Cărţi

Roman nominalizat în 2021 la Premiul Sapir pentru Literatură • Bestseller în Israel imediat după apariția cărții • Serialul realizat pe baza cărții este în curs de difuzare de către rețeaua TV Keshet.

Romanul „Nimeni nu părăsește Palo Alto” este o incursiune tulburătoare și plină de sensibilitate în lumea emoțiilor, Yaniv Iczkovits asumându-și sarcina dificilă de a așeza într-o poveste coerentă trăiri viscerale, greu de exprimat într-un limbaj mediat de cuvinte. Personajele sale, legate printr-un invizibil fir roșu al singurătății, sunt întoarse spre ele însele și spre propriile realități interioare, în încercarea simultană și aparent paradoxală de a stabili un contact cu lumea și de a se proteja de ea. Fiecare dintre ele s-a născut sub semnul traumei, încercând să descopere un sens pentru propria existență. Iczkovitz face portretul fiecăruia dintre ele, aducând în prim-plan vulnerabilitățile și fricile lor cele mai adânci.

Genki Kawamura, autorul bestsellerului Dacă pisicile ar dispărea din lume, vândut în peste două milioane de exemplare și tradus în 30 de țări, își reafirmă prezența în lumea literară printr-un nou roman de o profundă sensibilitate.

O sută de flori radiografiază relațiile complicate dintre părinți și copii, formele de iubire neînțeleasă, fragilitatea memoriei și importanța iertării care nu înseamnă doar a lăsa în urmă, ci și a înțelege rostul tăcerii. În vreme ce are grijă de Yuriko, mama sa, care își pierde memoria de la o zi la alta, Izumi își privește trecutul cu o claritate dureroasă. Un fapt apăsător din propria copilărie îi alimentează temerile din prezent: ce s-a petrecut în anul în care Yuriko a lipsit de acasă? Jurnalul ținut între 1994 și 1995 despre absența misterioasă din viața lui Izumi ascunde întregul adevăr? Va putea Izumi să ierte și să înțeleagă plecarea mamei sale? Cursa contracronometru dintr-un roman despre fragilitatea, dar și despre forța iubirii ne face să-i citim fiecare pagină pe nerăsuflate.

„Genki Kawamura nu este un scriitor japonez contemporan obișnuit: el este un fenomen.“  — Japansociety.org.uk

„După Dacă pisicile ar dispărea din lume, Genki Kawamura revine cu o poveste intimă și emoționantă, melancolică și plină de iubire, având ca fundal sunetul unui pian capabil să dăruiască mult, dar, în același timp, să provoace răni adânci, întrerupt din când în când de loviturile vieții.“ — Letsbook.org

„Într-o manieră subtilă și delicată, romanul O sută de flori ne ajută să înțelegem importanța amintirilor, cât de esențial este să avem pe cineva în care să ne încredem și cât de puternic și semnificativ poate fi pentru viața noastră un simplu fragment din trecut.“ — Chiacchiereletterarie.it

O poveste neașteptată despre iubire și curajul de a gândi liber umple paginile acestui jurnal emoționant și provocator, care pune și astăzi sub semnul întrebării viziunea predominantă despre femei în societate și își păstrează intactă relevanța.

Alba de Céspedes explorează, cu o sensibilitate rară, speranțele și dilemele unei femei care își descoperă propria voce într-o lume a compromisului. Publicat pentru prima dată în 1952, Caietul interzis nu e doar portretul marcant al unei vieți de familie din Roma postbelică, ci și o oglindă pentru femeile care vor să-și afirme autenticitatea, dincolo de prejudecățile și constrângerile societății. Valeria Cossati, o soție devotată și mamă, își împlinește nevoia de intimitate și de asumare a identității grație unui caiet negru în care își dezvăluie secretele și frământările. De-a lungul acestei introspecții, se ivesc treptat toate dorințele reprimate și aspirațiile ei. Caietul interzis e o călătorie profundă și sensibilă în adâncurile sufletului feminin.

„O romancieră de succes și activistă politică în Italia natală, a fost admirată pentru portretele extraordinare ale femeilor, cu provocările lor. Redescoperită recent, opera ei are aceeași forță subversivă.“ — The New York Times

„Apreciat de Elena Ferrante, clasicul neorealist al Albei de Céspedes, Caietul interzis, este republicat la mai bine de 70 de ani de la prima sa apariție. Cartea rămâne relevantă pentru viața femeilor și astăzi.“ — The Guardian

„Un roman inteligent, captivant și irezistibil.“ — Los Angeles Review of Books 

 

Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Dragoș Paul Aligică

Care țări au o creștere economică mai rapidă? Cele care au credințe mai puternice în rai și iad, cele care cred în reîncarnare, sau cele care sunt secularizate? Cum influențează dezvoltarea economică participarea la slujbele religioase? Dar dogmele și morala? O economie mai înfloritoare și o educație mai bună duc la scăderea religiozității și la secularizare? Ce impact economic a avut răspândirea islamului? De ce unele țări au religii de stat? Există o paralelă între comunitățile religioase și companiile economice aflate în competiție pentru a-și vinde mai eficient produsele?

Avuția religiilor, replică actuală la faimoasa carte a lui Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, este o veritabilă introducere în economia politică a religiei, oferind răspunsuri argumentate întrebărilor de acest fel. Creștinismul cu diversele lui confesiuni, iudaismul, islamul, budismul, fundamentalismul și extremismul religios, ateismul, toate acestea au de spus în privința economiei un cuvânt mai însemnat decât am putea crede la prima vedere.

