Cărţi

Romanul Profesoara de pian a fost, în Statele Unite, bestseller New York Times, Publishers Weekly, Indie National, San Francisco Chronicle, LA Times, Denver Post și New York Times Editor’s Choice, iar în Marea Britanie bestseller Sunday Times. Tradus în peste douăzeci și cinci de țări, este deopotrivă roman istoric și de dragoste, de război și de atmosferă, în tradiția Pacientului englez și a Americanului liniștit.

În 1941, Will Truesdale, un englez proaspăt sosit la Hong Kong, începe o relație pasională cu o eurasiană frumoasă și dominatoare, Trudy Lang. Dar invazia japoneză are consecințe tragice atât asupra celor doi îndrăgostiți, cât și asupra membrilor comunității anglo-americane, care vor experimenta, în zilele negre ale războiului, trădarea, delațiunea, lașitatea. Unsprezece ani mai târziu, Clare Pendleton, o tânără englezoaică provincială, de-abia căsătorită, ajunge la Hong Kong și, sedusă de farmecul înaltei societăți, se hotărăște să dea lecții de pian fiicei unor chinezi bogați, Melodie și Victor Chen. Claire se îndrăgostește de un englez dezabuzat, angajat, în mod ciudat, ca șofer al familiei Chen. În curând, va constata că enigmaticul comportament al lui Will ascunde secrete și traume în care sunt implicate multe personaje din această beau monde supraviețuitoare a ocupației japoneze.

„Profesoara de pian reușește exact ceea ce face un mare roman – să ne transpună în afara timpului și a spațiului, într-o lume unde simțim totul cu o extraordinară intensitate.“ — ELIZABETH GILBERT

„Un debut uluitor despre limitele iubirii și ale supraviețuirii în timp de război și, mai cu seamă, despre consecințele alegerii făcute sub presiune.“ — Publishers Weekly

„Acest roman puternic surprinde transformarea radicală prin care trece Claire, o tânără englezoaică din clasa mijlocie, ajunsă în exoticul Hong Kong la mijlocul secolului trecut.“ — Elle

„Un portret convingător al alegerilor devastatoare pe care le fac oamenii pentru a supraviețui.“ — Time Out New York

Aristotel s-a nascut la Stagira, in Macedonia, in anul 384 i.Chr (i s-a spus, de altfel, si „Stagiritul“). Tatal lui, Nicomah, a fost medicul personal al regelui macedonean Amyntas al III-lea, bunicul lui Alexandru cel Mare. La Pella, capitala Macedoniei, s-a imprietenit cu Filip, unul dintre cei trei fii ai regelui. Probabil sprijinit de acesta, in 367 i. Chr. a plecat la Atena pentru a-si desavarsi studiile: s-a inscris mai intai la scoala lui Isocrate, apoi la Academia lui Platon. A ramas aici 20 de ani, dovedindu-se mai intai un elev stralucit, apoi un profesor si un ganditor pe masura maestrului sau. Dupa moartea lui Platon, in 347 i.Chr., un nepot al acestuia, Speusipos, a preluat conducerea Academiei. Aristotel a plecat la Assos, in Troada, apoi, in 343, a fost chemat la Pella, la curtea lui Filip, pentru a desavarsi educatia tanarului Alexandru (cel care avea sa ramana in istorie ca Alexandru cel Mare). In 340 s-a intors la Stagira, dar nu pentru multa vreme. Pacea impusa de Macedonia cetatilor grecesti i-a dat prilejul sa revina la Atena, unde a infiintat propria lui scoala – Liceul (Lykeion sau scoala peripatetica). Va preda aici timp de doisprezece ani si isi va continua neobosit cercetarile. In 323, odata cu moartea lui Alexandru, la Atena a rabufnit vechea dusmanie fata de macedoneni. Aristotel s-a refugiat la Chalcis, unde a murit un an mai tarziu. Vastul sistem filozofic si stiintific conceput de Aristotel, uimitor prin diversitate (logica, teologie, politica, estetica, fizica, astronomie, zoologie etc.) si profunzime, a stat la baza gandirii medievale crestine si islamice si a fost axul culturii Occidentului pana la sfarsitul secolului al XVII-lea. Din cele peste 150 de lucrari care ii sunt atribuite (Diogenes Laertios mentiona 145), s-au pastrat mai putin de 50. Categoriile, Topica, Metafizica, Politica, Etica nicomahica sunt cateva dintre scrierile sale, toate traduse in romaneste.

Filozofia unei vieți simple cartografiază idei și practici ale simplității din Antichitate până în zilele noastre. Jérôme Brillaud discută mai ales concepțiile și motivațiile unor filozofi și personalități precum Diogene, Marcus Aurelius, Rousseau, Thoreau și Steve Jobs, dar și ale unor mișcări religioase și curente moderne care au îmbrățișat un stil de viață simplu. Viața dedicată simplității înseamnă liniștirea zgomotului din jurul nostru și din noi înșine pentru a putea ajunge la adevărata stare de bine. „O carte foarte pătrunzătoare, care merită să fie cu atât mai citită în aceste vremuri confuze și apăsătoare.“ — BRENDAN GLEESON

Acest volum este mai mult decât o trecere în revistă a splendorilor arhitectonice fanate din Bucureștiul interbelic. Este o radiografie esențială a unui oraș neiubit, neîngrijit, abandonat de autoritățile locale și naționale – un oraș emblematic, până la urmă, pentru o întreagă țară. Mai grav, volumul trage un semnal de alarmă: în spatele teribilei „buline roșii” stau iresponsabila lipsă de inițiativă și delăsarea criminală. Putem vedea aici laolaltă toate aceste clădiri, le putem deplânge soarta și le putem ghici trecuta frumusețe surprinsă prin obiectivul fotografului Douglas MacKenzie, îndrăgostit de un oraș pe cale să se prăbușească.

„Mai peste tot în București, edificii de o importanță arhitectonică uriașă au fost lăsate în paragină, unele din neglijență, altele din cauza proceselor de retrocedare a imobilelor naţionalizate de comuniști în anii ’50, iar altele, în fine, deoarece proprietarii sunt în imposibilitatea de a respecta legislaţia de siguranţă publică, adoptată, tardiv, după incendiul de la Clubul Colectiv, din octombrie 2015. Așa cum se întâmplă îndeobște în centrul Bucureștiului, numeroase clădiri sunt ascunse vederii, fiind folosite pe post de panouri publicitare.

