Cărţi

Cândva, Leonardo nu va mai fi pentru noi decât ceea ce fiecare pictor, fiecare artist, devine până la urmă: un nume despre care povestesc cărțile, dar pe care muzeele, memoria vizuală a lumii l-au pierdut. Vom spune Leonardo cum spunem Apelles sau Polignot, fără ca vreo imagine să se mai asocieze în mintea noastră acestor nume. Și vom spune, poate, la fel, «pictură» cu sentimentul că ne referim la un dat arheologic, la o realitate defunctă, cu același sentiment, probabil, cum vom spune și «Veneția», și jungla Amazoanelor, și pictura etruscă și atâtea altele: lucruri minunate, din care nu va mai fi rămas decât nimbul. S-ar putea totuși ca, până și în asemenea momente, Gioconda să-i supraviețuiască lui Leonardo ca o emblemă a Paradisului pierdut: Paradisul pierdut al picturii...“ — ANDREI PLEŞU

Fotograful de modă Andrea Scotto a preferat întotdeauna să se țină departe de rude: de tatăl său, Libero Scotto, un fost comandant de navă, din insula Procida, care, după ce i-a murit soția, s-a mutat la Napoli împreună cu copiii; apoi de sora sa, Marina, obsedată de control, care are două fiice, un soț de treabă și un câine nebun. Când Marina este forțată să plece, lăsându-și nesupravegheat tatăl grav bolnav, Andrea trebuie să preia cârma. Este începutul unui weekend dramatic, în timpul căruia regulile scrise și nescrise ale Marinei vor fi încălcate în cele mai neașteptate feluri. Nevoit să vegheze un tată care nu are de gând să fie tratat ca un infirm, Andrea ajunge în Procida și se întoarce după zeci de ani în lo­curile copilăriei, pe plaja unde a trăit primele bucurii și dezamăgiri din dragoste și printre casele colorate ale portului. Acolo va începe să deslușească adevărurile dulci-amare ale trecutului. La fel ca Libero, aflat în căutarea unui deznodământ demn, Andrea va alege și el locul unde își va petrece restul vieții.

„Odată cu timpul, ești exclus din spectacolul naturii, ești înlăturat de pe traseu și redus la tine însuți. Începi prin a îmblânzi muntele doar pentru a te înstrăina de el. Fascinația se topește în neplăcere. Trupul tău preia povara muntelui. Acum trupul este muntele care trebuie urcat. Natura e mereu în formă, natura e mereu vie. Tu, doar temporar.“ „Deșertul începe să ți se arate ca o formă de relief abstractă, contradictorie, fără sens. O anomalie a naturii în sensul unei extravaganțe minimaliste de dimensiuni improbabile. O formă de relief obținută din măcinarea tuturor celorlalte. O dimensiune în care orice ar pătrunde s-ar preface automat în nisip. Marea nisiparniță a planetei. Depoul tuturor vânturilor. Abatorul mineral al timpului. Timpul prefirat în spațiu. Pustietate, deșertăciune, nimicnicie geografică în plină expansiune. Aici, oameni și dromaderi, cu toții suntem niște biete insecte, însemne mișcătoare efemere pe plaja unei mări imemoriale evaporate în amintirea timpului. Deșertul îmi pare un abandon al dezvoltatorului divin, o zonă în care a direcționat tot surplusul de țărână, căldură și lumină. Ce e furtuna de nisip în deșert, dacă nu erzațul norilor? Ce indică aici gradele, dacă nu jarul rămas după Marea Prefacere? Ce sunt aici orele, dacă nu înclinația unei vaste clepsidre de lumină primordial rămasă pe dinafară?“

„Mană cerească au fost pentru mine anii 2020 și 2021, când am urmat sfatul interbelic dat de Mircea Eliade cum că vacanțele trebuie rezervate marilor lecturi sau recitiri de care, altminteri, nu-ți poți face vreme nicicând. Spre finalul lui 2020, doi buni prieteni, Oana Serafim și Mircea Mihăieș, mi-au smuls promisiunea colaborării lunare la site-ul Europei Libere și, respectiv, la revista Orizont, propuneri onorante, pentru care, odată cu sincera mea recunoștință, îmi permit să le dedic lor această carte care adună parte din textele cu pricina. Inițial, titlul visat ar fi fost La răspântie, în sensul că aveți sub ochi încă o carte din cărți, în locul unei construcții unitare despre epistolarele Eliade, Golopenția, Pillat, sau o sinteză despre scriitorii noștri de scrisori, de la Ghica și Caragiale până la Blaga, Ion D. Sîrbu, N. Steinhardt, Ion Pop și Mircea Zaciu, Gabriel Liiceanu–Andrei Pleșu, Matei Călinescu–Ion Vianu – și alte amăgiri urzite în așteptarea trecerii de cuvenita răspântie. Cât despre titlul final al noii cărți de strânsură, mi-am dat abia acum seama că exact asta, adică mijlociri, am făcut de la debut până la «Omul care aduce cartea», ca și după. Cărți de nișă, subiecte delicate, evocări prietenești, reluări obsesive, reverii, elanuri care își reclamau imperios împărtășirea, tot atâtea dovezi că suferința și recluziunea sunt infinit dăruitoare, compensatoare, vindecătoare. Mai mult, grație lor, se reinstaurează și dulcea nădejde a supraviețuirii.“ — DAN C. MIHĂILESCU