„O religie care se bazează mai degrabă pe stat decât pe credincioși tinde să evolueze în două moduri. Pe de-o parte, sunt pierdute aspecte ale evlaviei religioase, care sunt în general considerate importante de către simplii credincioși, iar autoritatea doctrinei este slăbită. Pe de altă parte, religia ajunge să fie desti-nată elitelor și, în loc să slujească credințelor religioase ale enoriașilor, clerul tinde să se implice în activi¬tăți seculare precum politica sau în activități culturale. Însă cel mai important aspect este că statutul prosper asigurat de stat determină clerul să nu mai promoveze interesele enoriașilor.“ — RACHEL M. MCCLEARY ȘI ROBERT J. BARRO

„Non multa, sed multum. Dacă aşa spun anticii, aşa o fi: nu contează cât scrii, contează ce scrii. Asta înseamnă să pleci de la ideea că există o diferenţă de neîmpăcat între calitate şi cantitate (deşi, nu-i aşa?, Nicolae Ceauşescu invita, cu decenii în urmă, «să facem din cantitate o nouă calitate» – cum anume, doar el ştia). Iată însă că avem aici un exemplu al coexistenţei lui multa şi a lui multum. Cele două ies din condiţia antonimiei şi se acceptă reciproc. Diferenţa de neîmpăcat se transformă în complementaritate prin efortul sagace şi tenace al unui autor pasionat de cercetare, de scormonire prin arhive, de politica românească, de ramificaţiile şi consecinţele ei. Cristian Preda devine, toute proportion gardée, un fel de Thierry Wolton al României prin această carte amplă, în care sunt studiate decenii de decizie şi de iniţiativă politică de la noi.

Şi nu doar atât. Există în mia aceasta de pagini o întreagă tipologie, care uneori ricoşează în faună. Lingăul şi naţionalistul cu secera şi ciocanul la brâu, sceleratul şi inconştientul, traseistul şi laşul, amnezicul de conjunctură şi bufonul, canalia fără scrupule şi prostul ca noaptea, plagiatorul cu ifos şi neostalinistul impenitent – cu toţii îşi găsesc loc în această enciclopedie în care gravitatea şi umorul se îngăduie şi se întregesc una pe alta. Ideologii şi ideologi în România contemporană nu este doar o panoramă a deşertăciunii (şi mai puţin a deşteptăciunii) politice. Mia asta de pagini ne este, întâi de toate, necesară ca să ne explicăm mai bine cum am ajuns aici, ce am fost, în ce ne-am preschimbat şi din cauza (mult mai des decât datorită) cui.

Cartea lui Cristian Preda e un spectacol de informaţie excelent pusă în pagină şi de anecdotică ilustrativă. Pe lângă asta, e o lectură captivantă. Vă veţi convinge începând primul capitol şi constatând că tocmai aţi consimţit să deveniţi prizonierii unui text scris fără cusur.“ — RADU PARASCHIVESCU

În vreme ce Ari şi Joni ajung în Zona 51, peste tot în lume alţi copii încearcă să termine jocul Kepler62. Marie, o fată de 14 ani, cu o minte iscoditoare şi curaj pe măsură, vrea să ştie care-i misterul din spatele lui.

Ea află că organizaţia OTNSPCFRVR (Out In Space For Ever) pune la cale o misiune spaţială şi se alătură echipajului.

Odată ajunsă şi ea în Zona 51, Marie descoperă un extra­terestru ţinut prizonier care o avertizează telepatic să nu plece în călătoria spaţială. Dar ce se poate întâmpla dacă fata nu mai poate să dea înapoi?

Kepler62 – o serie premiată, tradusă în 23 de ţări, o lume distopică unde prietenia e pusă la încercare, un univers necunoscut de explorat.

CONSTANȚA VINTILĂ este cercetătoare la Institutul de istorie „Nicolae Iorga“, Academia Română. Directoarea proiectului european „Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe“ (http://luxfass.nec.ro). Scrieri: Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească (1750–1860), Humanitas, București, 2015; Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi românești (1780–1860), Humanitas, București, 2013; În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea, Humanitas, București, 2004, reeditare în 2011; tradusă în germană cu titlul Im Schalwar und mit Baschlik. Kirche, Sexualität, Ehe und Scheidung in der Walachei im 18. Jarhundert, Frank & Timmme, Berlin, 2013. Alte scrieri: Dimitrie Foti Merișescu, Tinereţile unui ciocoiaș. Viaţa lui Dimitrie Foti Merișescu de la Colentina, scrisă de el însuși la 1817, ediţie critică, introducere și note de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Humanitas, București, 2019; Focul amorului: despre dragoste și sexualitate în societatea românească (1750–1830), Humanitas, București, 2006; tradusă în germană cu titlul Liebesglut: Liebe und Sexualität in der rumänischen Gesellschaft 1750–1830, Frank & Timme, Berlin, 2011. Coordonatoarea volumelor: Women, Consumption, and the Circulation of Ideas in South-Eastern Europe, 17th–19th Centuries, Brill, 2017; From Traditional Attire to Modern Dress: Modes of Identification, Modes of Recognition in the Balkans (XVIth–XXth Centuries), Cambridge Scholars Publishing, 2011.

GIULIA CALVI este profesoară în cadrul Departamentului de Știinţe Istorice și Patrimoniu la Universitatea din Siena, cu specialitatea istorie premodernă. Din 2004 și până în 2012 a fost directorul secţiunii „Gender History in Europe and the World (XVI–XIX)“ din cadrul Departamentului de Istorie și Civilizaţie al Institutului Universitar European din Florenţa. Este cercetătoare în cadrul proiectului european „Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe“ (http://luxfass.nec.ro). Scrieri: Histories of a plague year: The Social and the Imaginary in Baroque Florence, California University Press, 1989; Il contratto morale: madri e figli nella Toscana moderna, Laterza, Roma-Bari, 1994; Barocco al femminile, Laterza, Roma, 1992; La Mujer barroca, Alianza, Madrid, 1995; Le Donne Medici nel sistema europeo delle corti, Polistampa, Florenţa, 2008 (împreună cu Riccardo Spinelli). Ultimele publicaţii se opresc asupra circulaţiei imaginilor, textelor și culturii materiale: Imperial Fashions: Cashmere Shawls between Istanbul, Paris and Milan (Eighteenth and Nineteenth Centuries), în European History Yearbook, vol. 20; Dress and Cultural Difference in Early Modern Europe, ed. By Cornelia Aust, Denise Klein & Thomas Weller, 2019, pp. 159–176; Healing, Translating, Collecting: Doctor Michelangelo Tilli across the Ottoman Empire (1683–1685), în Cromohs, 21 (2017–2018), pp. 55–69; Translating imperial practices, knowledge, and taste across the Mediterranean: Giulio Ferrario and Ignatius Mouradgea d’Ohsson, în Constanţa Vintilă-Ghiţulescu (ed.), Women, Consumption and the Circulation of Ideas in South-Eas­tern Europe, 17th-19th centuries, Brill, Leiden, 2018, pp. 12–46.