La fel ca în majoritatea capitalelor, există o atitudine metropolitană și în Bucureşti, dar nu numai în sens simplist, de superioritate față de provincie şi zonele «de la țară». Dacă te iei după majoritatea ghidurilor de arhitectură, ai crede că toate clădirile Art Déco şi moderniste se află în centrul Capitalei. Sunt omise cartierele mai nevoiașe precum Rahova; se ignoră chiar și zone mai cu stare, cum ar fi Băneasa, unde sunt de găsit câteva clădiri Art Déco strecurate printre construcțiile de lux de dată mai recentă. Toate alcătuiesc o moştenire Art Déco probabil de neegalat de nici o altă metropolă europeană.“ — DOUGLAS MACKENZIE

Una dintre cele mai inovatoare și importante voci literare din China, Can Xue își numește creația „literatură a sufletului“, afirmând, în marginea experimentului postmodern, că tot scrisul ei e autobiografic. Fețele dragostei pe care le propune pentru noul mileniu sunt multiple, nu se exclud una pe alta și nu apelează la morală. Satirică, tragică, trecătoare, durabilă, frustrantă, satisfăcătoare, mercantilă sau pur și simplu idealizată, iubirea prinde viață într-un caleidoscop de povești întrepătrunse din China contemporană. O rătăcire sufletească dublată de una fizică pare să lege personajele din acest roman, toate în căutarea unei identități pierdute, a unui sens care le scapă mereu printre degete.

La treizeci și cinci de ani, Niu Cuilan e văduvă și lucrează ca magazioneră la fabrica de instrumente de măsură. Are ocazional câte un iubit, dar la centrul spa unde îi place uneori să înoate îl întâlnește pe Wei Bo, client fidel al bordelului de aici. Începutul relației lor înseamnă și intrarea ei într-o lume nouă, unde cunoaște lucrătoare dornice să scape de munca lor istovitoare pentru a deveni prostituate, nu numai în căutarea unui nou statut într-o societate industrializată, în care supravegherea e constantă, ci și a iubirii. Străinii se dovedesc brusc a fi vechi cunoștințe, drumurile necunoscute duc în locuri familiare, iar întâlnirile întâmplătoare nu surprind pe nimeni. Când o fericire abia perceptibilă pare să fie atinsă, insinuarea magicului e mereu ratată și se produce o ruptură care anunță revenirea la realitatea de multe ori nemiloasă.

„În episoade divers fracturate, suprarealiste și uneori foarte comice, Can Xue își însoțește personajele în viața lor de zi cu zi. […] Ea descrie cu dezinvoltură oameni dezrădăcinați în propria țară, surprinzând o parte din realitatea dură, în ciuda naturii onirice a intrigii romanului.“ — Die Zeit

„În acest roman oniric, printre scenarii din ce în ce mai stranii, aparențele fac loc unor substraturi tainice, din altă lume.“ — The New Yorker

„În romanul Dragostea în noul mileniu, toate personajele sunt legate între ele. Nu există o singură poveste care să poată fi spusă. Și ele însele râd de asta, de propria inconsistență, de continua schimbare.“ — The Paris Review

„Scrisul lui Can Xue este în primul rând o călătorie în interioritate – cu toate contradicțiile, paradoxurile, paroxismele, schimbările de dispoziție și situație impuse de o aparentă lipsă de logică.“ — Pulp Magazine

Ilustrații de Ana Alfianu

„Opera poate fi o poveste de iubire. Una în care, aşa cum se întâmplă de când lumea, te îndrăgosteşti – treptat sau năvalnic –, în care creşti, în care te transformi şi care te poate însoţi pe tot parcursul vieţii. În această carte, încerc să-ţi dau nu unul, ci zece argumente pentru care cred că merită să faci primul pas pe drumul acestei iubiri. O iubire care, odată instalată, se va lăsa cu emoţii formidabile, în urma cărora te vei simţi mai bogat, mai atent, mai bun. În cazul operei, eu cred în îndrăgostirea imediată. Cred că, dacă plângi la Boema sau râzi la Bărbierul din Sevilla, dacă te copleşeşte Turandot sau te ia pe sus Tristan şi Isolda, opera te-a câştigat, iar tu ai câştigat infinit mai mult. Altfel, sigur, se poate ajunge la operă şi timid, respectuos, drămuit, dar ai trecut la umăr pe lângă pasiune, iar pasiunea e tot ce poate fi mai definitoriu pentru această artă a artelor.“ — MARIUS CONSTANTINESCU

„Am parcurs cele zece capitole ale volumului Îți place opera? ca pe un roman de aventuri: ritmul alert al lui Marius Constantinescu te face să întorci pagina repede pentru a nu pierde continuarea, lăsându-mi la sfârșit impresia că am asistat la o mini-serie documentară plină de erudiție, pasiune și umor. Ilustrațiile superbe ale Anei Alfianu au avut și ele un rol însemnat în crearea acestei impresii. Era nevoie în peisajul cultural autohton de un astfel de volum, o introducere accesibilă și dezinvoltă în lumea dramei lirice. Și iată-l apărut, invitându-ne pe toți să ne bucurăm împreună de ceea ce are opera mai frumos de oferit.“ — TIBERIU SOARE, dirijor al Operei Naționale București

 

Tripticul din care este alcătuit romanul autobiografic Vremea iubirii surprinde anii contactului dureros dintre lumea veche şi cea nouă, anii consolidării regimului comunist în Albania. De aici se naşte şi tensiunea care străbate cartea. Eroii săi sunt înfățișați la începutul marilor provocări ale adolescenţei, când cunosc frumusețea prieteniei, experienţa durerii, bucuria descoperirii, dar află și că există libertatea conștiinței. În ciuda melancoliei inerente, Kadare își salvează personajele prin umor și ironie. Volumul de față întregește parcursul autobiografic din opera lui Kadare, acoperind o parte din perioada petrecută de autor în orașul natal Gjirokastra, ca o avanpremieră a marelui roman Amurgul zeilor stepei.

