Cărţi

Poţi să faci multe lucruri în România, dar să te plictiseşti, sub nici o formă. Suntem o ţară veselă, chiar dacă pe teritoriul ei trăiesc şi oameni trişti. Cele unsprezece povestiri din Garoafe la bordel exact pe asta pun reflectorul, pe felul în care sursele de amuzament se pot ivi de oriunde. Radu Paraschivescu cotrobăie prin rafturile şi sertarele României de azi şi de ieri, după care creează păţanii menite să smulgă hohote sau măcar să provoace surâsuri. Unele par aşezate la frontiera plauzibilului, altele sunt situaţii de viaţă curentă trecute prin filtrul literaturii. Decorul se schimbă ca în caleidoscoapele copilăriei. Te trezeşti la un seminar despre cuplarea la cerinţele UE în agricultură, în platoul unei emisiuni TV unde lucrurile o iau razna pe nepusă masă sau la o discuţie între şefii de galerii pentru reducerea violenţei în tribune. Eşti părtaş la o farsă cazonă care aminteşte de anii 1980, le ţii companie bucureştenilor când primesc un înalt oaspete american sau asişti la un paradox pe sol străin: invazia individuală. Te miri de coincidenţele din viaţa unui bărbat care îşi duce zilele sub amprenta unei cifre anume, te freci la ochi când vezi ce face ratingul din viaţa omului şi descoperi până unde poate merge spiritul de iniţiativă al studentului român. Totul în registrul poantei, al parodiei, al bunei dispoziţii.

Nimeni nu mai are încredere în nimeni, nimeni nu mai este alături de nimeni, o asociere este o utopie, un gest de sprijin al cuiva sau a ceva, aproape de neimaginat. Suntem singuri, cu desăvârșire singuri, nu doar în istorie, ca popor, ci și în eternitate, ca oameni. De aceea, în toată devenirea noastră am reușit numai lucrurile care puteau fi făcute de unul singur (poezia, de exemplu) și am fost jalnici sau pur și simplu inexistenți în domeniile în care ar fi fost nevoie de cea mai elementară asociere sau solidarizare.

Tot ce se întâmplă și felul incredibil, ușor suspect, în care se întâmplă par a spune că toată durerea, toată suferința unei jumătăți de secol a fost fără sens. Ceea ce nu pot accepta. Există în mine o convingere subterană, ascunsă, nemărturisită pentru că nu știu cum ar putea fi formulată inteligibil, care îmi spune că nici o suferință nu poate fi zadarnică și că țările care ies acum din întuneric și teroare nu pot, nu trebuie să-și dorească pur și simplu să devină asemenea celor ce nu au fost acolo, că societățile care se inventează acum trebuie să adauge libertății și bunăstării statelor apusene și picăturile de umanitate distilate din suferința pe care au îndurat-o.

Pentru că cel mai greu dintre toate enormele eforturi la care este supus spiritul creator, într-o lume și într-un timp ca acesta, este acela de a privi cu neînduplecare tot răul, toată urâțenia din jur, găsind în același timp puterea de a descoperi urmele de frumusețe și bine capabile să păstreze vie iubirea care mișcă soarele și celelalte cuvinte.

„Cultura, în sensul tradițional al cuvântului, e în prezent pe cale să dispară.“ (MARIO VARGAS LLOSA)

Banalizarea artelor și a literaturii, triumful presei de scandal și frivolitatea politicii sunt simptome ale unui rău mult mai mare care chinuie societatea actuală: sacralizarea divertismentului drept valoare supremă și scop ultim al existenței noastre. Dacă în trecut cultura era o busolă, o călăuză și un fel de conștiință care ne împiedica să întoarcem spatele realității, astăzi, în epoca falșilor idoli și a postculturii, întâietatea spectacolului și a superficialității a devenit regula care face ca orice conștiință morală, intelectuală și politică să adoarmă, orbită și anihilată dimpreună cu libertatea noastră.

Scriitorul și consilierul politic Giuliano da Empoli a avut șansa să acceadă la cele mai înalte niveluri ale puterii. Un privilegiu care nu i-a adus decât concluzii amare: trăim un moment de cotitură al civilizației fondate pe domnia legii, modelul democratic este subminat, președinții aleși se transformă în dictatori, magnații din Silicon Valley se erijează în guru și lideri ai unei noi (dez)ordini, un haos supervizat de Inteligența Artificială.

