Cărţi

Roman tradus în 22 de țări, câștigător, în 2021, al premiilor Campiello și Strega Off și finalist la Premiul Strega.

În Italia anilor 2000, pe fundalul unei societăți care scoate repede și vizibil la iveală disparitățile sociale, adolescenta Gaia trăiește într-o căutare agresivă a oricărei forme de echilibru, găsindu-și adesea refugiul lângă lacul Bracciano, care înghite totul – oameni, statui, visuri. Dominată și supravegheată de o mamă acaparatoare, Antonia, care s-a sacrificat pentru a-și menține familia în siguranță și pe linia de plutire, Gaia își caută vocea și-și revendică independența. Scenariul sărăciei naște violențe nebănuite, Gaia însăși având în ea o mânie înăbușită care, atunci când izbucnește, frizează până și crima. Violența – la început măruntă, luând chipul răutăților copilăriei, apoi, pe măsură ce Gaia crește, tot mai puternică și mai crudă – devine singura cale de evadare dintr-o lume care nu-i acordă fetei nici o șansă. Dinapoia agresivității fruste, a precipitării vieții, reflectate excepțional în scrisul Giuliei Caminito, se întrevăd fărâme de umanitate: nevoia de iubire, loialitatea, adevărul.

Psihoterapeut cu practică îndelungată, Ioana Scoruș pornește de la experiența de lucru, la cabinet, cu copiii, adolescenții și părinții lor pentru a creiona nu doar portretul actualelor generații, ci și al societății noastre, în ansamblul ei. Punând sub lupă mediul în care cresc copiii, calitatea învățământului, abundența de activități extrașcolare, dependența de ecrane, dezinteresul pentru lectură, autoarea încearcă să afle care sunt adevăratele valori ce ar trebui să jaloneze drumul celor mai tineri prin hățișurile vieții.

„La naștere, fiecare copil are tot ce-i trebuie pentru ca, pus de părinți pe drumul vieții cu maturitate și înțe­lepciune, să ajungă, când se va desprinde de ei, o ființă pe deplin capabilă să stea pe picioarele sale și să facă față provocărilor vieții. La intrarea în lume, copiii au enorm de multe posibilități minunate. Ca acestea să devină reale, e nevoie de un mediu care le va realiza. Numai părinții, până la urmă, îl pot construi pas cu pas. Când mediul adecvat actualizării posibilităților pozitive nu survine, părinții sunt cei care poartă vina, nicidecum copilul, care, la începutul vieții, total dependent și incon­știent, nu are cum să știe ce trebuie să facă cu el și cu posibilitățile aflate la pândă în el. Părinții trebuie să le simtă, să le „miroasă“, și sunt de acord că lucrul acesta nu e ușor deloc.“ — IOANA SCORUȘ

Premiul Magazin istoric 2000 pentru cea mai bună carte de istorie

„De-a lungul [precedentului deceniu] ne-au fost puse la dispoziţie mărturiile prin care vom putea reconstitui, când va sosi vremea aducerii-aminte, jumătatea de secol ce pare a ne fi desfigurat pe fiecare în parte și pe toți împreună. Rămăseseră însă zone de umbră stăruitoare. Una dintre ele este redată acum istoriei cu o mărturie de o valoare indiscutabilă… prin calitatea nu doar umană, ci și intelectuală [a autorului]… Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică… reprezintă, după știința noastră, primul document de o atare amploare asupra soldaților și ofițerilor români prizonieri de război în Uniunea Sovietică.

…Pe lângă talent (deoarece are și talent literar), ținută, demnitate, curaj… Radu Mărculescu are și o memorie stăpână pe timp. Grație ei, zeci și zeci de nume pierdute în anonimat redevin acum ceea ce au fost: personaje istorice.“ — MONICA LOVINESCU (România literară, 11 aprilie 2001)

„O carte care m-a zguduit profund.“ — MIRCEA CARP (Memoria nr. 57, 2006)

„Aş putea spune că trăiesc două vieţi paralele, una diurnă, de libertate, şi una nocturnă, de robie. Astfel, după coborârea cortinei peste spectacolul zilei, îmi trag pe mine mantaua de prizonier sau zeghea vărgată de deţinut şi cobor pe scara interioară a visului în micul meu infern concentraţionar. Undeva, în opera lui Mircea Eliade, am citit despre un împărat care visase că era fluture. Deşteptându-se, n-a mai ştiut ce este el cu adevărat: un om care a visat că este fluture, sau un fluture care a visat că e om? Cam aceasta ar fi şi dilema mea: Sunt eu un om liber care a visat că este deţinut, sau un deţinut care a visat că este om liber?“ — RADU MĂRCULESCU, „Capitol pilot“

„O mână de oameni cu fruntea sus pot face multe. Îi pot trezi pe ceilalți încă adormiți, care au impresia că alții trebuie să lupte, să se implice, să participe la ședințele Consiliului Local, care încă nu au înțeles că puterea este în mâinile lor. În ceea ce facem eu și echipa mea, suntem doar pionieri printre alți pionieri, pe un drum care va fi al nostru în mod cert, drumul spre o Românie liberă de corupție, pe care o vom construi cu răbdare și hotărâre, așa cum au visat-o eroii Revoluției din 1989 și așa cum o dorim pentru copiii noștri.“ — CLOTILDE ARMAND

Fata cu părul roșu de la Auschwitz, impresionanta poveste a unei supraviețuitoare a Holocaustului, originară din satul Crasna, a fost tradusă în unsprezece limbi și recompensată cu Readers’ Favorite Gold Medal în 2022.

