Cărţi

O întâlnire convențională între un pianist polonez și o doamnă din lumea bună a Barcelonei devine punctul de plecare al unei idile ciudate, a cărei definiție le scapă până și protagoniștilor. Delicat și sobru construită, povestea imaginată de Coetzee analizează misterul sentimentelor, al căror adevăr este mereu falsificat de neputința cuvintelor.

„Ca toate cărțile lui Coetzee, Polonezul este un caleidoscop textual, trimițând la Dante, Don Quijote, George Sand și chiar la romanul Dezonoare, dar nu este niciodată eclipsat de toate aceste aluzii. Iute, abil, provocator, minimalist, dar incredibil de emoționant, Polonezul e opera unui creator care poate compune o melodie din doar câteva note.“ — Wall Street Journal

„Coetzee este unul dintre marii maeștri ai nespusului și aluziei.“ — New York Review of Books

„De câteva decenii, Coetzee ne dă lecții despre frumusețe […] Polonezul ne demonstrează că, la 83 de ani, talentul lui este neștirbit.“ — The Guardian

„Polonezul are nenumărate straturi – nu e doar o carte despre cei vii, ci și despre cei dispăruți. Coetzee vrea să ne întrebăm ce este iubirea și ce mângâiere ne pot aduce amintirile – pieritoare la rândul lor.“ — Los Angeles Times

Yōko Ogawa, una dintre cele mai apreciate voci ale literaturii japoneze actuale, creează, prin scriitura sa analitică și detașată, o rețea de personaje unite prin fire nevăzute de un destin misterios.

După sinuciderea neașteptată a iubitului ei parfumier, Ryōko devine conștientă de cât de puțin știa despre trecutul lui Hiroyuki. La început, încercarea de a-i explora personalitatea scoate la iveală doar câteva fraze enigmatice salvate pe o dischetă. Invocând tema geniului și a inadecvării, Yōko Ogawa ne introduce într-un univers poetic pe care îl situează la limita dintre oniric și real, dintre mit și tangibil. Ce poate dezvălui istoria personală a lui Hiroyuki, fostul copil-minune al matematicii și un artist desăvârșit? Ce se află la capătul unei călătorii care pornește din Tōkyō și ajunge până în Praga, acolo unde un incident din adolescența lui Hiroyuki își trimite ecourile până în prezent? Din dorința de a reconstrui trecutul celui iubit și de a-i accepta moartea, Ryōko îndepărtează umbrele care învăluie inocența, recuperând, împreună cu cititorii, o tulburătoare poveste de dragoste cu elemente de magie și mister.

„O construcție  ireproșabilă, o carte magnifică despre doliu și cunoașterea celuilalt.“ — L’Express

„Ogawa scrie cu un stil atât de clar, încât citirea romanelor ei este ca și cum am privi într-o apă limpede. Dar chiar și în apa cea mai limpede pot sta la pândă curenți pe care nu îi observăm până nu ne scufundăm. Dacă înotăm în lumea lui Ogawa, suntem smulși de forțe mult mai ușor de simțit decât de văzut.“ — The New York Times Book Review

„Parfum de gheață inspiră cititorii să își croiască propriul drum, să ofere spațiu viselor și să fie adevărații protagoniști ai vieții lor.“ — Takamori.it

Prefață de Alexandru N. Stermin

„Ruxandra Hurezean scrie cele mai bune reportaje din presa românească a ultimilor ani. Ea nu doar descrie locuri, fapte și oameni, ci distilează experiențe de viață. După ce le citești, textele ei îți rămân în minte și te fac să reflectezi la tine, la viața ta, la valorile tale. Poveștile ei sunt un prilej de reflecție și dezvoltare personală; sunt ferestre către sufletele noastre. Ea ne învață să privim altfel o realitate pe care tindem s-o strivim sub utilitarism și rutinele cotidiene; ne face să descoperim fascinantul, dincolo de banalitatea vieții.“  — MIRCEA MICLEA

„Autoarea acestei cărți rezonează subtil cu dramele umane, fără patetism și fără tonuri justițiare. Din teren, unde se lasă impregnată de fiorul vieții, jurnalista urcă spre cărți și documente, pentru a obține distanța necesară. Deosebită este capacitatea Ruxandrei Hurezean de a împacheta investigația riguroasă și datele de arhivă sau de istorie orală într-o relatare fabuloasă, hrănită parcă de imaginație. Nimic din ce e sensibil, istoric și uman nu îi este străin.“ — BRÂNDUȘA ARMANCA

„Călătorie în miezul vieții ne restituie povestea unor personaje pentru care noi, ocupați cu prezentul din viața noastră, nu avem ochi și urechi. Cu parfumul lor vechi, de hrisov, aceste reportaje dăinuie în timp pentru că autoarea le împrumută o parte din sufletul ei. Personajele Ruxandrei trăiesc dincolo de epoca lor. Aceasta este marea artă a reportajului, de a ține vii crâmpeie de viață autentică și după ce ele se sting.“ — DAN TĂPĂLAGĂ