MÁRIA PAKUCS-WILLCOCKS este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Academia Română. Preocupată de istoria orașului Sibiu și de reţelele comerciale construite în jurul acestui important centru urban al Europei de sud-est, cercetătoare în cadrul proiectului european „Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe“ (http://luxfass.nec.ro). Scrieri: Sibiul veacului al XVI-lea. Buna rânduială a unui oraș transilvănean, Humanitas, București, 2018; Sibiu-Hermannstadt: Oriental Trade in Sixteenth Century Transylvania, Böhlau Verlag, Köln, 2007 (seria Städteforschung, vol. 73). Ediţia primei cărţi a orașului Sibiu: „zu urkundt in das Stadbuch lassen einschreiben“. Die ältesten Protokolle von Hermannstadt und der Sachsischen Nationsuniversität (1522–1565), ed. Mária Pakucs-Willcocks, Schiller Verlag, Sibiu/Bonn, 2015.

NICOLETA ROMAN este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Academia Română. Preocupată de istoria socială și economică, istoria femeilor și istoria copiilor din Ţara Românească, în secolele XVIII–XIX, prin prisma bunurilor, a mobilităţii și a culturii materiale asociate lor, subiecte de lucru privite în context sud-est european. Cercetătoare în cadrul proiectului european „Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe“ (http://luxfass.nec.ro). Scrieri: Deznădăjduită muiere n-au fost ca mine. Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, Humanitas, București, 2016. Coordonatoarea volumelor Copilăria românească între familie și societate (secolele XVII–XX), Nemira, București, 2015; Orphans and Abandoned Children in European History, Sixteenth to Twentieth Centuries, Routledge, Londra, 2017.

MICHAŁ WASIUCIONEK este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Academia Română. Preocupat de teoria reţelelor, patronaj, clientelism și comunităţile periferice în sud-estul Europei, secolul al XVII-lea, cu un interes aparte pentru ţările române, Imperiul Otoman și spaţiul polono-lituanian. Cercetător în cadrul proiectului european „Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe“ (http://luxfass.nec.ro). Scrieri: The Ottomans and Eastern Europe: Borders and Political Patronage in the Early Modern World, Tauris, London–New York, 2019.

Cine este Anticristul? Timp de două milenii, această întrebare a bântuit imaginația creștinilor. Văzut ca Răul suprem întrupat, fiul Satanei, el era așteptat să apară la sfârșitul lumii – care, pentru primii creștini, era iminent – pentru a-i persecuta pe credincioși, uzurpând locul lui Cristos. A-l recunoaște, pe temeiul Scripturilor, era o datorie esențială pentru a evita amăgirea.

Philip C. Almond ne invită într-o călătorie captivantă prin istoria complexă a acestei figuri enigmatice, pornind de la Scriptură și ajungând până la Napoleon și la epoca modernă. Anticristul e un coșmar care a depășit granițele religiei creștine, pătrunzând nu doar în islam și iudaism, ci și în imaginarul cultural universal, de vreme ce îl regăsim în artă, politică, filozofie, literatură și chiar în cinematografie.

Oferind o perspectivă academică solidă, însă scris într-un stil simplu și atrăgător, volumul este esențial pentru oricine dorește să înțeleagă figura cea mai persistentă și mai adaptabilă din istoria Occidentului. Mai mult, Anticristul este o invitație la reflecție asupra modului în care așteptarea Răului suprem, anticipat de nenumărate manifestări parțiale, a modelat cultura și civilizația europeană, și nu numai, timp de două milenii.

„O carte fascinantă, antrenantă și limpede, iar autorul nu lasă nici o piatră neîntoarsă; probabil e ultimul cuvânt despre acest subiect.“ — JOHN SAXBEE, Church Times

În Amsterdamul anului 1686, un oraș al luxurianței, dar și al rigorii religioase, tânăra Nella Oortman, devenită de curând soția înstăritului negustor Johannes Brandt, intră în noua sa familie, iar primirea ce i se face este precum locuința în care pășește – aparent, rece și sobră. Secretele soțului său ies încet la lumină odată cu darul de nuntă pe care Johannes i-l oferă Nellei: un cabinet ce reproduce cu fiecare detaliu casa lor. Mobilarea lui cu miniaturi ar fi trebuit să-i înlesnească Nellei o educație casnică, însă inițierea misterioasă îi expune pe toți unui mare pericol, punându-le tainele în mâinile unei străine. Miniaturista denunță conflictul mocnit al unei epoci pentru care libertatea de a-ți trăi viața așa cum vrei și de a-ți urma chemarea sau inima sunt păcate pasibile de pedeapsa capitală.

In cartea de fata sunt adunate raspunsurile la mai bine de o suta de intrebari primite de la copii, raspunsuri care ne ajuta sa ne cunoastem mai bine religia si sa descoperim cum traiesc si alti credinciosi.

„Oricine a citit acea perlă din coroana memorialisticii românești care este Eterna întoarcere, adică Ofrandele Corneliei Pillat, a rămas captivat întâi de toate de personajul fabulos, aproape marquezian, Gheorghe Ene Filipescu, tatăl autoarei, orfanul plecat din Oltenița natală, ajuns ucenic cizmar la București, apoi proprietar al unui magazin de încălțăminte de lux în pasajul Jean Villacrosse din Calea Victoriei, premiat la Barcelona în 1929 și ales starostele breslei pe țară, membru respectabil în mișcarea social-democrației noastre de rit vechi.