„În Vremea prădătorilor, totul este adevărat și nebunesc în același timp.“ — Paris Match

„Un portret neliniștitor al noii lumi a haosului. Cei slabi de înger să nu-l citească!“ — L’Opinion

„O analiză lucidă a modului în care elitele occidentale au predat cheile cetății noilor «conchistadori tech».“ — Les Échos

„O relatare magistrală.“ — L’Express

„O carte sumbră, dar strălucită.“ — La Tribune Dimanche

În 2021, concursurile „Vreau să fiu ilustrator la Humanitas Junior!“ şi „Vreau să fiu povestitor la Humanitas Junior!“ au ajuns la ediţia a doua, iar numărul participanţilor ne-a depăşit cele mai optimiste previziuni, semn că talentul şi imaginaţia copiilor nu aşteaptă decât prilejul să se exprime. Iar noi ne-am bucurat să li-l oferim printr-o nouă carte de povestiri semnată şi ilustrată de douăzeci dintre juniorii talentaţi care s-au înscris la cele două concursuri.

Victoria moldovenilor de la Codrii Cosminului stă la loc de cinste în paginile manualelor de școală. Azi știm cu toții cum țăranii din oastea lui Ștefan cel Mare au tăiat copacii și i-au doborât asupra armatei de cavaleri în armuri grele a regelui Ioan Albert. Cum apoi locul a fost arat cu trufașii nobili poloni prinși în jug. Încă o victorie a marelui voievod asupra unui vecin mai mare și mai puternic!

Texte de Ana Blandiana, Lidia Bodea, Gigi Căciuleanu, Denisa Comănescu, Marius Chivu, Cătălina Dumitrescu, Mihai Frățilă, Simona Kessler, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Germina Nagâț, Radu Paraschivescu, Alina Pavelescu, Tania Radu, Vlad Stroescu

„Ultimele cercetări în domeniu arată că principala trăsătură a pisicii e arta de-a suscita simpatie comportându-se antipatic. Performanța nu e la îndemâna oricui, să fim sinceri. Când un om face lucruri nesuferite, el devine – în mod logic – nesuferit. Când o pisică face lucruri nesuferite, ea devine – în mod ilogic – obiect al adoraţiei. Supremaţia felină e violentă, netă şi implacabilă. Pisica nu se simte datoare să câştige dragostea omului prin fapte bune. Şi, în fond, de ce-ar face-o? Omul i-a dovedit deja că-i apreciază la fel de mult năzbâtiile. Dacă un copil dărâmă un ghiveci cu mingea şi intră cu pantofii înnoroiaţi în sufragerie, riscă o scatoalcă sau măcar o vorbă de reproş. Dacă pisica sfâşie perdeaua, franjurează fotoliile abia cumpărate, scămoşează covorul cozonăcindu-l cu ghearele şi îşi face nevoile în papucii de casă, o luăm în braţe şi-o consolăm pentru pocinogul pe care ni l-a pricinuit.

Cotizanţii acestui volum felinofil au profesii, vârste şi experienţe de viaţă diferite. Şi se bucură împreună – dacă bucurie o fi asta – de foloasele şi ponoasele notorietăţii. Unul e coregraf, altul agent literar. Unul e filozof, altul prozator. Unul e faţă bisericească, altul critic literar. Unul e poet, altul director de editură. Unul e psihiatru, altul se ocupă de Securitate. Umbrela sub care încap cu toţii e din blană şi are coadă, oricât de suprarealistă ar părea imaginea. În prezenţa pisicii, ei îşi leapădă haina profesiei şi, odată cu ea, sobrietatea posturii publice. Apelativele de curtoazie se topesc, protocolul se destramă şi colocatarii felinelor rămân Otilia, Gigi, Gabriel, Denisa, Marius, Germina, Dan C., Cătălina, Mihai, Simona, Vlad, Tania, Lidia, Alina, Radu etc.“ — RADU PARASCHIVESCU

Cu un interviu realizat de Claudia Nedelcu-Duca și Gabriela Tabacu

„Cartea are caracterul unei biografii profesionale, dar nu corespunde fără rest genului memorialistic; așa cum e mai complexă literar decât un simplu interviu. Nu e nici istoria romanțată a unei vieți de arhitect, pentru că se referă mai ales la viața profesională, menținându-se sobră și precisă chiar și atunci când devine mai lirică; dar nu are deloc caracterul neutru al unui text științific – din contra, e dinamică, colorată, directă și pe alocuri colocvială...“ — ANA MARIA ZAHARIADE

„Cuvintele de ordine care au însoțit această lungă conversație au fost arhitectură și libertate, cu diverse corolare adesea frapante. În jurul lor s-a scris povestea noastră, consemnând o viață trăită la cote uimitoare, uneori de-a dreptul neverosimile.