Ediție îngrijită de Roxana Albu

„Kafka este mai mult decât un autor pe care-l iubesc, este Autorul, Scriitorul însuși, tocmai pentru că nu a fost niciodată scriitor, ci mult mai mult. Kafka e deasupra scriitorilor modernităţii tocmai pentru că nu a fost un scriitor. Pentru că a călcat toate regulile meseriei şi artei scriitoriceşti. Pentru că a trăit întreaga sa viaţă ca o santinelă la limitele limbajului, care, după spusele lui Wittgenstein, sunt şi limitele lumii. Acolo unde se sfârşeşte domeniul ştiinţelor, al artelor, al filozofiei, al cunoaşterii umane, acolo unde poezia şi credinţa încep să gâfâie din lipsă de aer. Spre sfârşitul vieţii, Kafka devenise el însuşi o carcasă locuită de un zeu. Vocea sa nu mai putea fi înţeleasă.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Pentru a arăta ce înseamnă cu adevărat Kafka, ar trebui să scriu volume întregi. E de negândit viața, și în special viața mea, fără Kafka, și nu numai din rațiuni de valoare literară [...]. Kafka spune: «În ebraică mă numesc Amschel», dar asta nu pentru că e un nume evreiesc, ci pentru că reprezintă ceea ce ar fi vrut să fie el: omul complet, în stare să iubească, în stare să trăiască împreună cu ceilalți. Literatura l-a împiedicat să devină acel om, dar literatura sa ne-a făcut pe noi toți să înțelegem – și eu asta o simt din plin – ce înseamnă să fii ceea ce el spunea: «Amschel», ce înseamnă să fii în plenitudinea vieții. Poate vreun tragic grec, Sofocle cu Antigona, îl va fi precedat, dar Kafka e scriitorul care e cel mai aproape de modul meu de a vedea, de a trăi. Nu știu dacă e un noroc sau o nenorocire. Poate că, înaintea lui, Dostoievski a fost cel care ne-a constrâns să ne confruntăm cu binele și răul, dar după Kafka n-a mai existat altcineva; deci, paradoxal, nu știu dacă el a scris o Evanghelie, o Biblie ori un Talmud, sau a scris despre imposibilitatea de a scrie o Evanghelie, o Biblie ori un Talmud, dar cu siguranță nici un altul nu a făcut să fie înțeleasă relația dintre scris și rațiunile ultime, iar dacă scrisul este apt să spună ori nu acest lucru, asta e o altă problemă.“ — CLAUDIO MAGRIS

„Jan Willem e un traducător neerlandez care și-a pus întreaga viață în slujba promovării culturii române în Olanda și care, pentru serviciile sale, a fost decorat și de partea română, și de cea olandeză, la cel mai înalt nivel.

A studiat în România în cea mai întunecată epocă de dictatură comunistă, a cunoscut îndeaproape numeroși scriitori și oameni de cultură, dar și oameni simpli din toate mediile, cărora le face portrete memorabile. A fost urmărit de Securitate, întocmindu-i-se un dosar de mai multe sute de pagini.

A avut timp să învețe deplin, cu mare subtilitate, fețele ascunse ale limbii române, pe care-o vorbește perfect, fără accent, cu expresii idiomatice pe care nu mulți români le cunosc, încât nimeni n-ar bănui că nu este vorbitor nativ. Aceste cunoștințe, ca și cele de cultură și civilizație românească, i-au folosit la opera de traducere a multor scriitori români la edituri olandeze prestigioase. Cartea se citește ca un roman în care zeci de personaje trăiesc, vorbesc și acționează cu mare naturalețe, dar și ca o mărturie a unei perioade frământate din istoria României. Ultimul capitol pune față-n față cele două popoare, cel neerlandez și cel român, cu asemănările și deosebirile lor punctate cu mare finețe psihologică.

O autobiografie-roman-eseu în care Jan Willem Bos, familia sa și prietenii români și neerlandezi ni se-nfățișează-n fața ochilor cu mare naturalețe, convingător și veridic ca-ntr-o pictură de gen a unui maestru olandez.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

Fotografia de pe copertă: covoare la uscat lângă Putna (1976) © Emanuel Tânjală

Giuliano da Empoli pornește de la o constatare tulburătoare: ceea ce pare dezordine, scandal și improvizație în politica contemporană este, de fapt, rezultatul unei inginerii sofisticate a emoțiilor colective.

Asemenea unui carnaval permanent, scena politică este dominată de lideri care sfidează regulile, transformă defectele în virtuți și convertesc minciuna, conflictul și provocarea în capital electoral. În lumea lui Donald Trump sau a lui Viktor Orbán, haosul pare spontan. În realitate, el este atent proiectat. În spatele populismului global acționează o rețea discretă de strategi politici, experți în date, psihologi, fizicieni și specialiști în rețele sociale. Sunt inginerii haosului. Ei pot să răstoarne alegeri, pot să miște o țară de pe traiectoria sa istorică, știu să transforme furia publică în putere.

Furia antisistem, discursul antielite, viralitatea online și neîncrederea în instituții redesenează rapid harta politică, sub ochii unei societăți încă nepregătite să le descifreze. Aceste mecanisme s-au extins și s-au rafinat, infiltrându-se inclusiv în democrațiile fragile din Europa Centrală și de Est. Cartea aceasta este un demers esențial de explorare a manipulării, a tehnologiei și a noii fețe a puterii politice, într-o lume în care algoritmii votează înaintea oamenilor.

