Cărţi

Preocupat de tema ratării, care, în opinia sa, „are relevanța unei cunoașteri de sine“, Angelo Mitchievici o studiază într-o serie de eseuri pornind de la exemple din literatură, filme, bandă desenată. Cum te instalezi în eșec? Cum îți asumi ratarea, cu voluptate, ori blazat sau resentimentar? De la Cioran la Voltaire, de la Mircea Eliade la Mircea Cărtărescu, de la Locul unde nu s-a întâmplat nimic la Marele Gatsby, Deșertul tătarilor, Macbeth, de la decadența gurmandă (din Marea crăpelniță al lui Marco Ferreri) și erotică (din Pasiune fatală al lui Louis Malle) la aventurile lui Corto Maltese și parabola Fiului Risipitor, asistăm la o defilare a (anti)eroilor ficționali care se instalează și persistă în eșec. Evitând orice sistematizare, încercare de pedagogie negativă sau lecție de morală, autorul pornește în mod frecvent de la reflecțiile lui Emil Cioran, cu care împărtășește „atracția inavuabilă față de ratare“ și care deschide seria rataților ficționali cu cei din propria panoplie biografică.

„Cartea lui Angelo Mitchievici este un exerciţiu rafinat şi somptuos de lectură. Un obiect delicat al investigaţiei intelectuale, ratarea, este alcătuit, treptat, dintr-o suită de instantanee: o panoramă nostalgică, ce uneşte artele într-o sinteză de culori şi de parfumuri. Cei ce adoră tihna visării vor descoperi în acest volum memorabil un ghid  al propriilor călătorii. Dincolo de paginile ei se află întinsul fără de capăt al imaginaţiei eliberate.“ — IOAN STANOMIR

Marele premiu pentru roman al Academiei Franceze 2021

Titlul romanului „Stăpânul și cuceritorul meu” provine dintr-un vers al lui Paul Verlaine, dar este greu de imaginat că însuși poetul și pistolul cu care l-a împușcat pe Rimbaud joacă un rol esențial în povestea de dragoste interzisă dintre Tina și Vasco, unde prețioasa casetă cu inima lui Voltaire, furată de la Biblioteca Națională a Franței, devine cadou de aniversare, iar arma lui Verlaine, cumpărată la licitație, alături de un caiet cu sonete și haikuuri ajung probe incriminatoare pe masa judecătorului de instrucție. Eșecul relației amoroase dintre cei doi protagoniști, surprins cu ironie fină de vocea uneori melancolică, alteori tăioasă a naratorului chemat la tribunal să depună mărturie, se declină cu toate culorile pasiunii oarbe, de la gesturile necugetate în frumusețea lor ale îndrăgostirii până la străfulgerările de luciditate din final.

Într-un interviu, François-Henri Désérable declara: „Am trăit cu pasiune o poveste de dragoste, rațiunea s-a predat, a depus armele, iar eu nu am putut scrie altceva pe acest subiect. Mi s-a părut necesar să încerc să reconstitui sentimentele care mă animaseră într-o ficțiune ce se învârte în jurul poeziei.“ Ironia și liricul se întrepătrund într-un elogiu adus cărților și iubirii, chiar și atunci când aceasta ne face să ne pierdem capul.

Una dintre cele mai impresionante imagini din secolul trecut înfățișează doi băieți, doi prinți care merg în urma sicriului mamei lor, în timp ce întreaga lume îi urmărește cuprinsă de tristețe – și de teamă. După ce Diana, Prințesa de Wales, a fost condusă pe ultimul drum, miliarde de oameni s-au întrebat ce era în mintea și în sufletul lor – și cum avea să fie viața lor mai departe.

Aceasta este povestea a ceea ce a urmat pentru Harry.

„Rezervă” este o carte de o onestitate necruțătoare, plină de dezvăluiri, revelații și lecții de viață cu greu învățate despre eterna putere a iubirii de a învinge suferința.

Ediție îngrijită de Marin Diaconu. Idei ale timpului nostru reprezintă un serial de opt episoade publicat de Constantin Noica în România literară între 11 februarie și 8 iulie 1971. „E greu să declami, astăzi, ca stoicii, moraliştii francezi sau exasperaţii contemporani. Trebuie să faci pace; nu trei păci poate, ci pacea. Ideile timpului nostru – de care vom încerca să vorbim – sunt idei care fac treabă tocmai în natura, cultura şi tehnica de care ne îngrijorăm. Şi ce e frumos cu unele idei ale timpului nostru – poate cele mai rodnice – este că nu sunt grandioase şi declamatorii, ca ale pathosului războinic, ci idei discrete şi naive, ţinând de frageda fire a lucrurilor abia născute. E păcat de toate sufletele superior chinuite, nu atât pentru că insultă Viaţa şi alte lucruri mari – căci plătesc pentru asta –, cât pentru că jignesc câteva făpturi mici şi bune.“ — CONSTANTIN NOICA

„Odată ajuns aici, într-un paradis al vacanțelor, încerc să dublez divertismentul cu puțintică cunoaștere, atât cât e posibil pe moment. Provocat de primele imagini întâlnite, am citit zeci şi zeci de pagini despre vulcani, cicloni şi anticicloni, istoria Pământului, formarea norilor etc. Am răsfoit, desigur, şi câteva ghiduri turistice, dar acelea nu fac decât să îţi arate cu degetul «atracţiile», îndemnându-te să fugi îndată către un loc sau altul, fără alte detalii, fără să-ţi explice cum şi de ce arată un anume loc în felul în care arată şi, mai ales, care sunt coordonatele modului de viaţă la care colţul acela de pământ îi predispune pe oameni etc. Or, pe mine, recunosc, asta mă interesează…“ — CĂTĂLIN CIOABĂ