„Confiscarea averilor, pușcărie, exilul unei părți a familiei, viață sub sovietici și apoi sub comuniști, prima regăsire, târziu, la Paris. Câte familii spulberate de-al Doilea Război Mondial nu au trăit această experiență și n-ar putea scrie o astfel de cronică! Dar câți nepoți mai țin să păstreze memoria familiei lor? O istorie recuperată din scrisori și fotografii, care nu se lasă uitată și nu trebuie pierdută, fiindcă poveștile de viață sunt mult mai convingătoare decât studiile istorice.“ — TATIANA NICULESCU

„Aceste scrisori amintesc de vremuri apuse, o epocă în care timpul trecea mai încet și era mai blând cu oamenii. La țară, unde bunicii mei trăiau trei-patru luni pe an, ocupându-se de primăvara până toamna de terenuri și de vie, viața se desfășura în ritmul anotimpurilor și al reuniunilor de familie pline de căldură. Sunt ultimele clipe ale unui trai tihnit, care urma să fie zdruncinat de război, de pierderi și de despărțiri. Țara întreagă avea să se scufunde în mizerie și frică sub capacul de plumb al dictaturilor comuniste. Dar legăturile de familie sunt puternice și le dau forța de a merge mai departe, sperând că regimul politic se va schimba și se vor reîntâlni într-o bună zi. Este povestea a numeroase familii din România sau din alte părți.“ — DIANE PLESSIA

Mihai Frățilă ne propune o perspectivă surprinzătoare, invitându-ne să reflectăm la înrâurirea benefică a dezamăgirilor. Pornind adesea de la experiențe de viață personale, această carte deopotrivă reconfortantă și profundă se construiește din nebănuitele spații interioare unde se înfăptuiește tainic „partea hotărâtoare a existenței“, acea parte unde se cern binele și răul și unde învie rațiunea speranței.

„Cu această carte, Mihnea Măruță scoate gândirea filozofică românească din rutina de a comenta lucrări străine și, totodată, ridică discursul asupra lumii digitale de la texte descriptive la o teoretizare profundă și radicală.“ — AUREL CODOBAN

„Sunt două obsesii fundamentale care presează continuu, conștient sau subconștient, individul uman. A-și dovedi sieși prin ceilalți că este prezent în lume și a nu fi absent nici după moarte. Ele creează pe internet extensia lui fantomatică, pe care Mihnea Măruță o analizează și o reinventează convocând filozofi de la Aristotel până la Heidegger și după, cu o rigoare științifică și o adecvare literară cum rar am întâlnit. Este cea mai bună carte despre relația real–digital–virtual pe care am citit-o vreodată.“ — CRISTIAN TUDOR POPESCU

„Mihnea Măruță face parte din specia de gânditori pentru care filozofia nu e filozofare asupra filozofiei, ci atacarea, cu un arsenal puternic și variat, a unei probleme concrete – destinul nostru în lumea aparențelor digitale. Rareori mi s-a întâmplat să întâlnesc atâta originalitate și curaj intelectual.“ — VLAD ZOGRAFI

12 țări. 40.141 de kilometri. Silviu Reuț a pornit, de unul singur, într-o călătorie prin America Latină – un continent deopotrivă fascinant și periculos. Vreme de 6 luni, a străbătut Mexicul, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama, Columbia, Chile, Argentina, Bolivia, Peru și Ecuador. Și-a asumat riscuri, a înfruntat numeroase provocări și s-a lovit, nu de puține ori, de diferențe culturale greu de imaginat. Scrisă cu mult talent, relatarea drumului său se citește pe nerăsuflate și ne poartă pe urmele unui adevărat explorator. Trăim alături de el experiența cu totul inedită a călătorului – în cel mai pur și autentic sens cu putință. Vedem locuri de o frumusețe ireală și le aflăm poveștile. Lumea în care pătrundem pare desprinsă dintr-un film de aventuri, cu personaje și întâmplări pe care nu le vom uita curând.

Roman finalist la Premiul Goncourt 2021, „Fiu de ticălos” este o explorare a relației tumultuoase a autorului cu tatăl său și o meditație tulburătoare despre adevăr și minciună, despre vinovăție și responsabilitate personală și colectivă.

