Cărţi

Carte cu autografele autorului Mihai Mănescu, regizorului Andrei Huțuleac și actorilor Maya Noelle Prediger, Matei Dima, Micutzu Cosmin Nedelcu din distribuția filmului omonim.

 

Romanul Copacul dorinţelor. Amintiri din copilărie s-a născut din scenariul filmului omonim regizat de Andrei Huţuleac, avându-i în distribuţie pe Maya Noelle Prediger, Teodor Corban, Matei Dima, Grigore Silișteanu și Micutzu Cosmin Nedelcu.

 

Adaptare după un scenariu de film de Mihai Mănescu, Matei Dima și Andrei Huţuleac  •  Ilustrații de Ingrid Nemțanu

Antologie şi prefaţă de Vladimir Tismăneanu

2023, ANUL MONICA LOVINESCU

„O spun cu deplină responsabilitate și convingere – în cultura română, Monica Lovinescu a fost cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea și demistificarea pretențiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legăturile de adâncime, infraraționale, dintre comunismul românesc (și nu numai) și variile încarnări ale fascismului. Când regimul comunist a îmbrățișat temele, fantasmele și obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist.

La un ceas când asistăm la strădanii insidioase de obliterare a conștiinței istorice, găsim în opera Monicăi Lovinescu argumente imbatabile pentru a nu uita.“ — VLADIMIR TISMĂNEANU

„Cu referire la o configurație pe care o socotesc exemplară pentru ceea ce numesc filozofia cercetătorului, și anume înțelegerea fizicii cuantelor elaborată cu precădere de Niels Bohr și Werner Heisenberg, numită și interpretarea de la Copenhaga, voi urmări câteva obiective strâns legate între ele. Unul dintre ele este de a arăta că ceea ce distinge fizica cuantelor ca atare de înțelegerea fizicii cuantelor este ceea ce desparte o realizare majoră a cercetării de reflecții asupra semnificației acesteia. Distincția este aceea dintre o contribuție științifică și una de natură filozofică. Un alt obiectiv pe care l‑am urmărit este de a arăta că filozofia cercetătorului și filozofia convențională a științei reprezintă două niveluri distincte ale discuției filozofice. Între filozofia generală a științei și interpretarea de la Copenhaga a fizicii cuantelor au existat, desigur, anumite interferențe. Fizicienii teoreticieni care au fost activi în elaborarea și apărarea acestei inter­pretări au avut anumite lecturi filozofice și, desigur, contacte cu filozofi ai științei. Voi susține însă că influența orientărilor din filozofia generală a științei asupra interpretării de la Copenhaga a fost mult mai slabă decât au presupus mulți autori care au discutat această temă.“ — MIRCEA FLONTA

Manfred Spitzer este autorul bestsellerului „Demența digitală”

Singurătatea este pericolul numărul unu pentru sănătate, crede psihiatrul și neurocercetătorul german Manfred Spitzer, care în cartea de față expune o serie de adevăruri incomode, temeinic cercetate științific, despre societatea contemporană.

Suntem tot mai singuri, iar acest lucru ne îmbolnăvește, ne înstrăinează de semenii noștri și poate chiar să ne ucidă. Cancerul, patologiile cardiovasculare și depresia înregistrează incidențe record, una dintre cauzele principale fiind cascada de schimbări psihosomatice declanșată de stresul provocat de singurătate. Indiferent că vorbim despre tineri sau oameni în vârstă, persoane prospere sau oameni cu mijloace reduse, femei sau bărbați, singurătatea nu scutește pe nimeni de suferințe fizice și sufletești.

În acest volum, autorul ne explică științific, dar și omenește ce este singurătatea și de ce este atât de nocivă. Mai mult, ne oferă și câteva mijloace simple să o combatem, când ne confruntăm personal cu ea sau când afectează pe cineva drag.

„Imaginați-vă că ar exista o boală care s-ar manifesta tot mai des și ar provoaca dureri cronice – o maladie contagioasă, încă necercetată de oamenii de știință, care s-ar răspândi atât de rapid încât nu am avea timp să ne imunizăm împotriva ei, și care ar fi clasificată drept una dintre cele mai frecvente cauze ale mortalității în lumea occidentală. O boală care favorizează apariția altor suferințe, de la răceli, depresie și demență la infarct, accident vascular cerebral și cancer. Această boală ar fi, prin urmare, un factor important de risc pentru apariția altor maladii cu incidență crescută și fatale. În același timp ar fi înșelătoare, deoarece mulți dintre cei afectați nici nu ar ști că suferă de ea. Această boală chiar există, și se numește singurătate.“

Prefață de Andrei Pleșu

„De aproape trei decenii şi jumătate, alegerile prezidenţiale sunt pentru mulţi o deplasare la pomul lăudat. Un exerciţiu de dezamăgire. Distanţa dintre promisiuni şi concretizarea lor pare la fel de mare ca aceea dintre aşteptările alegătorului şi rezultatele concrete ale alesului. Pentru scurtarea distanţei şi pentru ca mersul la urne să nu li se mai pară unora un sport inutil, Cristian Preda, Ciprian Mihali şi Sorin Ioniţă redactează o fişă de post pentru președintele țării. Pentru un om capabil să conducă ţara eficient şi sigur. Autorii nu compun portretul-robot al preşedintelui şi nu întreţin iluzia unei apariții providențiale pentru România. Ei nu creionează o imagine ideală, fiindcă, e lucru ştiut, idealul nu există. Nu are corp. Rostul acestei cărţi este să arate ce anume trebuie să căutăm în structura şi în mobilierul lăuntric al celui pe care-l votăm pentru Cotroceni. Care sunt calităţile care-l recomandă şi cum arată foaia de parcurs a României într-o perioadă atât de complicată. E de sperat că, parcurgând Ce vrem de la preşedintele ţării, vom izbuti să părăsim, după atâta amar de tranziţie, logica răului mai mic şi vom intra în cabina de vot încredinţaţi că omul pe care-l vom alege va merita învestitura noastră de încredere şi speranţă.“ — RADU PARASCHIVESCU