„Carnavalul nu mai e o ocazie de a lua în derâdere, preț de câteva ore, ordinea politică a lumii, ci a devenit regula cotidiană a competiției pentru putere sau a exercitării acesteia. Așa descrie Giuliano da Empoli populismul hrănit de tehnologiile de azi. A rezultat un eseu plin de informații și de anecdote politice, care te înfioară sau te pune pe gânduri.“ — CRISTIAN PREDA

Doua povesti se intalnesc in Un apartament la Paris: una din La Belle Epoque, alta din lumea contemporana. Pornind de la fapte istorice, una urmareste spectaculosul jurnal al lui Marthe de Florian, celebra demimondena a Parisului de la sfarsitul veacului al XIX-lea, cealalta, viata unei experte in mobila europeana de la casa de licitatii Sotheby’s, April Vogt. Pe masura ce April, ajutata de un seducator avocat parizian, descopera secretele vietii tumultuoase a lui Marthe, o intreaga epoca, stralucitoare si framantata, se contureaza aducand in prim-plan figurile unor personaje cunoscute, precum pictorul Giovanni Boldini sau Robert de Montesquiou, dar si locuri sau cafenele din vechiul Paris: Maxim’s, Cafe Zephyr, Folies Bergeres, Opera Garnier, Pigalle.

April Vogt, experta in mobila europeana, e trimisa de casa de licitatii Sotheby’s sa evalueze obiectele dintr-un apartament parizian care n-a fost deschis de sapte decenii. Odata ajunsa la Paris, in apartamentul plin de mobile spectaculoase, April va identifica un tablou al pictorului Giovanni Boldini care o infatiseaza pe faimoasa proprietara – curtezana Marthe de Florian. Hotarata sa afle mai multe despre frumoasa demimondena, April gaseste o serie de carti de vizita ascunse in interiorul mobilelor si primeste de la avocatul care se ocupa de mostenire scrisorile si jurnalul acesteia, descoperind astfel ca viata lui Marthe de Florian fusese una fascinanta, petrecuta printre poeti, artisti si oameni politici importanti. Pe masura ce pune cap la cap firele povestii existentei agitate a lui Marthe, April incearca sa-si faca ordine in propria viata.

 

Cu o postfață de Ernest H. Latham, Jr

Un reportaj viu ca un roman despre dramaticul an 1940 în România, scris la cald de corespondenta săptămânalului american Newsweek la București, publicat succesiv în SUA și Marea Britanie, întâmpinat elogios la apariție și redescoperit cu entuziasm după mai multe decenii – iată, în câteva cuvinte, destinul acestei cărți.

Povestea reconstruiește ca un puzzle un București din alte vremi, frământat de evenimente politice contradictorii și imprevizibile, dar capabil încă să le privească cu scepticism și ironie; un București devenit placa turnantă a serviciilor secrete europene și teritoriul de experimentare a noii ordini economice naziste; un oraș în care farmecul strălucitor al unei capitale europene se îngemănează cu vraja lucirilor stinse ale Orientului.

Dar, mai presus de amintiri și de nostalgia care le însoțește, cartea contesei Waldeck trezește uimirea față de adâncimea cu care un spirit liber poate privi, din holul unui Grand Hotel european, un oraș, o țară și o întreagă lume peste care, nebănuită încă, avea să se aștearnă noaptea istoriei.

Pe copertă: fotografie de Willy Pragher (București, Calea Victoriei la Athénée Palace, iunie 1941)

Cartea eminentului specialist în psihologie socială Robert Levine este o explorare captivantă și detaliată a felului în care fiecare cultură percepe și gestionează timpul. Prin intermediul unor experimente sociale inedite și al unei analize pătrunzătoare, Levine reușește să creeze practic un ghid pentru toți cei care vor să navigheze eficient în ritmul cotidian al oricărei culturi străine, să descopere cât de influențați sunt de evenimentele presante de acasă și să-și traseze propria geografie a timpului.

„Robert Levine pune laolaltă observații de mare finețe, experimente de teren originale și o erudiție cuprinzătoare pentru a articula o perspectivă inedită cu privire la felul în care timpul subiectiv și funcționarea societății umane se împletesc sau intră în conflict.“ — PHILIP ZIMBARDO, Universitatea Stanford

„Călătoria, fie ca turist sau ca psiholog, te învață estetica timpului mijlociu: găsirea unui echilibru între ritmul rapid și cel lent, între timpul evenimentelor și cel al ceasului, între activitate și inactivitate. După ce vizitează culturi mai relaxate, persoanele dependente de muncă și de timp tind să se întoarcă acasă hotărâte să încetinească ritmul vieții stăpânite de ceas.“ — ROBERT LEVINE

„Nici un domeniu al științelor umaniste nu a ieșit mai avariat din anii comunismului decât istoria României. Și nici unul nu a fost mai radical primenit după 1990. Acest lucru românii i-l datorează lui Lucian Boia. A fost nevoie de cineva să slujească adevărul ca patimă intelectuală, pentru a înfrânge minciuna și răstălmăcirea cu cele mai puternice rădăcini afective. Grație lui Boia, istoriografia română a făcut pasul de la mitologie la știință. De aceea, locul lui e foarte sus în recunoștința pe care se cuvine să i-o întoarcem.” - Gabriel Liiceanu

O carte esențială pentru cei care vor să cunoască mai bine subteranele vii ale limbii române de azi.

