Cărţi

„Sufletul lumii”, una dintre ultimele cărți ale marelui filozof britanic, este socotită o capodoperă prin bogăția și limpezimea argumentelor. Roger Scruton își propune să doboare două tipuri de reducționism al paradigmei scientiste: mai întâi, religia nu este doar o explicație alternativă a lumii, în concurență cu cea rațională, și apoi, ea nu se reduce la un set de fenomene de resortul sociologiei sau al psihologiei evoluționiste. Astfel, căutarea lui Dumnezeu, în sensul vizat de Scruton, nu are nimic în comun cu soluțiile iluzorii și deja stereotipe la problemele vieții actuale, ci trebuie înțeleasă mai curând drept căutarea sufletului dacă nu pierdut, cel puțin primejduit al lumii zilelor noastre. Un suflet care se ascunde și în același timp se revelează în „lumea trăită“: aceea a emoției artistice, a sacrului, a nevoii de dăruire și sacrificiu, într-un cuvânt, a raportului autentic cu noi înșine și cu semenii noștri.

Portretul unei femei uimitoare, care își depășește condiția și învață din tot ceea ce trăiește, într-un roman care exploatează cu finețe istoria, moda și farmecul irezistibil al marilor iubiri. New York, 1991. Rosa Kusstatscher a construit un imperiu bazându-se pe flerul său, pe arta de a le oferi femeilor frumusețe și încredere. Dar în această seară, când se pregătește pentru cea mai importantă întâlnire din viață, siguranța ei de sine se clatină. Ținuta potrivită nu mai este doar o chestiune de gust, ci trebuie să o ajute să-și spună povestea – aceea a unei fete sărace de la munte, dintr-un sat din Tirolul de Sud, a ocupației naziste și a plecării din Italia, a speranței și durerii devastatoare încercate în Elveția; dar și pe cea despre glamour și dragoste la Paris, despre ambiție și pierdere la Rio, despre succes și reinventare la New York. O viață trăită fugind mereu de trecut, abia acum își dă seama. A cucerit lumea. Dar cu ce preț? Inspirat în parte din relatări de familie, Croitoreasa din Paris este un roman captivant, care îl poartă pe cititor pe trei continente, traversând cincizeci de ani de istorie a secolului XX.

Conducător viclean și nemilos, strateg iscusit, cărturar – celebru, de altfel, pentru studiul aplicat al otrăvurilor –, Mitridate vi cel Mare a fost unul dintre cei mai puternici și longevivi dușmani ai romanilor. Ambițiile sale au schimbat cursul istoriei antice, de la Roma și până în Persia. Influența sa asupra bazinului Mării Negre a fost atât de însemnată, încât, după cum arată istoriografia română recentă, chiar formidabilul centru de putere al lui Burebista s-a putut coagula tocmai ca urmare a vidului de putere lăsat de războaiele lui Mitridate cu Roma în Dobrogea de azi și mai la sud. Ridicarea marelui rege get este legată mai cu seamă de soarta cetăților grecești de pe țărmul apusean al Pontului în urma acestui adevărat război mondial al epocii. Pe un alt plan, se poate spune că moștenirea culturală a regelui Pontului a influențat renașterea Romei sub Augustus.

Bazându-se pe sursele romane și grecești, dar și pe mărturiile arheologice și numismatice, istoricul și clasicistul Duane W. Roller scrie cu mare măiestrie istoria gloriei și decăderii regatului lui Mitridate, cu conflictele militare, jocurile de putere extrem de complicate și viața culturală înfloritoare a Pontului. Figura legendară a lui Mitridate își primește locul care i se cuvine în istorie, eliberată de povara miturilor și a reputației sale postume.

„Într-un stil captivant și limpede, Roller povestește cariera îndelungată a lui Mitridate cel Mare, unul dintre cei mai aprigi adversari ai Romei, și ne relatează întreaga istorie a dinastiei lui într-un context istoric fascinant.“ — LARA FABIAN, Classical Outlook

„Roller își folosește întreaga măiestrie pentru a scoate la iveală viața fascinantă și marile ambiții ale lui Mitridate cel Mare.“ — DAVID BRAUND, Universitatea din Exeter

DUANE W. ROLLER (n. 1946) este specialist în istoria și civilizația lumii mediteraneene antice, profesor emerit al Universității de Stat din Ohio. A făcut investigații arheologice în zona levantină, Grecia, Italia și Turcia. Este autorul mai multor volume academice de renume, printre care The Building Program of Herod the Great (1998), The World of Juba II and Kleopatra Selene: Royal Scholarship on Rome’s African Frontier (2003), Through the Pillars of Herakles: Greco-Roman Exploration of the Atlantic Ocean (2006), Cleopatra: A Biography (2010; trad. rom. Humanitas, 2024).

În același timp confesiune, jurnal intim curajos și reflecție profundă asupra condiției umane și feminine, O moarte foarte ușoară, pe care Sartre o considera cea mai bună scriere a lui Simone de Beauvoir, consemnează minuțios declinul brusc și neașteptat al mamei autoarei, al cărei portret cu lumini și umbre devine o efigie a demnității pe drumul către deznodământul inexorabil. Metafizică și mundană, tandră și necruțătoare, revoltată și împăcată, privirea fiicei descoperă în sfârșit, în clipa despărțirii, ființa complexă a mamei.

Internată cu o fractură de col femural, mama lui Simone de Beauvoir primește, după acest prim diagnostic, vag îngrijorător, altul, implacabil, care o condamnă la agonie. Cu o precizie chirurgicală care nu exclude o imensă sensibilitate, fiica descrie declinul și neputința mamei, meandrele reacțiilor acesteia în fața bolii, pendularea între curaj și teroare, demnitatea păstrată în ciuda suferinței. Dar și solidaritatea dintre autoare și sora ei, devotamentul, tandrețea și compasiunea față de mama pe care abia acum o descoperă în întreaga ei vulnerabilitate.

Acesta este, de fapt, și un moment de reflecție și de reconsiderare a relației conflictuale cu mama, căreia Simone de Beauvoir îi reproșase constant moralitatea burgheză și religiozitatea, în timp ce ea, la rândul ei, era blamată de mamă pentru libertinaj și ateism, defecte care îi diminuau incontestabila valoare intelectuală. În aceste clipe în care sunt permanent alături, între ele survine o înțelegere profundă, iar armistițiul lor lasă loc păcii depline.