„Acum, când scriu aceste rânduri, fata cu părul roșu, care și-a promis că se va întoarce acasă, are cinci copii, douăzeci și opt de nepoți, o sută douăzeci de strănepoţi și șapte străstrănepoți. Fiecare dintre ei râde, iubește și-și trăiește propriile revelații. Dacă citiți această carte înseamnă că sunteți în viață, că lumea a fost creată anume și pentru voi. Întreaga frumusețe a lumii a fost creată numai pentru voi, pentru fiecare în parte.“ — NECHAMA BIRNBAUM

„O poveste emoționantă despre supraviețuire.“ — The Jerusalem Post

„Nimeni nu a scăpat cu viață la Auschwitz fără noroc, dar adesea eroina a învins moartea prin inteligență și înțelepciune, determinare și o voință de fier. A fost una dintre puținele persoane care au intrat în camerele de gazare și s-au întors, deoarece, în ziua în care a fost selectată pentru a fi ucisă, gazarea s-a oprit. Era mai valoroasă pentru naziști vie decât moartă.“ — MICHAEL BERENBAUM

„Fata cu părul roșu de la Auschwitz este povestea unei supraviețuitoare eroice a Holocaustului, care a trăit cea mai mare oroare pe care a cunoscut-o civilizația. Cu toate acestea, loialitatea, curajul ei de nezdruncinat și speranța ei indestructibilă ne inspiră să credem în continuare în natura umană.“ — Rabbi MEYER H. MAY, director executiv, Centrul Simon Wiesenthal

La optsprezece ani, în primăvara lui 1944, Rozi Greenstein este deportată împreună cu toată familia la Auschwitz. Fratele și mama ajung imediat în camerele de gazare, iar pe ea și pe sora ei, Leah, le așteaptă încercări inimaginabile, cărora doar printr-o extraordinară voință de a trăi le vor putea supraviețui. Povestea celor două surori și a tovarășelor lor de suferință, înregistrată între anii 2016 și 2018, când Rozi, stabilită în Statele Unite după Al Doilea Război Mondial, era nonagenară, și transformată într-o carte de către Nechama Birnbaum, nepoata ei, dezvăluie infernul lagărelor naziste și al ghetourilor de pe teritoriul transilvănean anexat Ungariei în urma Dictatului de la Viena. Contrapunând scenele luminoase ale copilăriei și realitatea cruntă a lagărelor de muncă, povestea lui Rozi și a celor din jurul ei este o mărturie lucidă a unei supraviețuitoare care a crezut, mai presus de orice, în visurile sale despre viitor. Iar acestea au ținut-o în viață.

Publicat în 1953, după ce a apărut în foileton între anii 1951 și 1953 în revistele literare japoneze Gunzō și Bungakukai, Culorile interzise, considerat astăzi una dintre capodoperele lui Yukio Mishima, a suscitat mult timp controverse prin temele explorate: iubirea interzisă, sexualitatea, normele sociale și latura întunecată a esteticii.

Într-o Japonie postbelică, bătrânul scriitor Shunsuke, cu o operă prolifică, binecunoscută, dar deja încheiată, care și-a dedicat întreaga viață spiritului și creației, este fascinat de frumusețea excepțională a lui Yūichi, un tânăr homosexual. Punându-și în minte să facă din acesta ultima sa capodoperă – vie –, îi propune lui Yūichi un pact diabolic: să o ia pe soție pe Yasuko, ultima mare iubire a bătrânului scriitor, urmând ca el să îi asigure tânărului deopotrivă sprijinul financiar și sfaturile neprețuite pentru a deveni arma perfectă împotriva femeilor. Misoginia declarată a lui Shunsuke și resentimentul față de femeile care l-au făcut să sufere întreaga viață își găsesc astfel o crudă satisfacție, iar Yūichi devine întruparea monstruoasă a răzbunării bătrânului și ultima sa operă. O operă care își va depăși și, într-un fel, ucide maestrul.

„Personajele lui Mishima sunt memorabile, narațiunea ‒ care abundă în reflecții complexe și labirintice asupra moralei ‒ este impecabilă, iar imaginile vizuale sunt uluitoare.“ — Kirkus Reviews

„Precum Vladimir Nabokov cu Lolita sau Oscar Wilde cu Dorian Gray, Mishima a riscat cu romanul Culorile interzise și, împăcând așteptările cititorilor cu cerințele artei sale, a câștigat.” — The Japan Times

Acum un film de succes cu titlul Împăratul împăraților

Cei care au citit Poveste de Crăciun vor îndrăgi cu siguranță Viața Domnului nostru, o altă operă clasică a lui Charles Dickens. Adaptată în 2025 pentru marele ecran, cartea prinde viață cu ajutorul unei distribuții de excepție, din care fac parte Kenneth Branagh, Uma Thurman, Mark Hamill și Pierce Brosnan.

În preajma Crăciunului, un tată le spune copiilor lui povestea lui Isus Cristos, pruncul născut în iesle. Istorisirea este o adaptare emoționantă, profund personală și fermecător de simplă a Evangheliei după Luca. Povestitorul are grijă să vorbească pe înțelesul micilor lui ascultători, să explice, să scoată la lumină sensuri ascunse. Cum este scriitor, din relatarea destinată doar familiei lui a luat naștere o carte clasică pentru toți copiii, a cărei încărcătură spirituală rezonează de-a lungul generațiilor.