„N-aș vrea să am un președinte despre care să nu știu la ce se pricepe de fapt. N-aș vrea să am un președinte care a făcut, o dată sau de mai multe ori, proba lipsei de onestitate. N-aș vrea să am un președinte fără experiență de viață și de oameni, necopt, sigur de sine fără temei, mândru că e președinte, ros de ambiții impure și de parvenitism.“ — ANDREI PLEȘU

„Un președinte harnic, moderat și darnic – iată ce cred eu că ne trebuie în 2024.“ — CRISTIAN PREDA

„Știind că democrația este regimul politic al egalilor, devine pentru noi o datorie civică de maximă urgență să putem alege dintre noi pe egalul nostru înzestrat cu cele mai nobile calități carismatice.“ — CIPRIAN MIHALI

„Doamne ferește de ziua când va conta cine e președintele României!“ — SORIN IONIȚĂ

Distins cu Premiul Yamamoto Shūgorō în anul 1988, romanul Străini stă la baza a două ecranizări: prima, The Discarnates, în 1988, regia Obayashi Nobuhiko, iar cea de-a doua, All of Us Strangers, în 2023, regia Andrew Haigh, cu Andrew Scott, Paul Mescal, Claire Foy și Jamie Bell.

Într-o metropolă devenită un sufocant labirint de trupuri și povești, Hideo Harada, scenarist de succes, se hotărăște să facă o plimbare pe străzile cartierului copilăriei sale, în Asakusa, la Tōkyō. Într-o sală de spectacole, întâlnește un bărbat care pare a fi dublul perfect al tatălui său, mort în urmă cu treizeci de ani într-un teribil accident. Din acest punct al romanului, supranaturalul urban preia comanda cu o dezinvoltură tipică literaturii japoneze: în loc să descindă solemn ca două apariții cețoase, părinții morți ai lui Hideo urmăresc meciuri de baseball și se entuziasmează la jocuri de cărți; în loc de voci guturale și scârțâit de podele, se aude huruitul neîncetat al traficului din marele oraș. Cei doi nu pot fi decât o crudă halucinație. Deși începe să sufere de o misterioasă boală ale cărei semne le sunt limpezi doar celorlalți, iar iubita lui îl imploră să se rupă din mrejele acestei fascinații morbide, Hideo nu-și poate înfrâna dorința de a le sta alături părinților săi din altă lume.

„O carte lucidă și plină de spirit despre irealitatea imediată, care te urmărește mult timp după ce ai dat ultima pagină.“ — David Mitchell

„Un roman hipnotic, plin de suspans, semnat de unul dintre cei mai buni scriitori japonezi contemporani.“ — Bret Easton Ellis

„O poveste sobră și emoționantă, de o uluitoare profunzime psihologică.“ — Daily Telegraph 

În debutul cu succes răsunător și tradus în 15 limbi al scriitoarei Nikola Scott ‒ autoarea bestsellerului Fetele din livada cu meri ‒, trecutul bântuie prezentul prin remarcabila poveste din jurul unei familii în care secretele sunt cel mai puternic liant.

În inima familiei Shaw, secretele sunt păstrate la adăpostul zidurilor înalte și înconjurate de unele dintre cele mai frumoase grădini din Hartland. Legătura dintre o mamă și fiica ei se frânge în tumultul unei veri pe care tânăra Elizabeth Holloway nu o va uita niciodată. Patruzeci de ani mai târziu, prezentul scoate la iveală secrete nebănuite și transformă destine prin forța pe care doar adevărul o poate avea.

NIKOLA SCOTT s-a născut în 1973 la Kiel, în Germania, și și-a făcut studiile universitare la Tübingen, pe care le-a încheiat cu un masterat în literaturile engleză și germană. Fiind fascinată de cărți încă de la o vârstă fragedă, după absolvire a plecat întâi la New York, apoi la Londra, pentru a-și construi o carieră în dome­niul editorial. După zece ani, a decis să își urmeze visul și să devină ea însăși scriitoare. Primele sale două cărți, My Mother’s Shadow (2017) și Summer of Secrets (2018), au fost bestselleruri traduse în multe țări, prezente în topurile de vânzări din Israel și Norvegia. Cel de-al treilea roman al său, Fetele din livada cu meri (The Orchard Girls, 2021; Humanitas Fiction, 2023), a cucerit de asemenea publicul internațional. În prezent, scriitoarea locuiește la Frankfurt împreună cu soțul său și cei doi fii ai lor.

„Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care se naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare activitate omenească… Cultura nu este altceva decât drumul spre libertate.“ — SERGIU CELIBIDACHE

„Celibidache avea una dintre cele mai fine urechi şi una dintre cele mai pătrunzătoare minţi muzicale din câte mi-a fost dat să întâlnesc… Preocuparea permanentă pentru frazare şi articulare i-a îmbogăţit pe toţi muzicienii care au avut de-a face cu el.“ — DANIEL BARENBOIM

„Această serie de întâmplări petrecute de-a lungul anilor este o confirmare afectuoasă a multelor și fascinantelor chipuri pe care tatăl meu le-a arătat celor care au avut privilegiul de a-l cunoaște îndeaproape. Este, de asemenea, o mărturie a legăturii unice și inseparabile dintre părinții mei. Dar ceea ce mă emoționează cel mai mult este cum a ales mama mea să împărtășească aceste lucruri. Este cel mai puternic omagiu pe care cineva îl poate aduce celui de alături și un fel minunat de a-l evoca pe bărbatul pe care l-a iubit dincolo de cuvinte. Oricât de mult v-ar lăsa această carte să pătrundeți în lumea lui Sergiu, ea reprezintă și o ocazie unică de a întrezări spiritul Ioanei și bogăția pe care ea a oferit-o lumii. Mi-e dor de amândoi.“ — SERGE IOAN CELEBIDACHI

Legendele si povestile apartin tuturor. Importanta este insa talmacirea lor, iar Alexandru Mitru ne-a oferit o versiune minunata, de neuitat si chiar de neegalat. Cartile lui Alexandru Mitru nu se adreseaza in exclusivitate copiilor; adultii din prezent isi amintesc cu placere basmele si legendele mitologice povestite simplu, placut, dar cu acuratete de acesta. Aceasta carte va zugravi cititorilor imaginea de legenda a unor timpuri demult apuse.

Editie 2011 intr-un singur volum. Format A4.

Cu o prefață de HÉCTOR GARCÍA, coautor al bestsellerului „Ikigai”

„Wabi sabi: Înțelepciunea imperfecțiunii” ne arată cum, devenind conștienți de imperfecțiunea și de nepermanența noastră și eliberându-ne totodată de povara unei societăți care ne vrea întotdeauna perfecți, putem descoperi cine suntem și ce vrem cu adevărat. Nobuo Suzuki ne învață câteva trucuri simple – cum să ții un jurnal wabi sabi, cum să scrii un haiku, cum să creezi artă în spiritul wabi sabi – pentru a ne face ordine în viață și în minte, astfel încât să ne putem bucura de o viață simplă.

„Gândirea occidentală, mai ales în zilele noastre, ne face să căutăm pretutindeni perfecțiunea, cu speranța că astfel vom dobândi succesul și fericirea. În „Wabi sabi: Înțelepciunea imperfecțiunii”, Nobuo Suzuki ne ajută să reflectăm profund la această idee care influențează negativ arta de a trăi bine. El m-a ajutat să înțeleg că perfecțiunea nici măcar nu există; este doar o iluzie, o creație a imaginației omului (și, probabil, a matematicii). Wabi sabi este însăși esența realității, pentru că perfecțiunea nu există.“ — HÉCTOR GARCÍA

Deși scris în germană, romanul „Întuneric la amiază” este cunoscut în lume prin versiunea în limba engleză. Astfel, el ocupă poziția a opta pe lista realizată de Modern Library a celor mai bune 100 de romane de limbă engleză ale secolului XX. Reeditat constant și tradus în peste 30 de limbi, „Întuneric la amiază” rămâne portretul ficțional inegalabil al coșmarului mașinii totalitare.

Fie că este citit ca jurnal de închisoare sau ca literatură, „Întuneric la amiază” este unul dintre romanele care pătrunde adânc în inima sistemului concentraționar comunist, aruncând o lumină crudă asupra mecanismelor sale infernale, menite să zdrobească trupuri, dar mai cu seamă conștiințe. Sub fardul generos al utopiei, se ascunde aproape fără excepție răul în cea mai pură formă a sa, și despre acesta depune mărturie romanul lui Arthur Koestler.

„V-ați întrebat vreodată de ce ne punem întrebarea «de ce»? Mario Livio a făcut-o, și ne invită la o fascinantă încercare de a înțelege originea și mecanismele curiozității noastre.“ — ADAM RIESS, Premiul Nobel pentru Fizică, 2011

De ce atenția noastră e atrasă mai mult atunci când auzim pe cineva vorbind la telefon, fără să știm ce spune interlocutorul lui, decât atunci când auzim în întregime conversația a doi oameni? Sunt oare copiii mai curioși decât adulții? Ce declanșează curiozitatea morbidă care adună lumea la locul unei crime sau al unui accident rutier? Ce rol a jucat curiozitatea în procesul evoluției? Cum alege mintea noastră obiectul curiozității ei? Mario Livio caută răspunsul la aceste întrebări cercetând viețile a două mari spirite iscoditoare, Leonardo da Vinci și Richard Feynman, analizând rezultate recente din psihologie și neuroștiințe și stând de vorbă cu personalități excepțional de curioase, de la un astronaut care a studiat matematica, medicina și literatura, la un chitarist rock cu doctorat în astrofizică. Curiozitatea fără margini a lui Mario Livio face din De ce? o carte pasionantă pentru oricine e curios să afle ce este curiozitatea.

„Abandonând dogmatismul pretinsei cunoașteri din Evul Mediu şi înlocuindu-l cu curiozitatea, am ajuns la un nou mod de viaţă. Se spune despre curiozitate că e contagioasă. Dacă așa stau lucrurile, atunci sfatul meu este: S-o transformăm într-o epidemie. «Ignoranţa care orbește ne conduce pe căi greşite. O, sărmani muritori, deschideţi ochii!» spunea Leonardo cu cinci secole în urmă.“ — MARIO LIVIO

Ilustrații de Xuan Loc Xuan

După succesul internațional al volumului Ikigai: Secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită, Héctor García și Francesc Miralles își propun, de data aceasta, să-i ajute pe cei mai tineri cititori ca, împreună cu părinții lor, să-și descopere pasiunile și să-și găsească propriul drum.