„În paginile acestea o vedem pe Simone de Beauvoir în ipostaza cea mai intimă, cea mai spontană, cea mai nealterată de filozofie... O carte frumoasă, sinceră și sensibilă.“ — Le Monde

„O carte de o mare forță emoțională, abordând probleme care ne frământă dintotdeauna: suferința fizică, tratamentul agresiv, raportul cu corpul, eutanasia, vinovăția celor apropiați, dilema spunerii adevărului... Într-un stil dezbrăcat de podoabe, Simone de Beauvoir observă cum se produce iremediabilul, consemnează fără tabu desfășurarea evenimentelor, analizează întreaga paletă de emoții și sentimente care o copleșesc.“ — France Info

Ferdia Lennon reunește umorul contemporan cu tragedia clasică într-un debut uluitor. Fapte glorioase a câștigat în 2024 Waterstones Debut Fiction Prize și Bollinger Everyman Wodehouse Prize. A fost adaptat pentru BBC Radio 4, ales de BBC Radio 2 pentru emisiunea Between the Covers și inclus în topurile publicate de Guardian, Independent, The Irish Times, TLS și New York Public Library. În 2025 a câștigat Premio Gregor von Rezzori, Authors’ Club Best First Novel Award, a fost finalist la Dylan Thomas Prize, British Book Awards, Walter Scott Prize și a fost nominalizat pentru Carnegie Medal of Excellence in Fiction.

În timpul Războiului Peloponesiac, atenienii învinși la Siracuza sunt prizonieri într-o carieră de piatră. Siracuzanii Gelon și Lampo, olari șomeri și prieteni buni, se plimbă prin jurul carierei atunci când le vine ideea de a pune în scenă Medeea de Euripide cu ajutorul celor captivi, căci îi poți urî pe invadatori, dar le poți iubi arta. Personaje excentrice, Gelon și Lampo sunt întruchiparea umorului excelent și al ironiei fine de care dă dovadă Ferdia Lennon la fiecare rând. De la plan și până la execuție, de la scenă și până la dezastru nu e decât un pas. Iar inițiativa celor doi se transformă nu doar într-o aventură tragicomică uluitoare, ci ia forma unui roman în care marile lecții de istorie se rescriu cu ajutorul artei pentru a ne învăța, din nou, solidaritatea, compasiunea și speranța.

„Un roman extraordinar, Fapte glorioase emoționează printr-un scepticism lucid, oferind astfel o speranță în care ne putem încrede. Măiestria lui Lennon îi permite, fără a fi naiv sau moralizator, să pledeze în favoarea artei.“ — The New York Review of Books

„Un prim roman fascinant și impresionant... Explorând teme precum prietenia, loialitatea și prețul războiului, Lennon evocă o epocă în care era ceva obișnuit să fie savurate și prețuite arta poeziei lui Homer și a dramaturgiei lui Euripide.“ — Kirkus Reviews

„Lennon aduce Sicilia antică la viață cu umor și patos în debutul său uluitor.“ — Publishers Weekly

Manfred Spitzer este un expert recunoscut în rețelele neuronale – fundamentul inteligenței artificiale. Cartea de față adună toate informațiile relevante existente pe această temă, punându-le într-o perspectivă realistă: se pot face multe speculații cu privire la foloasele și pericolele integrării IA în viața noastră, dar nimeni nu poate prezice cu adevărat în ce măsură ea ar putea aduce salvarea sau distrugerea omenirii.

Anul 2023 va rămâne în istorie ca începutul unei noi ere, când inteligența artificială a intrat în casele oamenilor. În doar doi ani lumea s-a schimbat mai rapid și mai profund decât s-ar fi așteptat oricine. Manfred Spitzer descrie în detaliu progresele enorme făcute (sau prognozate) cu ajutorul IA în medicină, în cercetarea științifică, în lupta cu schimbările climatice, în economie, educație, domeniul militar, politică, prevenirea criminalității, afaceri sau chiar în viața de zi cu zi. IA a pătruns deja în societate, în țesătura vieții noastre – și este în continuare dificil de reglementat.

Concluzia sa este că trebuie să ne temem nu atât de IA, cât de cei care o mânuiesc. Dincolo de atitudinile panicarde, riscul rămâne: odată încăpută pe mâini greșite, inteligența artificială poate arunca omenirea în abis.

„O carte plină de informații, detaliată, cu discernământ critic și extrem de ușor de citit.“ — Jung-Journal

„Inteligența artificială oferă o imagine de ansamblu asupra situației actuale, vorbind pe înțelesul nespecialiștilor. Sunt abordate în amănunt atât binefacerile, cât și blestemul cu care vine o tehnologie ce-ar putea salva omenirea sau, dimpotrivă, ar putea-o distruge. Nu există lectură mai captivantă  în acest moment.“ — Querblatt

MANFRED SPITZER (n. 1958) este unul dintre cei mai faimoși specialiști în neuroștiințe din Germania, foarte implicat în dezbaterile despre tehnologie și educație. A studiat medicina, psihologia și filozofia la Universitatea din Freiburg, iar în prezent este profesor de psihiatrie la Universitatea din Ulm, unde conduce din 1997 Clinica psihiatrică universitară și din 2004 Centrul pentru neuroștiințe și învățare. A fost de două ori profesor invitat la Universitatea Harvard. Este gazda emisiunii TV săptămânale Geist und Gehirn (Minte și creier), în care prezintă unui public larg rezultatele cercetărilor sale în domeniul neuroștiințelor. A publicat numeroase cărți, dintre care Lernen (Învățarea), Vorsicht Bildschirm! (Atenție, ecran!) și Digitale Demenz au devenit bestselleruri.

Roman câștigător al Writer’s Prize for Fiction 2024, finalist la Women’s Prize for Fiction în 2024, desemnat drept una dintre cele mai bune cărți ale anului 2023 de publicațiile The New Yorker, Washington Post, Time, Kirkus Reviews, Harper’s Bazaar, New Statesman și Publishers Weekly, ales de NPR 2023 în „Books We Love“.

Roman despre frumusețe și fragilitate, Pitulicea este povestea unei familii irlandeze ale cărei traume se transmit, se alimentează și se metamorfozează de-a lungul a trei generații: Phil McDaragh, băiatul sensibil născut într-un cătun, ajuns vedetă literară în Irlanda, apoi monument osificat în Statele Unite, unde o nouă soție, bogată, și aura de scriitor din Lumea Veche îl propulsează în grațiile sistemului academic; Carmel și Imelda, fiicele lui, scindate între iubirea filială și respectul impus de statutul excepțional al tatălui, pe de-o parte, și, pe de altă parte, durerea de a fi fost când spectatoare, când victime ale egoismului monstruos al unui bărbat care nu își poate vindeca rănile decât rănindu-i pe ceilalți; și Nell, fata lui Carmel, o tânără din Gen Z, rătăcind în lumea virtuală și în cea reală și neputând să adere la nici una.