Fiul de ticălos este nimeni altul decât autorul cărții. Reporter special însărcinat cu relatarea unor evenimente cruciale, Sorj Chalandon scrie acum un roman autobio­grafic, folosind deopotrivă condeiul obiectivității reportericești și pe cel al confesiunii amare, cutremurate de descoperirea adevărului despre tatăl său. Din poveștile copilăriei aflase că acesta luptase în Rezistența franceză, dar, căpătând un târziu acces la arhive, coroborând documente până atunci clasificate, declarații de la martori, procese verbale de anchetă, concluzii ale investigatorilor oficiali, autorul-fiu-de-ticălos realizează că, de fapt, tatăl său avusese mai multe vieți și dusese mai multe războaie. Fusese colaboraționist și comunist, îl păzise pe însuși Hitler în buncărul său berlinez și dezertase, din motive obscure, din cinci tabere diferite. Sau că era posibil să fi fost și să fi făcut toate acestea. Pentru că poveștile lui prezente, amestecate cu confesiunile trecute și cu înscrisurile din dosar, dezvăluie un personaj care de fapt fabulează permanent, care-și visează vieți paralele și ajunge să creadă în ele, care minte cum respiră și dincolo de momentul când nu mai poate respira. O Șeherezadă mereu vinovată, care își inventează biografii convenabile, doar ca să dea bine în ochii celorlalți și mai cu seamă în ai săi.

Cu umor și documentare minuțioasă, chirurgul Cătălin Vasilescu ne introduce în lumea unor operații, practici, experimente și descoperiri medicale a căror influență asupra sănătății umane este ori benefică, ori de-a dreptul nocivă. Astfel, ajungem să cunoaștem chirurgi celebri care voiau să salveze vieți prin asumarea unor riscuri uriașe și prin adoptarea unor practici dintre cele mai scandaloase. „Bestiarul” se adresează oricui este interesat de progresul medical în general și de felul în care chirurgia poate salva sau distruge vieți.

„Am citit cartea chirurgului Cătălin Vasilescu cu un complicat amestec de perplexitate și adeziune admirativă. Perplexitate, pentru că îmi deschidea perspective nebănuite spre istoria medicinei, provocând un neașteptat orizont de interogativitate, o combinație palpitantă de cunoaștere și trăire. Admirație, pentru că întâlneam, la fiecare pagină, un condeier profesionist, un scriitor capabil să combine cu naturalețe realismul documentar, suprarealismul unor conjuncturi miraculoase, umorul, drama, surpriza. Istoria lumii se împletește cu destinul privat al personajelor invocate și deschide spre reflecții neconvenționale despre dimensiunea trupească a spiritului și despre dimensiunea spirituală a corporalității. Cătălin Vasilescu se înscrie cu grație în seria de medici-scriitori și gânditori, ilustrată, la noi, de Vasile Voiculescu, C.D. Zeletin, Emil Brumaru ș.a. Parodiind titlul ales de autor pentru cartea sa, îl asigur pe cititor că are în mână un text... bestial.“ — ANDREI PLEȘU

„O carte extraordinară – ca un documentar BBC – despre acei oameni temuți, iubiți, bârfiți, necesari și minunați care sunt marii chirurgi. Pe fundalul istoriei mari, se povestesc episoade esențiale din istoria medicinei moderne, în care intenția bună se transformă uneori în victorie, alteori în tragedie (răscolitoare sunt rătăcirile lobotomiei). Povești despre noi toți, despre corpul în care suntem instalați pentru o vreme, despre viața care e mai puternică decât pare și despre boala care o sabotează. Scrisă limpede, cu luciditate, înțelegere a omenescului și, nu în ultimul rând, cu umor și talent, cartea chirurgului Cătălin Vasilescu face bine la sănătate.“ — IOANA PÂRVULESCU

Regele Carol VI al Franței suferă o cădere nervoasă; după ce își revine, este convins că e făcut din sticlă și că se poate oricând sfărâma în mii și mii de cioburi.

După o suită de tragedii personale, doamna M. este sigură că toți cei pe care îi iubește au fost răpiți și înlocuiți cu sosii.

James Tilly Matthews, onorabil negustor de ceai și aspirant la un titlu de diplomat, scapă ca prin urechile acului de o execuție, dar ajunge să fie încredințat că o bandă internațională de conspiraționiști a inventat o mașinărie teribilă care fură și modifică gândurile oamenilor.

Sunt doar trei dintre protagoniștii acestei istorii a delirului, în care poveștile a zece oameni sunt analizate și explicate dintr-o perspectivă ce îmbină psihologia cu istoria și cu studiile culturale.

Astfel, dincolo de a fi un proces patologic, un diagnostic psihiatric sau o manifestare a fragilității ființei umane, tulburarea delirantă devine un fenomen plin de sens, un răspuns profund al omului la solicitările împovărătoare și deseori imposibil de satisfăcut ale veacului în care s-a născut, cu blestemele, binecuvântările și idiosincraziile sale.