Ce vreau să fac cu viața mea? Care este scopul meu? Ar trebui să studiez ceea ce îmi place, sau să aleg o profesie „de viitor“? Ce se va întâmpla dacă iau o decizie greșită?

Cu siguranță, fiecare copil sau adolescent și-a pus aceste întrebări atunci când a venit momentul să ia o hotărâre importantă, iar Héctor García și Francesc Miralles încearcă să ofere răspunsurile cele mai lămuritoare.

Pornind de la ideea că o viață fericită și împlinită se găsește la intersecția a patru cercuri – ce iubești, la ce ești bun, pentru ce poți fi plătit și ce are nevoie lumea –, autorii îi încurajează pe tinerii cititori să se cunoască mai bine și să înțeleagă cum și-ar putea fructifica punctele forte, pasiunile și aptitudinile în următorii ani de studiu, în viitoarea profesie ori în relațiile cu ceilalți.

Împletind povești, parabole, sfaturi și exemple din lumea reală, cartea de față este un ghid util pentru toți copiii și adolescenții care încep să se gândească la viitorul lor, pentru părinții care vor să-i ajute să dobândească încredere în sine și curaj ca să pornească în marea aventură a vieții, dar și pentru educatorii și psihologii a căror misiune este să-i îndrume și să-i sprijine ca să se simtă împliniți.

ANDREI VIERU a urmat studii de pian la Conservatorul din Bucureşti, ca elev al lui Dan Grigore. Din 1988 s‑a stabilit la Paris. A dat concerte atât în Franţa, cât şi în restul Europei. Socotit de critica muzicală un formidabil interpret al lui Bach, a înregistrat pentru prestigioase case de discuri Variaţiunile Goldberg, Arta Fugii, Clavecinul bine temperat, precum şi opere majore de Beethoven, Liszt sau Mussorgski. Când nu cântă la pian, Andrei Vieru scrie sau face cercetări în domenii ale matematicii precum teoria sistemelor dinamice şi teoria numerelor. A publicat eseuri în reviste din Franţa și România: NRF, Magazine Littéraire, Cahiers de l’Herne, Dilema, Observator cultural. În 2007 debutează la editura Seuil cu volumul Le gai Ecclésiaste (trad. rom. 2014, reed. 2019). În 2013 publică la editura Grasset volumul Éloge de la vanité (Elogiul vanității, apărut, în traducerea autorului, la Humanitas în 2016), pentru care primeşte Premiul Casanova (atribuit autorilor europeni de limbă franceză). A publicat în 2021, la editura Vendémiaire, o nouă traducere a teatrului lui Pușkin, însoțită de un eseu despre traducere și interpretare (vezi în Alexandre Pouchkine, Le Visiteur de marbre et autres oeuvres théâtrales). Critica franceză primeşte elogios cele trei volume, subliniindu‑le puritatea limbii şi descendenţa din tradiția moraliștilor francezi, asemuindu‑l pe Vieru cu La Rochefoucauld, Chamfort, Madame du Deffand, Charles‑Joseph de Ligne sau Cioran.

Bestseller Sunday Times la categoria roman istoric în 2022, „Fata mecanică” este nominalizat la Dublin Literary Award pentru 2023. O lectură captivantă, un univers construit cu minuție și o intrigă bine dozată.

Paris, 1750. Păsările cad înghețate din cer, iar orașul e amorțit de un ger cumplit. Săracii, pribegii și nefericiții care își duc cu greu zilele pe străzile pline de miasme – le bas peuple – sunt în așteptarea unui prilej de a da glas mâniei lor, iar Ludovic al XV-lea are ambiția ca domnia lui să o depășească în strălucire pe cea a ilustrului său străbunic. Madelaine are și ea un vis: să-și salveze nepotul de mizerie și viciu. Ajunsă în casa unui bizar ceasornicar, cameristă a nu mai puțin neobișnuitei lui fiice, Véronique, ea va trebui să-și ascundă cu dibăcie trecutul, intențiile și chiar sentimentele. Este doctorul Reinhart, stăpânul ei, un geniu al mecanicii și-al anatomiei, sau e înrobit forțelor răului? De răspunsul pe care va reuși să-l dea Madelaine depind nu numai viața ei și cea a firavului său protejat, ci chiar liniștea marchizei de Pompadour și, în ultimă instanță, a Franței.

Roman câștigător al Sushila Devi Book Award 2022 • Finalist la Tata Book of the Year Award for Fiction 2022 și la Rabindranath Tagore Literary Prize 2022 • Printre cele mai bune titluri de ficțiune ale anului 2022 în The Guardian, The Hindu, GQ, The Telegraph, Outlook.

Sara, studentă la o universitate din Marea Britanie, își spune povestea, regândind anii copilăriei trăiți în India natală, marcați de pierderea tatălui și de exilul lui Elango, olarul care o inițiază în tainele meșteșugului moștenit din generație în generație. Calul în flăcări, visat de Elango într-o noapte, devine calul de lut, mărturie a unei iubiri interzise ce anulează echilibrul precar al comunității în care trăiesc. Romanul propune o călătorie în timp și spațiu, alături de personaje ale căror vieți aduc în prim-plan suferința, iubirea, vinovăția, actul artistic. Pendulând între prezent și trecut, între două continente, „Calul de lut” este un roman-evantai, ce oferă multiple paliere de interpretare a călătoriilor identitare țesute în jurul traumei și pierderii, dar și a condiției artistului într-o lume în care puterii cathartice a artei i se opune intoleranța religioasă. Cartea mai spune o poveste – cea a lui Chinna, câinele care unește oameni și destine.