Ei bine, acum se vede că fiica reușise «doar» pregătirea pânzei. Desăvârșirea tabloului și mai ales înrămarea lui potrivită i-au revenit nepoatei Monica Pillat, întrupare palimpsest a fermecătoarelor împletiri dintre familiile Pillat și Brătianu. După ce a etalat comoara epistolară adunată de Dinu, Pia și Cornelia, Monica Pillat reușește acum scenariul magnetizant al unei redutabile docudrame.

Frumoasa ispravă a Monicăi Pillat e o monografie biografică și o reconstituire de destin personal, dar în același timp frizează istoria socială și restituie cadrele și atmosfera boieriei meșteșugărești de odinioară, adevărată articulație între marea și mica burghezie, ne amintește puterea breslelor medieval-rinascimentale, adesea echivalente masoneriilor. Dezvăluit aici în toată complexitatea personalităţii sale, Gheorghe Ene Filipescu, fostul ucenic ajuns președintele Sindicatului Profesional al Meseriașilor Cizmari din România și membru în Parlament, le cita confraților comeseni, cum nu se poate mai natural, din Platon și Epictet.

Scenariul există. Convinge, impresionează și încântă.“ — DAN C. MIHĂILESCU

Prefață de Erri de Luca

Acest eseu, prima operă postumă a lui Amos Oz, având ca punct de pornire o prelegere susținută în 2017 la Berlin, în cadrul unei conferințe, reia una dintre temele care l-au preocupat cu precădere în ultima parte a vieții pe marele scriitor israelian – aceea a trădătorului – și căreia i-a dedicat, în primul rând, un întreg roman, Iuda.

Relația profund perturbată dintre iudaism și creștinism își găsește corespondentul în cea dintre Isus și Iuda, relație regândită de Amos Oz într-o manieră intimă, din interiorul unei moșteniri culturale și religioase pe care o împărtășește cu ambii protagoniști ai poveștii biblice. Oz redeschide o temă despre care fratele bunicului său, Joseph Klausner, profesor universitar și autor a două cărți controversate dedicate apariției creștinismului, scrisese la începutul secolului XX. Detectând și analizând cu multă delicatețe și franchețe fisurile de la nivelul narativului Evangheliilor, eseul de față recuperează figura biblică a lui Iuda și o resemnifică.

Amuzante, palpitante, pline de prospețime, „Aventurile lui Mac” istorisesc peripețiile rostogolite cu viteza luminii ale unui rățoi năzdrăvan și ale piticilor Pic și Punepiedici, care îi poartă pe eroii noștri prin Țara Poveștilor, prin Țara Pitilungilor, ba chiar și prin Țara Mâncăcioșilor, unde casele sunt cu totul și cu totul de ciocolată. Mai mult nu dezvăluim, ca să descoperiți singuri întreaga poveste.

„Aventurile lui Mac este un reper în istoria benzii desenate din România, fiind primul titlu dintr-o serie minunată, Mac și Cocofifi, care a dăinuit peste timp. Publicate inițial în revista Arici Pogonici, Aventurile lui Mac au fost reluate și redesenate în 1970 pentru apariția în volum. Seria s-a bucurat de un imens succes în epocă: a avut mai multe ediții, a primit premii, a fost tradusă în germană, maghiară, engleză și spaniolă și a stat la baza serialului de desene animate Coco și Roco produs de Animafilm. Gingășia și inocența poveștilor Luciei Olteanu și spectacolul vizual oferit de ilustrațiile Liviei Rusz fac din acest superb album un titlu de referință, și sunt fericit că, de acum încolo, și mai multe generații se pot bucura de el.“ — ALEXANDRU CIUBOTARIU, grafician și autor de benzi desenate

„Kim Ghattas povestește ultimii 40 de ani de istorie ai Orientului Mijlociu folosind suspansul, documentele, observația directă, investigația jurnalistică. E mai mult decât o Șeherezadă modernă bine documentată, e o scriitoare plină de farmec, o jurnalistă care a strâns ani de zile informații de tot felul despre o lume care se scufundă și se repliază periodic, de fiecare dată într-o mare de sânge. Dincolo de violențe, autoarea ne pune față în față cu personaje bine construite, care au zguduit din umbră, de pe eșafod sau de pe scenă nu doar Orientul Mijlociu, ci și Occidentul.“ — SABINA FATI, autoarea bestsellerului Singură pe Drumul Mătăsii

„Kim Ghattas zugrăvește portretele tulburătoare ale zeloților ucigași, alături de cele ale reformiștilor care au propovăduit moderația până când au fost exilați sau asasinați. O felie de istorie contemporană, extraordinar de bine documentată și scrisă cu rafinament.“ — The Wall Street Journal

„Kim Ghattas ne înfățișează ultimele patru decenii de istorie a Orientului Mijlociu ca pe un fel de Epocă Întunecată a islamului, o lume obscură, învăluită într-o cortină de violență, misoginism și extremism religios. Dorind să înțeleagă cum a fost cu putință așa ceva, ne amintește nu doar de un trecut mai luminos, ci și de un posibil viitor plin de speranță.“ — ANNE-MARIE SLAUGHTER, CEO al think-tank-ului New America

„Tumultuoasa istorie a mistuitoarei și necontenitei ostilități dintre Arabia Saudită și Iran se citește pe nerăsuflate, ca un roman.“ — The Sunday Times

„«Ce s-a întâmplat cu noi?» Întrebarea ne bântuie și acum în lumea arabă și musulmană. O repetăm ca pe o mantră. O veți auzi din Iran până în Siria, din Arabia Saudită până în Pakistan, precum și în țara mea, în Liban. Pentru noi, trecutul e o țară diferită, care nu e împotmolită în ororile omorurilor sectare; un loc mult mai liniștit, fără intoleranța îngrozitoare a zeloților religioși și a războaielor fără sens și aparent fără sfârșit. Întrebarea s-ar putea să nu-i frământe pe cei mai tineri, care nu-și amintesc o altă lume, sau pe cei ai căror părinți nu le-au povestit despre cum în tinerețe recitau poezii la Peshawar, dezbăteau idei marxiste până târziu în noapte în barurile din Beirut sau mergeau pe bicicletă la picnicuri pe malul fluviului Tigru, la Bagdad. Întrebarea ar putea să-i surprindă și pe cei din Occident, care presupun că extremismul și vărsarea de sânge de azi au fost întotdeauna regula.“