Fiindcă trebuie spus aici că domnul profesor Belea este unul din puținii arhitecți ai ultimei sute de ani care au avut șansa să se așeze pe o cale aparte în profesie, apoi știința și forța să o urmeze fără abatere, până la ultimele consecințe, realizând sau participând la realizarea unor proiecte deosebit de însemnate pentru București, de natură să comute orașul pe alte coordonate arhitecturale și culturale, încă de la sfârșitul anilor ʹ50 și până astăzi.“ — GABRIELA TABACU

Romeo Ștefan Belea este unul dintre acei arhitecți care au izbutit să își păstreze simțul proporției nu doar la planșetă, ci și în biografie. Născut la Tulcea, format la Craiova și instruit profesional la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“, el ilustrează modelul omului care nu-și pierde măsura în fața succesului, pentru că nu confundă vocația cu zgomotul.

Doctor în arhitectură, profesor timp de zeci de ani și proiectant al unor clădiri devenite repere – Sala Palatului, Hotel InterContinental, Teatrul Național din București, alte spații culturale, administrative și sportive –, Belea a rămas mereu constant cu sine: calm, precis, eficient, așezat sub aripa unui umor absolut stenic, chiar și în cele mai grele împrejurări. Evitând excesele inutile, arhitectura sa nu caută să epateze, ci să îmbogățească locuri, întregind contexte și funcționând formator.

Este genul de profesionist care nu își face din notorietate un scop, ci mai curând, din coerență, o regulă. Fără patetism, fără emfază, doar cu un respect funciar pentru lucrul bine făcut și cu o solidă practică de proiectare.

Membru corespondent activ al Academiei Române, arhitectul Romeo Belea continuă să lucreze la vârsta la care alții se retrag. Poate și pentru că se bucură încă de o formidabilă energie a spiritului și de o gândire integratoare care poate „pune puncte pe i“ acolo unde nimeni nu a înțeles că e nevoie.

„Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au fost copii ai timpului lor la fel de mult ca politicienii sau intelectualii de frunte. Dar despre BOR se știu foarte puține lucruri. Fără deschiderea completă a arhivelor bisericești pentru toți istoricii și fără reliberalizarea arhivelor de stat, trecutul BOR va continua să fie o problemă spinoasă în istoria României. Ca și armata, serviciile secrete sau academia, Biserica se ferește de orice dezbatere în privința propriului trecut, și mai cu seamă în privința acelui trecut care o face contemporană cu patru regimuri politice dictatoriale: carlist, legionar, antonescian, comunist.

Ca istoric, am ales, firește, o abordare istoriografică mai degrabă decât teologică și am urmărit Biserica Ortodoxă Română în contextul dezvoltării statului român și a societății românești de la 1918 încoace. E o carte care se referă la BOR ca instituție, care urmărește detaliile împletirii dintre BOR și politică și înfățișează luptele pentru putere din Biserică. Accentul cade în aceste pagini pe relașia Biserică–stat–națiune, pe analiza acestei legături care continuă să exercite o influență însemnată asupra țării și a cetățenilor săi.“ — OLIVER JENS SCHMITT

Faceți cunoștință cu Jojo, cel mai năzdrăvan pisoi din câți ați întâlnit! Îi plac trenulețele de jucărie, se dă în vânt după plăcinta cu mere a bunicii și e mare cititor de cărți de povești. În ultima vreme însă, el are de furcă cu un ditamai monstrul de culoare verde, pe care – ciudat lucru! – nu-l vede nimeni în afară de el. Cum se poate una ca asta? Deschideți cartea și descoperiți cum reușește Jojo să afle secretul fioroasei creaturi și s-o îmblânzească. Bineînțeles, împreună cu mama și tata.

„O carte frumoasă pentru întreaga familie. Spaimele copiilor pot părea imense, dar această poveste minunată îi va învăța pe cei mici să le îmblânzească. Dincolo de ilustrațiile amuzante și de povestea simpatică e un mesaj profund: copiii au nebănuite resurse interioare ca să facă față emoțiilor puternice, iar părinții îi pot ajuta prin joc și empatie.“ (LAWRENCE J. COHEN, doctor în psihologie)

 

Ilustrații de Oana Gîrneţ

După ce scapă cu viaţă din întâlnirea cu un jaguar în jungla de pe malul fluviului Paraguay, Alexandru N. Stermin, ale cărui aventuri le-aţi citit în cartea Cum am devenit vrăjitor, află de la un şef de trib o poveste nemaiauzită.