„Mană cerească au fost pentru mine anii 2020 și 2021, când am urmat sfatul interbelic dat de Mircea Eliade cum că vacanțele trebuie rezervate marilor lecturi sau recitiri de care, altminteri, nu-ți poți face vreme nicicând. Spre finalul lui 2020, doi buni prieteni, Oana Serafim și Mircea Mihăieș, mi-au smuls promisiunea colaborării lunare la site-ul Europei Libere și, respectiv, la revista Orizont, propuneri onorante, pentru care, odată cu sincera mea recunoștință, îmi permit să le dedic lor această carte care adună parte din textele cu pricina. Inițial, titlul visat ar fi fost La răspântie, în sensul că aveți sub ochi încă o carte din cărți, în locul unei construcții unitare despre epistolarele Eliade, Golopenția, Pillat, sau o sinteză despre scriitorii noștri de scrisori, de la Ghica și Caragiale până la Blaga, Ion D. Sîrbu, N. Steinhardt, Ion Pop și Mircea Zaciu, Gabriel Liiceanu–Andrei Pleșu, Matei Călinescu–Ion Vianu – și alte amăgiri urzite în așteptarea trecerii de cuvenita răspântie. Cât despre titlul final al noii cărți de strânsură, mi-am dat abia acum seama că exact asta, adică mijlociri, am făcut de la debut până la «Omul care aduce cartea», ca și după. Cărți de nișă, subiecte delicate, evocări prietenești, reluări obsesive, reverii, elanuri care își reclamau imperios împărtășirea, tot atâtea dovezi că suferința și recluziunea sunt infinit dăruitoare, compensatoare, vindecătoare. Mai mult, grație lor, se reinstaurează și dulcea nădejde a supraviețuirii.“ — DAN C. MIHĂILESCU

„Nu-i nevoie să ai un doctorat în astrofizică sau să fii expert în Albert Einstein pentru a savura cartea lui Rovelli Găuri albe – ea vorbește despre imaginație și explorare la fel de mult ca despre fizică. Carlo Rovelli își ajută cititorii să descopere cât de importantă e imaginația pentru ca atât artiștii, cât și oamenii de știință să privească altfel universul.“ — Associated Press

Până relativ recent destui oameni de știință credeau că găurile negre, obiecte care înghit tot ce se află în vecinătatea lor, sunt pure ficțiuni ale teoreticienilor, permise de ecuațiile gravitației lui Einstein. Azi, găurile negre au depășit domeniul SF, fizicienii nu se mai îndoiesc că ele există, și a fost chiar fotografiat efectul lor asupra corpurilor cosmice.

Aceleași ecuații ale lui Einstein permit însă și existența găurilor albe, obiecte din care ies materie și radiație, în loc să intre, inversul găurilor negre. Găurile albe, deocamdată ipotetice, sunt pariul susținut de Carlo Rovelli și explicat cu farmecul unui narator pasionat, ca în toate cărțile sale, pentru a ajunge la o perspectivă fascinantă asupra timpului și universului.

„Arta nu se află în obiectul artistic, și cu atât mai puțin în vreo misterioasă lume spirituală, ci în complexitatea creierului nostru, în caleidoscopica rețea a relațiilor analogice cu care reacționează neuronii noștri la obiectul respectiv, țesând ceea ce noi numim semnificație. Suntem mișcați pentru că acest proces ne scoate un pic din somnambulismul nostru obișnuit și ne redă bucuria de a vedea ceva nou în lume. E aceeași bucurie pe care ne-o dă știința.“ — CARLO ROVELLI

În 2015, timp de un semestru, Mario Vargas Llosa a predat la Princeton un curs de literatură și politică împreună cu profesorul Rubén Gallo. Cei doi le-au vorbit studenților despre teoria romanului și relația dintre jurnalism, politică și literatură prin intermediul a cinci cărți fundamentale ale laureatului Nobel. Conversație la Princeton consemnează acest curs în dialog și surprinde cele trei perspective complementare care coexistau în sala de curs: cea a lui Vargas Llosa, care dezvăluie procesul creativ din culisele romanelor sale; cea a lui Rubén Gallo, care analizează impactul și interpretările romanelor după publicare; și cea a studenților, ale căror reflecții și întrebări dau glas răspunsurilor a milioane de cititori ai lui Vargas Llosa.

„Literatura generează plăcere, ne face să ne desfătăm, ne demonstrează imensele posibilități ale limbajului, dar, în același timp, ne face să fim mai sceptici în fața realității. Ne îndeamnă să încercăm să trecem dincolo de aparențe pentru a vedea ce se află în spatele unui fapt social, al unui fapt politic, al unui fapt personal. Este o funcție nu doar a literaturii, ci a artei în general. Toate manifestările creative ale culturii au acest efect asupra noastră: ne fac mai puțin naivi în momentul în care observăm realitatea, în momentul în care judecăm realitatea.“ — MARIO VARGAS LLOSA

Laura Imai Messina a scris un roman care alină și repară inimile frânte adunate în jurul a ceea ce prozatorul și eseistul Michel Butor a numit „geniul locului“, în cazul de față, Arhiva Bătăilor de Inimă, instalația de artă contemporană semnată de celebrul Christian Boltanski.

În sud-vestul Japoniei, între provinciile Kagawa și Okayama, insula Teshima găzduiește Shinzō-on no Ākaibu, Arhiva Bătăilor de Inimă. Încântătoare și emoționantă, povestea țesută în jurul acestei insule îi are în centrul său pe Shūichi, ilustratorul de 40 de ani cu o cicatrice pe piept, și pe Kenta, un copil cu o aureolă misterioasă. Istoria unei prietenii extraordinare, a unor inimi care vor ajunge să bată la unison și a unui nou început își confruntă cititorii cu cele mai importante întrebări: Cum depășim obstacolele de netrecut? Cum recunoaștem oamenii și întâlnirile care ne schimbă viețile pentru totdeauna? Sunt inimile noastre capabile să redescopere seninătatea fiecărei zile? Cu o structură originală și liberă, romanul onorează frumusețea vieții și delicatețea culturii japoneze, aducându-ne mai aproape de filozofia reconcilierii cu propriul trecut.