„Florescu povestește fără să încarce narațiunea cu simboluri. Este vorba despre cine are puterea și asupra cui, iar Florescu găsește imagini în care marele se reflectă în mic și scrie scene de mare pregnanță. Și reușește să creioneze portretul unei femei care se remarcă deopotrivă prin mândrie, curaj și încăpățânare. O femeie a cărei viață este, așa cum se spune adesea, o călătorie amețitoare.“ — Spiegel

Londra, 2004. Frankie a ajuns jurnalistă la o publicație importantă, dar nu a dus o viață ușoară, chiar dacă provine dintr-o familie de vază. Orfană de mamă, a fost crescută de bunica sa, Violet, care a iubit-o mult, obsesiv, deși a trădat-o. Nu s-au văzut de zece ani, iar ruptura dintre ele pare să se adâncească odată cu trecerea vremii. Când se reîntâlnesc în împrejurări surprinzătoare, Frankie își dă seama că memoria bătrânei e profund tulburată, și totuși un secret întunecat din trecutul acesteia e pe cale să iasă la iveală – o taină bine păzită din timpul războiului, care ar putea avea un efect devastator chiar asupra vieții lui Frankie.

Somerset, 1940. Violet, în vârstă de șaptesprezece ani, nu se poate împăca deloc cu destinul pe care temuta sa mamă vrea să i-l traseze. După ce își pierde într-un bombardament verișoara mult iubită, fuge pentru a se înrola în Armata Terestră a Femeilor. Nu-și dorește decât să lase durerea în urmă, și, în plus, acesta i se pare singurul mod de a fi de ajutor la efortul de război. Pe lângă teroarea raidurilor aeriene și munca grea în livezile de la Winterbourne, Violet și camaradele sale au de luptat cu un dușman perfid, puternic, aflat nebănuit de aproape.

În topul The Times și Finacial Times al celor mai bune cărți din 2018

Astăzi, nevoia de identitate dirijează politica mondială. Populismul anti-imigranți, ascensiunea islamului politizat, disputele tot mai aprinse pe teme ideologice și identitare și revenirea naționalismului alb – toate acestea reprezintă provocări serioase la adresa democrației liberale. În plus, nu puțini sunt cei care aleg să se definească în termeni identitari restrictivi precum națiunea, religia, secta, rasa sau etnia.

Identitate este o carte extraordinar de actuală și necesară. Francis Fukuyama urmărește dezvoltarea ideii de identitate de la Platon, Locke, Rousseau până la curentul feminist și politica de gen contemporană. Scris incisiv, cu luciditate și talent, volumul nu oferă doar o foarte pertinentă analiză a lumii în care trăim, ci emite totodată un avertisment: dacă nu izbutim să identificăm un înțeles universal al demnității umane, ne vom condamna singuri la conflicte fără de sfârșit.

„Un semnal de alarmă cu privire la vremurile periculoase în care trăim.“ — The Standard

„O regulă esențială pentru un intelectual este aceea că celebritatea anulează calitatea. Francis Fukuyama e o excepție remarcabilă de la această regulă.“ — The Economist

„Fukuyama scrie atât de clar și concis; este o plăcere să-l citești.“  — The Times

„Avem nevoie de mai mulţi gânditori cu înțelepciunea și inteligența lui Fukuyama.“ — The New York Times Book Review

Bestseller New York Times  •  Cea mai bună carte a verii 2021 în New York Post  •  Roman ales de Good Morning America pentru Book Club  •  Cea mai bună carte de ficțiune istorică în She Reads  •  În curs de traducere în 15 țări

Un spațiu emblematic – The New York Public Library, Biblioteca Publică din New York – și o serie de cărți rare furate conturează cadrul și intriga bestsellerului Fionei Davis. Elucidarea misterului va aduce față în față două femei din generații diferite, de la începutul și sfârșitul secolului XX, care se luptă pentru propriile idealuri și care aleg să le urmeze, indiferent de prețul pe care trebuie să-l plătească.

În clipa în care Sadie Donovan devine curator pentru Colecția Berg a Bibliotecii Publice din New York, viața ei este în derivă. Ușor excentrica Sadie, divorțată și căutând să se regăsească, abia dacă apucă să se bucure de promovarea primită pe neașteptate, deoarece, unul după altul, exponatele care urmau să se afle în centrul expoziției pregătite de ea încep să dispară. Pentru Sadie, căutarea făptașului se transformă într-o călătorie interioară, a descoperirii de sine, o confruntare cu un trecut plin de secrete – unele ascunse bine în istoria familiei – și o formă de asumare a propriei puteri, sfidând obstacolele pe care le are de înfruntat.

„Un roman efervescent, în care tensiunea nu este aplanată de descrieri inutile sau de dezvoltări nefirești ale poveștii, iar stilistica este eficientă. O poveste trainică, precum cei doi lei de piatră care străjuiesc Biblioteca Publică din New York.“  — Kirkus Reviews

„Fiona Davis prinde cu măiestrie timpul și spațiul într-o poveste plină de mister și provocări  – într-un Manhattan pe care îl recunoaștem, dar care, în același timp, ne scapă printre degete.“ — BookTrib

„Personajele și povestea sunt sclipitoare, dar adevăratul personaj al cărții este biblioteca, pe care Fiona Davis o descrie splendid.“ — Publishers Weekly

Roman câștigător al Premiului Akutagawa  •  În SUA, una dintre cele mai bune cărți ale anului 2021 la National Public Radio și în Marie Claire  •  Cea mai bună carte a verii, în 2021, în Oprah Daily, Elle, Chicago Tribune, Vultur, The Herald, International Business Times, Palm Beach Daily News și Refinery29

Cartea unei obsesii tulburătoare, într-un crescendo dramatic, ce capătă treptat tonurile unui roman de suspans, desfășurându-se într-o spirală de sentimente nerostite, de singurătate, de angoasa a două femei captive între dorința de a fi vizibile și nevoia de a fi iubite. Un roman cu doze mari de umor, explorând vulnerabilitatea și dificultatea de a-ți găsi un loc într-o lume în care ești perceput ca diferit.