Trei prieteni, elevi de gimnaziu în Albania postbelică. Dacă funcționarii poartă pălărie, atmosfera e mai calmă; dacă o schimbă rapid cu șapca proletară, toată lumea e temătoare și își cumpănește fiecare gest. Pe băieți îi preocupă însă alte lucruri: unul ar vrea să ajungă scriitor renumit, și creația lui să pună în umbră până și lirica bulgară. Altul, încurajat să fie demn urmaș al lui Pavlik Morozov, își acuză mama de decadență fiindcă e... însărcinată. Iar cel de-al treilea are o pasiune nebună pentru timbre și secrete. Vântul tăios al represiunii politice se instaurează inexorabil pe străzile orășelului lor, dar i se ține piept cu inocență și prin gesturi mici, ce încă restabilesc umanitatea.

„Ismail Kadare a fost unul dintre acei scriitori pentru care scrisul este o luptă; dintre cei care smulg fiecare cuvânt tăcerii, pentru care fiecare rând poate să sporească povara procesului-verbal, iar fiecare roman riscă să devină epitaful propriei cariere.“ — Președinția franceză, mesaj la dispariția lui Ismail Kadare, iulie 2024

„Opera lui Kadare trebuie citită pentru a scăpa de amnezie.“ — Radio France

„Kadare a afirmat în mai multe rânduri că cititorii și criticii săi nu ar trebui să acorde prea multă atenție contextului. În sprijinul acestui fel de a-l citi, aș sublinia că maniera lui Kadare de a povesti și natura scrisului său nu s-au schimbat deloc în ultimii șaizeci de ani, deși contextul social, geografic și politic s-a modificat radical. E ca și cum întreaga lume imaginară a lui Kadare ar fi apărut complet formată de la început, iar cele patruzeci sau cincizeci de povestiri și romane pe care le-a scris de atunci nu ar fi decât fragmente dintr-un întreg mai mare, coerent și nealterat.“ — David Bellos, World Literature Today

Bestseller internațional – distins în 2023 cu Prix 30 Millions d’Amis, supranumit Goncourt des Animaux, Prix Terre de France și Prix de la Société Centrale Canine, iar în 2024 câștigător al Trophée de l’Auteur de l’année, acordat de Livres Hebdo –, tradus în peste douăzeci de limbi, Mirosul lui după ploaie este romanul celor treisprezece ani de complicitate, rutină, libertate și afecțiune absolută dintre Cédric Sapin‑Defour și câinele său Ubac, un ciobănesc de Berna.

„Într-o lume tulburată de prea multe vorbe-n vânt, prietenia unui necuvântător dă glas esențialului. Ubac intră în viața autorului ca o întâmplare, dar se dovedește a fi una dintre marile întâlniri. Împreună, cei doi străbat munții și descoperă loialitatea din refugiul prieteniei, în care, cu răbdare, își împart, ca pe o bucată de pâine, timpul. Când marea prăpastie îi desparte, ceva din tăcerea relației se aude ca un ecou, umple golul și deschide poteca. O poveste reală, inspirată, parcă, dintr-un mit animist.“ — ALEXANDRU N. STERMIN

„Un text minunat, desăvârșit până în cele mai mici detalii.“ — Le Figaro Littéraire

„O carte care radiază o frumusețe pătrunzătoare.“ — Elle

„Celebrul omagiu adus de Cédric Sapin‑Defour vieții lui Ubac, romanul Mirosul lui după ploaie, este o bijuterie literară.“ — Sunday Times

„Mirosul lui după ploaie nu este doar un tribut adus dragostei oamenilor pentru animalele de companie, ci și o modalitate de a exprima durerea profundă resimțită după moartea unui câine, când tot ce ți-a rămas e zgarda lui, iar casa pare prea mare fără el.“ — The Guardian

„Imposibil de catalogat, romanul Mirosul lui după ploaie, prezentat uneori și ca eseu, este un adevărat fenomen literar.“ — Le Figaro

CÉDRIC SAPIN-DEFOUR s-a născut la 14 aprilie 1975 în Saint-André-les-Vergers, în departamentul Aube, din Franța. Și-a făcut studiile liceale în Oyonnax, urmate de cele universitare în domeniul sportului. După o accidentare, și-a schimbat par­cursul academic, studiind patru ani medicina, pentru a alege ulterior cariera de profesor de educație fizică și sport. A început să scrie din pasiune pentru natură. Trăind în regiunea montană Beaufortain din Alpii francezi, obișnuia să noteze gânduri, observații și experiențe legate de viața în natură, de alpinism și de relația omului cu mediul înconjurător, texte care au fost apoi publicate în reviste sau au fost transformate în cărți precum Gravir les montagnes est une affaire de style (2017), Espresso (2019), L’Art de la trace (2020). Consacrarea internațională a venit odată cu publicarea cărții sale autobiografice Mirosul lui după ploaie (Son odeur après la pluie, 2023; Humanitas Fiction, 2026), bestseller în Franța, distins în 2023 cu Prix 30 Millions d’Amis, supranumit Goncourt des Animaux, Prix Terre de France și Prix de la Société Centrale Canine și câștigător în 2024 al Trophée de l’Auteur de l’année, acordat de Livres Hebdo. Romanul este tradus în peste douăzeci de limbi. În 2025, Mirosul lui după ploaie a fost adaptat ca bandă desenată și a fost dramatizat în regia lui Richard Arselin și a lui Véronique Boutonnet. În 2025 vede lumina tiparului Où les étoiles tombent, bestseller în Franța. Cédric Sapin‑Defour locuiește în prezent în orașul montan Beaufort, în Alpii francezi, alături de soția sa, Mathilde, și de câinele său actual, Lulu, adoptat dintr-un adăpost din România în vara anului 2023.

De ce visăm? Ce înseamnă toate aceste evadări din lumea posibilă, în care se exprimă dorințele și spaimele noastre cele mai mari, în care ne întâlnim cu ființe fantastice sau cu cei dragi care ne-au părăsit, în care putem să cucerim lumea și să facem minuni?