Charles Dickens a scris Viața Domnului nostru pentru copiii lui între 1846 și 1849, cam în perioada în care scria David Copperfield, și fără nicio intenție de a o publica. Mai mult, a făcut tot posibilul să se asigure că familia Dickens nu va scoate vreodată din casă manuscrisul ori o copie a acestuia. De-abia în 1933, ultimii membri ai familiei hotărăsc, în urma unui vot, să publice Viața Domnului nostru, care vede astfel lumina tiparului în 1934, la aproape 65 de ani de la moartea autorului. Traducerea în română, semnată de Luana Stoica, a apărut în 2004 la Humanitas, în colecția „Cartea de pe noptieră“ coordonată de Ioana Pârvulescu.

Pe copertă: afișul filmului Împăratul împăraților © August Film

IOAN PETRU CULIANU: 75 DE ANI DE LA NAȘTERE

Strălucit profesor de istoria religiilor, consecvent adversar al superstiţiilor tribaliste şi al furiilor naţionaliste, Culianu a fost ucis în clădirea Divinity School din campusul Universităţii din Chicago, pe 21 mai 1991. Temerile cărturarului asasinat cvasiritualic, cu peste trei decenii în urmă, sunt de o dureroasă şi primejdioasă actualitate. VLADIMIR TISMĂNEANU

Apariția lui Culianu printre noi a fost un miracol; părea că exemplul său ne poate face mai buni, mai profunzi, mai îndrăzneți, mai temeinici. Dispariția sa a fost o catastrofă; fără emulația stârnită de extraordinara sa reușită, am redevenit ce eram, și chiar mai puțin decât atât. O cultură nu trăiește (numai) din buchiseală, ci (mai ales) din străpungeri și iluminări. După entuziasmul stârnit de revelațiile lui Mircea Eliade, a urmat emoția stârnită de revelațiile lui Ioan Petru Culianu. Primul ne-a arătat că abso lutul filozofiei se trage din existența ontologiilor arhaice, iar acestora le-a redat actualitatea. Al doilea ne-a inițiat în absolutul cunoașterilor revolute și viitoare, cărora le-a etalat epistemologia. Amândoi s-au ocupat de religii și au căutat realul absolut în toate formele de realitate cotidiană. Amândoi au biruit lumea, ajungând mari savanți recunoscuți de toți; și amândoi au încercat să realizeze în mod subversiv absolutul – unul cu îndrăzneala savantului universal, celălalt cu străfulgerarea geniului revoluționar. Descoperirile lor ar fi putut schimba din temelii o cultură. Dar după dispariția lor nu a urmat nimic. Străpungerile și iluminările prilejuite de creația lor au rămas, în țările care le-au dat naștere, lipsite de orice consecințe. Odată ei plecați, noi am recăzut în întuneric. Bâjbâim, complet lipsiți de geniu. HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Cărui tip de om îi adresează ultimul Culianu iluminările sale? se întreabă Horia-Roman Patapievici. O întrebare gemelară: cărui tip de om i se adresa Giordano Bruno înainte ca întregul proiect al Renaşterii, cu a sa mundus imaginalis, să fie blocat de Reformă şi Contrareformă? Portretul acestei umanităţi este portretul ultimului Culianu, un portret de reflex utopic, cum observă şi autorul, la antipodul omului recent: „…este omul cu cap de savant, inimă de adolescent, curiozitate de experimentator, acribie de filolog, vastitate de computer, rapiditate de microprocesor, claritate de matematician şi putere de a trăi orice fel de viaţă ca pe o formă de tehnologie avansată proprie cyborg-ului“. 

Cartea mi se pare exemplară nu numai prin argument şi acribie, ci şi prin faptul că restituie o personalitate atât de complexă precum Ioan Petru Culianu spaţiului culturii române, o cultură care nu a ştiut să valorifice intuiţiile celor câteva personalităţi prestigioase care o consacră universalităţii. ANGELO MITCHIEVICI

Scrisă de unul dintre cei mai importanți specialiști în neuroștiințe din lume, Strania ordine a lucrurilor este o investigație inovatoare asupra homeostaziei, proprietatea biologică ce reglează fiziologia umană în vederea asigurării supraviețuirii și înfloririi vieții. Antonio Damasio ne arată că descindem, din punct de vedere biologic, psihologic și chiar social, dintr-o lungă succesiune de strămoși ce începe cu simplele celule vii, că mintea și cultura sunt legate de vechile forme de viață printr-un fir invizibil și că în alcătuirea umană fundamentală există o forță ce tinde către conservarea oricărui organism de pe planetă. Această carte, ce discută în profunzime originea vieții, a minții și a culturii, ne oferă un nou mod de a înțelege lumea și locul pe care îl ocupăm în ea.

„La aproape un sfert de secol după Eroarea lui Descartes, Antonio Damasio publică o nouă carte uimitoare, o explorare profundă a relației inextricabile dintre minte, corp și sursa sentimentelor umane.“ — LEONARD MLODINOW, autorul cărții Subliminal

Tetralogia Marea fertilității, pe care Yasunari Kawabata o considera o capodoperă, a fost scrisă între 1965 și 1970. Terminat în anul fatidic 1970, Templul Zorilor este al treilea roman din tetralogie, după Zăpada de primăvară și Cai în galop. Ultimul, Îngerul decăzut, a fost încheiat de Yukio Mishima în dimineața zilei de 25 noiembrie 1970, cu câteva ore înainte de sinuciderea sa rituală.