„Autoarea trece dincolo de relatările formale și detașate ale psihiatrilor citați în carte, pentru a surprinde măcar un crâmpei din ființele umane reale a căror viață a fost destrămată de trauma care le-a provocat delirul. Volumul este o explorare atentă și plină de înțelegere a lumilor interioare altminteri inaccesibile în care locuiesc oamenii ale căror certitudini mentale pot fi atât consolatoare, cât și terifiante.“ — BBC Hstory Magazine

Pe lângă atâtea alte prefaceri și transformări sociale, prima jumătate a secolului al XIX-lea a adus în Țara Românească o schimbare spectaculoasă a costumului. Trecerea de la moda orientală caracteristică Valahiei fanariote a veacului al XVIII-lea la noile piese de vestimentație apuseană, promovate de armata țaristă, care ocupase principatul, nu a fost totuși bruscă, cele două paradigme coexistând o vreme, în combinații dintre cele mai extravagante. După cum era de așteptat, promotoarele noii mode au fost mai ales doamnele din înalta societate, care s-au întrecut în a imita eleganța și luxul aristocratelor din marile capitale europene.

Folosindu-se de pitoreștile mărturii ale călătorilor străini, de cele mai reprezentative dintre cele circa 200 de portrete de șevalet din epocă păstrate în colecțiile muzeelor, de piesele de costum care au înfruntat timpul și mai ales de tablourile votive din 141 de biserici, în care au fost zugrăvite peste o mie de chipuri – și pe care le-a fotografiat el însuși, adesea în condiții dificile –, Tudor Dinu analizează minuțios fiecare piesă vestimentară, veche sau nouă, și evoluția ei în timp.

Jupâni, logofeți, vornici, medelniceri și alți boieri mari și mici, înveșmântați în anterie, fermenele, cepchene și giubele, cu ișlice, calpace și cealmale, juni în frac ori redingotă, cu joben sau pălărie, jupânese, postelnicese și boieroaice în rochii somptuoase și etalând bijuterii rafinate, dar și ciobani, polcovnici, serdari și căpitani, protopopi și diaconi defilează în paginile acestei cărți, într-o fastuoasă paradă a modei din anii 1800–1850.

„Cartea lui Francesco Guida, profesor de istoria Europei central-răsăritene cu o îndelungată carieră universitară, oferă o privire de ansamblu dinamică asupra situației politice și sociale a țărilor din Europa Centrală și de Est în epoca interbelică, cu ascensiunea liberal-democrației urmată de scurta și sângeroasa paranteză a regimurilor de extremă dreapta, apoi de-a lungul celor peste patruzeci de ani de regim totali­tar sub umbrela Moscovei și în perioada imediat următoare căderii comunismului, marcată de reinstaurarea democrațiilor, de economia de piață, dar și de noi tensiuni, până la aderarea la Uniunea Europeană, între 2004 și 2007, a majorității acestor țări. Privită în context european și în paralel cu evoluțiile din Grecia, Albania, Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia și Țările Baltice, istoria recentă a României cunoaște la rându-i noi și utile clarificări.“ — ȘERBAN MARIN

„Acum, războiul în Europa de Est pune la încercare rezistența aderării la Uniunea Europeană a statelor care au îndurat regimul comunist și influența sovietică vreme de aproape 45 de ani și pune în discuție înseși validitatea și vitalitatea proiectului de unificare europeană. Dacă mi-e îngăduit, autorul acestei cărți își dorește ca toate statele și popoarele Europei să depășească cu bine această încercare, pentru ca unificarea continentului să fie deopotrivă politică, economică și culturală.

Mă bucur că lucrarea va apărea în ediția sa românească și, mai cu seamă, sunt curios să văd ce reacții va trezi unui public diferit de cel italian pentru care a fost gândită. Mai ales unui public precum cel român, aflat în interiorul acelei părți a continentului european pe care am cercetat-o din perspectivă istorică.“ — FRANCESCO GUIDA

„În această lume care se scufundă din ce în ce mai mult în violenţă, în această lume care se învârte din ce în ce mai repede fără să ştie unde se află orizontul salvator, tandreţea este aproape o formă de rezistenţă culturală. Tandreţea şi corolarele ei – dragostea, visele şi poezia – sunt ferestre ale fericirii la îndemâna noastră. Trebuie doar să ne oprim puţin, să ne distanţăm o secundă, să coborâm o clipă din caruselul nebun al vieţii de zi cu zi şi să respirăm... Să respirăm aerul binefăcător al dorinţei şi al imaginaţiei. Tandreţea ne poate învăţa multe despre noi înşine şi despre cum ne lăsăm uneori prea uşor înghiţiţi de nebunia lumii.“ — MATEI VIŞNIEC

Matei Vișniec crede în rezistența culturală, în forța cuvântului, în capacitatea literaturii de a capta mai bine decât orice altă disciplină contradicțiile ființei umane şi ale lumii în care trăim. Între două țări, între două culturi, între limba română şi cea franceză, între Bucovina sa natală şi Festivalul de teatru de la Avignon, Matei Vişniec circulă, practică jurnalismul cultural, trece de la un gen literar la altul, caută şi experimentează cuvântul sub semnul unui ideal care ține de umanism, de frumos şi de spiritul critic.