Citind această carte, înțelegem cât de importante au fost visele pentru civilizațiile antice, care le așezau în centrul cunoașterii de sine și al vieții politice, și ne minunăm de unele dintre cele mai bine documentate exemple de profeții onirice păstrate de culturile amerindiene. De la ipoteza potrivit căreia visele de fapt nu există și până la crearea unor dispozitive de ultimă oră care nu doar că dovedesc contrariul, ci le pot și înregistra pentru a fi vizionate ulterior, explorăm aici progresele neuroștiințelor, biochimiei și psihologiei contemporane în ceea ce privește legăturile dintre somn, vise și învățare.

Folosind informații din istorie, antropologie, psihanaliză și literatură, precum și cele mai recente descoperiri științifice, renumitul neurocercetător Sidarta Ribeiro ne propune un adevărat tratat despre știința și istoria viselor.

„Ce poți face odată ce ai ajuns să stăpânești intrarea în visul lucid? Aproape orice. Să reîntâlnești persoane dragi, să trăiești o mare iubire sau aventuri periculoase, să călătorești la marginile universului imaginat, să practici manevre care sunt riscante în viața reală și să-ți îndeplinești liber dorințele fără vinovăție sau obstacole…

În locul unui program comportamental înnăscut, poate că multe dintre visele care sunt comune diferitelor culturi reflectă doar similitudinea fundamentală a experiențelor umane de pe întreaga planetă. Mama, tatăl, bătrânul înțelept, creația, potopul – sunt narațiuni și personaje omniprezente în istoria noastră. Modul cum trăim ne determină visele, iar jaloanele cele mai importante sunt pretutindeni aceleași: naștere, pubertate, sexualitate, procreație, luptă, boală și moarte.“ — SIDARTA RIBEIRO

În singurătatea biroului, don Rigoberto reciteşte caietele cu citate şi însemnări adunate de-a lungul timpului, îşi studiază colecţia de gravuri şi speră că anonimele pasionale pe care le primeşte sunt din partea fostei soţii, Lucrecia. Aceasta e vizitată de seducătorul fiu vitreg care, cu sau fără intenţie, a provocat separarea de soţ, iar acum pretinde că vrea să îi împace. Pornind de la personaje din tablouri şi cărţi, fiecare îşi construieşte o lume paralelă ce anulează monotonia realului şi îl transformă în sărbătoare a simţurilor. Continuare a „Elogiului mamei vitrege”, acest roman este un elogiu al senzualităţii ce va fi citit cu plăcere de toţi cei care ştiu să recunoască în dragoste forma perfectă a artelor frumoase.

Un imobil ce devine o adresă de referință în Manhattan și o adresă ce devine personaj de roman, Dakota House, sub ale cărei arcade, în decembrie 1980, John Lennon avea să fie împușcat, reprezintă unul dintre primele blocuri rezidențiale de lux din New York și fundalul pe care Fiona Davis va reuni mai multe destine, unele imaginate, altele cu un picior bine ancorat în realitatea istorică.

În 1884, tânăra englezoaică Sara Smythe traverseză Atlanticul cu destinația New York, la invitația temerarului arhitect Theodore Camden. Clădirea, la proiectarea și decorarea căreia acesta participase și pe care Sara trebuia să o administreze, e gata să fie dată în folosință, iar așteptările sunt mari: Dakota urma să devină o adresă emblematică a New Yorkului, dar însemna de asemenea șansa lui Theo de a schimba fața orașului și șansa Sarei să înceapă o viață nouă. Dragostea ilicită dintre Sara și Theo le va măcina viețile, reverberând în timp până în 1985, când Bailey, o tânără consumată de adicții, va descoperi între pereții Dakotei secretul și tragedia lor. Povestea celor două femei, Sara și Bailey, care luptă pentru o supraviețuire demnă, se completează de-a lungul unui secol, complicată fiind prin consecințele pasiunii, lăcomiei și ale limitărilor sau exceselor sociale din vremurile respective.

Georges Minois, profesor și doctor în istorie, este unul dintre cei mai de seamă istorici ai mentalităților și reprezentărilor colective din spațiul occidental. Este autorul a peste 40 de cărți de istorie în care, fără să renunțe la exigențele documentării științifice, a reușit să transmită publicului larg informații interesante într-o manieră prietenoasă.

Dintre cărțile publicate menționăm: Histoire de la vieillesse de l’Antiquité à la Renaissance (1987), Histoire des enfers (1991; ed. rom. Istoria infernurilor, 1998), Histoire du suicide. La société occidentale face à la mort volontaire (1995; ed. rom. Istoria sinuciderii, 2002), Le Diable (1998, ed. rom. Diavolul, 2003), Les origines du mal. Une histoire du péché originel (2002), Histoire du mal de vivre. De la mélancolie à la dépression (2003), Le culte des grands hommes. Des héros homériques au star system (2005), L’Âge d’or: Histoire de la poursuite du bonheur (2009), Histoire de la solitude et des solitaires (2013), Abélard, Héloïse et Bernard: Passion, raison et religion au Moyen Âge (2019).

Volumul de față, Istoria Evului Mediu. O mie de ani de splendoare și ticăloșie (Histoire du Moyen Âge. Mille ans de splendeurs et misères), a apărut în 2016.

Volumul de față include romanul „Decădere umană”, urmat de patru povestiri emblematice pentru personalitatea literară a celui care și-a pus amprenta asupra culturii nipone postbelice: „Amintiri” (Omoide, 1933), „Eleva” (Joseito, 1939), „O sută de vederi ale Muntelui Fuji” (Fugaku hyakkei, 1939), „Opt scene din Tōkyō” (Tōkyō hakkei, 1941).

Lucrare reprezentativă a literaturii japoneze postbelice, „Decădere umană” este o carte-cult atât pentru publicul nipon, cât și pentru cititorii de pretutindeni. Folosind convenția jurnalelor găsite, cartea trasează destinul artistului Yōzō Ōba, a cărui viață este marcată de inadecvare, eșec, alienare și disperare.

Plecat la studii la Tōkyō, Yōzō este atras de studiul artei şi de viaţa boemă a capitalei. Împreună cu un alt artist aspirant, Masaki Horiki, Yōzō își trăiește viața fără a reuși să-și găsească un țel (nici arta, nici implicarea politică nu îi aduc împlinirea), recurgând la toate paradisurile artificiale pe care și le permite și sfârșind prin a încerca să se sinucidă.