Trimis în Thailanda pentru a rezolva un caz important, faimosul avocat Honda află din întâmplare că în familia regală există o prințesă, Ying Chan, care susține că este reincarnarea unui tânăr din Japonia. Fetița este chiar fiica prințului Pattanadid, colegul de școală al adolescenților Honda și Kiyoaki, iar întâlnirea cu ea tulbură echilibrul respectabilului om al legii. Întors în Japonia zguduită de cel de-al Doilea Război Mondial, acesta se dedică aprofundării budismului, încercând să elucideze misterul ciclului existenței. Zece ani mai târziu, o va reîntâlni pe exotica prințesă, venită la studii în Japonia. De data aceasta, neliniștea metafizică resimțită de Honda în preajma lui Ying Chan se întrețese cu o iubire a cărei intensitate îl va împinge la fapte aflate dincolo de limitele morale.

Ediţie îngrijită de Cristina Cioabă  •  Prefaţă de Ioana Pârvulescu

Jurnalul esențial al Monicăi Lovinescu, aflat la a doua ediție (prima e din anul 2010), reprezintă o selecție, făcută cu mult discernământ și cu mână sigură de Cristina Cioabă, din toate cele șapte jurnale scrise între 1981 și 2002. Ceea ce ni se oferă acum este un concentrat de viață, asemenea esențelor de parfum greu de uitat. Și este, în același timp, un prilej de recitire nu numai a unor însemnări zilnice, ci a întregii noastre istorii din acea perioadă.

„Redus la miez, decojit de redundanțe și de fraze-parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile venețiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzișuri, frumos și curat. Nici o minciună – nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înșine – nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puțini alții, vocația și, mai ales, vitejia lucidității și a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a înșelat, că n-a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor și a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană și în același timp o «deformație» profesională de jurnalist corect, de om conștient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceaţă care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povesteşti fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescenţă nu numai a amintirilor, dar şi a persoanei care şi le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice. O viaţă nu e o biografie, ci o suprapunere de clişee biografice. Cele mai multe nesemnificative.“ — MONICA LOVINESCU

„Lucrul esențial pe care l-a înțeles Monica Lovinescu a fost acela că problema regimului politic nu e nici politică, nici morală, nici economică, nici administrativă: se referă la tipul de om pus în joc de producerea și reproducerea lui; ține de caracterul uman pe care un regim politic îl postulează. Și pentru că tipul de caracter pe care comunismul îl producea și reproducea indefinit era odios, lupta ei a fost nu atât pentru o literatură frumoasă, cât pentru o societate de caractere. Pe ele le căuta și după apariția lor tânjea. «Trăiți frumos» însemna, pentru ea, trăiți drept, trăiți în acord cu exigențele demnității. Caracterul a fost criteriul suprem care a ghidat viața Monicăi Lovinescu. Acesta a fost «curajul fizic în fața morții» pe care Monica Lovinescu l-a profesat toată viața.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

În 2018, imediat după publicare, „Ultimul interviu” a urcat pe prima poziție în topul vânzărilor de carte din Israel și s-a menținut acolo 30 de săptămâni. În 2019 a fost bestseller în Italia, desemnat de Corriere della sera una dintre cele mai bune cărți ale anului. Romanul a fost finalist al National Jewish Book Award, nominalizat în Italia la Premio Lattes Grinzane și în Franța la Prix Femina étranger.

STEFANO BOTTONI s-a născut la Bologna, Italia, în 1977. A obținut doctoratul în istorie la Universitatea din Bologna. A predat istoria Europei de Est sub contract cu Universitatea din Bologna, după care s-a alăturat Academiei Ungare de Științe, unde a fost, între 2009 și 2019, cercetător la Institutul de Istorie în cadrul Centrului de Cercetări în domeniul Științelor Umaniste. Din 2019 este conferențiar la Universitatea din Florența, unde predă istoria Europei de Est și istorie universală. A fost bursier la Zentrum für Zeithistorische Forschung din Potsdam și la „Imre Kertész“ Kolleg din Jena, precum și membru al proiectului internațional „COURAGE“, finanțat de UE în cadrul programului Horizon Europe, despre opoziția culturală în Europa de Est în epoca socialismului de stat. Principalul său domeniu de cercetare este politica față de minorități și relațiile interetnice în blocul sovietic. În limba română a publicat recent Lungul drum spre Occident: O istorie postbelică a Europei de Est (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2021).