Personajul căruia i se spune „Femeia cu fustă violet“ este de vârstă incertă, se dă în vânt după brioșele cu cremă de lapte, nu are prieteni și a schimbat o mulțime de slujbe. Probabil că datorită fustei violet, care a ajuns să-i definească identitatea, urmează mereu aceeași rutină. Când iese din casă, vecinii sunt cu ochii pe ea, iar copiii din parc o urmăresc, dornici s-o atragă în jocurile lor. Femeia cu fustă violet are un unic mare talent – să se strecoare lin prin mulțime fără să se atingă de nimeni și fără să se lase doborâtă de nici un trecător. Același talent este pus în valoare și în modul în care știe să navigheze prin viața cotidiană. Și tocmai atunci când oamenii cred că au reușit să-i înțeleagă și să-i anticipeze orice mișcare, un eveniment ieșit din comun rupe sfera predictibilului.

„Captând pulsul modernității literare, Natsuko Imamura nu numai că încearcă să abordeze chestiuni subtile legate de statutul femeii japoneze, dar reușește să își păstreze o voce scriitoricească aparte, menită să ne spună o poveste cu totul inedită. Rezultatul este o carte antrenantă, ușor de citit, care își merită pe deplin locul în  canonul literar japonez.“ — The Japan Society 

„Natsuko Imamura are un talent unic de a zugrăvi personaje neobișnuite. La finalul cărții, am simțit că inima mi se strânge, gândindu-mă cum sentimentul de profundă singurătate al naratoarei alunecă încet în nebunie.“ — Yōko Ogawa

„Savuros de sinistru. Ritmul lui Imamura este la fel de bine dozat ca în cele mai bune romane de suspans, iar scriitura sa are o subtilitate discretă. O poveste despre voyeurism și pericolul de a te proiecta și de a te pierde într-o altă persoană. Un succes răsunător.“ — Kirkus Reviews

„Un roman psihologic de suspans, care are toate ingredientele unui viitor bestseller. O poveste angoasantă despre invidie și vulnerabilitate.“ — Vogue

AUTOARE DISTINSĂ CU KYOTO PRIZE IN ARTS AND PHILOSOPHY, BERGGRUEN PRIZE ȘI HOLBERG PRIZE

„Aristotel, Epicur, Lucrețiu, Cicero, Seneca – cu toții au asumat, în moduri diferite, o agendă terapeutică, socotind că numai cultivând de-a lungul întregii vieți arta argumentării și respectul pentru rațiune putem obține lucrurile bune la care năzuim… Ideea unei filozofii practice și pline de compasiune – cultivată de dragul oamenilor, preocupată de cele mai profunde nevoi și dileme ale lor, în intenția de a-i scăpa de suferință și de a-i ajuta să prospere —, această idee face ca studiul eticii elenistice să fie captivant pentru un filozof interesat de legătura filozofiei cu lumea. Nutresc speranța că această carte, deschizând întreaga tematică a argumentării filozofice terapeutice privitoare la emoțiile și pasiunile din viața oricărui om (iubire, frică, mânie, milă etc.), va aduce roade bogate.“ — MARTHA C. NUSSBAUM

„Deopotrivă înțeleaptă și spirituală, critică și empatică, socratică și nu lipsită de umor, cartea se dovedește un ghid literar extraordinar de atașant. Un bun sfetnic pentru viață.“ — PETER GREEN, New Republic

„Puține cărți din modernitate au contribuit atât de mult precum studiul Marthei C. Nussbaum la revalorizarea filozofiei elenistice. Captivantă și scrisă cu admirabilă elocință, Terapia dorinței ne încântă cu pasaje întregi de o intensitate aproape lirică, fiind un remarcabil tur de forță literar și filozofic.“ — DAVID SEDLEY, Times Literary Supplement

GUZEL IAHINA s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Școlii de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat în anul 2019 Bolșaia Kniga -- Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întâi, Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia și este la rândul său finalist al Premiului Médicis Étranger, în 2021. Cel mai recent roman semnat de Guzel Iahina, Trenul spre Samarkand, apărut în 2021, se inspiră, ca și Zuleiha deschide ochii, din istoria familiei sale – bunicul patern al scriitoarei a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în Turkestan, în 1922. Actualmente este în curs de traducere în peste 20 de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost deja cumpărate de cunoscutul regizor rus Aleksei Efimovici. În total, cărțile lui Guzel Iahina sunt în curs de traducere în peste 40 de țări.

