Cărţi

A parcurs de la un capăt la altul Siberia, ţinutul unde nu se poate trăi, dar nu se poate nici muri. S-a încumetat să calce pe gheţarii Islandei. A stat în calea vântului pe falezele abrupte ale Scoţiei. A traversat Anzii în Columbia, până a ajuns în bazinul fluviului Orinoco. A dormit nopţi întregi în mijlocul junglei de pe Insula cea Mare a Braziliei, din Atlantic. A visat acelaşi vis împreună cu milioane de oameni la Carnavalul din Rio. În timpul pandemiei, nevoit să stea închis în casă, şi-a explorat amintirile şi a sondat, în măsura posibilului, memoria speciei umane. Specie supusă mecanismelor evoluţiei, ceea ce înseamnă, s-a gândit, că suntem mai degrabă căzuţi din junglă decât din paradis… Aşa a scris şi rescris Alexandru Stermin aceste poveşti fascinante despre Natură şi Om.

„Biologul Alexandru Stermin a înțeles că, în lumea contemporană, a te apropia de natură doar printr-un demers științific nu mai este de ajuns. Formarea sa în sfera disciplinelor umaniste, prin teologie, filozofie și psihologie, îi permite să privească natura dintr-o perspectivă complexă, integratoare. Demersul său este cu totul nou în spațiul cultural românesc, încadrabil în abordarea interdisciplinară de tip environmental humanities. Vizibil încă din Călătorie în jurul omului, discursul autorului este nuanțat, are forță și autenticitate. Printr-un asemenea filtru complex, Alexandru Stermin surprinde întâlnirea dintre om și alteritatea non-umană, văzută nu ca o imagine străină, ci drept o parte integrantă din sine, într-o relație cu dublu sens.“ — IOANA CLARA ENESCU

„Privind jungla, am intrat într-o stare pe care am intuit-o mereu, pe care am chestionat-o în mintea mea de nenumărate ori, dar pe care, până atunci, nu am perceput-o atât de limpede și complex. I-am simțit chemarea! Chemarea junglei nu venea din pădure: venea din mine. Era chemarea junglei din ființa mea. Ca să ajung însă la jungla din mine, trebuia să pășesc în cea din fața mea. Am făcut, în virtutea acestei emoții, primul pas în ceea ce urma să fie aventura vieții și, poate, a morții mele.“ — ALEXANDRU N. STERMIN

Fotografia de pe copertă: în jungla Braziliei – pe Insula cea Mare, unde s-a conservat o parte din Pădurea Atlantică (arhiva autorului)

Ca orice povestitor de vocație, Ioana Nicolaie își ia cititorul de mână și-l conduce pe un drum. Un drum surprinzător, căci din loc în loc îi dezvăluie straturi emoționante de arhitectură interioară. Se poposește în copilărie, dar și-n adolescență, dar și-n viața matură. Și din fiecare se scoate la lumină ba un secret, ba o mărturie, ba un nucleu dramatic, sau straniu, sau impregnat cu mister. Miezul inimii e o carte a tandreței, a iubirii, dar și a lucrurilor inexplicabile care ne tivesc tuturor viețile.

„Cât despre scris, nu e mare lucru de adăugat: scriitoare am fost întotdeauna. Și pe vremea dansului cu menghina, și pe timpul zugrăvitului sau al practicilor agricole, și pe când coseam cu atenție ștergare, și pe când abia mai răsuflam în năvodul ce părea că nu se va deschide vreodată. Dar, dacă n-ar fi fost revoluția, bănuiesc că n-aș fi intrat la facultate, așa că nu mi-aș fi pus nicicând cărțile pe hârtie. Aș fi fost, probabil, angajata unei fabrici de tricotaje sau, pentru că-mi plăcea să cos la mașină, aș fi ajuns croitoreasă.“ — IOANA NICOLAIE

Roman al rătăcirii și regăsirii, în care hazardul și voința modelează vieți în Anglia victoriană și luxurianta, dar necruțătoarea natură a insulei Borneo, Insulele iertării infuzează povestea complexă și captivantă cu o atentă și subtilă meditație asupra chipurilor și resorturilor iubirii. Acest roman îndrăzneț despre destin și dorință, cu scene erotice magistral proiectate pe canavaua narativă, desfășoară o geografie maiestuoasă din Dublinul anului 1865 la Bath, apoi la Londra și Paris, și înapoi la Bath, în urmărirea unor personaje feminine de mare forță.