Departe, în inima unei păduri, trăiau nişte oameni ca la începuturile lumii: îngemănaţi cu natura, în stare să-i citească semnele, să-i înţeleagă minunile şi să-i culeagă roadele. Când, din nesăbuinţa lor, darurile naturii s-au isprăvit, iar zeul Haipucu n-a mai putut să-i ajute, patru copii curajoşi au pornit pe căi neumblate ca să-şi scape semenii de la pieire. La capătul drumului lor plin de peripeţii şi descoperiri, ei au învăţat o lecţie valoroasă: că suntem parte din natură şi natura e parte din noi, şi că viaţa înfloreşte doar când această legătură e strânsă şi trainică. Iar asta este, cu siguranţă, cea mai frumoasă dintre poveştile oamenilor.

ALEXANDRU N. STERMIN (n. 1985, Viştea de Sus, Braşov) este biolog şi explorator. Predă la Facultatea de Biologie şi Geologie a Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj cursuri de anatomia comparată a verte­bratelor, neurobiologie şi evoluţia creierului, etologie, bioetică şi ecologie umană. Este licenţiat în biologie şi teologie, a absolvit un masterat în filozofie şi un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediţii în jungla Americii de Sud şi în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald şi la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea ştiinţei şi conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română, iar în 2017 şi‑a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. I-au urmat Călătorie în jurul omului (2021) şi Căzuţi din junglă: Poveştile unui explorator (2022), Privirea urangutanului (2024), care au devenit bestselleruri Humanitas, şi Cum am devenit vrăjitor. Din carnetul unui explorator (2023, Humnaitas Junior). Scrie articole în revistele Sinteza şi National Geographic. A primit din partea Universităţii Babeş‑­Bolyai Premiul de Excelenţă pentru implicarea culturală şi deschiderea spre comunitate (2021) şi Premiul de Excelenţă în Educaţie (2022).

OANA GÎRNEȚ este artistă vizuală multidisciplinară, care îmbină ilustraţia cu designul grafic şi pictura. Şi-a descoperit pasiunea pentru desen încă din copilărie, urmând apoi Liceul de Artă „Octav Băncilă“ din Iaşi, secţia Grafică. Şi‑a continuat formarea artistică la Coventry University din Marea Britanie, specializarea Arte plastice şi Ilustraţie, şi la Universidad Europea din Madrid, unde a studiat cu o bursă Erasmus. De‑a lungul parcursului său, a participat la proiecte şi expoziţii de grup, explorând mereu noi moduri de a spune poveşti prin imagini. Lucrările sale, realizate manual, îmbină rafinamentul detaliului cu sensibilitatea expresiei. Mai multe despre Oana la oanagirnet.com şi @oanagirnet_illustration.

-

Roman câștigător al Bolșaia Kniga 2021 – Premiul cititorilor

Într-un orășel din Armenia, moare zidarul Simon. A avut o viață lungă, s-a bucurat de respect, dar a fost cunoscut și pentru numeroasele aventuri amoroase. La înmormântare se adună toate femeile pe care le-a iubit cândva: Susanna, prima iubire, fata cu o copilărie bântuită de tenebre, Eliza, modestă, iubitoare, trădată de propriul soț, Sofia, frivolă și plină de viață, dar marcată de suferința numeroaselor sarcini pierdute, Silvia, internată cândva abuziv într-un spital de psihiatrie, fără dreptul de a-și mai vedea copilul... Pentru ele, iubirea lui Simon va fi vraja care le va schimba complet viața. Și să nu uităm de Melania, soția care învață cu timpul să se resemneze cu aventurile lui, dar nu pregetă să pună la cale din când în când câte-un scandal cu țipete și veselă spartă, pentru a-și păstra demnitatea, sau de Sașia Vardanuș, personajul aproape magic, care însoțește ca un fel de cor antic fiecare poveste.

Străbătând secolele, noul ciclu romanesc al lui Eric-Emmanuel Schmitt proiectat în opt volume, poveste de dragoste nemuritoare și amplă panoramă a istoriei umanității, a fost inaugurat de Paradisuri pierdute. În Poarta cerului, al doilea roman al ciclului, Schmitt reînvie complexa și strălucitoarea civilizație mesopotamiană.

Continuându-și călătoria prin istoria omenirii, Noam se trezește dintr-un somn lung  pe malul Nilului, în 1650 î.Chr. și pornește către Memfis, capitala celor două regate ale Egiptului.

De la palatele pline de fast până la Casa Morților, de la cartierele evreilor în robie până la palatul faraonului, Noam descoperă o civilizație incredibilă, care își consemnează faptele pe papirus, venerează Nilul, mumifică morții, inventează lumea de dincolo, ridică temple și piramide care vor sfida timpul.