ARTHUR SCHOPENHAUER s-a născut la Danzig pe 22 februarie 1788. Datorită averii moştenite de la tatăl său, a putut duce multă vreme o viaţă lipsită de griji, dedicându-se filozofiei. După studii de medicină şi ştiinţe ale naturii la Göttingen, întrerupte curând, îşi obţine în 1813 titlul de doctor în filozofie la Jena, cu lucrarea Despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente. La sfatul îndrumătorului său de doctorat, filozoful sceptic Gottlob Ernst Schulze, îi citeşte pe Platon şi Kant. În 1811 audiază cursurile lui Fichte la Berlin, fiind mai degrabă dezamăgit. Prin mama sa, Johanna Schopenhauer, scriitoare cunoscută în epocă, tânărul Arthur reuşeşte să-l cunoască personal pe Goethe, care îi va fi o vreme partener de discuţii pe teme de teorie a culorilor. În urma discuţiilor şi a corespondenţei purtate cu Goethe, publică în 1816 scrierea Despre văz şi culori. La începutul anului 1819 apare Lumea ca voinţă şi reprezentare, o carte care cuprinde „o metodă de filozofare experimentată aici pentru prima dată şi care se diferenţiază complet de toate cele folosite până acum". Temperamentul tumultuos al autorului cărţii răzbate şi din lunga corespondenţă cu editorul Brockhaus, ce rămâne un document literar al epocii. Imediat după publicarea cărţii, Schopenhauer pleacă într-o călătorie în Italia, pentru ca, în 1820, să se înscrie ca docent privat la Universitatea din Berlin, profesând doar puţină vreme (dar rămânând înscris formal până în 1831). Concurenţa făţişă pe care încearcă să i-o facă lui Hegel în faţa studenţilor, programându-şi cursul în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră cu acesta, se termină cu o înfrângere: doar un număr de 9 studenţi, în total, sunt interesaţi de prelegerile sale. Hegel va muri de holeră în 1831, iar Schopenhauer părăseşte la rându-i Berlinul de frica bolii, mutându-se la Frankfurt. În 1839, scrierea sa Despre libertatea voinţei este premiată de Academia Norvegiană şi va apărea în 1841 împreună cu o altă scriere, căreia premiul îi fusese însă refuzat, intitulată Despre fundamentul moralei. În 1843 publică, tot la Brockhaus, a doua ediţie din Lumea ca voinţă şi reprezentare, însoţită de adăugiri substanţiale sub forma unui al doilea volum. De-a lungul întregii vieţi, Schopenhauer a ţinut în preajma sa şi un pudel, pe care la fiecare zece ani, când animalul îmbătrânea şi murea, îl înlocuia cu un altul asemănător, ce primea acelaşi nume, Atman (în sanscrită: „suflu vital"), fiind convins că cel în viaţă este o reîntrupare a celorlalţi, că este „ascunsul sâmbure al câinelui", cu o vorbă din Faust-ul lui Goethe. În 1851 apare Parerga şi Paralipomena, împreună cu Aforismele asupra înţelepciunii în viaţă. Acestea îi aduc celebritatea, publicul acordând acum atenţie, retrospectiv, şi cărţii sale de tinereţe. E, totodată, momentul în care Schopenhauer, care se considera întemeietorul unei noi religii, al unei soteriologii de sursă brahmanică şi deci opusă celei iudeo-creştine, se vede înconjurat şi de discipoli. Pe aceştia îi numeşte, fără vreo reţinere, „apostolii" şi „evangheliştii" săi. A fost pe deplin convins de valoarea sistemului său, spunând că „va veni timpul în care cel ce nu va şti ce anume am spus eu cu privire la un anume lucru va fi considerat pur şi simplu un ignorant". Era convins de asemenea că, în viitor, va deveni obiectul unui adevărat cult. Moare de pneumonie la 21 septembrie 1860, la Frankfurt pe Main.

De la începutul și până la sfârșitul vieții, durerea fizică ne însoțește inevitabil. Această trăire universală ia totuși forme derutant de diverse: oameni supuși la mari chinuri pot reacționa cu nepăsare, în vreme ce alții, aparent neafectați, trăiesc suferințe cumplite. Există apoi strania durere a membrului fantomă – poți simți cu acuitate extremă că te doare un picior care ți-a fost amputat. Durerea nu e însă doar un blestem, ci și un dar oferit de selecția naturală pentru a ne avertiza în privința pericolelor care pândesc organismul nostru – cei incapabili să simtă suferința fizică au de regulă o viață scurtă.

În „Durerea”, Alexandru Babeș prezintă sintetic, clar și intuitiv mecanismele neurale responsabile pentru această trăire complexă, istoria descoperirii lor și eforturile continue ale medicilor de a găsi substanțe care să aline suferințele fizice sau să facă posibile intervențiile chirurgicale. La fel ca în precedenta sa carte, Povestea creierului, Alexandru Babeș împletește informația științifică riguroasă cu trimiteri la filozofie, literatură sau artă și cu relatarea unor episoade semnificative dezvăluind evoluția mentalităților și căile nu întotdeauna directe ale progresului cunoașterii.

„Durerea este un subiect pe care, de regulă, preferăm să-l evităm, dar care ne preocupă, ne frământă. Într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, mai devreme sau mai târziu, vom avea de-a face cu durerea. Este o întâlnire de la care nu ne putem sustrage. Durerea e universală, și asta explică faptul că de mai bine de două mii de ani oamenii își pun insistent întrebarea: Ce este, de fapt, durerea? Nu avem încă un răspuns definitiv, dar începe să se contureze, așa cum vom vedea, o nouă înțelegere a acestui concept. Cartea de față își propune să prezinte cum s-a ajuns la această viziune modernă, care au fost personajele care au influențat acest parcurs și cum ne-am luptat cu durerea cu mult înainte chiar de a încerca s-o înțelegem.“ — ALEXANDRU BABEȘ

Fragmentele din jurnalul lui Virgil Ierunca (1949–1951 și 1960) reconstituie atmosfera exilului românesc de la Paris: evoluția unor personalități ca Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Basil Munteanu, încer­cările intelectualilor români de a edita reviste culturale în Occident, conflictele de idei cu stânga domi­nantă în Franța acelor ani, dar și viața de zi cu zi a românilor parizieni. Cartea dezvăluie personalitatea din spatele vocii bine cunoscute ascultătorilor Europei Libere – un spirit pătrunzător și lucid, un om plin de umor și, înainte de toate, o mare conștiință. Volumul e completat cu interviuri apărute în presa postde­cembristă, articole și scrisori primite de autor de la oameni de cultură români.