În ultimele decenii, pentru a răspunde la întrebarea ce este conștiința?, cercetătorii din sfera neuroștiințelor s-au axat pe studiul creierului și al rețelelor neuronale. Pentru Antonio Damasio, neurolog și filozof, căutarea unei definiții a conștiinței începe cu întrebarea cum se explică apariția ei. Acest mod de a pune problema conduce la rezultate surprinzătoare: fiind, de fapt, o extensie sau expresia cea mai rafinată a homeostaziei, conștiința depinde în bună măsură de structuri non-neuronale, iar relația dintre acestea și creier este rezultatul activității simțurilor. Ca atare, conștiința nu aparține exclusiv ființelor umane, dar nici nu poate fi concepută în absența simțirii, fapt care pune într-o perspectivă interesantă temerile noastre privind evoluția inteligenței artificiale.

În ciuda progreselor biologiei moleculare din ultimele decenii, nimeni n-a reușit să creeze viață pornind exclusiv de la materie nevie. Ce anume scapă înțelegerii noastre privind fenomenul vieții, cel mai uimitor din universul cunoscut?

Un fizician, Jim Al-Khalili, și un biolog, Johnjoe McFadden, încearcă să găsească răspunsul la această întrebare din perspectiva unui nou domeniu de cercetare: biologia cuantică. Ideea că mecanica cuantică, teoria care descrie lumea la nivelul atomilor și moleculelor, are de spus un cuvânt decisiv în biologie a fost avansată încă din anii 1940 de Erwin Schrödinger, autorul celebrei cărți „Ce este viața?”, dar până relativ recent au lipsit datele experimentale care s-o susțină.

Al-Khalili și McFadden aduc în „Viața la limită” dovezi fascinante că fotosinteza, acțiunea enzimelor, simțul olfactiv, orientarea în zbor a păsărilor sau fluturilor care migrează și mecanismele genetice pot fi înțelese doar apelând la fenomene cuantice. Viața se află la frontiera dintre lumea clasică, guvernată de legile newtoniene și termodinamică, și strania lume cuantică, de ale cărei trucuri magice au ajuns să profite organismele vii în evoluția lor întinsă pe miliarde de ani. Poate că abia creând-o noi înșine am ajunge să înțelegem cu adevărat ce e viața, iar astfel am beneficia de tehnologii care să permită, de pildă, vindecarea țesuturilor noastre deteriorate.

„Marea întrebare a ştiinţei, aflată în centrul cărții noastre, este cum se transformă zi de zi atomii şi moleculele inerte, care se găsesc în pietre, în ceva care fuge, sare, zboară, navighează, înoată, crește, iubește, urăște, are dorințe sexuale, se teme, gândește, râde, plânge, trăiește. Obișnuința cu ea face ca această extraordinară transformare să nu impresioneze, dar trebuie să ne amintim că nici în epoca ingineriei genetice şi biologiei sintetice nimic viu n-a fost creat de oameni exclusiv din materie neînsufleţită.“

„Un dicționar latin-român cuprinde lexicul unei civilizații și al unui patrimoniu cultural de care ne despart aproape două mii de ani și care este fondul subiacent al civilizației moderne actuale, al culturii europene și al culturii în general. Prin forța lucrurilor, aici multe cuvinte trebuie să fie nu numai traduse, ci și explicate. Termenii care privesc instituțiile politice, militare, religioase, termenii științifici și tehnici din orice domeniu (agricultură, medicină, drept, arhitectură, științele naturii, farmacopee), termenii filozofici, numirile geografice, istorice, numele și genealogiile mitologice, multe denumiri de meșteșuguri, obiecte, ustensile, arme etc. etc. nu pot fi redate punându-se în dreptul lor doar termenul corespunzător modern. Un asemenea dicționar servește în același timp ca un lexic succint de antichități romane, o enciclopedie sumară, așa încât cel care îl folosește să nu fie silit să recurgă la alte surse decât în cazul că are nevoie de informații mai ample. Am căutat să satisfacem în limitele cuvenite această cerință. Trecerea latinei târzii – a celei populare, vorbite – spre limbile romanice particulare, care iau naștere în relativ scurtă vreme, și a celei culte, cărturărești, la calitatea de superstrat de limbă culturală, secole de-a rândul, în școală, în actele oficiale și în administrație, în operele științifice, religioase, filozofice și tehnice de orice fel, ne-a făcut, dacă nu să indicăm – nu acesta este scopul dicționarului de față – cel puțin să sugerăm la ce cuvânt românesc sau modern a dus termenul latinesc și să ușurăm astfel înțelegerea genetică a unui foarte mare număr de cuvinte și deci noțiuni de limbă română actuală și din alte limbi moderne.“ — AUTORUL, iulie 1981

Într-o permanentă alunecare între prezent și trecut, romanul „Vorbește-mi despre tata”, devenit bestseller imediat după publicarea în Coreea, este nu numai o melancolică scrisoare de dragoste adresată de către o fiică părintelui ei, ci și o dramă psihologică în care, pe fundalul multistratificat al istoriei coreene recente, amintirile pot vindeca răni adânci și restabili relații de familie fragilizate.

La doi ani de la moartea fiicei sale, Heon, o scriitoare de succes, se întoarce în satul natal pentru a avea grijă de propriul tată. Traiul alături de el îi revelează cât de puțin îl cunoaște, iar pierderile de memorie și insomniile sunt câteva din simptomele declinului lent al acestuia. Heon încearcă să-i reclădească imaginea ca într-un puzzle în care piesele sunt mărturii ale celor apropiați. Secretele fiecărui membru al familiei sunt dezvăluite într-o succesiune de momente emoționante în care poveștile personajelor se suprapun peste povestea Coreei, iar toate pledează pentru rolul cathartic al sincerității.