La adăpostul zidurilor mănăstirilor sau conacelor boierești moldo-valahe, ale cancelariilor maghiare și ale palatelor voievodale s-a desfășurat timp de secole un război nevăzut. Un război neobosit, subtil și crâncen. Războiul pentru origini. De unde venim? Cine a fost aici mai întâi? Cine poate să-și ceară drepturi și întâietate? Războiul acesta este cu atât mai cumplit, cu cât unele cronici și documente, probabil maghiare, preluate și folosite și de unii cronicari români, vorbesc despre venirea cândva, târziu, a românilor ca tâlhari trimiși în ajutor ungurilor contra invadatorilor din estul sălbatic. Oroare, rușine, ofensă, strigă cronicarii și cărturarii români, care nu întârzie să aducă ei înșiși dovezi ale vechimii antice daco-romane și ale continuității românilor în aceste locuri, ca scut contra pretențiilor politice și teritoriale ale vecinilor mai puternici. Dovezi pentru mândria care începea să fie națională.

Volumul de față este o analiză a tuturor acestor surse medievale și moderne, plasate în timp, spațiu și context cultural-politic. Este o scufundare în adâncurile scrisului istoric central- și est-european; Ovidiu Pecican încearcă să ajungă la izvoarele care au iscat toate aceste controverse și lupte istoriografice timp de câteva veacuri.

Istoria evenimentelor care au culminat cu revoluțiile de la 1821 este încâlcită, sinuoasă, țesută din faptele a sute de personaje de tot felul. Radu Oltean izbutește să o spună pe înțeles, în cuvinte și în imagini pline de viață. Așa cum ne-a obișnuit de-a lungul anilor, reconstituirile sale vizuale se bazează, până la detaliu, pe studiul minuțios al cercetărilor istorice și al izvoarelor: texte, artefacte, iconografie de epocă. Din toate acestea ni se developează filmul unor vremuri de un pitoresc sălbatic, un western balcanic în care fiecare scenă ne ține cu sufletul la gură. Figura lui Tudor Vladimirescu s-a înălțat din colbul și noroaiele unei margini de lume așezate la granițele a trei imperii. Europa era măturată de valul pornit din Franța lui Napoleon, care ajunsese să se spargă și în părțile noastre. Valahia Mică fusese devastată ani de zile de turcii lui Pazvante, pașa de Vidin, iar acum muscalii se luptau cu otomanii la Dunăre, în marginile Serbiei și Bulgariei. În aceste lupte a deprins Tudor meseria armelor și așa a ajuns el mai-marele pandurilor olteni. După război a venit vodă Caragea, și odată cu el ciuma, care părea că aduce sfârșitul lumii. După fuga lui, pe tronul Valahiei a urcat ultimul domn din Fanar. Veacul fanariot a luat sfârșit ca din întâmplare. Scânteia care i-a pus în mișcare și pe greci, și pe români a pornit dintr-o încrengătură de intrigi și ambiții. La scara istoriei, 1821 a fost doar primul act al unei înlănțuiri de evenimente și evoluții care a dus, după ani, la intrarea în modernitate și a românilor, și a elenilor. Pentru oamenii de-atunci însă, acel an a însemnat un șir de suferințe cumplite și de vise frânte. Ridicând oastea pandurilor, Tudor s-a visat pentru puțină vreme domn pământean al Țării Românești. Sfârșitul tragic l-a transformat în mit național. Cartea lui Radu Oltean ni-l aduce în fața ochilor viu – pe el și lumea în care a trăit.

„Această carte, rodul unei cercetări minuțioase, este o reconstituire istorică pe înțelesul tuturor, plină de farmec, cu informații istorice scrupulos verificate și cu imagini sugestive, impecabil documentate, care-l transpun pe cititor într-o epocă extrem de agitată, cu oameni, fapte și întâmplări ieșite din comun. Radu Oltean este nu doar cel mai cunoscut ilustrator al vremurilor de acum, ci și un cercetător pasionat al istoriei noastre. Atent la detalii și la informațiile din izvoarele narative analizate și, în mare parte, prezentate în cuprinsul lucrării sale, el reușește să reconstituie cât mai bine cu putință epoca în care a trăit Tudor Vladimirescu: ultimul sfert al veacului al xviii-lea și primele decenii ale secolului al xix-lea. Textul accesibil și imaginile splendide îi oferă cititorului o frescă de ansamblu a situației celor două principate românești în răstimpul 1800–1821.“ — CLAUDIU NEAGOE

 