„Insulele iertării rescrie Jane Eyre, La răscruce de vânturi, întreaga operă a lui Jane Austen, precum și romanele de dragoste victoriene ce poartă amprenta Imperiului Britanic patriarhal. Personajele feminine ale lui Rose Tremain sunt energice, inteligente, creative, îndrăznețe și blânde; și multe dintre ele nu vor să-și irosească aceste calități pe bărbați care nu se ridică la înălțimea lor.“ — TLS

„Acest roman explorează dorința primară și nestăvilită a oamenilor de a-și găsi un sens în viață, aspirație care-i poartă, înnebuniți, pe căi diferite de-a lungul globului. Am ales două puncte geografice contrastante, elegantul Bath și aspra insulă Borneo, desfășurând în acestea două povești despre capcana sexuală, eforturile materiale, pierderea iubirii, în cele din urmă moartea și – prin ele toate – căutarea disperată a unor locuri ale consolării și alinării.“ — ROSE TREMAIN

„Frapant, transgresiv, explicit și caleidoscopic.“ — Saga Magazine

„Pasiunea este una dintre formele de evadare explorate în acest roman, o investigație a modului în care încercăm să ne găsim liniștea sufletească.“ — Guardian

„Felul în care descrie dorințele și frustrările omenești, confruntate cu constrângerile forțelor pe care nu le putem controla, a consacrat-o pe Rose Tremain drept una dintre cele mai talentate voci literare – iar noul ei roman îi confirmă statutul.“ — Observer

„Rose Tremain domină, alături de Hilary Mantel, scena romanului istoric britanic contemporan. […] Puțini scriitori pot propune un tablou al trecutului atât de inedit și convingător în același timp.“ — Sunday Express

Carte distinsă cu Premiul Agnon în 2016, Premiul Ramat Gan și Premiul Fundației Poporul Cărții în 2017 și cu Premiul Literar Wingate în 2021  •  Declarată de publicațiile The Economist și The Sunday Times drept una dintre cele mai bune cărți traduse în engleză ale anului 2020  •  În curs de publicare în 20 de țări. Un roman-matrioșcă revelând multe povești în poveste, cu ecouri din literaturile idiș și rusă, un tur de forță plin de suspans și răsturnări de situație, o atmosferă ce amintește de Scripcarul pe acoperiș.

În vara toridă a anului 5654 – 1894, după calendarul iulian, tulburări de tot felul mătură cuprinsul întinsului Imperiu Rus, dar colonelul Piotr Novak, puternicul comandant al Ohranei din guberniile Grodno și Minsk, știe să recunoască fermentul adevăratelor revoluții. În Zona de Rezidență, singurul teritoriu în care le e permis evreilor să locuiască, sunt însă alte îngrijorări, căci mulți bărbați își lasă în urmă familiile; pe unii îi atrage die goldene medina – New Yorkul, pe alții mirajul Palestinei, și sunt și dintre cei care se avântă nu tocmai departe, la Minsk sau la Kiev. Când Zvi-Meir Speismann pleacă de acasă, soția lui, Mende, se aruncă în apele râului Iaselda, dar scapă cu viață. Fanny Keismann, sora ei mai mică, hotărăște că hoinarul trebuie găsit și obligat să semneze un act de divorț. Și fiindcă nimeni nu vrea să ia în serios o asemenea idee, pornește ea însăși la drum. Din acest punct, romanul Fiica măcelarului se construiește asemenea unui basm învăluitor, plin de tensiune, iar eroina lui ad-hoc întreprinde o călătorie nemaigândită, o adevărată odisee feminină, în care, până la urmă, poate că dușmanul ei cel mai aprig va fi îmblânzit.