„Anne Enright recurge la voci multiple, orchestrând ecouri și juxtapoziții prin care obține profunzime psihologică și frumusețe stilistică.“ — The Spectator

„Un roman puternic preocupat de relațiile de familie, scris de una dintre marile personalități literare de astăzi.“ — New York Times

„De o ironie mușcătoare, narațiunea emoționantă și sclipitoare a lui Enright converge în final spre o notă luminoasă de speranță.“ — Publishers Weekly

„Curajoasă, tristă și ingenioasă, Pitulicea nu iartă nimic – nici pe poeții irlandezi, nici relațiile de familie, nici sexul bun sau dezastruos –, totul într-un stil absolut efervescent.“ — Margaret Atwood

„Cu mult timp în urmă, într-un cămin studențesc, aproape am ajuns la bătaie cu doi prieteni de la Litere. C-așa eram noi, dramatizam totul. Unul zicea că textul pentru teatru nu e literatură, ci doar pretext de spectacol. Celălalt, invers: o piesă e în primul rând literatură. Iar eu voiam să-i împac, da-mi și venea să-i iau la bătaie: dramaturgia de calitate e musai și una, și alta. După ce l-am citit pe Mimi Brănescu, mi s-a părut că vedem lumea cumva la fel. Și mă gândeam să-i dau numerele de telefon ale celor doi confrați. Să-i sune și să-i pună sec la punct: «Lăzărescu avea dreptate, știi ce zic?» Dar el tocmai asta demonstrează în scris, ce să-l mai complic pe Mimi? Am să-i îndemn eu să citească cele șase piese din carte și să se dumirească singuri. Ceea ce aș sfătui pe oricine.

Piesele deja au fost puse în scenă, unii poate le-ați și văzut sau urmează. Dar, până una-alta, e nimerit să ai și lucrul tău, să fii tu regizor și scenograf, că personaj ești sigur. Să alegi muzica ori tăcerea ta și să citești în tihnă spectacolul din mintea lui Mimi, pus în cuvinte. E un show iscusit și tăios, de care ajunge să-ți pese. Nu doar despre modul lui special de a observa lumea, ci și despre felul șui al fiecăruia dintre noi de a se înșuruba în realitatea cotidiană.“ — FLORIN LĂZĂRESCU

„Scriu ca să înțeleg mai bine ce se întâmplă cu mine și în jurul meu, dar nu ajută de fiecare dată. M-aș prezenta ca fiind un dramaturg amator. Când nu-mi place ce scriu, spun că sunt un actor care mai și scrie, când nu-mi place cum joc, spun că sunt un pasionat de scris care mai și joacă.“ — MIMI BRĂNESCU

După o scurtă escală pe ISS4, cei doisprezece copii aleşi să salveze omenirea pornesc către un viitor incert şi inimaginabil de îndepărtat, cu ajutorul a trei nave numite după corăbiile lui Cristofor Columb – Niña, Pinta şi Santa María. Echipajul de pe Santa María este format din Ari, Joni, Marie şi locotenentul Olivia Colin. După un somn lung de peste patru sute de ani, Marie şi Ari se trezesc Ceva este în neregulă cu expediţia lor. Şi cine este misteriosul călător cu numărul 13 pe care nimeni nu l-a văzut până acum? Răspunsul s-ar putea să vină numai după descifrarea înţelesului unei ghicitori enigmatice. Kepler62 – o serie premiată, tradusă în 23 de ţări, o lume distopică unde prietenia e pusă la încercare, un univers necunoscut de explorat.

În anul 2000, Mario Vargas Llosa a publicat unul dintre cele mai de impact și mai ambițioase romane ale sale, Sărbătoarea Țapului, întorcându-se astfel la o temă predilectă: puterea politică, exercitarea ei autoritară și cicatricile pe care le lasă asupra societăților și indivizilor. La un sfert de secol de la apariție, cartea este mai mult ca niciodată o lectură esențială pentru înțelegerea mecanismelor dictaturii, a memoriei istorice și a complexității traumelor în regimurile totalitare. Romanul a fost dramatizat în 2003, ecranizat în 2005 și a stat la baza unui serial de televiziune din 2014. În 2013, în urma unui sondaj realizat de publicația spaniolă ABC, Sărbătoarea Țapului a fost declarat cel mai bun roman de limbă spaniolă al secolului XXI.

„Am scris Sărbătoarea Țapului gândindu-mă, în principal, la Trujillo, dar și la toate dictaturile, care au multe în comun. Există un numitor comun în sistemele totalitare, astfel că am profitat și de experiența regimului lui Odría, pe care eu o avusesem în Peru, și de ceea ce știam despre celelalte dictaturi din acei ani: a lui Somoza în Nicaragua, a lui Pérez Jiménez în Venezuela, a lui Rojas Pinilla în Columbia și a lui Perón în Argentina. În epoca aceea, toate țările latino-americane – singurele excepții au fost Costa Rica, Chile, Uruguay – au avut dictaturi. Am vrut ca romanul meu să sintetizeze experiența de caudillo și să arate cum acești oameni puternici expropriază total suveranitatea națională, ca să și-o asume cu titlu personal.“ — MARIO VARGAS LLOSA

„Iată o autopsie sociologică deschisă de un clin d'œil ghiduş. Titlul cărţii lui Cătălin Augustin Stoica trimite, desigur, la Anul Nou care n-a fost, filmul premiat al lui Bogdan Mureşanu. Şi la un eveniment care, deşi nu a avut loc, e revendicat cu o percutantă rimă interioară («Turul doi înapoi!»). A restitui ceva ce nu s-a petrecut ţine, fireşte, de inefabilul românesc, însă am proceda simplist dacă am practica persiflarea şi gluma ieftină. Nu e locul şi nu e cazul pentru aşa ceva. Lucrurile sunt serioase şi merită tratate în consecinţă. Exact asta face Cătălin Stoica în cartea de faţă. Cu instrumentele şi argumentele sociologului, el pune lupa pe România sfârşitului de an 2024 şi descompune în secvenţe actul electoral întrerupt la jumătate de acronimele decizionale CSAT, BEC şi CCR. O face cumpătat şi expresiv, fără exasperări teatrale sau inflamări indignate. O face punând la treabă pârghiile specialistului şi având grijă să nu omită nimic din desfăşurarea alegerilor ratate, infirmate, anulate – spuneţi-le cum vreţi. Turul doi care n-a fost pune în discuţie cam tot ce poate duce la o decizie atât de neobişnuită: sondajele de opinie şi teoriile conspiraţiei, clivajele dintre aleşi şi alegători şi prestaţia serviciilor secrete, reţelele sociale şi omoloagele lor offline. Studiul lui Cătălin Stoica ne ajută să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat în ultima parte a lui 2024 în România urnelor electorale şi dezvăluie în acelaşi timp umorul şi talentul literar al observatorului.“ — RADU PARASCHIVESCU