În multe colţuri de rai se ascund sâmburii iadului. Un asemenea colţ este Saint-Cirq-Lapopie, o aşezare atârnată deasupra râului Lot şi onorată cândva de prezenţa unui mare poet. Numai că farmecul sub care cad turiştii de cum pun piciorul în acest loc începe să se fisureze când coaja aparenţelor crapă şi afişul pitoresc se vede străpuns de nelinişti, întrebări şi secrete de demult. Ce ascund unul sau altul dintre localnici? Ce întâmplări le-au marcat trecutul şi revin ca să le bântuie prezentul? Şi mai ales ce legătură este între vieţile lor prinse în vârtej şi Pont Valentré din Cahors, ridicat cu peste şapte sute de ani în urmă în oraşul străbătut cândva de muschetarii lui Dumas? Se spune, de altfel, că fiecare pod are blestemul lui. Pentru unii, enunţul e un clişeu sau un cârlig de marketing. Pentru alţii, de exemplu pentru o cercetătoare septuagenară, un prilej de analiză amănunţită. Să fie oare adevărat că Pont Valentré stă sub un blestem iscat din încălcarea pactului cu diavolul? Şi să fie cu putinţă ca un justiţiar din umbră să plivească buruienile umane din Saint-Cirq-Lapopie, manevrat de o confrerie cu un nume straniu?

Podul Diavolului este o aventură rural-urbană cu viraje, mistere şi surprize. În acelaşi timp, romanul lui Radu Paraschivescu îl plimbă pe cititor prin culorile şi aromele din Périgord, indiferent dacă e vorba de o peşteră preistorică, un restaurant Michelin, o cetate străveche sau conacul unui baron ciudat, care îşi ia paharele de acasă când trebuie să bea ceva în oraş.

Versiune definitivă editată de Mirjam Pressler și autorizată de ANNE FRANK FONDS  •  Ediție aniversară, 75 de ani

Traducere și note de Gheorghe Nicolaescu

Anne Frank este un nume familiar chiar și pentru cei care nu au citit Jurnalul. Îl poartă străzi, școli de pe toate meridianele. Îl poartă mult vizitatul muzeu din Amsterdam și fundația care l-a organizat în imobilul unde se afla Anexa secretă. Anne Frank și jurnalul ei figurează pe mai toate listele de excelență ale veacului XX privitoare la personalități și la cărți – Cei mai importanți oameni ai secolului, Cele mai bune cărți publicate în secolul XX, Operele literare definitorii pentru același secol, ca să numim doar câteva din multele topuri stabilite de specialiști, de ziariști ori chiar de marele public. Din 1947, când s-a publicat pentru prima oară în Țările de Jos, Jurnalul Annei Frank a fost tradus în peste 70 de limbi. S-a vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare. La celebritatea Jurnalului au contribuit neîndoielnic adaptările sale teatrale și cinematografice, faptul că a devenit materie de studiu în multe școli din lume, că a fost obiectul unor analize subtile, dar și ținta unor vehemente atacuri. Anne Frank a lăsat cea mai frapantă mărturie umană din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, a dat un chip, o voce, un nume milioanelor de victime inocente – fără chip, fără voce, fără nume – ale barbariei naziste. Anne Frank nu e o simplă autoare; împreună cu cartea ei, a devenit un simbol.

Pe copertă: ultima fotografie a Annei Frank, mai 1942, fotograf necunoscut

Vreme de trei secole, mănăstirile închinate Locurilor Sfinte au spus un cuvânt greu în economia, cultura, spiritualitatea și politica Țărilor Române. Dincolo de clișeele sumare ale manualelor, istoria lor ne este puțin cunoscută.

Monografia de față umple, în premieră, un mare gol istoriografic. De ce alegeau domnii și boierii noștri să-și încredințeze ctitoriile unor centre religioase îndepărtate, precum Muntele Athos, Ierusalimul sau Sinaiul? Cum funcționau aceste corporații economice și spirituale, ce averi aveau, cât trimiteau în afară? Ce erori fatale au dus la lunga lor agonie și la sfârșitul lor definitiv?

Întemeiată pe o muncă de documentare de peste un deceniu, în arhive din țară și străinătate, și pe o cercetare de teren exhaustivă, din satele uitate ale Moldovei până în ungherele neștiute ale Orientului ortodox, cartea lui Tudor Dinu nu este doar o amplă reconstituire istorică, ci și o călătorie într-o lume demult apusă, cu frământările și luptele ei pentru credință, bogăție și slavă deșartă.

Mișcarea Legionară este și astăzi o hârtie de turnesol a societății românești, astfel că o nouă cercetare, care ține cont de toate aspectele fenomenului, e binevenită. Istoricul Cristian Manolachi reușește per­formanța unei sinteze cuprinzătoare – de la contextul politic la ideologia mișcării, la bazele ei sociale, organizare, facțiuni și jocuri de putere –, adăugând o serie de întrebări și unghiuri noi de abordare.

Cine au fost anonimii care au luptat în acest război civil ce cuprinsese societatea românească? Cine au fost victimele – evrei, români, oameni politici, studenți, comercianți, liberali sau carliști, țărăniști sau frați legionari din facțiuni adverse? Care a fost reacția autorităților? De ce nu și-a făcut justiția datoria aproape niciodată? Care era climatul opiniei publice? Cum arăta propaganda? Cum arăta frica?