„Iczkovits este autorul israelian pe care-l iubesc cel mai mult în momentul de față.“ — Eshkol Nevo

„Acest roman strălucit, năvalnic, semnat de Yaniv Iczkovits se petrece în Rusia țaristă la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar avem senzația că e semnificativ și plin de înțelesuri și pentru zilele noastre.“ — The Times Literary Supplement

„O abordare a istoriei demnă de Șalom Alehem și discipolii săi.“ — The Wall Street Journal

„Cu o imaginație nestăvilită și un stil vibrant, Iczkovits creează un personaj de o bravură de neuitat și își mânuiește condeiul cu inteligență și îndrăzneală. O carte remarcabilă.“ — David Grossman

Comunicarea articulată, în cuvinte și fraze, pare să fie ceea ce ne distinge cel mai pregnant de restul lumii vii. Dar când și unde au început oamenii preistorici să vorbească? Ce își spuneau? Cum arăta limbajul la originile lui și ce anume l-a făcut posibil? Multă vreme, lingviștii s-au ținut departe de întrebări de acest fel, considerându-le în afara teritoriului investigabil, dar astăzi ele pot fi abordate cu mijloacele științei.

În Zorii limbajului, Sverker Johansson prezintă stadiul actual al cercetărilor și principalele teorii actuale privind modul în care Homo sapiens a devenit singura ființă vorbitoare. Cu argumente din arheologie, antropologie, genetică, neurologie, apelând inclusiv la robotică și IT, savantul suedez atribuie un rol central, în această transformare, încrederii reciproce și cooperării caracteristice speciei umane.

„Pentru a-i înțelege originea, trebuie să înțelegem limbajul însuși, structura și natura lui, dar trebuie să înțelegem și natura omului și originea sa evolutivă. Trebuie să înțelegem cum gândim și cum ne funcționează creierul. Pentru a răspunde la întrebarea de ce oamenii posedă limbaj trebuie să acordăm atenție unei mulțimi de domenii diferite – nu numai lingvisticii pure, ci și biologiei evoluționiste, paleoantropologiei, arheologiei, primatologiei, geneticii, anatomiei, etologiei, neuroștiințelor, cercetărilor din domeniul cogniției, psihologiei și antropologiei sociale, pentru a nu le menționa decât pe cele mai importante.“ — SVERKER JOHANSSON

„Un bărbat e pe cale să se despartă de femeia pe care încă o iubește și, încetul cu încetul, tot decorul din jur se schimbă. Povestea pare să se îndrepte spre o distopie. Eu o văd mai degrabă ca pe o splendidă parabolă despre dragostea care distruge sau reface întreaga lume. Despre dragostea și lumea în care facem toate greșelile posibile.

Deși ecourile prezentului, cu metehnele și amenințările lui, sunt ușor de recunoscut, totul e proaspăt în această carte: emoționantele personaje ale diasporei cu care se intersectează traducătorul-interpret Radu Grinda, scenele cu copii, amintirile, primejdiile venite la pachet cu gesturile colective salvatoare, până și cumpărarea unui sendviș în pauza de masă. 

Cătălin Pavel are un stil dens, atașant, care se opune banalității lumii prin observarea omenescului cu o atenție și o înțelegere de-a dreptul binefăcătoare. Lumea contemporană/viitoare e privită cu neîncrederea și umorul pe care le merită.

Observația criticului: Nu ratați apariția întâmplătoare a unui anume Pavel, mereu nedumerit, «picat din lună», episod care revine în toate romanele de până acum ale autorului: e semnătura lui secretă. Și nu ratați nici o întâlnire cu cărțile a căror semnătură e Cătălin Pavel.“ —     IOANA PÂRVULESCU

„Să scrii un roman rămâne cea mai curioasă îndeletnicire din lume. Cum s-a putut ajunge la așa ceva? Poate din cauză că, indiferent cât de mult uităm asta, scrisul și cititul ne scot din bolgia intermitenței și a fragmentarului. Și din cea a artificialității, care doare fără să-ți dai seama. O vreme am crezut că scriu o utopie neagră. Ar fi groaznic, bineînțeles, să ajungem să trăim într-o lume fără copaci – de fapt, ar fi o lume fără oameni. Dar, la urma urmei, e un roman despre iubirea care nu te poate părăsi cu totul. Sau mă înșel, și poate.“ — CĂTĂLIN PAVEL