În toamna anului 1944, un grup de prizonieri de la Auschwitz-Birkenau, ajutați de câteva deținute din lagărul femeilor, plănuiesc să arunce în aer crematoriile și camerele de gazare – consemn pentru începutul unei revolte având ca scop eliberarea lagărului. Aproape două sute cincizeci de prizonieri sunt uciși în timpul luptelor, iar alți două sute vor fi împușcați după înfrângerea revoltei. Pornind de la fapte reale și o amplă documentare, James D. Shipman reușește să redea cu instrumentele ficțiunii acest episod extraordinar din cel de-Al Doilea Război Mondial.

Octombrie 1944. În încăperile sumbre ale crematoriului Auschwitz-Birkenau, prizonierul Jakub Bak muncește încercând să nu fie luat la ochi de paznicii SS. Asemenea celorlalți prizonieri din Sonderkommando, Jakub a primit una dintre cele mai cumplite munci din lagăr: verificarea și sortarea hainelor celor uciși și mutarea trupurilor din camera de gazarea în crematoriu. În acest iad, Jakub se agață de promisiunea pe care i-a făcut-o tatălui său – că va supravițui indiferent de cost – și de puținele clipe alături de Anna, o prizonieră cu care se căsătorește pe ascuns. Inițial, revolta pregătită de cei din Sonderkommando îi pare lui Jakub drumul sigur spre moarte, însă curând își va da seama că este singura încercare de supraviețuire fizică și mentală în fața celei mai atroce întrupări a răului. Povestea de iubire dintre Jakub și Anna, curajul amândurora și umanitatea lor neștirbită sunt formele acestei supraviețuiri, care demonstrează că viața poate fi biruitoare chiar și atunci când totul pare a fi pierdut.

„Elaborată de Perpessicius între 1953 și 1963, apoi de continuatorii săi, între 1976 și 1994, ediția [„Operelor” lui Eminescu] este rodul a aproape o jumătate de secol de muncă. Și abia încheierea lucrărilor a fost în măsură să dea perspectiva de ansamblu asupra editării integrale a lui Eminescu și să pună în lumină nu puținele scăderi a ceea ce a făcut atât Perpessicius, cât și noi. Întreaga ediție trebuie regândită temeinic și apoi reluată. Când și de cine n-aș ști să spun. Știu însă bine ce anume rămâne de făcut și mă simt obligat să spun acest lucru pe larg, cu gândul că poate spusele mele vor sluji cuiva, cândva, chiar dacă demersul de până acum va părea arhaic și metodele se vor fi modernizat radical […].

Mărturisesc că a existat un moment în care m-am gândit să contribui cu lunga experiență acumulată la realizarea unei noi ediții critice a operei poetice a lui Eminescu. Apoi, tot așteptând, zadarnic, o dezlegare, au venit anii târzii, cu neajunsurile lor, și am renunțat. Mă simt totuși, cumva, vinovat. De aici și nevoia de a lăsa moștenire măcar acele lucruri pe care le-am înțeles și pe care consider necesar să le împărtășesc și altora. Altfel m-aș face vinovat de îngroparea talantului.“ — PETRU CREȚIA

În cartea sa de debut, Acolo unde urlă șacalii, Amos Oz își adună laolaltă primele zece povestiri pline de forță, scrise între 1962 și 1964, și nimic din ele nu trădează o operă de început.

„Descoperim cu stupefacție siguranța și sobrietatea frazelor, precizia incisivă a scrisului, ironia caustică a unei critici severe a timpului, contraste brutale între pământul pietros al deșertului, cu turmele beduinilor, și verdele luminos al livezilor kibbutzurilor, dezamăgirea sfâșietoare până la moarte a fondatorilor kibbutzului – simbol al tânărului-bătrân Israel –, totul copleșit de râsul sarcastic al șacalilor, urcând din văile încețoșate, râs crud, batjocoritor. Sau poate nu e decât un plâns disperat, care destramă toate alegoriile pentru a le țese din nou pe același splendid război de țesut literar cunoscut nouă din Iuda, Aceeași mare, Să nu pronunți: noapte, Odihnă desăvârșită – toate formând tulburătoarea Poveste despre dragoste și întuneric.“ — MARLENA BRAESTER

Prefață de Dinu Flămând

„Într-o schiță de prefață compusă pentru opera lui heteronimică, Pessoa însuși stabilea o comparație între Baronul de Teive, Bernardo Soares și Álvaro de Campos, acesta din urmă fiind cel mai expansiv și mai revoltat heteronim din familie. Tustrei ne apar ca inadaptați la viața reală, dar avizi să producă fragmente, texte, literatură – adică o «operă», fie ea și precară. Or iată că Baronul de Teive se sinucide, convins că «arta superioară» a devenit imposibilă, sau conștient de faptul că el este un «infertil». Să înțelegem oare că acea «artă superioară» trebuie să se concretizeze într-un opus organic, rivalizând cu capodoperele tradiției, adică mai mult decât o sumă de fragmente disparate? Implicit este pus în cauză statutul creației pessoane în ansamblul ei. Baronul insinuează astfel că Pessoa nu s-ar ridica la înălțimea exigenței absolute. Poate ar trebui să-și ardă și el manuscrisele, să-și teatralizeze apoi sinuciderea în decorul atemporal al unei arene romane, înconjurat de stele, împlântându-și daga în piept, indiferent dacă Cezarul, sau Cititorul, l-ar grația sau nu.“ — DINU FLĂMÂND

„Cu o viață frământată și plină de aventuri, brăzdată încă din copilărie de exigența părintească și de obsesia copleșitoare pentru muzică, Sergiu Celibidache este muzicianul român care s-a redescoperit neîncetat și care a dus orchestrele lumii la un grad de perfecțiune nemaiîntâlnit.
Actor permanent al unor situații conflictuale, unele cunoscute publicului, altele mai puțin, Celibidache și-a găsit în Stejărel Olaru biograful ideal, iar monografia de față are o virtute esențială: ne familiarizează cu personalitatea excepțională a unui spirit neîncătușat, care a încercat să se apropie de țară, dar s-a lovit de universul controlat de Securitate prin informatorii ei, vai, peste măsură de numeroși în lumea noastră artistică.” Academician GEORGETA FILITTI