Demisia papei Benedict XVI a fost un gest istoric, aproape fără precedent, care a tulburat Biserica și a uluit o lume întreagă. Făcând apel la misterioasa învățătură apocaliptică din epistolele Apostolului Pavel către Tesaloniceni, precum și la tulburătoarea viziune a Sfântului Augustin despre Biserică drept coabitare a Împărăției luminii cu cea a întunericului, filozoful italian Giorgio Agamben ne oferă o explicație și mai tulburătoare pentru demisia marelui pontif. Cartea sa ne introduce în chiar Taina Istoriei, a Bisericii și a Apocalipsei, acolo unde binele și răul nu sunt deloc ceea ce par a fi.

„În Biserică există două elemente ireconciliabile, însă întrețesute: iconomia și escatologia, elementul lumesc și temporal, pe de o parte, și elementul care păstrează legătura cu sfârșitul veacurilor și cu sfârșitul lumii, pe de altă parte. Când elementul escatologic intră în umbră, iconomia lumească ajunge să crească la infinit, devenind interminabilă și lipsită de scop. Paradoxul Bisericii este că, din perspectivă escatologică, trebuie să renunțe la lume însă n‑o poate face pentru că, din perspectivă iconomică, aparține lumii și nu poate renunța la aceasta fără să renunțe la ea însăși. Tocmai aceasta este criza decisivă, întrucât curajul – și acesta ni se pare a fi sensul ultim al mesajului lui Benedict XVI – nu este altceva decât capacitatea de a păstra legătura cu propriul sfârșit.“ — GIORGIO AGAMBEN

Cu o prefață de Thierry Wolton

„Încerc să-mi imaginez, fără să reușesc, cum s-ar fi raportat astăzi europenii la comunism dacă n-ar fi existat Cartea neagră a comunismului, nu doar cu marile ei dezvăluiri și concluzii, ci și cu marile dezbateri pe care le-a declanșat pe întreg continentul. Gânditor de o neobișnuită rigoare și claritate a ideilor, istoric al comunismului de o profunzime mergând până la rădăcinile răului, Stéphane Courtois a fost inițiatorul, coordonatorul și editorul unei excepționale opere de sinteză, care a reușit să iasă dintre granițele științei și să pătrundă în conștiința epocii. A fost o surprinzătoare infirmare a teoriei potrivit căreia cei care determină cursul istoriei nu sunt niciodată aceiași cu cei care îl înțeleg.

Concepută în același format și reunind și de această dată vocile celor mai importanți specialiști în domeniu, Cartea neagră a lui Vladimir Putin este o binevenită continuare a volumului de referință din 1997 și plasează personajul de la Kremlin printre consecințele comunismului, nocive și neepuizate încă, așa cum într-un basm popular românesc leșul balaurului se dovedește mai periculos decât balaurul.“ — ANA BLANDIANA

„Toată politica lui Vladimir Putin se bazează pe angoasa cu care acesta privește instalarea, în imediata vecinătate a Rusiei, a unor contra-modele de putere, care le-ar putea da idei rușilor. Georgia, Belarusul și, acum, Ucraina sunt victimele acestui gen de paranoia. Nu extinderea NATO îi provoacă anxietate dictatorului rus, ci Revoluția Trandafirilor, din 2003, de la Tbilisi, Revoluția Portocalie, din 2004, de la Kiev, apoi manifestațiile din Piața Maidan din 2014 și protestele masive de la Minsk împotriva falsificării alegerilor prezidențiale din Belarus.“ — THIERRY WOLTON

Analistul politic Robert D. Kaplan explorează un spațiu neglijat de istorici și de specialiștii în geopolitică: bazinul Mării Adriatice – un creuzet al identităților fluide și multiple care definesc în prezent Europa.

Începându-și călătoria de-a lungul coastei adriatice din Italia, trecând prin Slovenia, Croația, Muntenegru și Albania și încheind-o în insula Corfu, autorul străbate oraș după oraș, analizând tot ce-i iese în cale, reflectând, discutând cu oamenii locului, citând generos din cărțile care l-au condus spre aceste țărmuri, lăsându-se în voia spec­tacolului naturii, a peisajelor citadine sau a lucrării timpului asupra monumentelor.

Acest spațiu de ciocnire între civilizații ni se arată astfel ca o prefigurare a crizei cu care se confruntă Europa și lumea de azi, iar Robert Kaplan știe să extragă din istoria lui trimilenară o viziune îndrăzneață și pozitivă asu­pra noii Eurasii. Utopie, profeție sau, pur și simplu, optimism?

„După ce am studiat vreme îndelungată istoria secolului trecut, marcată de apariția unor regimuri totalitare care au fost rodul, printre altele, al progresului, al unei voințe etatiste și al unei pasivități generale, după ce am văzut nemijlocit ce s-a ales de popoarele care au trecut printr-un asemenea sistem, după ce mi-am dat seama ce reprezintă libertatea pentru cei care au fost lipsiți de ea, am ajuns la concluzia că drumul pe care am pornit duce înspre o servitute de o eficiență și o amplitudine nemaivăzute până acum.