„Formarea mea, potrivit limbajului curent, este legată de cărţi, de experienţe şi de oameni. Sensul global pe care îl dau existenţei mele este acesta: există un sens. Cărţile care mi-au vorbit mi-au vorbit pentru că adresau în mine o parte care avea nevoie de ele pentru a se manifesta. Experienţele pe care le-am trăit mi-au fost revelate pentru a declanşa în mine acele orizonturi care altminteri, dacă nu ar fi existat, nu mi-ar fi permis punerea în lumină a semnificaţiei care îmi orientează viaţa. Făpturile pe care le-am iubit au fost acelea care au iubit în mine ceea ce, fără iubirea lor, nu ar fi meritat să supravieţuiască. Sunt de aceea recunoscător şi accept integral viaţa care mi-a fost dată. Am văzut ideile şi am cunoscut carnea lor: viaţa merită cu recunoştinţă trăită. Am devenit conştient prin a fi om de cultură.” HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Pe copertă: Zbor, desen de Ștefan Câlția

© Fundaţia Ștefan Câlția

„Flaubert nu a lăsat nici un urmaș literar direct, cu toate că în ultima sută de ani i-au fost intentate numeroase procese de paternitate. Vargas Llosa discerne două feluri de reclamanți: pe de o parte, realiștii și naturaliștii (cărora prea adesea le-a lipsit simțul formei al lui Flaubert) și, pe de altă parte, formaliștii, cum ar fi susținătorii noului roman (al căror interes pentru temă a fost deseori dezamăgitor de mic). S-ar putea oare trage concluzia că Flaubert, ca și Milton, a fost un mare scriitor care a avut o influență nefastă? Poate că da. Dar printre ceilalți urmași ai săi se numără scriitori care pricep foarte bine ceea ce spune și înțeleg îndemnul său de a fi ei înșiși. În fruntea acestora se află Mario Vargas Llosa.“ — JULIAN BARNES

„Trebuie să fii încăpățânat cum a fost Flaubert pentru a fi scriitor, dacă nu ești înzestrat în mod natural cu talent, cum a fost cazul meu. Grație lui Flaubert am rezistat și am devenit scriitor. Datorită lui Flaubert pot spune că talentul, dacă nu îl ai ca dar înnăscut, poate fi obținut prin disciplină, perseverență, răbdare. Când a început să scrie, Flaubert n-avea talent. Dar a muncit enorm și a ajuns să-și construiască talentul pentru a deveni un mare, mare scriitor.“ — MARIO VARGAS LLOSA

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția „Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes“, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cu o atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Într-o lume prea puțin sensibilă la virtuțile filozofării și la vocația intelectualului, Meditații despre Don Quijote (1914) enunță și analizează principala temă a filozofiei spaniole moderne, aceea pe care intelectualii gene­rației de la 1898 o numiseră „problema Spaniei“. Schița de diagnostic socio-cultural și politic din Meditații capătă forța unei analize cuprinzătoare, în care este inclusă nu numai realitatea spaniolă, ci și cea europeană, lumea occidentală în sens larg, ceea ce face din Ortega primul filozof spaniol al modernismului și unul dintre primii apologeți ai Europei unite. Gândirea orteguiană se vădește un demers înscris în viață, radiografia unei căutări intelectuale înțeleasă ca o filozofie a iubirii. Dragostea este arhitectul divin care coboară în lucruri «pentru ca toate să existe în conexiune», dar mai ales o formă de responsabilitate a intelectualului, care se legitimează în sfera publică prin capacitatea sa de «a clarifica» situații, idei, cauze și consecințe («claritatea – spune Ortega – este politețea filozofului»), și de a extinde granițele cunoașterii. Vedem, astfel, o declarație de implicare a reflecției filozofice în dilemele cetății pe care Ortega y Gasset a onorat-o de-a lungul întregii vieți. Așa cum a onorat datoria de a rămâne neanexat și lucid în relație cu toate avatarurile puterii politice și cu toate convulsiile istoriei spaniole din prima jumătate a secolului trecut.“ — MIANDA CIOBA

Un ghid limpede, actual și esențial pentru a înțelege cea mai revoluționară tehnologie a epocii.

Inteligența artificială nu mai este o promisiune a viitorului, ci o realitate care ne influențează viața. Dar ce înseamnă, de fapt, „inteligența“ unei mașini? Cum a ajuns IA să învețe, să ia decizii și să interacționeze cu noi? Și, mai ales, noi mai avem vreo șansă de a o controla?

Cu o cunoaștere temeinică a informaticii și o experiență de câteva decenii în câmpul descoperirilor științifice legate de inteligența artificială, Nigel Toon ne explică pe înțeles cum funcționează IA, cum diferă de inteligența umană și ce impact are în educație, în sănătate, în afaceri sau în viața privată. Dincolo de istoria domeniului, pe care o expune magistral, autorul demontează mituri, anticipează provocări și propune soluții concrete ca IA să lucreze în favoarea noastră.

„Teama față de mașini este firească. În timpul proiecțiilor-test ale filmului de animație Shrek, mulți copii au fost foarte speriați când au văzut primele versiuni digitale ale personajului feminin principal, prințesa Fiona. Era prea realistă, iar copiii începeau să plângă de îndată ce apărea pe ecran. Fenomenul a fost observat pentru prima dată de Masahiro Mori, profesor de robotică din Japonia, sub forma unui paradox pe care l-a numit «valea ciudățeniei» (uncanny valley). Mori a arătat că, atunci când roboții sau personajele animate sunt făcute să semene puțin cu oamenii, reacția inițială este pozitivă – ni se par simpatici. Însă, pe măsură ce robotul sau animația devin mai realiste, acea senzație pozitivă se poate transforma brusc în neliniște: personajul devine straniu, tulburător. Nu mai vedem un căpcăun care exprimă umanitate, ci un om transformat în căpcăun.“ — NIGEL TOON