Ilustrația de pe copertă: manuscris al lui Beatus din Liébana, ilustrat de Ende și Emeterius (folio 63r, detaliu), sec. X, Muzeul Catedralei din Girona

Roman câștigător al Premiului Akutagawa  •  În SUA, una dintre cele mai bune cărți ale anului 2021 la National Public Radio și în Marie Claire  •  Cea mai bună carte a verii, în 2021, în Oprah Daily, Elle, Chicago Tribune, Vultur, The Herald, International Business Times, Palm Beach Daily News și Refinery29

Cartea unei obsesii tulburătoare, într-un crescendo dramatic, ce capătă treptat tonurile unui roman de suspans, desfășurându-se într-o spirală de sentimente nerostite, de singurătate, de angoasa a două femei captive între dorința de a fi vizibile și nevoia de a fi iubite. Un roman cu doze mari de umor, explorând vulnerabilitatea și dificultatea de a-ți găsi un loc într-o lume în care ești perceput ca diferit.

Personajul căruia i se spune „Femeia cu fustă violet“ este de vârstă incertă, se dă în vânt după brioșele cu cremă de lapte, nu are prieteni și a schimbat o mulțime de slujbe. Probabil că datorită fustei violet, care a ajuns să-i definească identitatea, urmează mereu aceeași rutină. Când iese din casă, vecinii sunt cu ochii pe ea, iar copiii din parc o urmăresc, dornici s-o atragă în jocurile lor. Femeia cu fustă violet are un unic mare talent – să se strecoare lin prin mulțime fără să se atingă de nimeni și fără să se lase doborâtă de nici un trecător. Același talent este pus în valoare și în modul în care știe să navigheze prin viața cotidiană. Și tocmai atunci când oamenii cred că au reușit să-i înțeleagă și să-i anticipeze orice mișcare, un eveniment ieșit din comun rupe sfera predictibilului.

„Captând pulsul modernității literare, Natsuko Imamura nu numai că încearcă să abordeze chestiuni subtile legate de statutul femeii japoneze, dar reușește să își păstreze o voce scriitoricească aparte, menită să ne spună o poveste cu totul inedită. Rezultatul este o carte antrenantă, ușor de citit, care își merită pe deplin locul în  canonul literar japonez.“ — The Japan Society 

„Natsuko Imamura are un talent unic de a zugrăvi personaje neobișnuite. La finalul cărții, am simțit că inima mi se strânge, gândindu-mă cum sentimentul de profundă singurătate al naratoarei alunecă încet în nebunie.“ — Yōko Ogawa

„Savuros de sinistru. Ritmul lui Imamura este la fel de bine dozat ca în cele mai bune romane de suspans, iar scriitura sa are o subtilitate discretă. O poveste despre voyeurism și pericolul de a te proiecta și de a te pierde într-o altă persoană. Un succes răsunător.“ — Kirkus Reviews

„Un roman psihologic de suspans, care are toate ingredientele unui viitor bestseller. O poveste angoasantă despre invidie și vulnerabilitate.“ — Vogue

După succesul adaptării grafice a Jurnalului Annei Frank, regizorul Ari Folman și ilustratoarea Lena Guberman își imaginează povestea Annei dintr-o perspectivă nouă și originală, care se reflectă și în scenariul filmului Unde este Anne Frank.

Legat prin fire nevăzute de jurnal, romanul grafic Unde este Anne Frank este aventura unei fete care are curajul să descopere lumea înconjurătoare și să se descopere pe ea însăși. Desfășurată în trecut și în prezent, povestea începe atunci când un fulger lovește Muzeul Anne Frank din Amsterdam, spărgând geamul care protejează manuscrisul jurnalului și aducând-o la viață pe Kitty, prietena imaginară a Annei și cea căreia îi scrie aceasta în paginile de însemnări.