„Cu toții știm în chip intuitiv ce sunt minciuna, ura sau seducția. Dar, întorcând paginile acestei cărți, s-ar putea ca, la sfârșit, să ne trezim în cu totul alt punct decât eram înainte de a o fi deschis. Speranța autorului este că, la capătul acestui exercițiu de lectură, cititorul îi va împărtăși iluzia: aceea de a fi înțeles.“ — GABRIEL LIICEANU

„Am început să scriu ceea ce ar fi trebuit să fie o scurtă evocare a lui Culianu în septembrie 2000, dar lucrurile s-au complicat curând. Îl cunoscusem pe Culianu mai îndeaproape la Chicago, în împrejurări strâns legate de persoana şi personalitatea lui Mircea Eliade. Mi-am dat repede seama că nu puteam să vorbesc despre el fără a vorbi şi despre maestrul său, de care eu însumi fusesem apropiat… Era vorba de fragmente dintr-un eseu memorialistic mai întins, şi nici azi nu pot da o caracterizare generică mai potrivită acestei scrieri compozite, în care reminiscenţa se împleteşte cu analiza textuală, şi anecdota ia forma ipotezei hermeneutice, într-o meditaţie în ultimă instanţă autobiografică. În acest sens, cartea de faţă ar putea fi considerată o continuare de unul singur a Amintirilor în dialog cu Ion Vianu, volum care a marcat, după 1989, întoarcerea mea în literatura din ţară după mulţi ani de exil. Aş accentua aici noţiunea de eseu, adică de încercare. Încerc să înţeleg (oameni, întâlniri, despărţiri, texte şi simboluri în situaţii istorice) şi să mă înţeleg pe mine însumi.“ — MATEI CĂLINESCU

„Poate fi ceva mai instructiv și plăcut decât să citești, scrisă cu simplitate, inteligență și har, povestea propriei tale vieți? S-au împlinit trei decenii de la primele alegeri ținute după căderea comunismului. Ce s-a întâmplat cu noi în acești 30 de ani? – iată întrebarea la care răspunde unul dintre cei mai versați politologi români și, deopotrivă, unul dintre cei care au cunoscut scena politică a acestor ani dinăuntrul ei. Eseul lui Cristian Preda vine în întâmpinarea oricui vrea să priceapă, dincolo de suprafața cotidianului, lumea în care a trăit. Suntem răspunzători de soarta noastră după cum suntem echipați sau nu să înțelegem locul în care ne-am născut.“ — GABRIEL LIICEANU

„Cartea lui Cristian Preda e un ghid oportun pentru cei care vor să deslușească lumea politică în care trăiesc. La vot și nu numai. De ce ațipesc parlamentarii? e în același timp o carte utilă pentru risipirea confuziilor și pentru priceperea câtorva lucruri despre care avem păreri inflamate, uneori cu accente isteroide: mecanismele de producere a compromisului politic, logica alternanței la guvernare, importanța votului, coabitarea politică, mizele cooperării, igiena politică, importanța statului de drept văzut ca domnie a legii. Ar fi utopic să crezi că o asemenea carte va produce o mutație. În schimb, e de sperat și de așteptat ca ea să deschidă niște ochi și să destupe niște minți. Are toate argumentele s-o facă.“ — RADU PARASCHIVESCU

Visând la un copac, noul roman al Majei Lunde, încheie tetralogia schimbărilor climatice din care fac parte bestsellerele internaționale Istoria albinelor, Istoria apelor și Ultimii cai din stepă. Distopie inspirată de un viitor în care copacii devin doar o amintire, acest roman-manifest propune un scenariu în care sunt puse față în față iubiri fragile, tragedii iminente și încrederea în ceea ce natura și omul pot reface numai împreună.

În anul 2110, comunitatea restrânsă din Svalbard, în Norvegia, e mai izolată ca niciodată și are în grijă depozitul cu semințe colectate din lumea întreagă. Un dezastru lovește însă în cei care trăiesc în armonie cu natura. Tommy și cei doi frați mai mici par să fie singurii supraviețuitori până când bunica Rahela și Runa, sora ei mai mică, li se alătură. Viața trebuie să găsească o cale de a continua în condiții extreme. Depozitul de semințe e garanția unei lumi mai bune, iar responsabilitatea de a-l păzi cade pe umerii adolescentului Tommy.

„Ne mai putem gândi azi oare că nostalgia, sentimentul poetic și plăcut care ne cuprinde la amintirea copilăriei sau a locurilor natale, a fost cândva o boală primejdioasă în ochii societății și ai medicilor? Termenul, lansat de doctorul elvețian Johannes Hofer în 1688, nu avea pe atunci mai nimic din conotațiile actuale: din nostalgie se putea muri.

Era pe-atunci un sentiment diferit de-al nostru? Când și de ce a suferit nostalgia o prefacere atât de radicală încât, transformată astăzi într-o emoție inofensivă, poate servi drept strategie publicitară, instrument politic sau chiar mijloc terapeutic?

Purtându-ne într-o călătorie de-o formidabilă amploare în timp și spațiu, Agnes Arnold-Forster încearcă să răspundă acestor întrebări printr-un veritabil tur de forță exegetic, în care explicațiile medicale stau alături de comentariile culturale și analizele politice.

Agnes Arnold-Forster este un critic ager și un ghid minunat. Stilul ei este plin de viață… Abordează cu eleganță subiecte dificile – cuprinzând tot ce este relevant…“ — The Telegraph

„Ce anume găsim când cercetăm îndeaproape conținutul nostalgiei? Ce experiență regretă cei care plâng după trecut? Cui îi folosește invocarea epocilor de aur? Și ce ne spun despre societatea și valorile individuale contemporane recursul la nostalgie și exprimarea ei? …Istoria ne arată că nostalgia s-a născut ca răspuns la forțele sociale și politice ample care constituie modernitatea – capitalismul, migrația, colonialismul, industrializarea și războaiele globale… Modernitatea care a modelat nostalgia a început în secolul al XIX-lea, cam în aceeași perioadă în care nostalgia se transforma din boală în emoție. Iată că, de fapt, problemele vieții moderne sunt vechi.“ — AGNES ARNOLD-FORSTER

În noua serie „Psi“, ramura umanistă a colecției de știință, apar lucrări de psihologie individuală și socială axate pe cele mai actuale teme, precum și cercetări de ultimă oră din sfera amplă a neuroștiințelor și a științelor cognitive.