„Alegerile prezidențiale din noiembrie 2024 au fost, fără îndoială, unul dintre cele mai stranii și imprevizibile momente electorale din istoria recentă a României. În paginile acestei cărți încerc să înțeleg și să explic cum s-a ajuns ca personaje absolut marginale și bizare să devină actori principali ai scenei politice prin intermediul votului a peste două milioane de cetățeni. Acest volum surprinde resorturile ascunse ale unei competiții aparent lunatice, în care principalii candidați s-au transformat în personaje memorabile ale unei comedii absurde. Pornind de la rolul rețelelor sociale și ajungând până la influența ascunsă a unor diverse entități, volumul este o invitație la reflecție asupra modului în care se face politică în România de azi, pe fundalul unei profunde crize sociale și de legitimitate a partidelor și liderilor politici mainstream. În același timp, cartea oferă o perspectivă sociologică asupra evenimentelor din noiembrie 2024, schițând o serie de întrebări clare și posibile răspunsuri, dar lasă cititorului libertatea de a judeca singur ce s-a întâmplat cu adevărat într-un moment în care realitatea a depășit orice ficțiune.“ — CĂTĂLIN AUGUSTIN STOICA

„Intre prieteni exploreaza stralucit relatiile nesigure si sensibile dintre barbati si femei, dintre parinti si copii, dintre prieteni si dusmani, intr-un limbaj care se potrivește perfect cu tonul laconic al naratiunii.“ (The Guardian)

La treizeci și șase de ani, Yongey Mingyur Rinpoche este starețul a trei mănăstiri, autor de bestselleruri și maestru de meditație buddhistă tibetană, iubit de discipolii săi din întreaga lume. Dar, într-o noapte de vară a anului 2011, lasă tot și își părăsește mănăstirea din Bodh Gaya fără să spună nimănui, doar cu roba de pe el și cu câteva rupii în buzunar.

Aceasta este povestea unei călătorii neobișnuite, confesiunea sinceră a unui călugăr buddhist care alege să renunțe la statutul său religios și la confortul unei vieți privilegiate, pentru a se pune la încercare trăind de azi pe mâine ca cerșetor, urmând astfel străvechea tradiție indiană a yoghinilor rătăcitori. Reflectând asupra experiențelor care l-au marcat, dezvăluindu-i cititorului gândurile și trăirile sale cele mai intime, dar și practicile contemplative care l-au susținut pe parcursul celor patru ani și jumătate de pribegie, Yongey Mingyur Rinpoche ne oferă învățături prețioase, arătându-ne cum putem transforma dificultățile în șanse și cum îndepărtarea de lucrurile familiare ne poate apropia, în cele din urmă, de ceea ce suntem cu adevărat.

„Nu e nevoie să scăpăm de ego – acest sentiment de sine concret, neschimbător și nesănătos –, pentru că, în primul rând, așa ceva nu a existat niciodată. Nu există un ego care trebuie omorât. Ceea ce moare este credința într-un sine trainic și neschimbător. Cuvântul ego poate însă constitui o referință utilă; numai că trebuie avut grijă să nu ne pregătim de luptă cu ceva ce nu este acolo. În mod ironic, când ne războim cu egoul, întărim de fapt iluziile sinelui, făcând ca eforturile pentru a ne trezi să fie în zadar.“ — YONGEY MINGYUR RINPOCHE

Ilustrații de Barbara Brun

Iepurașul Danilo și surioara lui, Lily, s-au săturat să-și asculte părinții, care le impun o mulțime de reguli în loc să-i lase să facă ce vor. Nu e drept, ei vor să fie liberi! își spun cei doi. Dar putem fi oare liberi fără să ținem cont de cei din jur?

Pentru a-i ajuta să înțeleagă cât prețuiește libertatea și cât de importante sunt regulile într-o comunitate, înțeleapta bufniță Minerva le propune un experiment, o excursie pe Insula Libertății, unde toată lumea are voie să facă orice.

La mijloc de drum între literatură și filozofie, minunatele cărți din seria „Poveștile bufniței“ sunt grăunțe de înțelepciune atent distilate de Éric-Emmanuel Schmitt pentru a le explica celor mai tineri cititori concepte-cheie precum curajul, libertatea, respectul și pentru a-i ajuta să crească frumos.

„Ani de zile, o viaţă de fapt, să nu te fi gândit decât la ultimele clipe, ca să constaţi, când te apropii, în sfârşit, de ele, că va fi fost degeaba, că gândul morţii ajută la tot, doar să mori nu!" — CIORAN

Bestseller Sunday Times și Washington Post, romanul Casa numelor a fost desemnat Cea mai bună carte a anului 2017 de NPR, precum și de publicațiile The Guardian, The Boston Globe și St. Louis Dispatch.

Mitologia este sângeroasă, iar resorturile care stârnesc violențele inimaginabile din chiar miezul său sunt multiple, însă rareori reinterpretarea acestora izbutește atât de bine precum în Casa numelor. Judecată, disprețuită și blestemată de zeii a căror autoritate, ba chiar și existență nu le mai recunoaște, Clitemnestra din romanul lui Colm Tóibín devine o eroină dintre cele mai moderne. Născute din cea mai profundă rană – trădarea și crima lui Agamemnon –, dar mai cu seamă din iubire, setea de răzbunare și dorința de putere ale acesteia nu rămân respingătoare în brutalitatea lor. Alternând abil vocile distinctive ale Clitemnestrei, Electrei și a lui Oreste, Colm Tóibín rescrie atât de intim suferința unei familii, disfuncționalitatea și dezrădăcinarea ei, încât până și din cele mai sinistre gesturi ale perso­najelor, care bântuie deja în lumea umbrelor – nume doar –, rămâne siajul empatiei și profunzimii conferite de autor. Când zeii nu mai există, totul vorbește despre umanitate, cu bunele și cu relele ei.