„Argoul fascinează prin exotism şi familiaritate, fiind un limbaj deopotrivă depărtat şi apropiat, al altora şi al nostru: alcătuit din cuvinte uneori misterioase, cu formă de neînţeles, dar, mai des, înşelătoare prin sensul neobişnuit asociat unei forme banale. În acelaşi timp, argoul e o ilustrare a posibilităţilor ludice şi estetice ale limbii; un spaţiu în care îşi manifestă creativitatea vorbitori anonimi, dotaţi cu ingeniozitate şi umor. Multă vreme neînregistrate în scris şi necuprinse în dicţionare, unele dintre aceste cuvinte (şi expresii) şi-au schimbat destul de mult forma şi sensul, devenind mici enigme etimologice. Prezenta lucrare s-a încumetat pe acest teren alunecos, unde efortul detectivistic aduce surprize şi satisfacţii mai mari decât în zonele mai aşezate, mai cunoscute ale limbii.“ — RODICA ZAFIU

Una dintre cele mai puternice voci ale literaturii americane a ultimei jumătăți de secol, Cormac McCarthy a primit pentru romanele sale National Book Award, Pulitzer Prize, National Book Critics Circle Award, James Tait Black Memorial Prize și PEN/Saul Bellow Award.

Dipticul „Pasagerul” – „Stella Maris”, opera unui maestru la apogeul artei sale, reprezintă portretul și povestea tulburătoare a doi frați, Bobby și Alicia Western, născuți în zodia hybrisului și trăind mereu, marginali și excepționali, la limită – limita siguranței, limita rațiunii, limita tolerabilului.

În 1972, Alicia Western se internează de bunăvoie la clinica de psihiatrie Stella Maris din Black Falls, Wisconsin. Doctorand în matematică la Universitatea din Chicago, Alicia a fost de mică un caz: are o minte strălucită, dar nu poate scăpa de tenebre, iar diagnosticele s-au succedat, culminând cu cel de schizofrenie paranoidă. În sesiunile cu psihiatrul, tânăra reflectează asupra nebuniei, discută abstracțiuni științifice și filozofice, își evocă halucinațiile spectaculoase, fascinante și monstruoase. Nu pare să aibă nici o reținere, pentru că intelectul ei nu cunoaște limite. Singurul subiect pe care nu îl poate aborda este Bobby, fratele ei, care se află de câteva luni între viață și moarte.

De ce sunt atractive benzile desenate?

Pentru că pot fi citite oriunde, pentru că folosesc un limbaj accesibil, pentru că abordează stiluri diverse și cuprind toate genurile clasice de media, de la romance la thriller, la horror și la acțiune.

Atunci când vrem să citim o narațiune într-un format vizual, putem găsi de fiecare dată ceva pe gustul nostru. Dar mai întâi trebuie să trecem peste prejudecata că benzile desenate ar fi pentru copii: benzile desenate sunt pentru oricine se bucură atunci când privește o imagine sau când trăiește o poveste.

De cele mai multe ori, desenăm ca să ne relaxăm, ca hobby sau ca meserie. Folosim desenul ca să ne exprimăm. Cu timpul, mulți renunță la această pasiune; unii dintre noi însă mergem mai departe și ne dezvoltăm abilitățile artistice.

Desenul nu este doar un mod de a ne petrece timpul liber. Desenând, construim lumi în care putem trăi de-adevăratelea!

Încununată cu Booker Prize în 2023, distopia Cântecul profetului, palpitantă și originală, este de o actualitate tulburătoare: pornește de la premisa că democrația se poate prăbuși într-o singură noapte.

În inima Dublinului, în casa unei familii cu patru copii, se strecoară atmosfera apăsătoare care stăpânește, de la o vreme, toată Irlanda. Partidul de dreapta Alianța Națională a ajuns la guvernare, iar legile adoptate impun o stare de urgență prin care sunt limitate drepturile cetățenilor. Eilish Stack speră că soțul ei, secretar al sindicatului profesorilor, va reveni acasă după interogatoriul la care fusese chemat. Haosul ia locul liniștii aparente, școlile și magazinele se închid, mulți cetățeni își pierd locurile de muncă sau dispar fără urmă. De la democrație la autocrație nu e decât un pas, iar Eilish trebuie să ia urgent o hotărâre după ce Mark, fiul cel mare, se alătură luptei rebelilor pentru răsturnarea noului guvern. În mijlocul unui conflict armat care nu mai ține cont de viețile civililor, ieșirea din labirintul distopic înseamnă să-i lase în urmă pe cei dragi dispăruți și să plece din Irlanda pe furiș pentru a-și proteja copiii.

„O fabulă care ne dă fiori. [...] Paul Lynch este cel de care avem nevoie acum pentru a ne povesti despre lumea noastră contradictorie. Lynch descrie Irlanda ipotetică într-o proză fluidă, poetică, modelând frazele ca și cum ar fi făcute din plastilină. Nu e de mirare că, încă de la debutul său, a fost comparat cu scriitorul american Cormac McCarthy.“ — Sunday Times

„Un triumf al narațiunii pline de emoție, reconfortant și curajos.“ — Juriul Booker Prize