Filozoful Daniel C. Dennett supune fenomenul religios unei analize cu adevărat ştiinţifice şi multidisciplinare, ţinând seama de imensa complexitate a aspectelor lui antropologice, psihologice, sociale şi istorice, și abordează frontal atât problema originilor, cât şi a semnificațiilor sale în lumea de azi. Ruperea vrăjii pornește de la convingerea autorului că, prin rolul pe care religia continuă să-l joace în conflictele sociale şi politice, ca şi în căutarea de către miliarde de oameni a sensului propriei vieţi, ea este „mult prea importantă pentru a ne putea permite s-o ignorăm“.

„Vraja“ din titlu este atât tabuul care planează asupra examinării obiective a religiei, cât și religia însăşi. Daniel Dennett își duce demersul la bun sfârşit cu un ireproşabil tact şi respect pentru adevăr.

„Surprinzător de precaut, Dennett este conştient de limitele cunoaşterii noastre actuale şi este interesat mai ales să dezvolte un plan de cercetare. Discutând ipotezele particulare cu privire la anumite religii, el se dovedește a nu fi câtuşi de puțin dogmatic.“ — American Scientist

„…Religia este naturală în sensul că nu este supranaturală, că este un fenomen uman alcătuit din evenimente, organisme, obiecte, structuri, tipare etc. care sunt supuse legilor fizicii sau biologiei și care astfel nu presupun nici un miracol… Exact asta vreau să spun. Să se observe că nu este negată existența lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu inteligent, conștient și viu care ne-a creat și care ne iubește pe noi toți – și totuși religia în sine, ca set complex de fenomene, rămâne un fenomen complet natural.“ — DANIEL C. DENNETT

„Păsările se duc să moară în Peru”, nuvela care dă titlul volumului, a fost publicată mai întâi în revista franceză Playboy, în 1964, și a stat la baza primului film scris și regizat de Romain Gary, în 1968, avându-i în distribuție pe marii actori Jean Seberg, Maurice Ronet, Pierre Brasseur și Danielle Darieux.

Ironice și tragice, cele șaisprezece nuvele reunite în volumul „Păsările se duc să moară în Peru” sunt o invitație în universul cosmopolit al autorului. Din Peru în souk-urile Istanbulului, dintr-un sat oarecare din România și până în îndepărtatul La Paz, natura umană și mai cu seamă slăbiciunile acesteia devin rând pe rând materia intransigenței sau a indulgenței autorului. Ironia lui Romain Gary și umorul negru, coroziv străbat fiecare pagină și conturează tipologiile umane – aventurierul, naivul, devotatul, încăpățânatul, deziluzionatul, vanitosul, arogantul, ticălosul, obtuzul, odiosul, bruta, optimistul. Cu toții se află fie la granița dintre viață și moarte, fie la cea dintre renunțare și încredere.

„N-a fost nimic premeditat: scriind aceste nuvele, eram convins că mă las doar în voia plăcerii de a povesti. Abia în clipa când le-am organizat într-un volum, mi-am dat seama de inspirația care le leagă: demonii mei obișnuiți m-au împiedicat încă o dată să renunț. Aerul meu amuzat și ironic nu păcălește pe nimeni: fenomenul uman continuă să mă sperie și să mă facă să ezit între speranța într-o revoluție biologică, oricare ar fi aceea, și o revoluție pur și simplu.“ — ROMAIN GARY

Selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând

În 70 de cronici mai intimiste decât marile sale construcții romanești, deghizate sub caracterizarea sarcastică de „chestiuni alimentare“, Lobo Antunes abordează o vastă diversitate de teme precum copilăria, familia, iubirea, moartea, războiul colonial, fragmente caleidoscopice dintr-o viață dedicată literaturii legate de travaliul scriitorului sau de prietenie, ce condensează un univers individual ardent, plin de melancolie, și se constituie într-un adevărat exercițiu de deziluzionare, în care emoția este frustă, neornamentată, aproape dureroasă.

„Scriitura antuniană, atât de aparte, este adesea socotită simfonică. Dar epitetul este slab. Ar trebui să ne imaginăm o simfonie în care să putem auzi în același timp sunetul distinct al fiecărui instrument, gândurile muzicienilor și emoțiile dirijorului! [...] Acesta este Lobo Antunes: unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, un romancier prodigios, muzical și febril, de o exigență teribilă, ale cărui cronici – orice ar spune el – poartă de asemenea marca imensului său talent.“ — Le Monde

Despre Oppenheimer s-a scris enorm, s-a făcut un film care a primit multe Premii Oscar, figura lui a înflăcărat imaginația publicului. și pe drept cuvânt. Fizician teoretician strălucit, cu mari contribuții în perioada imediat următoare apariției mecanicii cuantice, conducător al proiectului de construire a bombei atomice în timpul războiului, audiat apoi, la începutul anilor 1950, de o comisie guvernamentală care, din motive neîntemeiate, i-a retras accesul la documentele secrete din domeniul nuclear, umilindu-l public, și, în fine, director al Institutului pentru Studii Avansate de la Princeton, una dintre cele mai prestigioase instituții academice din lume, Robert Oppenheimer a avut un destin excepțional, deopotrivă tragic, bizar și absurd

Ce deosebește cartea lui Jeremy Bernstein de celelalte biografii dedicate lui Oppenheimer este faptul că autorul, el însuși fizician de renume, l-a cunoscut personal pe „părintele bombei atomice“ și a fost prieten apropiat cu colaboratorii săi, de la care a obținut mărturii inedite. Ferindu-se de speculații hazardate, Bernstein se bazează pe fapte cunoscute direct sau din surse sigure, citează pe larg transcrierile audierii în fața comisiei guvernamentale și alte documente relevante, oferindu-ne o imagine pregnantă a personalității lui Oppenheimer.