NIGEL TOON este o personalitate marcantă în domeniul inteligenței artificiale, frecvent invitat să ia cuvântul la evenimentele din domeniu. A fost distins cu numeroase premii, fiind pe locul 1 în clasamentul „Cele mai influente 100 de persoane care au marcat tehnologia britanică“ al publicației Business Insider și inclus de Financial Times în topul „Cei mai buni 100 de antreprenori din Regatul Unit“. Este lider de afaceri în tehnologie, antreprenor și inginer și are funcția de director executiv în trei companii de procesoare finanțate prin capital de risc, printre care Graphcore, companie pe care a cofondat‑o și care a dezvoltat un nou tip de microprocesor, special conceput pentru inteligența artificială. Înainte, a fost director executiv al unei companii de semiconductori listate la bursă, cu sediul în Silicon Valley. A fost membru în consiliile de administrație și președinte al mai multor companii din domeniul tehnologiei și este în prezent director neexecutiv în consiliul UK Research and Innovation (UKRI), organism public independent din Marea Britanie care direcționează anual peste opt miliarde de lire sterline pentru finanțarea cercetării și a inovației. De asemenea, a fost membru în consiliul economic al prim‑ministrului Marii Britanii. Nigel Toon este deținătorul a trei brevete de invenție.

Ilustrații de Oana Ispir

Ce simte o cămilă când mestecă gumă? Cum de primele fotografii color din lume au fost făcute tocmai în România? Cum vorbește Tagor, copacul umblător? Sunt cele mai neînsemnate lucruri pe care le va afla Sara în timpul aventurii ei prin Muntele cu uși, alături de Rémy și domnul câine. Pentru că lucrurile cu adevărat însemnate se vor afla abia la capătul aventurii: cum să ai răbdare cu părinţii tăi și care este secretul îngrozitor al lui Orbikon, regele din Casa fără sfârșit.

Cărţile nu se pot scrie cu reţetă, dar cartea asta e 50 la sută mister și 50 la sută râs. Și, după ce o citiţi, nu vă va mai fi niciodată-niciodată, frică.  

Celebritatea Cleopatrei se întemeiază mai ales pe legendele exotice ale Renașterii, care au circulat până în epoca modernă, dând naștere unor la fel de celebre reprezentări în pictură, teatru, film. Deși a fost una dintre cele mai puternice femei ale lumii antice, până la noi a ajuns doar povara reputației sale postume – o figură artificială a istoriei culturii.

Istoricul și clasicistul Duane W. Roller scrie o biografie a Cleopatrei VII Theá Philopátor bazată exclusiv pe sursele antice – romane, grecești sau egiptene, inclusiv pe textele reginei care ni s-au păstrat – și pe mărturiile arheologice, despărțind personajul real de mit și redându-i locul cuvenit în istorie. Cu atât mai limpede devine genealogia figurii legendare a Cleopatrei: astfel, de pildă, bine- cunoscutele episoade romantice legate de Cezar sau Marc Antoniu se lămuresc pe deplin ca investiții politice într-un joc extrem de complicat.

Dincolo de ascensiunea și căderea uneia dintre cele mai renumite femei ale istoriei, ni se așterne în fața ochilor o lume fascinantă, exotică, nebănuită astăzi: Egiptul ultimilor Ptolemei.

„Un portret bogat și cuprinzător al Cleopatrei, cu numeroasele ei chipuri: orator remarcabil, medic, savant, general, cârmuitor desăvârșit. Folosind doar izvoare antice, Duane W. Roller destramă vălul de legendă țesut în jurul faimoasei regine. Adevărata Cleopatra iese la iveală în  toată splendoarea ei.“ — MARGARET GEORGE, autoarea bestsellerului The Memoirs of Cleopatra

Ilustraţii de Livia Rusz

De peste un secol, povestea băiatului care refuză să crească înflăcărează imaginaţia a milioane de copii din lumea întreagă.

Recuperată astăzi într-o nouă traducere, semnată de Ana Alfianu, cea mai frumoasă ediţie românească publicată vreodată, cu ilustraţiile inegalabilei Livia Rusz, aşteaptă o nouă generaţie de cititori care să pornească în aventura vieţii lor alături de Peter Pan, Wendy, Tinker Bell şi băieţii pierduţi, spre magicul Tărâm de Nicăieri, unde copilăria îşi trăieşte vârsta de aur.

Sir JAMES MATTHEW BARRIE (1860–1937) a fost un romancier şi dramaturg scoţian, cunoscut mai ales în calitate de creator al celebrului personaj Peter Pan (care apare pentru prima dată în 1902, în romanul său pentru adulţi, The Little White Bird şi ulterior, în piesa de teatru din 1904, Peter Pan, or The Boy Who Wouldn’t Grow Up. Deşi a scris mai multe romane şi piese de teatru de succes, aventurile băieţelului care refuză să crească i-au eclipsat celelalte opere literare. Pentru meritele sale, Barrie a fost făcut baronet de către regele George V şi răsplătit cu Ordinului de Merit. Înainte de moartea sa, şi-a donat drepturile de autor asupra operelor în care apare personajul Peter Pan spitalului pentru copii Great Ormond Street din Londra, care continuă să beneficieze de pe urma lor.

LIVIA RUSZ (1930–2020) a fost unul dintre cele mai importante nume în domeniul ilustrației de carte pentru copii din România. Vreme de peste șaizeci de ani, lucrările sale au încântat publicul de toate vârstele prin originalitatea, dinamismul și umorul lor. Livia Rusz a rămas cunoscută atât ca o entuziastă promotoare a benzilor desenate și a revistelor de gen, cât și pentru minunatele ilustrații la volumele O poveste cu un hobbit, de J.R.R. Tolkien, Cipi, acest pitic uriaș, de Fodor Sándor, Peter Pan și Wendy, de J.M. Barrie, Cântăreţul vrăjitor, de Robert Browning, Basme, de Wilhelm Hauff (volum reeditat în 2018, la Humanitas Junior), și multe altele, care i-au adus o binemeritată faimă în țară și în străinătate. În 1987, în urma presiunilor regimului comunist, Livia Rusz a părăsit România și s-a stabilit în Ungaria, la Budapesta.