„Tutu Oroveanu a făcut prin naștere parte din aristocrația românească și a fost una dintre marile frumuseți ale Bucureștiului interbelic. Prima parte a vieții ei a stat sub o zodie fericită, lipsită de griji... Apar în paginile cărții, între alții, Octavian Goga, Grigore Gafencu, I.G. Duca, C. Argetoianu, Armand Călinescu, Nicolae Titulescu, Martha Bibescu, Ion Antonescu, reginele Maria și Elena, Richard Strauss, George Enescu, Sviatoslav Richter, Dinu Lipatti, Cella Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Alice Voi­nescu, Vladimir Streinu... După 1944, va avea nevoie de întreaga sa forță fizică și psihică: lumea ei, intrată sub ocupație sovietică, e năruită printr-un val violent de arestări, confiscări de bunuri, distrugeri. Tutu și familia ei au parte de umilințe și teroare, de tragedii: Constantin Bușilă, tatăl adoptiv, e arestat în toamna lui 1944 și, după cinci ani, moare în închisoarea de la Aiud, proprietățile le sunt confiscate, și agoniseala de o viață furată, maestrul Georgescu e „epurat“ de la Filarmonică pentru câțiva ani. După revenirea lui la pupitru, casa Georgescu devine un adăpost pentru rudele rămase fără mijloace de subzistență, iar maestrul și soția lui ajută o mulțime de prieteni persecutați… După ce termini cartea, ai impresia că ai ascultat confidențele unui prieten.“ — ADRIANA BITTEL

TUTU GEORGE GEORGESCU (1912–2008) s-a născut cu numele Florica Oroveanu într-o veche familie boierească. La 18 ani se îndrăgostește de dirijorul – director al Filarmonicii și al Operei Române la acea vreme – George Georgescu. În ciuda diferenței mari de vârstă, de 25 de ani, cei doi se căsătoresc în 1933, nași fiindu-le I.G. Duca și soția acestuia. Tutu călătorește pretutindeni în lume cu prilejul concertelor soțului ei, „Maestrul“, cum îl numește; cunoaște numeroase personalități artistice și politice, iar odată cu venirea comuniștilor la putere vede cum este anihilată treptat o întreagă moștenire culturală. La vârsta de 90 de ani, cu sinceritatea celui care nu mai are nimic de pierdut, își dictează amintirile unui casetofon, într-un puzzle de o prospețime și o culoare a rememorării fără egal.

Pe copertă: Tutu George Georgescu la vârsta de 18 de ani. Fotografie din arhiva familiei.

Timp de aproape trei milenii, povestea Războiului Troian a stat la temelia imaginarului occidental și i-a inspirat deopotrivă pe eroi, pe cuceritori și pe artiști. Dar este oare adevărată? Istoricul și clasicistul Barry Strauss explorează mitul și realitatea din spatele Războiului Troian, de la relatările lui Homer din Iliada și Odiseea la descoperirea ruinelor Troiei antice în epoca modernă și până la cele mai recente săpături arheologice, care scot la iveală noi indicii despre povestea legendarei cetăți și despre acea lume de la începutul istoriei. Reconstituind bătăliile și dând un contur cât mai realist personajelor faimoase ale epopeii, cartea sa rescrie faptele din poemele lui Homer, fără să știrbească în vreun fel măreția mitului.

În această carte de referință, Paul Kurtz analizează motivele pentru care foarte mulți oameni cred în fenomene supranaturale și paranormale în pofida multitudinii dovezilor ce le pun la îndoială. Kurtz consideră că acest lucru se datorează unei înclinații omenești către gândirea magică („ispita transcendenței“), care subminează judecata critică și pregătește terenul pentru adoptarea unor credințe neîntemeiate. Astfel, apelând la filozofie, știință și psihologie, filozoful american supune unei analize detaliate doctrina și activitatea fondatorilor celor trei mari religii monoteiste (creștinismul, iudaismul și islamul), precum și fundamentele ideilor aflate în spatele misticismului, credinței în nemurire și în Dumnezeu, reîncarnării, astrologiei și ufologiei. Ispita transcendenței este o lectură obligatorie pentru oricine vrea să înțeleagă cu adevărat lumea în care trăiește.

Totul a început de la scrisoarea câtorva dintre „elevii lui Gabriel Liiceanu“, adresată în luna mai a anului trecut unor oameni de cultură presupuși a fi având „afinități elective“ cu cărțile sale. Prilejul? Împlinirea unei vârste la care se presupune că un „îndrăgostit de gândire“ ajunge să se coacă.

„Nu vom fi ipocriți, spunându-vă că nu despre un omagiu este vorba. Și, totuși, nu la un «volum omagial», care cuprinde texte despre persoana celui aniversat, vă invităm să participați, ci la o carte care pornește de la întrebările cuiva care s-a mirat cu toată ființa, crezând că ele țintesc chiar în punctele-cheie ale existenței omenești, atât de enigmatică în fond.“

Avem așadar dinainte o carte a întrebărilor. O carte a întrebărilor, poate că a unor întrebări recurente, dar preluate mereu în jocul altor minți și devenind astfel replici ale unui dialog privilegiat. Aceleași întrebări așadar, dar nu și aceleași răspunsuri. Și atunci, deopotrivă, avem înainte o carte a răspunsurilor pe mai multe glasuri, din care, până la urmă, se înfiripă muzica gândirii. — EDITORII

VLAD ZOGRAFI • ANA BLANDIANA • MIRCEA CĂRTĂRESCU • CĂTĂLIN CIOABĂ • MIRCEA FLONTA • WILHELM TAUWINKL • MIHAI FRĂŢILĂ • DORU CĂSTĂIAN • GRIGORE VIDA • CRISTINA CIOABĂ • IOANA PÂRVULESCU • GHEORGHE PAŞCALĂU • DANA JALOBEANU • GABRIEL CERCEL • SMARANDA VULTUR • THIERRY WOLTON • SORIN IONIŢĂ • MELANIA CINCEA • IOAN STANOMIR • MARIAN VOICU • OLIVER JENS SCHMITT • RADU PARASCHIVESCU