Traducere, cronologie, note şi îngrijirea ediţiei Dana Barangea

Cu o prefaţă de Ambrogio Borsani

„Alda Merini și-a dus obsesia pentru poezie până la consecințele ultime. Nu putea concepe viața fără un spațiu în care să se dedice alfabetelor ei. Voința ei poetică extrem de fermă evocă figura temerară a celui care se aruncă în abis ca să ia urma celor fugiți din lume, înfruntând toate primejdiile pe care abisul le presupune. De-a lungul vieții sale chinuite, Alda Merini n-a încetat niciodată să viseze, nici măcar în infern, când în bezna ospiciului căuta dimensiunea de neatins a absolutului. Și-a exprimat în mod strălucit neliniștea de a locui imposibilul într-o frază din povestirea Nespus de pură, scrisă în 1965 și rămasă mult timp nepublicată: «Iată singurul lucru pe care cu adevărat mi-ar plăcea să-l țin în pumn, sunetul umbrei».“ — AMBROGIO BORSANI

Lexic de familie, roman autobiografic, câștigător, în 1963, al Premiului Strega, este o meditație subtilă asupra memoriei, iubirii și fragilității legăturilor umane, scrisă cu autenticitate și nostalgie de una dintre marile autoare ale secolului XX.

Pe fundalul Italiei fasciste și al celui de-Al Doilea Război Mondial, împletind detaliul istoric și ficțiunea, Lexic de familie urmărește copilăria și tinerețea Nataliei alături de familia ei zgomotoasă de intelectuali evrei, în care discuțiile despre politică, știință și literatură fac parte din rutina zilnică. Într-o societate tot mai ostilă, casa devine un refugiu, iar limbajul domestic colorat și repetitiv este firul invizibil care îi leagă pe membrii familiei, un cod secret al apartenenței. Istoria mare, care schimbă destine, și istoria intimă, cu pierderi, iubiri și reinventări succesive se suprapun, creând o frescă a Italiei interbelice și postbelice. Romanul Lexic de familie are o tematică bogată, de la continuitatea memoriei, la forța cuvintelor de a ține vie o lume apusă și la modul în care identitatea se formează din fragmentele trecutului.

„Lexic de familie amintește de modul în care marii moderniști au reinventat copilăria: Joyce, Compton-Burnett, Katherine Mansfield, fragmente din Conștiința lui Zeno de Italo Svevo și, mai înapoi în timp, Swann.“ — Los Angeles Review of Books

„Natalia Ginzburg construiește, din cele mai mărunte elemente ale vieții domestice, o lume având complexitatea etică a marilor romane din secolul al XIX-lea.“ — The Guardian

„Ginzburg nu a supradramatizat războiul în scrierile sale, ci a căutat să îl integreze în viața de zi cu zi; părea parte a normalității până când s-a apropiat, iar atunci a sfâșiat viețile personajelor sale.“ — Colm Tóibín

„Magia romanului Nataliei Ginzburg constă în simplitatea absolută a prozei, brusc iluminată de un singur cuvânt care transformă o frază într-un fulger.“ — The New York Times 

„Ar fi greu să găsești alți doi economiști care să fi influențat politica secolului XX așa cum au făcut-o John Maynard Keynes (1883–1946) și Friedrich Hayek (1899–1992). Primul a vândut iluzia șomajului zero, al doilea a pledat pentru libertate economică într-o vreme în care statele totalitare transformau societățile în economii de război, iar mai târziu în economii planificate. Keynes a influențat masiv nașterea statu­lui-providență postbelic din Occident, în vreme ce Hayek a marcat în chip covârșitor politicile tranziției din Estul postcomunist. Cartea lui Thomas Hoerber ni-i înfățișează dintr-un punct de vedere original, și anume pornind de la întrebarea privind direcția economiei, pentru a-l face și pe un profan să înțeleagă încotro ne duc deciziile luate de guverne privind taxele, investțiile, moneda ori mărirea salariilor și a pensiilor.“ — CRISTIAN PREDA

„Concentrându-se pe cei doi mari teoreticieni economici ai secolului XX și pe cele mai semnificative cărți ale lor – Drumul către servitute (1944), de Friedrich Hayek, și Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor (1936), de John Maynard Keynes –, Thomas Hoerber încearcă să vadă dacă aceste două «arhetipuri ale teoriei economice» rămân valabile și astăzi.“ — Wall Street Journal

În André Scrima, călugărul şi intelectualul nu erau decît chipurile, la fel de vii şi de îndrăzneţe, ale aceluiaşi destin: cel de călător spiritual. Călător prin spaţiile geografice şi culturale ale lumii, călător pe calea tradiţiei răsăritene spre Universalul viu, el parcurge, prin interpretare, drumul cuprins în Evanghelia după Ioan. Comentariul lui se leagă de o situaţie tipică a tradiţiei: solicitat de o comunitate monastică, în mijlocul căreia se afla, Părintele Scrima pătrunde în adîncimea textului, îi ascultă şi cercetează, verset cu verset, sensurile care-i fac pe cititorii din toate timpurile să meargă pe urmele lui Christos, împreuna cu El. Volumul cuprinde cele două părţi ale comentariului, prima păstrată în arabă, cea de a doua în franceză, pe care André Scrima le-a făcut la distanţă de două decenii în comunitatea monastică ortodoxă de la Deir-el-Harf din Liban.