Omul s-a mai lăsat pradă de-a lungul vremii de nenumărate ori unei servituți adesea voluntare, din comoditate, câteodată din lașitate, dar cea de acum se dovedește a fi de o amploare fără precedent, întrucât instrumentele utilizate pentru a se impune acoperă toate planurile existenței noastre, de la cel personal și familial până la cel politic, economic, social, cultural, atingând chiar și sfera securității și a sănătății. De aici paradoxul în care trăim: tehnologia deschide calea înspre libertate pentru țările în care libertatea e îngrădită, în vreme ce, în țările care se bucură de libertate, tehnologia devine un inegalabil instrument de control“. — THIERRY WOLTON

Traducere din chineza clasică, prefață și note de Mugur Zlotea

Ilustrații de Mihail Coșulețu

Scrierea generalului Sun Zi, carte fundamentală a literaturii chineze clasice, rămâne unul dintre cele mai influente manuale de strategie și tactică. În zilele noastre, viziunea lui Sun Zi îi inspiră nu doar pe liderii militari, ci și pe negociatorii din politică și afaceri de la cel mai înalt nivel sau pe sportivii de performanță.

„Războiul este arta șiretlicului. Dacă ești capabil, arată-te incapabil, dacă ești pregătit, arată-te nepregătit, de ești aproape, să pară că ești la depărtare, iar când ești la depărtare, să le pari aproape… Pe cel care te disprețuiește fă-l să fie și mai mândru, pe cel odihnit obosește-l, iar pe cei apropiați desparte-i. Atacă-l atunci când nu este pregătit și răsari de unde nu se așteaptă. În acestea se află victoria strategilor militari...“ — SUN ZI

Antologie alcătuită și îngrijită de Teodor Dună

„Această antologie cuprinde o selecție din poeziile publicate de Matei Călinescu, precum și din ineditele care mi‑au fost puse la dispoziție de doamna Adriana Călinescu. Textele sunt selectate din volumele Semn (1968), Versuri (1970), Umbre de apă (1972), Tu: elegii și invenții (2004) și reprezintă aproape două treimi din totalul poemelor edite. Din cele aproximativ 140 de inedite, am ales 24 de titluri, la care se adaugă câteva poeme publicate în reviste.“ — TEODOR DUNĂ

Ilustrații de Ana Alfianu

Introducere și control științific de conf. univ. dr. Zoltán Csiki-Sava

O călătorie în timp și o poveste captivantă, în care știința se întâlnește cu legendele!

Ne sunt ghizi Cristian Ciobanu, specialist în geoturism la Geoparcul Internațional UNESCO Țara Hațegului, care ne invită să descoperim de ce sunt deosebiți dinozaurii ce stăpâneau cândva pe acest teritoriu, Ana Alfianu, autoarea și ilustratoarea bestsellerului Val și Cetatea Sufletului, care recreează în ilustrații bogate lumea Insulei Hațeg, și cercetătorul Zoltán Csiki-Sava, de la care înțelegem cum reușește paleontologia să ne aducă dinaintea ochilor trecutul îndepărtat.

Acum zeci și zeci de milioane de ani, pe când munții Pirinei, Alpi și Carpați încă nu se formaseră, iar sudul Europei era doar o întindere de apă, regiunea din Transilvania cunoscută astăzi ca Țara Hațegului era o insulă subtropicală înconjurată de Oceanul Tethys.

Acolo, în mijlocul vegetației luxuriante, și-au găsit adăpost o mulțime de specii de animale, de la șerpi, broaște și păsări până la giganticul pterozaur Hatzegopteryx și la fascinanții dinozauri pitici.

Captivi pe acest teritoriu, dinozaurii din Insula Hațeg s-au dezvoltat cu totul altfel față de exemplarele megafaunei de pe continent, continuând să-i surprindă și astăzi pe oamenii de știință, care le studiază cu pasiune urmele și le recompun din detalii existența.

Deschide această carte și cercetează-i cu atenție: sunt ultimii din rasa lor!

Ilustrații de Bianca Anton

După succesul cărții și al filmului „Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie”, Mihai Mănescu revine cu un nou volum despre curaj, generozitate, forță interioară și mai ales despre speranță, care ne transformă din oameni obișnuiți în învingători.

Cinci istorioare pline de duioșie și candoare se ascund în paginile acestei cărți frumoase. Sunt povești de citit împreună, din care au de învățat și cei mici, și cei mari, care construiesc punți între oameni și amintiri ce nu se uită niciodată. Emoționante, adânci, surprinzătoare, luminoase, colorate cu umor, poveștile acestea recreează lumea în care trăim și o presară cu magie.

Dacă ne vom strecura la ceas de seară în paginile cărții, vom descoperi că aricii vorbesc atunci când nu sunt oameni prin preajmă și învață să nu se teamă să fie diferiți, că puii de urs din Pădurea Verde merg la grădiniță și-și fac prieteni pe care-i ajută să-și depășească limitele, că uneori, atunci când granița dintre lumi se șterge, copiii curajoși nu se tem să zboare deasupra mării cocoțați în spinarea unei berze uriașe.