Rememorare a unei aventuri de o vară cu un celebru actor, elegie a tinereții pierdute și elogiu al maturității și al celei de-a doua șanse, romanul O vară doar pentru noi explorează, în inconfundabilul stil atent și delicat al lui Ann Patchett, iubirea: pasiunile (și greșelile) de tinerețe, afecțiunea durabilă și înțeleaptă a unei căsnicii împlinite, indelebila legătură dintre părinți și copii.

„Inteligent și reflexiv, romanul consolidează statutul de mare scriitoare al lui Ann Patchett.“ — Kirkus Reviews

Publicat în iunie 1991 în Franța, la aproape un după ce autorul părăsise Albania, volumul Povara crucii este un rechizitoriu al celui mai dur comunism european, cel albanez. Ismail Kadare face o cronică amară a anilor 1960–1990, cei mai fertili din cariera sa, dar și perioada în care dominaţia statului dictatorial s-a impus total în literatură şi artă. Foarte puţini au fost scriitorii care au reuşit să răzbată prin ochiurile înguste ale plasei ideologice, iar Kadare a fost unul dintre ei. În ciuda constrângerilor, fricilor, mărturisite sau nu, a  concesiilor.

Povara crucii este un inventar al mişcărilor tactice neaşteptate, al zigzagului continuu şi derutant din războiul, rareori făţiş, dintre scriitor şi stat, în care fiecare rând scris trebuia plătit cu o umilinţă, cu o retragere, cu un compromis, dar totuşi în absenţa „marelui compromis“ la care au ajuns atât de mulți scriitori, fără o predare necondiţionată, fără o pactizare cu regimul. În ultimă instanţă, Povara crucii este un drum al calvarului cristic, parcurs de un scriitor celebru braţ la braţ cu opera sa, sub biciul nemilos al dictaturii.

„Uneori mi se părea că, aşa cum spadasinul îşi împinge adversarul pe terenul care‑i este favorabil, tot astfel şi eu atrăsesem tiranul pe terenul literaturii, acolo unde mă simţeam în largul meu, iar el, indiferent de simţul artistic rafinat pe care‑l avea, nu putea fi decât un amator. Acolo, în câmp deschis, departe de gărzi, de curteni, de doctrină şi de dictatură, aveam impresia că‑l pot învinge. Aşa încât să‑i pun masca. Apoi chiar ea avea să‑l ţină prizonier. Acolo deci, pe câmpul binecuvântat, la picioarele templului, absolut singur, acolo aş fi putut să‑l pun la pământ. Cuvântul «singur» îmi părea atunci prezent peste tot. Nu era doar titlul romanului, îl aveam în mine, era pe buzele prietenilor şi duşmanilor mei (Cum de ai pus această «singurătate» chiar în titlu? Asta a fost chiar prima observaţie. După care au tăcut toţi. Cum se părea, tiranul însuşi îşi acceptase singurătatea.) Chiar şi eu, deşi aveam prieteni mulţi şi devotaţi, tot singur aş fi fost acolo, în câmp deschis. Şi, indiferent câtă încredere aveam în arta mea, inima îmi spunea uneori că nu era exclusă posibilitatea ca monstrul să mă atace într‑o clipă.“ — ISMAIL KADARE

Cu ilustrații de Dan Perjovschi

„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. Sute de mii de tineri educaţi, cel mai bine pregătiţi specialişti în domenii de vârf, au fugit din ţară de la izbucnirea războiului. Sancţionarea administrativă sau penală a celor care îndrăznesc să aibă altă părere decât cea oficială, introducerea cenzurii, înflorirea imposturii agresive au transformat într-un mediu toxic universităţile şi centrele de cercetare. Este un proces ale cărui consecinţe se vor vedea în următoarea jumătate de secol şi vor condamna Rusia la subdezvoltare şi irelevanţă. Putin şi-a aruncat ţara cu cel puţin două decenii înapoi. Rusia de astăzi nu mai aparţine lumii civilizate. Poate că asta era «operaţiunea specială» proiectată de preşedintele rus: să distrugă Rusia. Dacă acesta a fost planul lui înseamnă că i-a reuşit.” (Armand Goşu)

Ea e o femeie trecuta de prima tinerete. El e un barbat care a lasat la rindul lui in spate anii tineretii, casatorit, cu copii. La prima vedere, nimic nu anunta dragostea plina de pasiune care ii va lega mai bine de zece ani. La capatul acestor ani insa El o paraseste pe Ea, pentru a se intoarce la sotia lui. Aurora Liiceanu analizeaza relatia celor doi, incercind sa explice ce s-a intimplat cu fiecare. Daca Ea isi spune direct povestea, El este prezent doar prin scrisorile trimise – scrisori lungi, aproape pagini de jurnal –, care dezvaluie ce facea, ce simtea si ce gindea cind era singur sau cu Ea. Autoarea reconstituie astfel lumea lui ca sa inteleaga lumea ei, iar Ea va putea limpezi ceva din multiplele ei euri, in timp ce El va fi folosit, amintit, discutat. Fara sa stie.