Noul roman al lui Care Santos ne poartă în inima New Yorkului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orașul construcțiilor temerare și al visurilor grandioase.

Captivantă și cuceritoare, istoria lui Eugene Schieffelin, naturalist amator, excentric și bogat, este o poveste despre curajul împlinirii dorințelor. Pe cerul din New York, protagonistul visează să vadă, așa cum sperase cândva Martha, sora mult iubită, păsările pe care William Shakespeare le-a menționat în piesele sale. Personaje ambițioase se vor înhăma la un drum deloc ușor pentru a transforma această ultimă dorință în realitate, iar povestea lor este o fabulă exemplară despre condiția umană, puterea iubirii, povara pierderii, dar și despre urmările nefaste  pe care le au uneori gesturile născute din cele mai bune intenții. Romanul lui Care Santos ne invită nu doar să avem curajul de a trăi, ci și să găsim frumusețea în tot ceea ce ne înconjoară.

„Am aflat povestea lui Eugene Schieffelin în timpul unei călătorii la New York și am fost fascinată de personalitatea și de isprăvile sale: un om matur, pasionat atât de păsări, cât și de operele lui William Shakespeare, care are brusc o idee care i se pare că va îmbunătăți lumea, fără să știe că este de fapt catastrofală. M-am cufundat în scrierea acestui roman, care a presupus o documentare impresionantă, în timpul pandemiei. Cel mai probabil, el nu ar fi existat fără acea perioadă de izolare prin care am trecut cu toții. Se datorează pasiunii mele pentru New York, dar și nevoii de a evada, de a zbura. Chiar despre asta tratează cartea mea, despre prețul pe care îl plătești pentru a-ți îndeplini visurile. Și despre visuri și despre cei care ne însoțesc pentru a le realiza. Fie ca dubla călătorie pe care o propune, în spațiu și timp, să vă transporte cu mult dincolo de aceste pagini.“ — CARE SANTOS

„De la Isaac Asimov nu am mai avut un om de știință care să-și exprime ideile atât de limpede precum David Eagleman. Rețeaua vie pare scrisă de Oliver Sacks și William Gibson, în fața casei lui Carl Sagan.“ — The Wall Street Journal

„O lucrare minunată, care cu siguranță îi va cuceri pe cititorii interesați de neuroștiință, de tehnologie și de intersecția celor două domenii.“ — Library Journal

„Entuziasmul molipsitor al lui Eagleman, anecdotele fascinante și stilul său limpede transformă secretele adaptabilității creierului într-o carte captivantă, care nu poate fi lăsată din mână.“ — KHALED HOSSEINI

Ce au în comun sevrajul și o inimă frântă? De ce dușmanul memoriei nu este timpul, ci sunt alte amintiri? Cum poate o persoană nevăzătoare să învețe să vadă cu limba sau o persoană surdă să audă cu pielea? De ce, în anii ’80, mulți oameni aveau impresia că paginile cărților sunt vag roșiatice? Cum se face că cel mai bun arcaș din lume nu are brațe? Vom putea, într-o zi, să controlăm un robot doar prin puterea gândurilor, la fel cum ne mișcăm degetele? De ce visăm noaptea și ce legătură are acest lucru cu rotația Pământului?

David Eagleman, renumit neurocercetător, ne invită într-o călătorie extraordinară, dezvăluindu-ne secre­tele plasticității uimitoare care ne permite să ne adaptăm, să evoluăm și să ne reinventăm. De la substituția senzorială la crearea de noi simțuri, Rețeaua vie ne dezvăluie potențialul infinit al creierului uman.

Ilustrații de Adrià Fruitós

Marile legende medievale repovestite pe înţelesul copiilor de Francesc Miralles, autorul bestsellerurilor „Poveşti ca să te iubeşti mai mult”, „Poveşti pentru copii fericiţi” şi „Poveşti pentru copii curajoşi”.

A sosit trubadurul cu tolba plină de poveşti şi cu lăuta pregătită. Sunteţi gata să-l ascultaţi? Veţi descoperi cele mai captivante istorii ale Evului Mediu şi îi veţi cunoaşte pe eroii lor legendari.

Iată-i pe neînfricaţii cavaleri ai Mesei Rotunde, gata să înfrunte primejdii pen­tru rege şi pentru onoare, pe curajosul Lancelot, care luptă în numele iubirii, pe iscusitul Robin Hood, tâlharul cu inimă bună, mânat de dorinţa de a face dreptate, pe Tristan şi Isolda, a căror poveste a străbătut veacurile până la noi. Iar de sus, de la fereastra castelului, ne privesc chiar regele Arthur şi regina Guinevere, care aşteaptă la graniţa dintre realitate şi imaginaţie, acolo unde se nasc legendele.

Vignete: Robin Hood • Cidul • Reginele Kriemhilda şi Brunhilda • Regele Arthur • Sir Gawain • Tristan şi Isolda • Romeo şi Julieta • Perceval • Yvain sau Cavalerul cu leul • Roland • Lancelot

Adaptare și dialoguri de Vincent Zabus

Desene și culori de Valérie Vernay

Cel mai citit roman al lui Éric-Emmanuel Schmitt, într-o adaptare grafică încântătoare și luminoasă.

Într-o seară de vară, Tanti Roz, o infirmieră în vârstă, neîntrecută la inventat povești, recitește scrisorile pe care Oscar, un băiețel de zece ani, pe care l-a cunoscut la spital, i le-a scris lui Dumnezeu. Amintirea lui e mai vie ca niciodată, luminată cald de afecțiunea care i-a legat: atunci când copilul a izbucnit furios împotriva bolii lui nedrepte și fără leac, ea a fost singura care a știut cum să-i fie aproape și l-a îndemnat să scrie epistole către divinitate ca să se simtă mai puțin singur.

Cu ajutorul lui Tanti Roz, Oscar și-a trăit fiecare zi ca și cum ar fi fost zece ani, a încercat cu intensitate experiențele tuturor vârstelor, a învățat, printre râsete și uneori lacrimi, că viața e miraculoasă, că binele și răul nu sunt absolute și că orice sfârșit e un început.

O poveste tandră, emoționantă, atemporală, care dezvăluie frumusețea omenescului din fiecare dintre noi.

Dramaturgul și scenaristul de benzi desenate VINCENT ZABUS a devenit cunoscut datorită unor seriale pentru copii publicate în revista Spirou. A continuat să creeze poveștile premiate Les Ombres și Incroyable!, care au debutat ca piese de teatru și apoi au devenit romane grafice în colaborare cu artistul Hippolyte. Adaptarea sa după Lumea Sofiei, de Jostein Gaarder, combină pasiunea pentru povestire și filozofie.