Populate cu animale și oameni care învață împreună ce înseamnă prietenia adevărată, bunătatea, toleranța, tăria sufletească, generozitatea, aceste cinci povești sunt tot atâtea episoade de viață în care spiritul omenesc triumfă.

De la începutul și până la sfârșitul vieții, durerea fizică ne însoțește inevitabil. Această trăire universală ia totuși forme derutant de diverse: oameni supuși la mari chinuri pot reacționa cu nepăsare, în vreme ce alții, aparent neafectați, trăiesc suferințe cumplite. Există apoi strania durere a membrului fantomă – poți simți cu acuitate extremă că te doare un picior care ți-a fost amputat. Durerea nu e însă doar un blestem, ci și un dar oferit de selecția naturală pentru a ne avertiza în privința pericolelor care pândesc organismul nostru – cei incapabili să simtă suferința fizică au de regulă o viață scurtă.

În „Durerea”, Alexandru Babeș prezintă sintetic, clar și intuitiv mecanismele neurale responsabile pentru această trăire complexă, istoria descoperirii lor și eforturile continue ale medicilor de a găsi substanțe care să aline suferințele fizice sau să facă posibile intervențiile chirurgicale. La fel ca în precedenta sa carte, Povestea creierului, Alexandru Babeș împletește informația științifică riguroasă cu trimiteri la filozofie, literatură sau artă și cu relatarea unor episoade semnificative dezvăluind evoluția mentalităților și căile nu întotdeauna directe ale progresului cunoașterii.

„Durerea este un subiect pe care, de regulă, preferăm să-l evităm, dar care ne preocupă, ne frământă. Într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, mai devreme sau mai târziu, vom avea de-a face cu durerea. Este o întâlnire de la care nu ne putem sustrage. Durerea e universală, și asta explică faptul că de mai bine de două mii de ani oamenii își pun insistent întrebarea: Ce este, de fapt, durerea? Nu avem încă un răspuns definitiv, dar începe să se contureze, așa cum vom vedea, o nouă înțelegere a acestui concept. Cartea de față își propune să prezinte cum s-a ajuns la această viziune modernă, care au fost personajele care au influențat acest parcurs și cum ne-am luptat cu durerea cu mult înainte chiar de a încerca s-o înțelegem.“ — ALEXANDRU BABEȘ

Roman tradus în 22 de țări, câștigător, în 2021, al premiilor Campiello și Strega Off și finalist la Premiul Strega.

În Italia anilor 2000, pe fundalul unei societăți care scoate repede și vizibil la iveală disparitățile sociale, adolescenta Gaia trăiește într-o căutare agresivă a oricărei forme de echilibru, găsindu-și adesea refugiul lângă lacul Bracciano, care înghite totul – oameni, statui, visuri. Dominată și supravegheată de o mamă acaparatoare, Antonia, care s-a sacrificat pentru a-și menține familia în siguranță și pe linia de plutire, Gaia își caută vocea și-și revendică independența. Scenariul sărăciei naște violențe nebănuite, Gaia însăși având în ea o mânie înăbușită care, atunci când izbucnește, frizează până și crima. Violența – la început măruntă, luând chipul răutăților copilăriei, apoi, pe măsură ce Gaia crește, tot mai puternică și mai crudă – devine singura cale de evadare dintr-o lume care nu-i acordă fetei nici o șansă. Dinapoia agresivității fruste, a precipitării vieții, reflectate excepțional în scrisul Giuliei Caminito, se întrevăd fărâme de umanitate: nevoia de iubire, loialitatea, adevărul.

Ediție bilingvă

Cuvânt înainte de Liana Alexandru

„Balada închisorii din Reading, ultima scriere a lui Oscar Wilde, poate fi citită ca o pledoarie pentru înțelegerea complexității naturii noastre, ca o formă de iubire și de libertate.

Azi, când poveștile lui pentru copii sunt traduse în toată lumea și sunt considerate încântătoare, când piesele de teatru sunt un reper al dramaturgiei clasice universale, când Portretul lui Dorian Gray împreună cu paradoxurile filozofice continuă să fascineze deopotrivă publicul larg și profesioniștii artelor, scăpăm din vedere că toate au fost crea­țiile unui om a cărui arhitectură interioară s-a configurat dintr-o imensă suferință.

Balada închisorii din Reading este forma cea mai înălțătoare pe care o putea lua drama ce i-a pecetluit lui Oscar Wilde această suferință: condamnarea la doi ani de închisoare pentru vinovăția de a fi fost el însuși.“ —LIANA ALEXANDRU

Biolog pasionat și călător neobosit în spațiu, în timp și în sine însuși, Alexandru N. Stermin este, înainte de toate, un om care iubește magia lumii înconjurătoare, pe care o străbate cu pasul și o cercetează cu priviri mereu curioase. Prin intermediul însemnărilor de față te invită să-l însoțești într-o călătorie fabuloasă prin lume, din trecutul omenirii până în prezentul recent și din cea mai mare mlaștină din Transilvania până în jungla amazoniană. Ești gata?