Ilustrații de Renata Macoveanu

„În acest roman fascinant, tehnologia și fizica întâlnesc fantezia, iar teoria multiversurilor capătă chip uman prin ochii unui copil de 11 ani, pasionat de programare. Bit este martorul unei realități paralele, născută dintr-un calcul aproape imposibil și un vis îndrăzneț. O poveste plină de mister pentru toți cei care nu încetează să viseze că lumea din jur este mult mai mult decât ceea ce știm.“ — CRISTIAN PRESURĂ

Într-o noapte de decembrie, Bit, un băiat singuratic, curios și pasionat de computere, se trezește în mijlocul orașului în ruină și dogorind de căldură. „Unde sunt?“ se întreabă el, și pornește să descopere adevărul. Îl însoțește Robert, roboțelul lui superinteligent, care ar putea deține răspunsul la multe întrebări.

Pe măsură ce călătorește prin orașul abandonat, Bit se împrietenește cu Ada, o fată isteață, de la care află că omenirea e în colaps și nimeni n-are voie să folosească tehnologia din ordinul unui personaj malefic pe nume Hackerman. Bit pornește în căutarea lui, înfruntă roboți periculoși, rezolvă enigme năucitoare și, în cele din urmă, se confruntă cu un adevăr imposibil, care ar putea schimba tot ceea ce știe despre lume și despre propria familie. Va putea Bit să salveze omenirea și să se întoarcă acasă, sau va rămâne blocat pentru totdeauna într-o realitate alternativă?

Viaţa e mai mult decât scrisul, îmi spun asta practic în fiecare zi, dar, îmi spun şi asta, eu nu pot percepe viaţa decât prin scris, e diformitatea, monstruozitatea mea. De-asta nu pot renunţa la literatură, cum am vrut de-atâtea ori. Leapădă-ţi pielea, e cel mai greu organ al corpului tău, nu vezi cât te gârboveşte? Fără piele ai fi mult mai dezinvolt şi mai fericit, poate-ai putea chiar să zbori.

Da, dar fără piele n-aş putea trăi.

 

 

Pe 23 iunie 1934, în atmosfera sumbră a Moscovei aflată sub teroare, Boris Pasternak primește un telefon în apartamenul său de pe strada Volhonka. Crede, mai întâi, că este o farsă cam nesărată a unui confrate. Dar se înșală. La celălalt capăt al firului este Kremlinul. Stalin cel temut ar dori să discute despre Osip Mandelștam. De răspunsul lui Pasternak pare să depindă soarta poetului exilat în Urali după ce a îndrăznit să-l ia în râs, în versurile sale, pe tiran. Patru ani mai târziu, Madelștam murea într-un lagăr de tranzit din Gulag.

Încercând să reconstituie, într-un amețitor joc al oglinzilor, o convorbire încețoșată de trecerea anilor și de rolul și miza fiecăruia dintre martorii direcți sau indirecți, cea mai recentă carte a lui Kadare devine o meditație asupra responsabilității și adevărului, asupra fragilității și curajului, scrisă de un maestru al nuanțelor și dilemelor etice.

Ediţie de Cristina Cioabă • Prefaţă de Ioana Pârvulescu

2023, ANUL MONICA LOVINESCU

Jurnalul esențial al Monicăi Lovinescu reprezintă o selecție făcută cu mult discernământ și cu mână sigură de Cristina Cioabă, din toate cele șapte jurnale scrise între 1981 și 2002. Ceea ce ni se oferă acum este un concentrat de viață, asemenea esențelor de parfum greu de uitat. Și este, în același timp, un prilej de recitire nu numai a unor însemnări zilnice, ci a întregii noastre istorii din acea perioadă.

„Redus la miez, decojit de redundanțe și de fraze-parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile venețiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzișuri, frumos și curat. Nici o minciună – nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înșine – nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puțini alții, vocația și, mai ales, vitejia lucidității și a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a înșelat, că n-a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor și a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană și în același timp o „deformație“ profesională de jurnalist corect, de om conștient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Pornind de la istorie, mă reîntorc la istorie după o lungă peregrinare prin lumi imaginare. Atunci când m-am lăsat sedus de istoria imaginarului, nu am inclus pentru început şi istoria printre domeniile susceptibile de a fi interpretate tot prin imaginar. M-au preocupat mai întâi ficţiunile cosmice, apoi impresionantul arsenal al «sfârşitului lumii». M-am oprit asupra experimentului comunist, văzut ca mitologie ştiinţifică materializată. Am urmărit gama plăsmuirilor biologice, regulile potrivit cărora sunt inventaţi «oameni diferiţi» sau devin «diferiţi» oameni ca oricare alţii. Aceste drumuri prin imaginar m-au pus în faţa unor permanenţe ale spiritului uman, în faţa, de fapt, a unui adevăr simplu, atât de simplu, încât aproape nu-l mai luăm în seamă: acela că totul trece prin mintea noastră, prin imaginaţia noastră, de la cea mai sumară reprezentare până la cele mai savante alcătuiri. Ce altă sursă ar putea să existe? Iar ceea ce imaginăm nu este niciodată gratuit. Nu există ficţiune lipsită de sens. Până şi pe planetele cele mai îndepărtate proiectăm speranţele, prejudecăţile şi iluziile noastre, ideologiile noastre, preocupările noastre curente.