Dincolo de inventarul minuțios al crimelor Legiunii, care întrec în inventivitate macabră orice alt episod violent din istoria politică a României, cum a fost, de fapt, cu putință punerea în funcțiune a mecanismului crimelor? La aproape un secol de la înființarea Mișcării Legionare, ecourile acelei epoci sumbre sunt departe de a se fi stins. Mai mult decât o cercetare istorică, cartea lui Cristian Manolachi este o lecție și un avertisment.

„Investigația lui Cristian Manolachi aduce o contribuţie importantă la elucidarea mecanismelor violenței, restituind și analizând formele pe care aceasta le-a îmbrăcat în viața politică a României interbelice, dar și climatul mental în care s-au născut atitudinile violente care au condus la punerea în act a asasinatelor politice. O cercetare cu atât mai actuală azi, când fenomenul violenței își face din nou loc în societate, sub cele mai diverse aspecte și forme.“ — TOADER NICOARĂ

Ilustrații de Anca Smărăndache

„Când eram mică de tot, chiar mai mică decât voi, dragii mei cititori mici, m-am împrietenit cu o veveriță. Este una dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea, și din ea s-a născut povestea asta. Ca în Prinț și cerșetor, și în cartea mea se face un schimb: aici, o fetiță devine veveriță și trăiește într-o pădure, iar veverița devine un copil ca oricare altul și merge la școală. Vă închipuiți prin câte întâmplări nemaipomenite trec amândouă, și fata, și veverița! Vă invit să le citiți, mai bine zis să le trăiți alături de ele, cu Bukurie!“ — IOANA PÂRVULESCU

În 2022, la invitația Vaticanului, Eric-Emmanuel Schmitt se întoarce la originile marilor credințe monoteiste călătorind în Țara Sfântă, iar Provocarea Ierusalimului – jurnalul acestui pelerinaj la Betleem, Nazaret, Cezareea – consemnează experiența spirituală, întrebările, reflecțiile, senzațiile, uluirea, până la surpriza finală a unei întâlniri incre­dibile cu ceea ce autorul numește „de neînțelesul“. O carte-mărturie, despre o călătorie în spațiu, în timp, dar, mai presus de toate, către sine, scrisă cu ardoare, care transmite un mesaj al compasiunii, al iubirii, al toleranței: „Provocarea pe care Dumnezeu o adresează și credincioșilor, și necredincioșilor depășește ceea ce aceștia își imaginează. Dumnezeu nu le spune: «Ascultați-mă!», ci le strigă: «Ascultați-vă!». La Ierusalim, unde a început totul, nimic nu este încheiat.“

Ilustrații de Marina Puzirenko

Viața lui Martin și a surorii lui, Matilda, se transformă într-o aventură plină de haz din clipa când vine în vizită Oscar, un bătrânel cât se poate de neobișnuit, căruia îi plac atât mult dulciurile, încât copiii l-au poreclit „bunicul de ciocolată“. Totul este cu susul în jos la acest bunic simpatic: dieta lui constă din căsuțe de turtă dulce, torturi de caramel, prăjituri de ciocolată, cuiburi cu nucă, înghețată de vanilie și alte bunătăți, în vreme ce ghiveciul de legume trebuie mâncat cu mare grijă, căci îngrașă! Unde mai pui că bunicul doarme cu capul în jos, lipit cu ghetele de tavan!

În așteptarea faimosului Târg al dulciurilor din Bergen, la care bunicul speră să câștige medalia de aur, cei doi copii, împreună cu bătrânul buclucaș, trec prin peripeții care mai de care mai amuzante și încearcă în același timp să dejoace planurile celor trei surori Paulsen, niște bătrâne acre care strică dinadins dulciurile din cofetăriile orașului, presărând pe ele sare, piper și praf de ghimbir. La toate acestea se adaugă misterul cufărului de pe verandă, un mâner de umbrelă cu inscripții stranii și o urmărire ca-n filme.

O poveste cu parfum de Crăciun, plină de veselie și de ghidușii.

Cel mai tânăr rege al României urcă pe tron într-o vreme în care țărilor din răsăritul Europei li se rezervă „rolul de cobai într-un experiment de un cinism care întrece închipuirea omenească“, cum va spune chiar el. În zilele noastre, mărturia lui despre abdicare e pusă la îndoială de unii, preferându-i-se documente anonime ale regimului comunist instalat la putere prin fraudă, minciună și manipulare.