Se spune ca prima iubire nu se uita. Unii sustin ca e ceva magic, altii ca e doar o chestiune de compatibilitate chimica intre doua persoane. Aurora Liiceanu arata cum privesc prima dragoste scriitorii, pe de o parte, si oamenii de stiinta, pe de alta. Vom vedea cum isi povestesc prima iubire Turgheniev, Vladimir Nabokov sau Orhan Pamuk si cum o analizeaza psihologii, biologii sau filosofii. Vom gasi istorii despre iubiri impartasite, iubiri neimpartasite, iubiri cu final tragic sau fericit, dar si studii care enumera simptomele fizice caracteristice indragostirii. Si poate vom intelege de ce unii se intorc dupa ani la prima lor iubire si de ce indragostiti de pretutindeni continua sa-i scrie si azi Julietei.

Din cuprins: Yasunari si Hatsuyo: o prima iubire tragica • Masenka, cu sprincenele minunat de neastimparate • Trandafirul negru • „Colosala iluzie” a lui Gatsby • Prima iubire, indragostitii si reciprocitatea • Iubirea si politica sinceritatii • Cind iubirea dispare: jalea lunga a vaduviei • Shakespeare for ever

ERNST JÜNGER se naşte la Heidelberg în 29 martie 1895. Studii liceale la Hanovra. La 18 ani fuge de-acasă şi se angajează în Legiunea Străină. În 1914 se înrolează voluntar, luptă cu bravură şi i se decernează cea mai înaltă distincţie militară germană, „Pour le mérite“. După război, studii de filozofie la Leipzig şi de zoologie la Napoli. Câteva specii de insecte descoperite ulterior îi vor purta numele. În cel de-al Doilea Război Mondial participă la campania din Franţa. În urma atentatului eşuat împotriva lui Hitler (1944), este demobilizat şi declarat „nedemn de a face parte din armată“. Între 1945 şi 1949, forţele aliate îl pun sub interdicţie de publicare. Din 1950 se stabileşte la Wilflingen. În 1959 întemeiază, împreună cu Mircea Eliade, revista Antaios. În 1982 i se decernează Premiul Goethe; în 1995, la centenarul naşterii, i se aduc omagii naţionale şi internaţionale de anvergură. Ernst Jünger se stinge din viaţă la 17 februarie 1998. Între 1956 şi 1995 i s-au acordat 27 de premii, titluri şi distincţii în Germania, Franţa, Italia, Spania, i s-au închinat numeroase volume omagiale, numere de reviste, mii de pagini de critică şi exegeză literară. Opere: In Stahlgewittern (1920; trad. rom. În furtuni de oţel), Der Kampf als inneres Erlebnis (1922), Das abenteuerliche Herz (1929; trad. rom. Inimă aventuroasă), Die totale Mobilmachung (1930), Der Arbeiter (1932), Afrikanische Spiele (1936; trad. rom. Jocuri africane), Auf den Marmorklippen (1939; trad. rom. Pe falezele de marmură), Gärten und Straßen (1942; trad. rom. Grădini şi drumuri), Die Pariser Tagebücher (1949; Jurnale pariziene), Heliopolis (1949), Über die Linie (1950), Der gordische Knoten (1953), Gläserne Bienen (1957; trad. rom.Albine de sticlă), Die Hütte im Weinberg (1958; trad. rom. Coliba din vie), Subtile Jagden (1967), Annäherungen: Drogen und Rausch (1970; trad. rom. Aproximări: Droguri şi extaz), Die Zwille (1973; trad. rom. Praştia), Eumeswil (1977), Die Schere (1990), Siebzig verweht (1980–1995).

Ediție îngrijită de Marin Diaconu. Volumul de față reproduce serialul de articole ale lui Noica Jurnal de idei, tipărit în revista Cronica din Iaşi între 2 septembrie 1977 şi 2 aprilie 1982. „Dacă viaţa nu este un crescendo, atunci ea rămâne o simplă chestiune de biologie. Ce splendidă este îmbătrânirea – nu bătrâneţea propriu-zisă, dacă ea trebuie să însemne decrepitudine –, cu ceasul acela când pornirile secundare ale vieţii se strâng, una câte una, şi rămâne esenţialul fiinţei tale; când înţelegi că totul a tins către punctul acesta de acumulare a vieţii, în care se condensează şi precipită întreaga existenţă!... Fiecare om se află într-o formă de suspensie – şi până la un punct este bine să fie aşa, spre a nu face afirmări de sine lipsite de maturitate. Dar cum să facem, în anii mai tineri, ca, rămânând în suspensie şi pregătire, să nu fim totuşi jumătăţi de oameni? Este aici în joc toată înţelepciunea timpurie, pe când înţelepciunea târzie reprezintă, dimpotrivă, eliberarea forţelor tale creatoare. Cei ce ştiu să îmbătrânească cu plinătate trebuie să fie ca acele «supernove» despre care vorbesc astronomii: să lumineze puternic – şi apoi să se stingă în explozie.“ — CONSTANTIN NOICA

Ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă

2023, ANUL MONICA LOVINESCU

Ca şi cum ar fi împlinit un testament nescris al tatălui său, Monica Lovinescu a creat în studiourile Europei Libere un adevărat cenaclu literar. Acolo se citeau scrieri care în România erau interzise, se organizau dezbateri cu autori români şi se comenta, cu pertinenţă, o creaţie literară născută în vremuri de represiune. Căci pe atunci, în ţară, cenzura nu doar mutila producţia scriitorului, ci şi distorsiona ideologic judecata criticului literar.