VALÉRIE VERNAY a studiat ilustrația la Școala de artă Émile Cohl. După absolvire, a creat prima sa carte pentru copii, Le gardien de la nuit, apoi s-a aventurat în domeniul benzilor desenate, contribuind la mai multe proiecte colective. Prima sa carte de benzi desenate a fost prima parte a adaptării grafice pentru La Guerre des Boutons, publicată în 2005, împreună cu Mathieu Gabella. În 2007 a început seria de benzi desenate Agathe Saugrenu împreună cu Vincent Zabus.

ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, iar în 2022, următoarele două, Poarta cerului și Soare întunecat. În 2023 publică Provcarea Ierusalimului, un jurnal de călătorie în Țara Sfântă, cu postfața semnată de Papa Francisc.De mare succes se bucură și seria de cărți pentru copii Poveștile bufniței (2021–2022), din care au apărut, la Humanitas Junior, volumele Pisoiul care se temea de orice, Insula Libertății, Elefantul care nu respecta nimic și Ursul care voia să fie fericit. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

Dacă n-ar fi poveștile pe care le spun oamenii, unde ar trăi dragonii, vrăjitoarele și spiridușii? Iar dacă magia ar dispărea din lume, ce le-ar face oamenilor viața mai frumoasă?

Faceți cunoștință cu dragonul Maurice. E mov, gurmand, scoate flăcări pe nări și are 575 de ani! Mai presus de toate, poate să călătorească din lumea poveștilor în lumea oamenilor. Nu-i de mirare că viața lui e plină de aventuri: se împrietenește cu o fetiță curajoasă și înfruntă amândoi o vrăjitoare cu nas coroiat, e tras pe sfoară de o spiridușă pusă pe rele, merge la școală printre oameni și, împreună cu colegul de bancă, face trăsnaie după trăsnaie, învață limba spiridușeză, dă în vileag un spion și își înfruntă părinții, care nu cred că făpturile magice și făpturile omenești ar trebui să se amestece.

Și pentru că toate peripețiile prin care trece sunt mici lecții de viață amuzante, emoționante și presărate cu un strop de magie, Maurice a vrut neapărat să ni le povestească, așa că le-a adunat în această carte frumoasă.

Preocupat de noile războaie culturale purtate în universități, în școli, la locul de muncă, pe rețelele de socializare și în mass-media, celebrul comentator politic Douglas Murray examinează câteva teme centrale ale dezbaterii actuale: orientarea sexuală, feminismul, rasa și identitatea trans. În lumea postmodernă, ne spune el, în care aproape toate marile narațiuni s-au prăbușit, „interpretarea lumii din perspectiva «dreptăţii sociale», a «politicii grupurilor identitare» şi a «intersecţionalismului» este probabil cel mai în­drăzneţ şi mai cuprinzător efort de a crea o nouă ideologie de la încheierea Războiului Rece…“ Ceea ce a început ca o campanie legitimă pentru drepturile omului a ajuns prin exagerare, distorsionare, manipulare la excese care amplifică problemele, reconfigurând relațiile de putere din societate.

„Fie că suntem sau nu de acord cu el, Douglas Murray este unul dintre cei mai importanți intelectuali publici de astăzi.“ — BERNARD-HENRY LÉVY

„O lucrare foarte importantă, ușor de citit, bine scrisă.“ — National Review

„Murray trece dincolo de incoerența derutantă a vorbăriei despre dreptatea socială pentru a spune elocvent ceea ce credem 95% dintre noi, dar ne temem s-o spunem cu voce tare.“ — National Post

„Un ghid foarte inteligent al epocii războinicului dreptății sociale.“  — The Daily Telegraph

„Interviul nu este un gen literar. Și nici unul «editorial». Este un gen jurnalistic.

Când devin, atunci, publicabile interviurile? Când intervievatorul e atât de iscoditor, atât de pasionat de ceea ce vrea să afle, încât îl provoacă pe cel întrebat ca, răspunzând, să descopere ceva ce el însuși nu știa și despre care, grație întrebării, află abia acum. Altfel spus, abia întrebarea l-a făcut să coboare în acel loc din mintea sa în care răspunsul exista fără ca el să știe. Întrebarea e atât de bine pusă, atât de bine țintită, încât mintea celui întrebat se focalizează către un adevăr surprinzător pentru el însuși. După acest criteriu au fost alese interviurile din acest volum. De aceea le sunt recunoscător tuturor celor ce mi-au cerut să răspund la întrebările lor, prin care m-au ajutat, în fond, să scot la lumină «a doua viață» a cărților mele.

M-aș bucura ca această carte să fie descoperită de oricine o va deschide cu surprinderea cu care am descoperit-o eu în forma ei finală.“ — GABRIEL LIICEANU

15 interviuri luate lui Gabriel Liiceanu

Dan-Liviu Boeriu  •  Melania Cincea  •  Magda Grădinaru  •  Mihai Mincan  •  Dana Mischie  •  Cristian Pătrășconiu  •  Lucian Popescu  •  Andreea Pora  •  Laurențiu Ungureanu

Ilustrații de Chihiro Sakurada

Bestsellerul internațional Cafeneaua Lună plină, publicat în peste douăzeci de țări, și-a cucerit cititorii aducând în prim-plan mitul japonez potrivit căruia pisicile îi răsplătesc pe cei care fac fapte bune. Pisici cu puteri magice, muzică, astrologie și ilustrații originale – toate converg spre mesajul luminos al romanului.

Legenda spune că, sub luna strălucitoare din Kyōto, o cafenea misterioasă ademenește oameni care au rătăcit drumul în viață. Cu un meniu inedit, la Cafeneaua Lună plină pisicile vorbitoare – simbol al norocului în cultura niponă – își îmbie oaspeții cu deserturi surprinzătoare presărate cu pulbere de stele și cocktailuri în care creativitatea e ingredientul principal. Ce au în comun toți cei care vizitează acest loc ivit de pe un alt tărâm? Bunătatea lor, pe care pisicile aleg să le-o întoarcă citindu-le harta astrală și îndrumându-i, la adăpostul nopții, spre lumina ce nu o mai regăsesc în propria viață. Roman plin de farmec despre echilibru și speranță, Cafeneaua Lună plină ne invită să ascultăm, măcar o dată, de sfatul acestor pisici.