Roman câștigător al Sushila Devi Book Award 2022 • Finalist la Tata Book of the Year Award for Fiction 2022 și la Rabindranath Tagore Literary Prize 2022 • Printre cele mai bune titluri de ficțiune ale anului 2022 în The Guardian, The Hindu, GQ, The Telegraph, Outlook.

Sara, studentă la o universitate din Marea Britanie, își spune povestea, regândind anii copilăriei trăiți în India natală, marcați de pierderea tatălui și de exilul lui Elango, olarul care o inițiază în tainele meșteșugului moștenit din generație în generație. Calul în flăcări, visat de Elango într-o noapte, devine calul de lut, mărturie a unei iubiri interzise ce anulează echilibrul precar al comunității în care trăiesc. Romanul propune o călătorie în timp și spațiu, alături de personaje ale căror vieți aduc în prim-plan suferința, iubirea, vinovăția, actul artistic. Pendulând între prezent și trecut, între două continente, „Calul de lut” este un roman-evantai, ce oferă multiple paliere de interpretare a călătoriilor identitare țesute în jurul traumei și pierderii, dar și a condiției artistului într-o lume în care puterii cathartice a artei i se opune intoleranța religioasă. Cartea mai spune o poveste – cea a lui Chinna, câinele care unește oameni și destine.

Manfred Spitzer este autorul bestsellerului „Demența digitală”

Singurătatea este pericolul numărul unu pentru sănătate, crede psihiatrul și neurocercetătorul german Manfred Spitzer, care în cartea de față expune o serie de adevăruri incomode, temeinic cercetate științific, despre societatea contemporană.

Suntem tot mai singuri, iar acest lucru ne îmbolnăvește, ne înstrăinează de semenii noștri și poate chiar să ne ucidă. Cancerul, patologiile cardiovasculare și depresia înregistrează incidențe record, una dintre cauzele principale fiind cascada de schimbări psihosomatice declanșată de stresul provocat de singurătate. Indiferent că vorbim despre tineri sau oameni în vârstă, persoane prospere sau oameni cu mijloace reduse, femei sau bărbați, singurătatea nu scutește pe nimeni de suferințe fizice și sufletești.

În acest volum, autorul ne explică științific, dar și omenește ce este singurătatea și de ce este atât de nocivă. Mai mult, ne oferă și câteva mijloace simple să o combatem, când ne confruntăm personal cu ea sau când afectează pe cineva drag.

„Imaginați-vă că ar exista o boală care s-ar manifesta tot mai des și ar provoaca dureri cronice – o maladie contagioasă, încă necercetată de oamenii de știință, care s-ar răspândi atât de rapid încât nu am avea timp să ne imunizăm împotriva ei, și care ar fi clasificată drept una dintre cele mai frecvente cauze ale mortalității în lumea occidentală. O boală care favorizează apariția altor suferințe, de la răceli, depresie și demență la infarct, accident vascular cerebral și cancer. Această boală ar fi, prin urmare, un factor important de risc pentru apariția altor maladii cu incidență crescută și fatale. În același timp ar fi înșelătoare, deoarece mulți dintre cei afectați nici nu ar ști că suferă de ea. Această boală chiar există, și se numește singurătate.“

Poţi să faci multe lucruri în România, dar să te plictiseşti, sub nici o formă. Suntem o ţară veselă, chiar dacă pe teritoriul ei trăiesc şi oameni trişti. Cele unsprezece povestiri din Garoafe la bordel exact pe asta pun reflectorul, pe felul în care sursele de amuzament se pot ivi de oriunde. Radu Paraschivescu cotrobăie prin rafturile şi sertarele României de azi şi de ieri, după care creează păţanii menite să smulgă hohote sau măcar să provoace surâsuri. Unele par aşezate la frontiera plauzibilului, altele sunt situaţii de viaţă curentă trecute prin filtrul literaturii. Decorul se schimbă ca în caleidoscoapele copilăriei. Te trezeşti la un seminar despre cuplarea la cerinţele UE în agricultură, în platoul unei emisiuni TV unde lucrurile o iau razna pe nepusă masă sau la o discuţie între şefii de galerii pentru reducerea violenţei în tribune. Eşti părtaş la o farsă cazonă care aminteşte de anii 1980, le ţii companie bucureştenilor când primesc un înalt oaspete american sau asişti la un paradox pe sol străin: invazia individuală. Te miri de coincidenţele din viaţa unui bărbat care îşi duce zilele sub amprenta unei cifre anume, te freci la ochi când vezi ce face ratingul din viaţa omului şi descoperi până unde poate merge spiritul de iniţiativă al studentului român. Totul în registrul poantei, al parodiei, al bunei dispoziţii.