„Inevitabil, cititorul acestui volum va descoperi, la sfârșitul lecturii, că „spațiul Celibidache” i-a prilejuit o întâlnire neprevăzută și cu un spațiu de altă croială, un spațiu analitic și hermeneutic care merită vizitat: spațiul Stejărel Olaru. E vorba de un cercetător cu studii policrome, de la politologie la teologie, de la documentare istorică la intervenție în problematica actualității, de la administrație la creativitate.
Riguros în sondajele sale tematice, dar niciodată înțepenit în slogan previzibil, Stejărel Olaru oferă cititorului o provocatoare combinație de sobrietate și umor, de solitudine studioasă și cordialitate, de acribie academică și reflecție liberă. Lectură fertilă!” ANDREI PLEȘU

Romanul Actrița a fost nominalizat la Women’s Prize for Fiction în 2020 și a fost desemnat Cartea anului în Time, Irish Times și New Statesman. S-a numărat printre Cele mai bune 10 cărți ale anului 2020 în Wall Street Journal și printre Cele 100 de cărți care trebuie citite din 2020 în Time.

Când ai reușit, prin talent și muncă, dar și printr-un capriciu al sorții, să fii actrița emblematică a Irlandei, până și gesturile de zi cu zi se transformă într-un rol care trebuie jucat. Katherine O’Dell, legendă a scenei și a filmului, îi pare cabotină fiicei sale, Norah, dar copila nu bănuiește câte se ascund în spatele măștii pe care mama ei refuză să o scoată. Uneori întrezărit în spatele pânzei de minciuni țesute pentru a înșela, dar și pentru a apăra, secretul care o macină pe actriță este adânc îngropat. Când fiica ei ajunge însă să fie victimă, la fel ca ea în tinerețe, masca îndelung exersată și purtată se crapă. Dincolo de învelișul ei protector se află un suflet frânt, un chip schimonosit de suferință, o rațiune torturată de nedreptate. Gesturile necugetate și nebu­nia finală devin o consecință inevitabilă, iar povestea pe care o consemnează Norah – o izbăvire tardivă.

„Încă un triumf pentru Enright: o îmbinare de lirism, spontaneitate, căldură și inteligență emoțională.“ — Kirkus Reviews

„Anne Enright este o scriitoare atât de bună, încât s-ar putea să nu vă mai placă să citiți nimic altceva... Lipsită de orice sentimentalism, Actrița este o critică, o mărturisire, o scrisoare de dragoste – și, desigur, un nou roman extraordinar.“ — Washington Post

„Katherine O’Dell, steaua a cărei strălucire pălește, este o eroină la fel de irezistibilă pentru cititori pe cât este și pentru publicul său.“ — The Guardian

„Scenele prin care Anne Enright surprinde fluctuațiile pasagere și constanța esențială a dragostei dintre mamă și fiică sunt de neuitat.“ — Booklist

Prix des Libraires 2024

Roman surprinzător și fascinant, recompensat cu Prix Femina des lycéens în 2023, Prix France-Québec, Prix des Cinq Continents de la Francophonie și Prix des Libraires în 2024, Ce știu despre tine proiectează cu delicatețe, subtilitate și sensibilitate portretul unei familii sfâșiate și al unei societăți în plină transformare.

În Cairo, în anii 1980, tânărul medic Tarek își urmează destinul care i-a fost trasat. De când se știe, a răspuns la rugămințile celorlalți și s-a ridicat la înălțimea așteptărilor tuturor. I-a călcat pe urme tatălui său, un medic reputat al prosperei comunități levantine din Cairo, preluându-i cabinetul. S-a căsătorit și locuiește cu soția sa în spațioasa reședință a familiei. Totuși, când hotărăște să deschidă și un dispensar în zona cea mai umilă a orașului și îl întâlnește pe Ali, Tarek începe să pună totul sub semnul întrebării. Din acel moment, răspunsurile nu vor fi niciodată complete. Adevărul se ascunde dincolo de o ușă, dincolo de limitele cartierelor luxoase, pe celălalt mal al Nilului, sau peste ocean.

„Felul extraordinar în care Chacour dozează informațiile creează o tensiune rezolvată doar în final, când aflăm identitatea naratorului. Acest risc asumat are un efect formidabil.“ — Kirkus Reviews

„Un debut magnific care aduce la lumină secrete de familie și iubiri indestructibile.“ — L’Actualité

„O splendidă explorare a melancoliei și suferinței din dragoste.“ — Booklist

„Un captivant și emoționant roman despre dragoste și suferință, atât de bine construit, încât nu îți vine să crezi că este un debut.“ — Daily Mail

„Éric Chacour demonstrează o rară măiestrie literară și stilistică. Ce știu despre tine  se dovedește un roman somptuos, complex, fascinant. Creează dependență.“ — France Info

În această biografie de referință, eminentul istoric Pierre Grimal creionează cu mare virtuozitate stilistică și exegetică portretul ultimului dintre „cei cinci împărați buni“.

Sfâșiat între chemarea căutării filozofice și a introspecției și datoria de a salva un imperiu amenințat de barbari, de ciumă și de crize sociale, Marcus Aurelius a fost una dintre cele mai luminoase – și mai tulburătoare – figuri ale Romei antice. Adept al unei filozofii stoice epurate de orice dogmatism, îmbinând într-o manieră profund personală virtuțile tradiționale ale filozofiei grecești cu cea, favorită, a Indulgenței, marele împărat a fost un trimis al providenței într-o perioadă crucială pentru supraviețuirea civilizației romane.

Monografia lui Pierre Grimal ni-l înfățișează pe Marcus Aurelius în întreaga sa complexitate de gânditor și suveran pentru care puterea a însemnat, mai presus de orice, responsabilitate și sacrificiu personal. Pentru oricine vrea să înțeleagă resorturile coerenței dintre acțiunea politică și viziunea filozofică și, în egală măsură, pentru pasionații de istorie antică, această carte rămâne o lectură esențială.