„Un fapt rămîne fundamental“, spune el. „O dată ce a fost deschisă «întru cunoaştere», cartea Sfîntului Ioan nu se mai închide la loc, după cum nici cunoaşterea pe care o împărtăşeşte nu are a se mai sfîrşi.“  - ANCA MANOLESCU

Procesul lui Eichmann este pentru Hannah Arendt un pretext pentru un studiu amănunțit al întregului context european din anii 1939–1945 și pentru încercarea de a determina rădăcinile răului. Refuzând să se limiteze la raportul sec al unui corespondent de presă, ea formulează o întreagă teorie, a „banalității răului“, și creionează o tipologie umană fabricată în matrițele mediocrității și indiferenței care îi susțin perpetuarea.

„Un volum remarcabil, răscolitor.“  — Stephen Spender, The New York Review of Books

„O analiză profundă și bine documentată a problemelor ridicate de procesul lui Eichmann și a contextului istoric în care s-a desfășurat acesta. Cartea are menirea să ne pună pe gânduri și să ne tulbure conștiința.“ — Hans Morgenthau, Chicago Tribune

„Tema pe care a abordat-o autoarea depășește cu mult granițele crimelor înfăptuite de un singur om, din moment ce vizează cea mai mare problemă a vremurilor noastre… problema ființei umane încartiruite într-un sistem totalitar modern.“ — Bruno Bettelheim, The New Republic

Ediție îngrijită, prefață și note de Clyde S. Kilby

„Lewis avea credința că zilele și talentul cuiva nu-i sunt date pentru cheltuiala proprie, ci trebuie folosite, cu toată smerenia, potrivit voinței lui Dumnezeu. Și-a mortificat carnea, deși detesta ce făcea. Se pare că nici nu-i dădea prin minte că aceste scrisori ar putea fi publicate, ocupându-și astfel locul alături de celelalte scrieri creștine ale sale… Nu sunt niște scrisori «literare». Există foarte puține descrieri ori amintiri, rafinament, spirit sau sentiment,ba chiar și foarte puține reflecții. Regăsim doar o mică parte din interesul de-o viață al lui Lewis pentru fantezie, bucurie, Sehnsucht. Interesele lui academice și cărturărești sunt menționate numai în treacăt.

Tema evidentă a acestor scrisori e reprezentată de încurajările și îndrumarea spirituală, și în asta constă în primul rând valoarea lor… Ca în toate celelalte cărți ale sale, Lewis se menține pe muchia de cuțit dintre sentimentele noastre și o practică absolută și continuă a creștinismului.“ — CLYDE S. KILBY

Saga dedicată de Matteo Strukul pictorului Giovanni Antonio Canal, cunoscut sub numele de Canaletto, continuă cu romanul Podul crimelor din Veneția. Devotat întru totul artei sale și frumoasei Charlotte von der Schulenburg, Canaletto luptă să apere iubirea care îi însuflețește viața și creația.

Veneția, vara anului 1729. În zorii unei zile toride, cadavrul unui bărbat este găsit pe Ponte delle Guglie, iar acesta se dovedește că aparține unui înalt funcționar al Serenissimei Republici. Are două găuri însângerate pe gât, iar în piept cineva i-a înfipt un bilet pe care e scris numele lui Canaletto. Nu peste multă vreme, încă o victimă este descoperită în același loc. Pictorul se vede nevoit să ia parte la anchetă din dorința de a-i proteja pe cei la care ține. Cine e ființa damnată care a părăsit tenebrele ca să îngrozească orașul? Înainte ca teroarea să se răspândească în lagună, iar credibilitatea dogelui să fie pusă la îndoială, Canaletto trebuie să găsească un răspuns. Pe măsură ce se apropie de adevăr, o legendă străveche și înfricoșătoare din ținuturile răsăritene ale Europei aruncă o umbră sinistră asupra investigației sale.

Roman grafic tradus în 17 limbi

„Michael F. Patton şi Kevin Cannon au reuşit ceva remarcabil: au creat o introducere riguroasă în filozofie sub forma unui roman grafic. În aceste vremuri în care educaţia este atacată din toate direcţiile – ideologic, economic şi politic –, este esenţial să reaprindem dragostea pentru cunoaştere şi cercetare în cazul tuturor vârstelor. Cu umor, întrun ritm excelent şi ilustraţii deştepte, Patton şi Cannon aduc în faţa noastră explicaţii simple şi precise ale ideilor fundamentale formulate de figuri canonice ale filozofiei, făcând legătura cu alte discipline şi atrăgându-ne în marile dialoguri ale tradiţiei intelectuale occidentale.“  — Mark Lance, profesor la Georgetown University

„O introducere amuzantă, clară şi isteaţă în bogata istorie a filozofiei occidentale.“  — Kirkus Reviews

„Cartea lui Michael F. Patton şi Kevin Cannon este grozavă – probabil singurul lucru asupra căruia toţi filozofii prezentaţi aici ar fi de acord.“  — Jim Ottaviani, autorul volumelor The Imitation Game, Feynman şi Primates

„Aventurile lui Heraclit e o carte inteligentă, amuzantă şi actuală. Folosindu-se de situa­ţii comice, dar fără a simplifica excesiv, Patton şi Cannon dau viaţă lumii filozofiei. Cei care încă nu au descoperit plăcerile filozofiei pot începe de aici.“  — Todd May, profesor la Clemson University

Ediție îngrijită și prefațată de Marius Vasileanu

„Care este, așadar, testamentul, moștenirea lui Alexandru Mironescu, lăsată prin acest Jurnal?