Cu atât mai mult în istorie, mijloc privilegiat de exprimare a conştiinţei colective. Istoria este şi ea o construcţie intelectuală, nu un dat obiectiv. A sosit momentul să mă aplec asupra ei, încercând să o aliniez la ceea ce mi se pare a fi un sistem global de interpretare. Istoria imaginarului nu poate lăsa în afară imaginarul istoric. Cercul este astfel închis.“ — LUCIAN BOIA

PAULA MCLAIN s-a născut la Fresno, California, în 1965. Abandonată de ambii părinţi, este luată în grijă, alături de cele două surori ale sale, de instituţiile judiciare abilitate. Ulterior şi-a descoperit pasiunea pentru scris şi a absolvit un masterat în poezie, la University of Michigan, în 1996. A fost rezidentă la celebrele Yaddo şi MacDowell Colony, precum şi beneficiara unor burse din partea National Endowment for the Arts. Paula McLain a publicat douã volume de poezie, Less of Her (1999) şi Stumble, Gorgeous (2005), şi o carte de memorii intitulată Like Family: Growing Up in Other People’s Houses (2003). A Ticket to Ride (2009) este romanul ei de debut. În 2011 îi apare romanul Soţia din Paris(The Paris Wife; Humanitas Fiction, 2012), care îi aduce atât consacrarea naţională, cât şi internaţionalã, fiind tradus în peste treizeci şi cinci de ţări. În 2015 publică cel de-al treilea roman, Zbor în jurul soarelui (Circling the Sun; Humanitas Fiction, 2016), care este desemnat rapid bestseller de către cotidianul New York Times şi se află în curs de ecranizare. În 2018 vede lumina tiparului romanul Hemingway și cu mine (Love and Ruin; Humanitas Fiction, 2019), devenit imediat bestseller New York Times și publicat, în același an, în douăsprezece țări. Cel mai recent roman al ei, Când stelele se întunecă (When Stars Go Dark; Humanitas Fiction 2021) apare în 2021 și devine, la rândul lui, bestseller NewYork Times. | paulamclain.com

Ediție îngrijită, traducere și note de Smaranda Bratu Elian  •  Prefață de Horia-Roman Patapievici  •  Reconstituiri geometrice de Tudor Elian

„Epoca în care aceste prelegeri au fost rostite, spre deosebire de a noastră, a fost una în care literele și matematica, teologia și științele, cultura umanistă și cultura științifică trăiau împreună, firesc, fără eforturile inter- sau transdisciplinare de care avem noi nevoie azi pentru a le readuce laolaltă. Matematicienii nu erau văzuți ca specialiști, ci ca umaniști, iar între umaniști cunoștințele matematice cel mai adesea nu lipseau. Savanții și umaniștii acestei epoci inaugurează tipul intelectual al «teologului secular», pe care l-au ilustrat oameni precum Galileo, Descartes, Hobbes, Leibniz, Newton, oamenii care au dominat tot secolul al XVII-lea, cei care au creat, pe ruinele aristotelismului, știința modernă a naturii – un tip de știință cum nu se mai întâlnise până atunci în istorie.“ — H.-R. PATAPIEVICI

Pe copertă: Agnolo Bronzino, Portretul lui Dante (detaliu), 1530

MICHEL HOUELLEBECQ, pe numele său real Michel Thomas, s-a născut în insula Réunion, la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmația autorului). După absolvirea Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon, se înscrie la secția Cinematografie a Școlii Naționale Superioare Louis Lumière, abandonând-o înainte de a-și lua diploma. Poet, romancier, eseist și regizor, este cel mai important scriitor francez contemporan, cunoscut ca atare în toată lumea. Cariera literară şi-o începe publicând versuri. Prima sa culegere de poeme atrage atenția criticii: În căutarea fericirii (La poursuite du bonheur) primește în 1991 Premiul Tristan Tzara, iar următoarea, Sensul luptei (Le sens du combat), obține în 1996 Premiul Flore. Urmează volumele Renaștere (Renaissance, 1999) și Configurația ultimului țărm (Configuration du dernier rivage, 2013). În 2015 îi apare la Gallimard Neîmpăcat. Antologie personală 1991–2013 (Non réconcilié. Anthologie personnelle 1991–2013; Humanitas Fiction, 2016). Ca romancier cunoaşte un succes fulminant după ce publică în 1994 Extinderea domeniului luptei (L’Extension du domaine de la lutte) şi, mai ales, „scandalosul“ Particulele elementare (Les Particules élémentaires, 1998), câștigător al Premiului Novembre și, în 2002, prin traducerea engleză, al Premiului Internațional IMPAC Dublin. Fiecare nouă apariţie romanescă a autorului – Platforma, (Plateforme, 2001), Posibilitatea unei insule (La possibilité d’une île, 2005), pentru care primeşte Premiul Interallié – trezeşte polemici înverşunate, iar numărul admiratorilor săi nu este egalat decât de cel al detractorilor. În 2010, Harta şi teritoriul (La Carte et le territoire) e încununat cu Premiul Goncourt. Înainte de apariţia pe piaţă (prevăzută pentru 7 ianuarie 2015, dată care, printr-o coincidenţă tragică, a fost ziua atentatului din redacţia Charlie Hebdo), romanul Supunere (Soumission; Humanitas Fiction, 2015) a fost piratat şi citit de mii de internauţi, ajungând ulterior bestseller internațional. Supunere s-a situat în fruntea topurilor de vânzări atât în Franța, cât și în alte 40 de țări. Pe 4 ianuarie 2019 apare Serotonină (Sérotonine; Humanitas Fiction, 2019), care urcă amețitor în topurile de vânzări din lume. În aprilie 2019, Houellebecq primește Legiunea de Onoare.

Fotografia autorului © Mariusz Kubik