Istoric și latinist de prestigiu, membru al Academiei Inscripțiilor și Literelor, Pierre Grimal este unul dintre cei mai profunzi exegeți ai civilizației romane. Îmbinând rigoarea academică și erudiția clasică cu o remarcabilă forță narativă, cărțile sale rămân repere esențiale pentru înțelegerea spiritului latin.

Stephen Hawking nu este un om de știință obișnuit. El a reușit, poate mai mult decât oricine altcineva, să ne ajute să descifrăm enigmele universului. Cercetările sale cu privire la găurile negre și nașterea universului au fost cu adevărat revoluționare, iar boala care l-a țintuit într-un scaun cu rotile nu i-a limitat în nici un fel strălucirea intelectuală și cariera științifică. Mai mult, Hawking a contribuit din plin la popularizarea științei, iar cărțile sale s-au vândut în milioane de exemplare în toată lumea.

Stephen Hawking: O viață dedicată științei are darul de a prezenta pe larg atât ideile științifice care l-au făcut un veritabil star la nivel internațional, cât și viața sa personală, cel puțin la fel de pasionantă din multe puncte de vedere.

„Dăm de proști la tot pasul: în familie, la birou, pe stradă, la piață, în trafic, printre prieteni și colegi, în instituții, partide,biserici și asociații. Ne amuză, ne enervează, ne plictisesc, ne deprimă, iar uneori sînt chiar chitiți să ne facă rău. Ce ne facem, așadar, cu atîția proști? Cum facem să nu ne strice cheful de viață, să nu ne contamineze, să nu ne prindă în capcana prostiei lor? Și cum evităm capcanele prostului interior care sălășluiește în fiecare dintre noi?” - Theodor Paleologu

O carte care oferă nu doar posibile răspunsuri, ci și context pentru aceste întrebări, pornind de la rădăcinile prostiei și trecînd prin soluțiile cîtorva minți strălucite sau curente de gîndire de-a lungul istoriei – de la Socrate la cinici, stoici sau creștini și pînă la Erasmus, Voltaire, Caragiale, Flaubert sau... Paleologu însuși.

Theodor Paleologu, fost elev al École Normale Supérieure și doctor în filosofie politică, predă în prezent la Casa Paleologu.

THEODOR PALEOLOGU, fost elev al École Normale Supérieure, doctor în filosofie politică al École des Hautes Études en Sciences Sociales (Paris) și al Universității Ludwig-Maximilian (München), cercetător postdoctoral la Notre Dame și Harvard, a predat la Bard College Berlin, a fost ambasador la Copenhaga și ministru al Culturii, iar în prezent predă la Casa Paleologu. La Editura Trei, a mai publicat Patologiile puterii și Cine mai oprește Apocalipsa? (ambele în 2025).

Premiul Chamisso al Academiei Bavareze, 2002

„Un roman picaresc modern, al cărui erou visător, Alin, este un frate mai mic al piticului Oskar Matzerath din Toba de tinichea.“ — Frankfurter Allgemeine Zeitung

„În Vremea minunilor, scriitorul elvețian de origine română Cătălin Dorian Florescu creează din amintirile sale despre țara natală și despre călătoria în Italia și America un mozaic narativ dens și plin de viață. Romanul este o școală a iubirii și a vieții.“ — CHARLES LINSMAYER

„O relatare nepretențioasă și realistă a unei maturități timpurii, ce-și dă măsura în detaliile observate cu precizie și în gesturile mici; prin urmare, cu atât mai autentică.“ — Frankfurter Rundschau

„Acest debut face dovada unui povestitor original, foarte talentat, cu o voce autentică, dinamic și plin de umor, debordând de imagini și idei, pe care ne-ar plăcea să-l ascultăm povestind încă în multe pagini de-acum înainte.“ — Der Bund

„Cătălin Dorian Florescu este Ian McEwan în tinerețe, dar cu mult mai mult umor, cu ironie, cu mai multă sare și piper.“ — New Books in German

„Vremea minunilor este, în același timp, un elogiu adus tatălui, dar și lumii părăsite de autor în plină adolescență. Este o lume din care a ieșit gata înarmat pentru lupta scrisului.“ — MIRCEA MIHĂIEŞ

Deși apărută într-o parte a lumii în care se iviseră deja primele mari civilizații, lumea greacă avea să dea formă istoriei și să ne învețe „rostul minții noastre“. În paginile acestei lucrări remarcabile, devenită o introducere clasică în cultura elină, H.D.F. Kitto descrie și explică miracolul grec fără să îl epuizeze, cu un spirit ascuțit și un stil viguros, transformând cronica trecutului într-o experiență intelectuală vie.

Inima acestei lumi fascinante a fost polisul – nu doar o formă de organizare statală, ci o comunitate vie, o familie extinsă, mediu în care omul își putea dezvolta pe deplin facultățile fizice și intelectuale. Aici s-a cristalizat idealul de areté, căutarea neobosită a excelenței umane sub toate formele ei, de la forța și agilitatea atletului la profunzimea filozofului și elocința cetățeanului.

Această carte nu este un manual sec de istorie, ci povestea unui popor care a conciliat bucuria pătimașă de a trăi cu logica și rațiunea, lăsând posterității o lecție atemporală despre libertate și frumusețe. Povestea unui popor aflat în căutarea totalității, care a reușit să transforme fiecare act al existenței – de la jocurile de pe stadion la dezbaterile din agora și spectacolele de teatru – într-o sărbătoare a demnității de a fi om deplin.

H.D.F. KITTO s-a născut în 1897, la Stroud, Gloucester. A urmat Crypt Grammar School, unde, după cum mărturisea chiar el, a fost înduplecat cu mare iscusință de un magistru de acolo să studieze limba greacă veche, iar Kitto i-a rămas veșnic îndatorat. A studiat limbile clasice la Universitatea din Glasgow, începând cu 1920, iar din 1944 a devenit profesor de greacă la Universitatea din Bristol, și profesor emerit din 1962, la aceeași universitate. În această perioadă a publicat lucrări ca Greek Tragedy, Form and Meaning in Drama, Sophocles: Dramatist and Philosopher, alături de traduceri din tragediile lui Sofocle. A călătorit și în Grecia, scriind cu acest prilej o carte foarte apreciată, In the Mountains of Greece. Profesorul Kitto a fost căsătorit și a avut doi copii. A murit în 1982. În necrologul său, The Times spunea că lucrările lui au „o coerență intelectuală, o ascuțime a spiritului și un stil viguros“. Însă el va fi amintit mereu pentru această remarcabilă introducere în cultura Greciei antice, volum care a avut și va continua să aibă o infl uență profundă asupra generațiilor de studenți clasiciști.