„Poveștile celor cinci personaje se împletesc subtil, dar inteligent, scoțând la iveală un gest de bunătate din trecutul lor care are repercusiuni în prezent. La fel de plină de savoare și încântătoare precum delicioasele deserturi servite în cafenea, această carte emoționantă este desăvârșită.“ — Publishers Weekly

„Evoluția speciilor prin selecție naturală și numele lui Charles Darwin țin de cultura generală a oricărui om din secolul nostru. Mai puțini au auzit însă de naturalistul Alfred Russel Wallace, care, independent de Darwin, a ajuns la o teorie identică. Cartea doctorului Cătălin Vasilescu arată felul în care celor doi oameni de știință li se intersectează destinele și scrisorile, precum și problema spinoasă a priorității unei teorii revoluționare, în secolul marilor schimbări și al oamenilor uimitori care le-au prilejuit.

Scrisă alert și echilibrat, cu argumente bazate pe documente, Dragul meu Wallace oferă – pe lângă reconstituirea impecabilă a unei pagini importante din culisele istoriei științei și din biografia lui Darwin – multe bucurii scriitoricești. Cititorii vor constata, între altele, că umorul și știința nu se exclud, iar povestea pasionantă a unei descoperiri poate deveni aproape detectivistică. Posteritatea, care l-a reținut pe Darwin, n-ar trebui să-l uite nici pe Wallace, iată pledoaria pe care o face cartea de față.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Am citit noua carte a lui Cătălin Vasilescu bucuros că mi se confirmă nu numai o reînnoită plăcere a lecturii, dar și pentru că m-am ales cu unele beneficii colaterale: 1. Admirația nu trebuie să fie niciodată idolatrie. Poți fi darwinist, fără a a-l considera pe Darwin extraterestru. Ba chiar potențându-i umanitatea prin analiza unor detalii biografice semnificative, care i-au însoțit performanța cu tatonări, neliniști, penumbre de care nimeni nu este, de regulă, scutit. Cătălin Vasilescu ilustrează astfel o vorbă a lui Ernst Mayr (pe care o citează): «istoria științei nu e hagiografie». 2. Specializarea profesională nu trebuie să excludă preocupări, căutări, reflecții care îi depășesc și îi îmbogățesc orizontul, deschizând-o spre o reflexivitate totalizantă. Cătălin Vasilescu e un medic chirurg recunoscut ca «meșteșugar» de excepție, dar asta nu-l împiedică să se confrunte, curajos, cu teme de cercetare transfrontaliere. Cărțile și conferin?ele lui îl recomandă ca pe un intelectual înclinat să privească analitic și dincolo de hotarele strictei specializări. Are ce spune și altor interlocutori decât colegilor lui de meserie, fără riscul de a divaga diletant pe teme «ingenioase» din sfera purei speculativități sau a «misterelor» istorice de tot soiul. Poți să-i fii interlocutor și fără să-i fii pacient… 3. Hărnicia cercetătoare, amploarea informației, scrupulul hermeneutic nu au decât de câștigat dacă sunt practicate cu îndemânare scriitoricească, cu participare emoțională, cu talent dialogal. Textele lui Cătălin Vasilescu nu sunt, de aceea, numai solide performanțe investigatoare, ci și probe de participare afectivă, de umor, de deschidere transcendentă. În această privință, el nu poate decât să respingă afirmația «corespondentului» său Alfred Russel Wallace, după care «poți trăi fără apetit metafizic».

Așa stând lucrurile, nu-mi rămâne decât să felicit Editura Humanitas pentru publicarea cărții de față și să doresc cititorilor ei – petrecere bună!“ — ANDREI PLEȘU

Acum, când adevărul și libertatea sunt din ce în ce mai amenințate, integritatea de care au dat dovadă Churchill și Orwell devine cu atât mai demnă de urmat. Exponenți ai spiritului britanic, vizionari și entuziaști, ei au luptat pentru libertatea individului și pentru democrație, punându-și amprenta pentru totdeauna asupra culturii noastre și a felului în care este înțeleasă viața cetății.

Thomas E. Ricks, laureat al Premiului Pulitzer, ne demonstrează că valoarea de simbol a celor doi oameni extraordinari rămâne la fel de importantă astăzi ca și odinioară. Churchill și Orwell au avut opinii politice divergente, dar ambii au ridicat libertatea la rangul suprem. Și totuși, la sfârșitul anilor ’30, nu mulți le împărtășeau convingerile: democrația avea prea puțini susținători, iar pretutindeni în lume fascismul și comunismul cucereau tot mai mult teren.

Churchill și Orwell au fost vocile necesare ale epocii lor, înfruntându-i cu îndrăzneală pe dușmanii libertății și împotrivindu-se tuturor formelor de guvernământ care neagă drepturile fundamentale ale omului. Lui Churchill i se datorează în mare măsură prăbușirea lui Hitler, iar modul în care Orwell a criticat autoritarismul în „1984” și „Ferma animalelor” a stabilit mizele Războiului Rece și are ecou până în zilele noastre.

Medeea şi copiii ei, apărut în 1996, este al doilea roman al Ludmilei Uliţkaia, tradus până acum în peste douăzeci şi cinci de limbi. În 1997 a fost distins în Italia cu Premiul Penne, iar în anul 2009 a fost nominalizat pe lista scurtă la Booker Prize.

Reeditând parcă întemeierea coloniilor antice în Crimeea, familia Sinopli, alături de alte familii de greci, armeni sau evrei, s-a stabilit printre tătari în oraşul Feodosia în secolul al XIX-lea. De atunci, de-a lungul mai multor generaţii, evenimentele care au zguduit Rusia i-au purtat pe descendenţii ei care încotro, de la Moscova până la Tbilisi sau Taşkent. Odată cu relativa domolire a istoriei însă, în sezonul estival, cei plecaţi încep să fie atraşi înapoi şi, împreună cu copiii lor, se întorc an de an să-şi petreacă vacanţa în casa primitoare a bătrânei Medeea, singura rămasă în locurile de baştină. Sub soarele de vară, ca un ecou al pasiunilor ce-au bântuit dintotdeauna numeroasa familie, între tineri se înnoadă şi se deznoadă năvalnice iubiri, cu derizoriul lor inevitabil şi tragicul lor de neînţeles. Medeea, femeie fără copii, îi urmăreşte discret pe tot mai numeroşii urmaşi ai părinţilor şi bunicilor ei, amintindu-şi totodată întâmplările petrecute în familia Sinopli în lunga ei istorie. Le înţelege vieţile complicate şi îi compătimeşte în sinea ei, dar îi acceptă senină pe toţi, aşa cum sunt, cu bunele şi relele lor, pentru a-i vedea adunaţi laolaltă.