Este Mihai I un învins? Dacă împlinirea unui destin se măsoară în succese aclamate public și compromisuri de anvergură, atunci acest rege nu e un model de urmat. Dar, dacă statornicia, răbdarea și modestia definesc viața adevărată, atunci ultimul rege al românilor rămâne pentru generațiile viitoare un reper de înțelepciune într-o lume răscolită de fantasmele puterii.

„La ora 9, sună telefonul din birou. Mihai e anunțat să se prezinte în sala tronului, pentru depunerea jurământului. Vocea care-i vorbește i se adresează cu «Majestate». Buimac, are sentimentul că retrăiește o dimineață din copilărie când bona îi spune că e rege, iar el o întreabă dacă, în cazul ăsta, mai are voie să se joace. E un coșmar? E realitate? E copil? A crescut? Iar e rege? Iar e singur? Durează mult? Se îmbracă în grabă încercând să-și ascundă emoțiile și să-și compună, ca de atâtea ori până atunci, în situațiile dificile, o față impenetrabilă. Collect yourself, i-ar șopti Sitta dacă ar fi cu el.“

Fotografia de pe copertã: Regele Mihai în castelul de la Sinaia, 1 aprilie 1946

„La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un Înger al compasiunii și al suferinței irosite care lasă la îndemâna fiecărei națiuni lovite și călcate în picioare de istorie câteva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Națiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund și înalt în civilizația națiunilor lovite.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

MARIO VARGAS LLOSA s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia. Între timp, lucrase în Franţa ca profesor de spaniolă şi jurnalist. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.

La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizația spectacolului (2016).

La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016, 2020), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016, 2020), Mătuşa Julia şi condeierul (2017, 2021), Lituma în Anzi (2017), Oraşul şi câinii (2017), Istoria lui Mayta (2019), Casa Verde (2019), Băieţii şi alte povestiri (2019), Chemarea tribului (2019), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2020), Elogiu mamei vitrege (2020), Povestaşul (2020), Paradisul de după colţ (2021), Vremuri grele (2021), Conversație la Catedrala (2021), Visul celtului (2021).

Absolventa a Facultatii de Medicina din Bucuresti, dr. Mihaela Bilic este de 15 ani medicul nutritionist care vrea sa aduca din nou bucuria si placerea pe mesele romanilor. Autoare a unor carti de succes, vandute in mii de exemplare (Silueta dincolo de mituri, Traiesc, deci ma abtin, Sanatatea are gust), si promotor al multor campanii de educatie nutritionala, Mihaela Bilic si-a propus sa le redea oamenilor increderea in mancare, sa arate ca sanatatea are gust!

Prin intermediul numeroaselor emisiuni tv la care a fost invitata, dar si in cadrul conferintelor si seminariilor pentru publicul larg, sfaturile si recomandarile ei au ajuns in multe case si au ajutat multi romani. De pe pozitia de medic primar diabet si boli de nutritie la care s-a adaugat un masterat de psihonutritie la Paris, Mihaela Bilic ne indeamna sa facem din mancare un prieten si din alimentatia sanatoasa si echilibrata un stil de viata!

În Poarta cerului, al doilea volum al ciclului romanesc Străbătând secolele, poveste de dragoste nemuritoare și amplă panoramă a istoriei umanității, Schmitt reînvie complexa și strălucitoare lume mesopotamiană.

Noam, protagonistul acestei saga începută cu romanul Paradisuri pierdute, o caută pretutindeni pe Noura, iubita lui inaccesibilă, iar pașii îl conduc spre Orient, în vremuri biblice. În zgomotosul oraș Babel, plin de forfotă și aventură, unde un rege tiranic ar face orice pentru a-și vedea împlinit visul nebunesc – un turn care să ajungă la zei –, Noam descoperă, alături de noi prieteni, scrisul, arhitectura, astronomia, și reîntâlnește vechi dușmani.

„Dialogurile sunt fluente, scriitura e vie, aventurile extraordinare. S-o spunem din capul locului – această continuare este uluitoare!“ — Le Figaro

Lecturi, revolte, nostalgii veți găsi în această carte, adică: „reacții de bun-simț față de ofensiva prostiei și a imposturii“, proteste împotriva strâmbătăților aduse de corectitudinea politică în lumea de azi care a luat-o razna, analize lucide asupra unor fenomene ce mar­chează și reconfigurează societatea românească, occidentală ori globală, dar și un „vagabondaj livresc“ a cărui plăcere autorul, rafinat cronicar literar și scriitor, nu și-a refuzat-o. Un volum-mozaic care surprinde iureșul vieții complicate a ultimilor ani, abia trecutele spaime ale izolării pandemice și apăsătoarea atmosferă actuală pe care o generează războiul.