108 bătăi de clopot, ingeniosul roman semnat de Keiko Yoshimura, are o spectaculoasă traiectorie în Europa, numai în Italia fiind vândut în peste 30000 de exemplare. Moștenind simplitatea marilor scriitori japonezi, cartea surprinde printr-un univers bogat, ancorat în tradiții, care relevă lecția altruismului și a solidarității unei comunități.

Născut pe cea mai mică insulă a arhipelagului japonez Izu, Sohara Mamoru este omul bun la toate care pune întotdeauna binele celorlalți mai presus de propriile dorințe. Pe fâșia sa de pământ acoperită de păduri de camelii, Sohara înfăptuiește miracole în fiecare zi: repară lucruri și bucură inimile locuitorilor insulei. În cele trei zile de dinaintea Anului Nou, se pregătesc mâncăruri tradiționale în așteptarea celor 108 bătăi de clopot de la trecerea dintre ani. Conform ritualului budist, fiecare bătaie de clopot îi ajută pe oameni să lase în urmă o patimă. O scrisoare sosită pe neașteptate de la Yamada, prietenul din copilărie al lui Sohara, îi dă acestuia din urmă întreaga viață peste cap. Prin gesturi de o compasiune tăcută, cartea lui Keiko Yoshimura e o fabulă modernă, delicată și emoționantă, despre sacrificiu și speranță, trăsături definitorii pentru chipul autentic al umanității.

„Scriitura lui Yoshimura este simplă, dar ne ajută să vedem semnificația gesturilor de zi cu zi, invitându-ne să reflectăm asupra modului în care formele de apropiere și grija față de celălalt pot construi legături profunde și de durată.“ — Takamori.it

„Un roman reconfortant și încântător, care te îndeamnă să visezi și care alină sufletul, cu trimiteri la clasicii moderni ai literaturii japoneze, precum Mishima, și la cinematografia lui Ozu, dar mai ales o carte care, invitându-ne într-o lume necunoscută, ne-o dezvăluie treptat și în profunzime, ajungând până în cele mai adânci straturi ale ființei.“ — Sololibri.net

„O împletire de chipuri și voci, asemenea unui concert în care fiecare notă își are locul ei. Prin umanitatea lui Sohara, un colț pierdut al lumii devine purtătorul unui mesaj universal.“ — Libriblog.com

KEIKO YOSHIMURA este pseudonimul unei scriitoare care trăiește la Tokyo și se ocupă cu studiul textelor vechi aparținând tradiției japoneze. 108 bătăi de clopot (108 rintocchi; Humanitas Fiction, 2026), publicat în 2023 și inspirat dintr-o poveste personală de familie, este primul roman pe care îl semnează cu acest nume.

Pe Balduin IV, regele Ierusalimului, îl știm cu toții din capodopera lui Ridley Scott, magnifica reconstituire cinematografică a Orientului latin din vremea cruciadelor. Slăbit în trup de boala nemiloasă, regele adolescent intră în istorie ca erou pe câmpul de bătaie. Însuflețit de credința în misiunea sa divină, în mână cu Sfânta Cruce și în fruntea a câteva sute de cavaleri și a câteva mii de pedestrași, cu o lovitură tactică de geniu Balduin spulberă marea armată a lui Saladin pornită să cucerească Orașul Sfânt. Devine astfel el însuși un miracol, reprezentantul pe pământ al lui Cristos.

Într-una dintre cele mai limpezi și convingătoare introduceri în lumea complexă a Orientului Apropiat medieval, Bernard Hamilton reușește să mențină un echilibru între analiza istorică și narațiunea vie, transformând documentele, cronicile și mărturiile vremii într-o poveste captivantă. Scriind istoria acestui rege căruia boala infamantă și slăbiciunea fizică nu îi slăbesc luciditatea politică, curajul personal sau capacitatea de a conduce într-un context foarte incert, el demontează clișeele romantice și simplificările grosiere, oferindu-ne o imagine nuanțată a relațiilor dintre creștini și musulmani, a jocurilor de putere, a alianțelor fragile și a deciziilor dramatice luate sub presiunea timpului.

Această istorie a regatului cruciat al Ierusalimului este o lectură esențială pentru toți cei pasionați de Evul Mediu – sau pur și simplu de poveștile adevărate din trecut, adesea mai surprinzătoare decât orice ficțiune.

 

Romanul Hristos rastignit din nou a fost ecranizat, cu titlul Celui qui doit mourir (Cel ce trebuie sa moara), de regizorul Jules Dassin in 1957, avandu-i in distributie pe Melina Mercouri si Pierre Vaneck.

Traducere integrala din neogreaca

Lykovrysi este un sat prosper si pasnic, ai carui locuitori traiesc resemnati sub stapanirea otomana. Jugul nu este greu. Au libertatea credintei, asa ca fruntasii satului se hotarasc sa puna in scena, in Saptamana Mare, Patimile lui Hristos. Tanarul pastor Manolios va fi Iisus, iar Mihelis, Kostandis si Iannakos -- apostolii Petru, Iacov si Ioan. Pentru a fi la inaltimea misiunii incredintate, cei patru tineri se intorc spre Scripturi si spre credinta, incercand sa-si ajute semenii. Iar cand un sat vecin este ras de pe fata pamantului de turci, refugiatii le cer adapost celor din Lykovrysi si mai-marii comunitatii ii refuza, pentru a nu-si pierde avutul si autoritatea, Manolios si prietenii sai devin propovaduitorii unei credinte pe care ceilalti, noi farisei ce nu vor sovai sa ucida, o imbratiseaza doar cu vorba, nu si cu fapta.

Este Tragedia Germaniei o lucrare de istorie revizionistă? O reorientare către „germanofilie” a unui autor care este notoriu pentru inaderenţa la orice curent interpretativ major şi comod? Categoric nici una, nici alta.