„Mărturiile strânse în paginile acestei cărți ca urmare a unui efort migălos de filtrare, clasificare și conservare a mii de documente identificate în arhive înfățișează modurile în care poliția secretă din România comunistă monitoriza, controla și influența activitatea unor minorități religioase despre care știm încă foarte puține. Excluși din viața publică, forțați să își asume un statut în ilegalitate și lipsiți de orice protecție legală de către o dictatură care îi privea cu suspiciune, membrii acestor minorități au reușit să integreze ceremonialul religios în viața cotidiană și să-și adapteze spațiul privat pentru a-și ascunde credința, trăindu-și religia cu curaj în condiții de mare risc, atât individual, cât și pentru comunitatea lor.

Volumul de față descoperă o latură prea puțin cercetată, materialitatea unei prezențe religioase ale cărei urme sunt consemnate – fragmentar, distorsionat, duplicitar și ipocrit – chiar de către puterea politică care căuta să o anihileze. Documentele secrete și obiectele prezentate aici reconstituie viețile trecute ale unor enoriași și lideri comunitari care au reușit să reziste potopului comunist prin gesturi mărunte, ascunse de ochii publici și nebănuite în semnificația lor. Este o mărturie a unei rezistenţe politice și religioase a cărei materialitate se manifesta deseori prin imaterialitatea sa – privirile pline de semnificație surprinse în fotografiile de grup, intrările disimulate în spațiile ad hoc rezervate ceremonialului religios și, mai ales, tăcerea monumentală care acompaniază toate aceste fragmente de viață.

Cu răbdare, competență, respect și discernământ, James Kapaló, Anca Șincan și colegii lor recreează în mod emoționant trecutul unor minorități pe care ele însele l-au pierdut în viforul totalitar.“ — LAVINIA STAN, professor Departamentul de Științe Politice St. Francis Xavier University, Canada 

Roman distins în 2012 cu Prix Renaudot și Prix Ahmadou Kourouma, iar în 2013 cu Prix Océans, Notre-Dame du Nil a fost ecranizat în 2019 de către realizatorul Atiq Rahimi.

În Rwanda, în anii ’70, un liceu de fete situat la 2 500 de metri altitudine, aproape de izvoarele Nilului, se ocupă de educația tinerelor din familiile înstărite. Părinții lor speră că, în acest loc izolat – liceul catolic Notre-Dame du Nil –, aflat departe de tentațiile capitalei, fetele să rămână pure, iar educația primită să le ofere un atu în plus în vederea „căsătoriilor bune“ care le așteaptă. Însă, în acest spațiu închis și aproape exclusiv feminin, se petrec o serie de transgresiuni ce anunță – dincolo de conflictele inerente dintre adolescente – teribila tensiune etnică și politică dintre populațiile hutu și tutsi, ca un preludiu – tăios și fără menajamente – la genocidul ruandez.

Prefaţă de Ştefan Afloroaei

„Nu luați în serios titlul cărții lui Horia Pătrașcu. Ea nu este un «tratat», dacă asociem acest cuvânt cu fastul conceptului și cu solitudinea abstracției. Și nu este «filozofie», dacă asociem filozofia cu jargonul și cu impoliteţea unui discurs ininteligibil. Prin paginile acestei cărți, căzute în peisajul nostru cultural ca un cadou neașteptat, filozofia își pune din nou hainele de sărbătoare, redevine «știință voioasă» a vieții, ca în vremurile lui Montaigne sau Nietzsche.

Ce încântare să descoperi într-un discurs precis și rafinat totodată asociații de idei care deschid perspective neașteptate asupra marilor teme ale existenței umane! Se mai puteau oare spune lucruri atât de noi despre iubire, libertate sau moarte? Știți o altă carte care ar putea câștiga premiul pentru cel mai frumos Cuprins? Ascultați: Şoapta ca spaţiu erotic; Iubirea și invidia de corp; Poarta de intrare a morţii în lume: atașamentul. Sau: Darul lacrimilor și fericita întristare; Pesimism poliţienesc versus optimism erotic; Melancolia colectivă; Adevărul care râde...

Am pre-gustat, citind doar titlurile eseurilor; am devenit hulpav, citind eseurile. Ce încântare să faci filozofie – fără filozofie! Doar așa, convertit la transparența ideilor, poate un gânditor să-i pună și pe alții pe gânduri, poate să-i invite să imite, în oglindă, actul unei gândiri «de dinaintea filozofiei».“ —GABRIEL LIICEANU

„Paginile cărții de față ne fac atenți atât la unele situații neobișnuite, nu arareori stranii, în care omul se recunoaște pe sine, cât și la lumea cu adevărat inepuizabilă a afectivității. Horia Vicențiu Pătrașcu ne întâmpină din nou cu o lucrare ce lasă în urmă canoanele obișnuite ale gândirii «pozitive». Titlul cărții ar putea totuși să ne surprindă. În definitiv, ce ar oferi nou înțelegerii noastre, astăzi, o perspectivă filozofică asupra unor sentimente și emoții? În ce fel poate fi regăsită, din această perspectivă mai liberă, lumea lor copleșitor de variată și dinamică?… Tocmai în acest continuu efort, de a recunoaște lumea mereu nouă și plină de contraste a spiritului, mai ales când sunt în joc trăiri omenești neobișnuit de intense, aș vedea o deschidere cu totul aparte a cărții de față.“ —  ȘTEFAN AFLOROAEI

Long Island, roman nominalizat la International Dublin Literary Award în 2025, bestseller New York Times, „Cartea anului 2024“ în publicațiile Time Magazine, The New Yorker, Washington Post, Vulture, Glamour, The Guardian, The Economist, Times Literary Supplement, The Times, Irish Times, New Statesman, Independent, The Observer și la NPR, surprinde, prin personajul său atât de complex Eilis Lacey, al cărei periplu american a început, în romanul Brooklyn, cu peste douăzeci de ani în urmă, încercarea tumultuoasă de întoarcere în trecut, pentru a reaprinde marea iubire ce părea dispărută pentru totdeauna.