„O carte la fel de fascinantă şi doldora de poveşti ca amintirile depănate la gura sobei de o bătrână plină de har; un mozaic labirintic de reminiscenţe din istoria unei epoci.“ (Kirkus Reviews)

„În tribulaţiile propriei familii, Medeea urmăreşte întregul spectru al moravurilor vremii ei, păstrându-şi toleranţa faţă de tot ce este omenesc. De aici, caracterul profund uman al romanului, perspectiva vibrantă, mustind de viaţă şi punctată de scene pline de umor, asupra destinului sub care cad oamenii şi a felului în care ei răspund provocărilor lui.“ (Jerusalem Post)

„Ludmila Uliţkaia captează cu mare talent farmecul unui loc unde se învălmăşesc destine, farmecul unui peisaj şi, mai presus de toate, magia eroinei sale, Medeea.“ (Christa Wolf)

Primul transport oficial care aducea evrei la Auschwitz nu a fost format din luptători ai rezistenței sau din prizonieri de război, nici măcar din bărbați, ci din fete care au părăsit Slovacia crezând că vor lucra pentru stat vreme de câteva luni. În ziua de 25 martie 1942, aproape o mie de tinere evreice au urcat în trenul ce avea să le ducă într-o lume căreia multe dintre ele nu îi vor supraviețui. Pornind de la mărturiile supraviețuitoarelor și de la o cercetare minuțioasă a documentelor perioadei, Heather Dune Macadam reușește să spună extraordinara poveste a eroismului și a rezistenței de care aceste tinere au dat dovadă în lagărul morții. Este o poveste impresionantă, pe care ar trebui s-o aflăm cu toții.

„O carte înfiorătoare… Această istorie detaliată și pro­fund personală ne dezvăluie o tragedie umană greu de înțeles.“ — Publishers Weekly

„O contribuție importantă la literatura Holocaustului și la istoria femeii.“ — Daily Express

„Cartea reconstituie foarte bine contextul istoric al deportărilor din Slovacia, viața comunităților evreiești de dinaintea războiului, înăsprirea persecuțiilor și inocența familiilor ce-și pregăteau fiicele pentru deportare. La fel de răscolitoare este tristețea puținelor supraviețuitoare care s-au întors acasă, unde și-au găsit părinții morți, magazinele distruse, casele și bunurile luate de vecini… Primul transport la Auschwitz era alcătuit din fete, care, trei ani și jumătate mai târziu, au revenit acasă femei: văzuseră, suferiseră și înduraseră prea multe.“ — CAROLINE MOOREHEAD

Cele trei eseuri cuprinse în acest al doilea volum din „Parerga et paralipomena” (1851) – culegere târzie, apărută la 33 de ani de la publicarea primului volum din „Lumea ca voinţă şi reprezentare” – nu reprezintă o simplă anexă a acestei opere, ci complementul ei necesar, care a pregătit succesul fulgerător şi recunoaşterea generală a gândirii lui Schopenhauer din ultimul deceniu de viaţă.

Primul dintre aceste eseuri, „Despre filozofia de universitate“, conţine o analiză, extrem de actuală şi astăzi, a mecanismelor pătrunderii și impunerii ideologiei oficiale în mediul academic, cu consecințe mergând de la bizarerie și ridicol până la trădarea adevărului, la anihilarea spiritului critic și la compromiterea formării intelectuale a tinerei generații. Cel de al doilea eseu, „Despre inten­ţionalitatea vizibilă din destinul individului“, merge pe urmele eforturilor vechilor greci de explicitare a forţelor invizibile care determină evenimentele vieţii individuale. O sută de ani mai târziu, C.G. Jung va elabora noțiunea de „sincronicitate“ pornind de la concepția dezvoltată aici de Schopenhauer. În ultima scriere din volum, „Eseu despre vederea de spirite și altele conexe“, îl regăsim pe Schopenhauer confruntat cu o serie de mărturii privitoare la așa-numitele fenomene oculte, cărora le propune o explicaţie unică. Demersul său reușește atât să conserve premisele kantiene ale dualității fenomen–lucru în sine, cât și să aducă o dovadă supli­mentară în favoarea propriei teorii a voinței, care va constitui una din sursele de inspiraţie ale psihanalizei freudiene.

Carte câștigătoare a Premiului European pentru Eseu 2020

„În eseul său, Alessandro Baricco încearcă să înțeleagă profunda transformare digitală prin care trecem astăzi, subliniind că aceasta nu este doar consecința unei revoluții tehnologice și a utilizării de noi instrumente, ci și rezultatul unei «insurecții mentale». Într-o încercare de a înțelege această mutație profundă, el identifică evenimentele fondatoare care au modelat atitudinile și stilurile de viață contemporane, specifice sistemului digital. Cu stilul său inconfundabil, îmbinând perspicacitatea filozofică și umorul, el explorează istoria noii civilizații intitulate THE GAME, care a pornit de la jocurile video.“ — Din motivația juriului Prix Européen de l’Essai, 2020

„Autorul joacă aici rolul de istoriograf, de antropolog, de cartograf chiar, pornit într-o aventură de reconstrucție și cercetare de dimensiuni de-a dreptul istovitoare, scoțând la iveală perspective de o strălucire rară.“ — Wired (Italia)

„Oare mai-marii industriei Big Tech ne recalibrează creierul? Știu ei cu exactitate cum s-o facă sau care va fi rezultatul final? Și cine oare ne poate călăuzi prin acest teritoriu, cu amestecul potrivit de ironie și încredere, încântare și groază, emițând intuiții subtile și șocante pagină după pagină? Răspunsurile sunt, pe rând: fără doar și poate; mai mult ca sigur nu; Alessandro Barrico.“ — The New Yorker

„M-am hotărât să scriu un fel de Barbarii 2 acum mai multă vreme. Mă fascina în continuare povestea asta și încercam să-mi dau seama dacă revoluția digitală o să ne distrugă sau mai știu eu ce. Mai mult decât atât, se întâmplaseră o groază de lucruri între timp, tabloul era de-acum mai clar. În 2006, când am scris Barbarii, părea că înaintez cu luminile stinse. Nici iPhone nu exista, nici YouPorn, nici măcar Twitter, la naiba. În concluzie, se cerea o aducere la zi.“ — ALESSANDRO BARICCO, La Repubblica