Cronicile literare ale Monicăi Lovinescu recompun, panoramic, „istoria recentă“ a literaturii noastre. Iar dacă în salonul de altădată al cenaclului Sburătorul, patronat de criticul E. Lovinescu, încăpeau doar puţini, în salonul deschis „pe unde scurte“ a încăput, cum ştim, o întreagă ţară.

Ilustrații de Philip Laibacher

În ultimii trei ani, ca urmare a COVID-19, s-a vorbit mai mult ca niciodată despre sistemul imunitar. Din păcate, discuția nu s-a bazat întotdeauna pe informații științifice, luate din surse de încredere. Dezinfor­marea nu a făcut ravagii doar în timpul pandemiei. Indiferent că vorbim despre coronavirus, boli auto­imune sau cancer, teoriile bizare despre leacuri miraculoase și vindecări de pe o zi pe alta circulă în voie, prinzând în mreje o mulțime de oameni.

„Imun: O călătorie în profunzimea sistemului care ne ține în viață” este un demers exemplar de informare corectă a publicului larg cu privire la funcționarea sistemului imunitar – unul dintre cele mai complexe și mai fascinante din lumea vie –, în speranța că o mai bună înțelegere a proceselor imune ne va ajuta să ne protejăm de informațiile false și ne va încuraja să avem grijă de noi.

„Treizeci de povestiri care curg una într-alta cu blândețe, melancolie, calm, uneori cu o resemnare care destinde. Cu fiecare text, Cătălin Pavel pune în mișcare câte un carusel discret. La un moment dat, toate se rotesc silențios, arătându-și limpede și coregrafic ocupanții provizorii. Simfonie de short movies. Cu fiecare rotire, sunetul devine mai clar, vezi personajele, le percepi timpul, secvențial, dar neîntrerupt, te umpli de lumina aurie de toamnă dulce, în care iubirile sunt mai mereu la timpul trecut ori trimise într-un viitor improbabil, iar amintirile umplu misterios fiecare alveolă încă goală de sens. Citim rar proză adevărată (vasăzică narațiune, și încă în genul scurt, atât de dificil) în veșminte poetice cu valoare de elixir. Cătălin Pavel este un scriitor de esență rară, imposibil de definit până la capăt și, tocmai de aceea, profund adictiv.“ — TANIA RADU

„Prozele scurte ale lui Cătălin Pavel sunt admirabile piese de virtuozitate, dar fără nimic ostentativ. Autorul lucrează în tușe fine, privilegiază notația subtilă, vagul, finalul deschis. Personajele sunt uneori siluete fragile, ce se întâlnesc întâmplător și amorsează o conversație fără a o duce până la capăt. Cadrul e citadin, având ingredientele modernității – automobilul, tramvaiul, metroul, trenul, supermarketul etc. Cu o exemplară discreție, prozatorul pune sub lupă frânturi de destin, frământări existențiale și traume sufletești. Scriitor consacrat, personalitate complexă și mereu gata să ne surprindă, Cătălin Pavel ne cucerește, o dată în plus, prin aceste proze de mare rafinament.“ — ALEXANDRU CĂLINESCU

Roman dens, de o mare finețe, proiectat pe planuri multiple, „Parfum de curtezană” este o poveste emblematică de iubire și ură între o mamă și o fiică, o narațiune istorică în Japonia primelor decenii ale secolului XX și o meditație asupra condiției femeii în universul crud al gheișelor. A fost ecranizat în 1964, în regia lui Keisuke Kinoshita, cu Mariko Okada și Nobuko Otowa în rolurile principale.

Tomoko este frumoasă, dar nici pe departe atât de frumoasă ca mama ei, Ikuyo. Și totuși fiica ajunge o gheișă celebră și respectată, în vreme ce Ikuyo va purta mereu povara trecutului rușinos de curtezană. Sawako Ariyoshi, ale cărei romane gravitează mereu în jurul unor femei puternice, exemplare, trasează cu linii sigure și delicate, ase­menea maeștrilor tușului, portretul memorabil al unei gheișe gingașe ca o floare, pe care însă loviturile sorții nu o pot înfrânge.

„Impresionismul este considerat în mod unanim ca prima revoluție a artei moderne, în opozitțe cu arta academică. O revoluție care a constat mai întăi de toate în 'factura picturală', idee care, deși conține un sâmbure de adevăr, este mult prea simplistă. Această carte propune o altă lectură a apariției picturii moderne. Ea încearcă să demostreze că în impresionism are loc o schimbare mult mai radicală și mai profundă, care vizează 'tematizarea privirii moderne'. Dacă există cu adevărat ceva profund nou în pictura lui Manet, Monet si Degas este faptul că meditația asupra actului de a vedea devine, în opera lor, o temă centrală. Impresionismul 'gândește privirea' cu o voință de inovare care nu presupune în mod necesar ignorarea tradiției, cât, mai degrabă, dialogul cu tradiția. Această 'tematizare a privirii' este 'modernă', căci ea însumează înseși limitele vederii și ale picturii." (Victor Ieronim Stoichiță)