Eilis Lacey nu mai este tânăra care traversa Atlanticul în romanul Brooklyn, ci are de-acum patruzeci de ani, trăiește în Long Island, într-o suburbie liniștită, alături de soțul ei, Tony, de copiii lor, Larry și Rosella, și de rudele numeroase și zgomotoase ale lui Tony. Trecutul pare lăsat în urmă, ferecat. O vizită neașteptată însă îi zguduie viața: un irlandez pe care nu-l cunoaște îi bate la ușă cu o veste ce destramă echilibrul familiei, determinând-o pe Eilis să revină în Irlanda. Întoarcerea acasă nu este însă atât de simplă pe cât pare, căci în Enniscorthy o așteaptă confruntarea cu toți cei pe care i-a iubit și de care s-a rupt când a plecat spre America. Între fidelitate și trădare, între America și Irlanda, între tăcere și adevăr, Eilis e nevoită să-și confrunte dorul, vinovăția și alegerile pentru a decide cum vrea să trăiască mai departe.

„Un roman profund emoționant, dar fără sentimentalisme. Colm Tóibín se folosește de o stăpânire desăvârșită pentru a arăta cum viețile pot fi zdruncinate de dorință.“ — The New Yorker

„Strălucitor și totodată sfâșietor… Tóibín este, pur și simplu, unul dintre cei mai buni romancieri contemporani.“ — Boston Globe

„Intens precum o piesă de teatru, dar cu toate deliciile pe care le îngăduie romanul.“ — Naoise Dolan

„Eilis e un personaj clocotitor, care reușește să-și modeleze destinul după propria alegere.“ — New York Times Book Review

„Long Island este romanul unui scriitor aflat la apogeul puterii sale creatoare.“ — The Guardian

Lui Lee Smolin, fără îndoială, nu-i lipsește nici curajul intelectual, nici creativitatea. Dacă mulți fizicieni (între care Carlo Rovelli) consideră că la nivel fundamental timpul nu există, că apare abia la scara experienței noastre, Smolin se situează pe poziția opusă. Pentru el, timpul e singurul lucru real, iar la această idee ajunge pornind de la cosmologie – în încercarea de a găsi legile fizicii care se aplică întregului univers, nu numai unei părți a lui bine delimitate. Smolin crede că legile fizicii evoluează în timp, urmând un tipar asemănător evoluției din biologie. În șirul raționamentelor sale, se încumetă să conteste valabilitatea teoriei relativității la scara întregului univers și, în privința mecanicii cuantice, să adopte o perspectivă care se abate de la interpretările standard. Ca o contrapondere însă la caracterul profund speculativ al ideilor lui, Smolin e permanent preocupat de posibilitatea ca ele să fie efectiv testate, iar problemele pe care le pune țin deopotrivă de fizică și de filozofie. „Timpul renăscut” este una dintre cele mai incitante cărți de știință apărute în ultimele decenii.

„Confesiunile unei măști este textul-cheie pentru înțelegerea romanelor de mai târziu ale lui Mishima. El explorează aici polii psyché-ului său, homosexualitatea și atracția sa, romantică și erotică, pentru luptă și război. Cartea aceasta este o examinare tăioasă și fermă a întunericului din colțurile îndepărtate ale minții omenești.“ — The Japan Times

Roman autobiografic, care îl consacră pe scriitorul Yukio Mishima la numai 24 de ani, Confesiunile unei măști aduce în prim-plan incidentele unei maturizări chinuitoare în Japonia anilor 1940. Tânărul protagonist este tentat, pe de o parte, să trăiască în acord cu propria natură, chiar dacă asta presupune și singurătate, iar pe de altă parte, caută o „normalitate“ greu de atins. Obstacolele nu sunt numai intime, ci vin și din cutume, dintr-o societate răvășită de război, de înfrângere. Invadată de erotism, cartea este, după cum observa Marguerite Yourcenar într-un splendid eseu dedicat lui Mishima, „una dintre acelea foarte rare ce-ți dau impresia de biografie înregistrată pe viu, înainte ca elaborarea romanescă să fi intervenit“.

„S-a spus mereu ca ingerii sunt «dublul» ceresc al omului. Suntem mereu insotiti de «modelul» nostru, de portretul nostru imbunatatit. Și suntem – sau, in orice caz, ar fi bine sa fim – intr-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. Ingerul ofera fiecaruia din actele noastre reperul epurei lui, adica desenul lui ideal. Langa fiecare «este», ingerul asaza un «cum ar trebui sa fie». El conjuga neobosit, la optativ, curgerea vietii noastre, asa cum am face-o noi insine daca am fi in conditia lui.“ (Andrei Plesu)

LAURA IMAI MESSINA s-a născut la Roma în 1981 și este absolventă de Filologie a Universității Sapienza. La 23 de ani s-a transferat la Tōkyō pentru a-și perfecționa limba japoneză, hotărând apoi să se stabilească în Japonia. A obținut o diplomă în cultură comparată la International Christian University cu o teză despre scriitoarea Yōko Ogawa și apoi un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies. În prezent predă italiana în câteva universități prestigioase din capitala niponă. În martie 2011 a creat blogul Giappone Mon Amour, inclus în prezent în site-ul lauraimaimessina.com. A debutat în 2014 cu romanul Tokyo Orizzontale, urmat în 2018 de alt roman, Non oso dire la gioia, ambele cărți bucurându-se de succes. Tot în 2018 publică bestsellerul WA. La via giapponese all’armonia, un ghid dedicat tuturor celor interesați de cultura și obiceiurile tradiționale și contemporane japoneze. În 2020 publică Ce încredințăm vântului (Quel che affidiamo al vento; Humanitas Fiction, 2021), roman care a urcat rapid în fruntea topurilor de vânzare din Italia, deja tradus în peste 20 de limbi și ale cărui drepturi de ecranizare au fost achiziționate de casa de producție Cattleya. Tot în 2020 vede lumina tiparului volumul ilustrat Tōkyō tutto l’anno – Viaggio sentimentale nella grande metropoli. La începutul lui 2021 publică volumul de povestiri pentru copii Goro Goro. Laura Imai Messina își scrie cărțile în cafenelele din Tōkyō sau în metrourile care străbat imensa metropolă și își împarte timpul între Kamakura și Tōkyō alături de soțul ei, Ryōsuke, și cei doi copii, Sōsuke șI Emilio.