Este bucuria pură, bucuria celui dedicat cunoașterii sub toate formele: umană, divină și mai ales a propriei sale ființe.

Este o anume atitudine de viață, provenită din bogata sa experiență, a unei puternice personalități, care se regăsește cu prisosință în Jurnal. Cercetătorul chimist, validat prin viața sa științifică, care se apropie treptat de filozofia științei și de filozofia religiei, ulterior de mistica creștin-ortodoxă în forma sa cea mai vie, prin practica isihastă, la Rugul Aprins, pledează în acest Jurnal în favoarea științei, dar totodată pentru non-idolatrizarea științei.

Este o formă de generozitate deschisă spre toate orizonturile căutării spirituale. Este o deschidere realistă către realitatea prezentă și viitoare, mai ales cea politică – comunismul va cădea, intuia Mironescu, tocmai în 1968 când nimeni nu credea aceasta, ba chiar o seamă de intelectuali români aderau la Partidul Comunist.

Este o formă superioară de luciditate (trezvie) care nu se lasă amăgită de cântecele de sirenă, din ce în ce mai abil deghizate, ale acestei lumi. Iar Al. Mironescu întreprinde în Jurnal ample incursiuni pe mările și oceanele cunoașterii umane pentru devoalarea cântecelor de sirenă: fie acestea geopolitice, fie culturale, fie spirituale.

Este o specie de creștinism ortodox în care primează căutarea Dumnezeului celui Viu. De aceea, creștinismul mărturisit de Jurnalul lui Al. Mironescu nu este nicicând încruntat, este optimist și încrezător în generozitatea Duhului.“ — MARIUS VASILEANU

„A fost unul din cei mai curați oameni din câți am cunoscut. și un creștin cum rar întâlnim: nebigot, nehabotnic, nefățarnic; drept și îngăduitor.“ — N. STEINHARDT

Cu un portret însoțitor de Monica Lovinescu

„Facultatea mirării îi este proprie omului. Ne propunem aici să o reactualizăm. Cititorul va regăsi, sper, în mirarea altuia propria sa capacitate de a se mira. Va putea s-o recunoască și să spună: Da, aşa este! Cum se face că eu nu m-am mirat încă în legătură cu asta? Mirarea e o componentă esențială a condiției umane.“ — JEANNE HERSCH

„Filozofia s-a născut din acel tip de gândire care are nevoie de o capacitate prealabilă a mirării. Aristotel vorbeşte despre naşterea filozofiei tocmai în legătură cu capacitatea oamenilor de a se mira – thaumázein – în privinţa faptului că există un lucru şi că el există aşa cum există. Iar mirarea filozofică în splendoarea ei ajunge să atingă cel mai adesea fiinţa lucrurilor de care nimeni nu se mai miră. Iar lucrurile de care nimeni nu se mai miră sunt tocmai cele pe care le întâlnim la fiecare pas şi care, prin îndelunga lor frecventare, au căzut direct în subînţeles. Filozoful vrea să înţeleagă ceea ce toată lumea, subînţelegând, nu mai înţelege: De vreme ce sunt înconjurat de oameni la fel ca mine şi trăiesc laolaltă cu ei, care este fiinţa coabitării? De vreme ce sunt prins într-o tradiţie şi trăiesc într-o casă, care este fiinţa locuirii? De vreme ce mă raportez necontenit la mine, iar propriul meu sfârşit, chit că ştiu sau nu, iradiază în mine clipă de clipă, care este fiinţa sinelui meu? De vreme ce totul este sau nu este, ce înseamnă «este»?“ — GABRIEL LIICEANU

„I-am văzut odată împreună pe Czesław Miłosz şi pe Jeanne Hersch. Era la o conferință aici, la Washington, la Universitatea Georgetown. I-am zărit plimbându-se agale prin parcul din campus, printre clădirile neogotice, două siluete evanescente, mesagerii unui alt univers, oaspeți stingheri dintr-o cosmopolită Europă Centrală, supraviețuitori ai unei lumi pierdute, năruite, distruse. Lumea lui Stefan Zweig și a lui Thomas Mann, a lui Franz Kafka și a lui Paul Celan, a lui N. Steinhardt și a lui Aleksander Wat… Cosmosul burghez, deci urban, deci liberal, atât de disprețuit și de hulit de nihiliștii revoluționar-totalitari, cu pasiuni mistice şi/sau dialectice. Frumusețea indicibilă a unei lumi în care civilitatea conta.“  — VLADIMIR TISMĂNEANU

„Cu o săptămână-două înainte de a muri, la începutul lui iunie, în ajunul celor 90 de ani ai săi ce urmau să fie sărbătoriţi la Sorbona, Jeanne Hersch mai participa încă la dezbateri radiofonice în Elveţia, vădindu-şi până în ultima clipă încrederea în virtuţile comunicării cu semenii… Pedagogia limpezimii, adoptată de ea, de aici provenea: pentru a fi «un om» trebuie să ştii a-ţi pune întrebările dintâi… Aşa şi-a petrecut viaţa Jeanne Hersch. Dacă se risipea, era fiindcă acorda fiinţelor şi faptelor mărunte tot atâta importanţă ca şi celor de primă mărime. Dumnezeul filozofilor i-a dăruit în schimb ani mulţi pentru a putea propovădui nu numai «dreptul» de a fi un om, dar şi întrebarea cu care începe şi nu se mai sfârşeşte orice gândire.“ — MONICA LOVINESCU