social și politic din care s-au ivit mari minți ale secolului al XIX-lea, precum Herzen, Bakunin, Turgheniev, Bielinski ori Tolstoi. Fenomenul intelighenției ruse, arată Berlin, a contribuit decisiv la marile schimbări sociale ale lumii, cu reverberații până-n ziua de azi.

„Cea mai strălucită și mai fascinantă minte a vremurilor noastre.“ — ARTHUR SCHLESINGER JR.

„Dintre autorii pe care i-am citit în ultimii ani, Isaiah Berlin este cel care m-a impresionat cel mai puternic. Opiniile sale filozofice, istorice și politice îmi par revelatoare și instructive… Puțini oameni în vremurile noastre au văzut într-un chip la fel de pătrunzător ce este viața – viața individului în societate, viața societăților în timpurile lor, impactul ideilor asupra experienței cotidiene. În numeroasele sale eseuri despre teme, scriitori și gânditori ruși (între acestea cele dedicate lui Tolstoi, Turgheniev ori admiratului său model, liberalul Aleksandr Herzen), Berlin dă dovadă de dezinvoltură și de cunoaștere profundă.“ — MARIO VARGAS LLOSA

„Isaiah Berlin a fost un umanist enciclopedic, o prezenţă intelectuală de o imensă vivacitate… Un spirit extraordinar, adversar ireconciliabil al oricărei forme de tiranie, fie ea politică ori mentală. Unul dintre cei mai influenți gânditori liberali ai timpurilor noastre.“ — VLADIMIR TISMĂNEANU

„A citi Principele înseamnă a face un exerciţiu important de pătrundere critică. Lectura lui este un excelent teren de antrenament al gândirii, unde privirea asupra realităţii devine o explorare care ne învaţă să dăm la o parte elementele accesorii și marginale pentru a pătrunde în adânc, acolo unde operează factorii esenţiali (pe care i-am putea numi antropologici) ai acţiunilor indivizilor, în societate și în istorie. În acest sens, fiecare pagină a Principelui este o solicitare adresată cititorului de astăzi (deși el trăiește într-o lume mult diferită) de a-și pune întrebări cu privire la dinamica faptelor omenești, la fenomenologia puterii, la mecanismele prin care liderul își întărește puterea și își construiește imaginea publică. Iată de ce Principele continuă să fie pretutindeni în lume, îndeosebi în instituţiile care formează manageri și lideri politici, un clasic: pentru că, dincolo de reţete specifice, el sugerează principii care permit înţelegerea și controlarea complexului joc al raporturilor de forţă în care noi toţi suntem, fie că știm și vrem sau nu, mereu implicaţi.“ — CARLO VAROTTI

Fenomen vechi de când lumea, dictatura a suferit o transformare majoră odată cu sfârșitul Primului Război Mondial și apariția sistemelor totalitare comunist și fascist, Marea Criză din 1929 favorizând mai apoi venirea la putere a nazismului.

Timp de patru generații, pe toate continentele, regimurile ideologice totalitare au făcut să domnească în țările pe care le-au guvernat o ordine de fier, întreținută prin războaie și exterminări, marcând un secol barbar, care a frânt încrederea în progresul omenirii. Această formă absolută de absolutism a fost orchestrată de lideri nemiloși, care, în ciuda unor traiectorii și caractere diferite, adesea diametral opuse, au fost mânați de aceeași sete de putere întemeiată pe banalizarea terorii, de aceeași neîncredere în semeni și de același dispreț profund față de viața umană și față de orice formă de libertate.

„Secolul dictatorilor” ne pune în fața unei galerii a ororilor care ar trebui să ne rămână gravată în memorie: portretele celor mai importanți 22 de dictatori ai secolului XX, cu tot ce au făcut acești tirani în numele ideologiei sau al setei de putere.