12 țări. 40.141 de kilometri. Silviu Reuț a pornit, de unul singur, într-o călătorie prin America Latină – un continent deopotrivă fascinant și periculos. Vreme de 6 luni, a străbătut Mexicul, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama, Columbia, Chile, Argentina, Bolivia, Peru și Ecuador. Și-a asumat riscuri, a înfruntat numeroase provocări și s-a lovit, nu de puține ori, de diferențe culturale greu de imaginat. Scrisă cu mult talent, relatarea drumului său se citește pe nerăsuflate și ne poartă pe urmele unui adevărat explorator. Trăim alături de el experiența cu totul inedită a călătorului – în cel mai pur și autentic sens cu putință. Vedem locuri de o frumusețe ireală și le aflăm poveștile. Lumea în care pătrundem pare desprinsă dintr-un film de aventuri, cu personaje și întâmplări pe care nu le vom uita curând.

Ediţie îngrijită,studiu introductiv şi note de Ioana Bot

„Scrisă în franceză, apoi rescrisă integral în română, după 1990, Evadarea tăcută este totodată povestea unei experienţe autobiografice cumplite şi mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulţi au fost obligaţi să-l parcurgă în România comunistă. În închisoare, într-o izolare care îi interzice orice contact cu exteriorul şi orice obiect, inclusiv hârtia şi creionul, Lena Constante va practica o «scriere tăcută», lipsită de materialitate, o scriere mintală, care numai după ani şi ani va ajunge să fie pusă pe hârtie, dând astfel corp şi istorie perioadei petrecute în temniţă. Jurnalul nu se referă la aspectele politice ale detenţiei, ci povesteşte un cotidian făcut din frică, din lacrimi şi slăbiciuni, dar şi din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie; totuşi o face într-un stil lipsit de emfază, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trăirilor cotidiene, sensul incredibilei realităţi pe care autoarea a traversat-o.“ — ANGELA TARANTINO, traducătoarea ediţiei italiene, L’Evasione silenziosa, Nutrimenti, 2007

„Fără să fie scriitoare, Lena Constante scrie aici literatură adevărată, pentru că, tot astfel cum traversarea infernului concentraţionar o obligase să descopere resursele spirituale ale omului în genere, punerea respectivei traversări «în naraţiune», reamintirea ei în ordinea unei poveşti o conduc pe neştiute la resursele figurative ale limbajului, cele care întemeiază, dintotdeauna, literatura. Pregnanţa mesajului cărţii, forţa sa educativă şi recuperatoare sunt cu atât mai mari – şi mai justificate. Cititorii vor descoperi în paginile Evadării tăcute o istorie exemplară nu numai despre adevăr, ci şi despre aşezarea acestuia în cuvinte.“ — IOANA BOT

Yiyun Li este una dintre vocile romanești de prim rang ale literaturii americane. Romanul ei Cartea gâștei a fost distins, în 2023, cu PEN/Faulkner Award for Fiction și nominalizat, în același an, la Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction. New York Times Book Review a desemnat-o „Alegerea editorilor“, iar Time, „Cea mai bună carte de ficțiune a anului 2022“. Tot în 2022 a fost inclus pe listele celor mai bune cărți ale anului de către The New Yorker, NPR, Slate, Los Angeles Times, The Guardian, Los Angeles Review of Books, Financial Times, San Francisco Chronicle, LitHub, Buzzfeed.

Un Saint-Rémy răscolit de război dă la iveală o prietenie remarcabilă între două tinere fete: Fabienne și Agnès, două jumătăți ale aceleiași portocale. Împreună pun la cale păcăleala secolului în lumea literară, o aventură care va separa cele două destine printr-un salt spectaculos în mijlocul faimei, mai întâi la Paris, apoi într-un pension englezesc. Morala lui Yiyun Li din acest roman este tulburătoare, iar construcția universului în care ne invită, magistrală.

Ediție îngrijită de Dumitru Dan Roman

Cuvânt înainte de Mihai Cantuniari

Postfață de Grigore Buciu

„Succesiunea atât de vie, pătimaș-nărăvașă, a situațiilor, istoriilor, imaginilor, personajelor, trăirilor, reflecțiilor îl surprinde nepregătit pe cititor și îl farmecă pe de-a-ntregul. Lucrătura necronologică a textului bogat, stufos, când molcom, când năvălitor, stimulează atenția deplină și participarea acestuia, îmbogățit sufletește, plimbat de la familia regală la tranșeele Primului și ale celui de-al Doilea Război Mondial, de la omul simplu și nevoiaș la eroul general Dragalina, la a cărui ușă de la rezerva plină de suferință a spitalului stă, neîndrăznind să intre, regele Ferdinand I Întregitorul…“ — MIHAI CANTUNIARI

„O carte cu multe personaje, toate reale, oameni care au trăit în această societate sau în cea de peste ocean, societăţi care au modelat personalitatea a două fete de excepţie: Ioana şi Opritsa. Au avut şansa să se nască într-o familie deosebită, formată dintr-o dinastie de militari şi oameni de succes, şi ghinionul ca asta să se fi întâmplat într-o perioadă dramatică, în care stăpânirea sovietică a bulversat tradiţiile, valorile naţionale, credinţa şi speranţa de viitor… Toţi cei pe care Opritsa îi evocă, din familie, din anturaj, toate întâmplările lor semnificative pentru modul cum se luptă să nu-şi lase omenia alterată sunt oameni cu biografii concrete, care au suferit rigorile distrugerii cu stoicism, cu credinţa nestrămutată în Dumnezeu, cu speranţa nealterată că această încercare nefericită, nefirească şi neomenească va trece.“ — GENERAL GRIGORE BUCIU

„Uneori e mai ușor să fii regizorul unui film decât al propriei tale vieți. Scrisoare către nepoatele mele stă dovadă. Într-un text testamentar pe care-l scrie pentru nepoatele lui, cazate geografic și sentimental în la belle France, Stere Gulea își evocă viața, originile și trecutul. Le adaugă o serie de tablouri ale prezentului, pentru întregirea reliefului personal și profesional. E un relief accidentat, în care câmpiile suportă inundații ideologice, iar drumul spre vârfurile carierei are parte de ceva ce autorul însuși numește «dansul ambiguității». Aromânul Stere Gulea, alintat «Stelică» în copilărie, parcurge un traseu întortocheat dinspre rural spre urban și are parte de privațiuni, îndoieli și cumpene. Norii comunismului ocupă cerul familiei și al comunității, pentru ca apoi seceta naționalizării să însemne deposedare și acrobații de subzistență. Numai că, deşi norii nu se dau duși, soarele străpunge uneori plafonul. Astăzi bine instalat în lumea cinematografului, Stere Gulea își amintește fără complezență de jocul concesiilor și de limbajul esopic din comunism, de cenzură și de practicanții ei din cabinetele de partid.

Scrisoare către nepoatele mele înseamnă și o suită de întâlniri cu actori, regizori şi scriitori ai ultimelor decenii – unii dintre ei, fundamentali în istoria teatrului şi a filmului de la noi. Între Dincolo de nisipuri, unde e asistent de regie, şi Moromeții, unul dintre filmele lui de referință, stau decenii de căutări neobosite şi de proiecte pentru care talentul nu e suficient şi pentru care e nevoie, mai ales în vremurile tulburi de dinainte de 1990, de tenacitate, istețime acomodantă şi – nu de puține ori – curaj.

Stere Gulea trece cu bine toate aceste examene şi livrează o poveste de viață în alb, negru şi multe nuanțe de gri. Ne rămâne nouă, cititorilor, plăcerea de-a alege culorile şi de-a le potrivi pe pânza acestei scrisori.“ — RADU PARASCHIVESCU

În anii 1830, Dobrogea era aproape necunoscută lumii occidentale. Călătorii străini o descriau drept o câmpie nepopulată și săracă.

Zonă periferică a Imperiului Otoman, Dobrogea a căpătat o mai mare importanță strategică după ce Rusia a ajuns la Gurile Dunării, preluând astfel controlul asupra liberei navigații. Inginerii, negustorii și diplomații europeni au propus construcția unui canal sau a unei linii ferate care, ajungând la Constanța, trebuia să ușureze comunicațiile dintre Europa Centrală și Constantinopol, ocolind și zona periculoasă a Deltei. În 1860, la scurt timp după Războiul Crimeii, un consorțiu britanic a finalizat prima cale ferată din regiunea Balcanilor, legând Cernavodă de Constanța. Era o scurtătură în spațiu și timp care promitea să revoluționeze profitabilul comerț cu cereale dunărene.

Povestea Dobrogei ne este și astăzi puțin cunoscută. Pornind de la destinul spectaculos al căii ferate dobrogene, de la conturarea primelor proiecte și până la vânzarea ei către statul român, în 1882, Constantin Ardeleanu ne oferă, cu rigoare documentară, dar și cu gust pentru narațiune, o adevărată istorie a acestei provincii. Infrastructura modernă de transport este un punct de plecare pentru a analiza complexitatea „civilizării“ Dobrogei Centrale, cu referire la transferul de tehnologie modernă, colonizarea și urbanizarea rapidă, reprimarea fărădelegilor și domesticirea naturii. Episoadele pe care le întâlnim în carte par adesea desprinse dintr-un western clasic. Inginerii britanici au adăugat noi tușe imaginii Dobrogei ca „Est Sălbatic“, un spațiu periferic, primitiv, exotic și violent, dar bogat în resurse naturale, care se putea dezvolta doar prin tehnologie modernă și capitalism.

Atâta vreme cât nu avem nici o boală și nici un disconfort semnificativ, ne ducem zilele ca și cum am fi nemuritori. Chiar și când vedem cu ochii noștri că moartea îi seceră nemiloasă pe cei apropiați, tot ne este greu să înțelegem că asta ni se va întâmpla și nouă într-o zi. Ideea că vom trăi veșnic este adânc înrădăcinată în conștiința noastră. Dar nu cumva așa și este?

Venki Ramakrishnan, laureat al Premiului Nobel pentru chimie, ne poartă într-o călătorie fascinantă la frontierele biologiei, pornind de la o întrebare surprinzătoare: Chiar trebuie să murim? Trecând prin cele mai noi descoperiri științifice, el examinează eforturile cercetătorilor din întreaga lume de a prelungi durata de viață prin modificarea fiziologiei organismului uman. Dar dacă moartea servește unui scop biologic necesar? Și care ar fi costurile sociale și etice ale încercării de a trăi veșnic?

Unii zic că vom trăi și vom vedea, alții se gândesc la colonizarea spațiului cosmic. Între aceste două idei extreme, Venki Ramakrishnan construiește o narațiune pertinentă, bazată pe date științifice obiective, și ne oferă o perspectivă avizată asupra acestui subiect.

„În această carte, am analizat modul în care progresele din biologia moleculară au aru­n­cat lumină asupra aproape fiecărui aspect al îmbătrânirii, analizând adesea cu scepticism unele dintre afirmațiile exagerate… Sper ca cititorii să dobândească nu numai o evaluare a cauzelor care stau la baza îmbătrânirii, ci și capacitatea de a interpreta, în cunoștință de cauză, știrile și comunicatele de presă despre fiecare nou «progres» și de a judeca singuri cât de realiste sunt diferitele afirmații.“ — VENKI RAMAKRISHNAN

În vremurile grele ale Primului Război Mondial a fost o regină care a stat la căpătâiul răniţilor şi le-a purtat de grijă năpăstuiţilor. Această regină pierduse ea însăşi un prunc şi-l lăsase să zacă sub o lespede pe care nu mai fusese timp să se dăltuiască un nume. Mai bine de jumătate din teritoriul ţării sale fusese cotropit de inamic, iar guvernul şi curtea regală trebuiseră să plece într-un greu şi nesigur refugiu în partea neocupată a ţării. Ştia prea bine că o regină nu poate fi luată prizonieră şi că trebuie să lupte şi să le insufle curaj şi celor plecaţi de acasă, şi celor rămaşi sub duşman. Aşa s-a născut sfâşietorul poem în proză Ţara pe care o iubesc, din pasiune, din datorie şi din îndemnul primit de la un mare istoric de a descrie, cu harul pe care nu mulţi suverani îl au, locurile sale dragi: palatul şi mânăstirea Cotroceni, castelul şi pădurile de la Sinaia, ruinele de la Comana, mânăstirile şi culele din Vâlcea, gurile Dunării, ţărmurile Mării Negre şi ruinele aşezărilor antice. Regina era Maria, o prinţesă născută într-o ţară îndepărtată, care a reuşit să redea neînchipuit de bine farmecul ţării sale de adopţie, România.

„În sinea mea ceva îmi spunea că glasul meu, ridicându-se deasupra tuturor, era acum trebuincios celorlalţi; deveniserăm atât de neînsemnaţi, de zgribuliţi, de neajutoraţi, iar în ţinuturile noastre mai primitive ideea unei mame pe care să o ştii aproape, de care să te sprijini, însemna o mare mângâiere, poate cea mai mare. Dar cum să intri în legătură directă şi apropiată cu poporul? Cum aş putea eu, ca regină, să îmi fac glasul auzit de mii şi mii de oameni?“

Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvă­ şitor sufleteşte, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii.

„Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viaţa. [...] Am încercat mai multe şi în final am ales unul în care vocile omeneşti vorbesc ele însele. [...] Eu nu înregistrez însă pur şi simplu istoria seacă a evenimentelor şi a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane.” (Svetlana Aleksievici)

Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări.

 

În vreme ce în Europa la Belle Epoque îşi trăieşte crepusculul, în lumea închisă a vechii aristocraţii japoneze pătrund pentru prima oară provinciali neîmpovăraţi de tradiţie, pretendenţi redutabili la puterea politică şi socială. Din rândul noii elite face parte Kiyoaki, un tânăr de o delicateţe exacerbată, educat în spiritul eleganţei şi rafinamentului vremurilor de demult. Prins fără voia sa în lupta dintre vechi şi nou, precum şi în mrejele unei iubiri mistuitoare pentru frumoasa aristocrată Satoko, tânărul hotărăşte să-şi trăiască sentimentele în surdină şi să nu le încredinţeze nici măcar jurnalului în care îşi notează visele bizare ce-i bântuie somnul. Copleşit de personalitatea indescifrabilă a fetei, Kiyoaki suferă în tăcere, iar durerea lui atinge paroxismul atunci când un prinţ din familia imperială îi cere mâna lui Satoko. Sfidând legile statului şi refuzând să se supună cutumelor sociale rigide, cei doi aleg, în ciuda sorţilor potrivnici, să-şi trăiască neîngrădiţi pasiunea.

În Amsterdamul anului 1686, un oraș al luxurianței, dar și al rigorii religioase, tânăra Nella Oortman, devenită de curând soția înstăritului negustor Johannes Brandt, intră în noua sa familie, iar primirea ce i se face este precum locuința în care pășește – aparent, rece și sobră. Secretele soțului său ies încet la lumină odată cu darul de nuntă pe care Johannes i-l oferă Nellei: un cabinet ce reproduce cu fiecare detaliu casa lor. Mobilarea lui cu miniaturi ar fi trebuit să-i înlesnească Nellei o educație casnică, însă inițierea misterioasă îi expune pe toți unui mare pericol, punându-le tainele în mâinile unei străine. Miniaturista denunță conflictul mocnit al unei epoci pentru care libertatea de a-ți trăi viața așa cum vrei și de a-ți urma chemarea sau inima sunt păcate pasibile de pedeapsa capitală.