Kitty nu știe că au trecut mai multe decenii de când Anne i-a scris ultima oară și nici unde se află prietena ei. Dezorientată, se hotărăște să afle adevărul. Mergând pe străzile Amsterdamului, ea află nu doar despre soarta Annei și a familiei Frank, ci și despre viața crudă a familiilor din zonele distruse de conflicte armate și despre felul în care ravagiile celui de-al Doilea Război Mondial se oglindesc încă în întâmplările prezentului.

Pe lângă faptul că celebrează talentul literar al Annei Frank, noul roman grafic ne încurajează să continuăm să-i ascultăm vocea incomparabilă, mai relevantă ca oricând acum, la 75 de ani de la prima publicare a jurnalului.

„Ideea de a o «aduce la viaţă» pe prietena imaginară a Annei și de a-i da libertatea să-și spună propria poveste a pornit din dorința noastră de a continua să spunem povestea Annei Frank și de a descrie Holocaustul cu ajutorul unui vehicul narativ ușor de înțeles – în acest caz, romanul grafic –, care să ajungă la un număr cât mai mare de tineri cititori din întreaga lume.“ — ARI FOLMAN

„V-ați întrebat vreodată de ce ne punem întrebarea «de ce»? Mario Livio a făcut-o, și ne invită la o fascinantă încercare de a înțelege originea și mecanismele curiozității noastre.“ — ADAM RIESS, Premiul Nobel pentru Fizică, 2011

De ce atenția noastră e atrasă mai mult atunci când auzim pe cineva vorbind la telefon, fără să știm ce spune interlocutorul lui, decât atunci când auzim în întregime conversația a doi oameni? Sunt oare copiii mai curioși decât adulții? Ce declanșează curiozitatea morbidă care adună lumea la locul unei crime sau al unui accident rutier? Ce rol a jucat curiozitatea în procesul evoluției? Cum alege mintea noastră obiectul curiozității ei? Mario Livio caută răspunsul la aceste întrebări cercetând viețile a două mari spirite iscoditoare, Leonardo da Vinci și Richard Feynman, analizând rezultate recente din psihologie și neuroștiințe și stând de vorbă cu personalități excepțional de curioase, de la un astronaut care a studiat matematica, medicina și literatura, la un chitarist rock cu doctorat în astrofizică. Curiozitatea fără margini a lui Mario Livio face din De ce? o carte pasionantă pentru oricine e curios să afle ce este curiozitatea.

„Abandonând dogmatismul pretinsei cunoașteri din Evul Mediu şi înlocuindu-l cu curiozitatea, am ajuns la un nou mod de viaţă. Se spune despre curiozitate că e contagioasă. Dacă așa stau lucrurile, atunci sfatul meu este: S-o transformăm într-o epidemie. «Ignoranţa care orbește ne conduce pe căi greşite. O, sărmani muritori, deschideţi ochii!» spunea Leonardo cu cinci secole în urmă.“ — MARIO LIVIO

Cu un cuvânt al autorului către cititorii români

„Thierry Wolton sfâșie vălul care încă acoperă crimele regimului și sfidează imperativele care-au împiedicat condamnarea comunismului chiar din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.“ — ALAIN BESANÇON

„Scriind în cinci volume epopeea minciunii și a crimei care a fost comunismul, Wolton a condamnat ceea ce lumea liberă a uitat să condamne la nivel mondial. El a făcut, pentru sutele de milioane cărora li s-au distrus destinele, ceea ce toți intelectualii care au cunoscut oroarea comunismului pe viu și ar fi avut ce mărturisi n-au putut face. Să-i mulțumim ar fi prea puțin.“ — GABRIEL LIICEANU

„Din fericire, nu m-am născut în comunism; totuși, am avut ocazia să studiez condițiile în care se trăia în general într-un astfel de regim, am cunoscut vremurile în care ideologia comunistă seducea spirite alese, am constatat indiferența contemporanilor mei față de dezastrul numit socialism real, am deplâns incapacitatea lor de a recunoaște faptele, apoi refuzul lor de a privi în față bilanțul acestor fapte, m-am între¬bat de ce comunismul rămâne inatacabil, inoxidabil... În această carte încerc să explic ce are așa de aparte marxism-leninismul încât a fost atât de convingător în trecut, continuă să atragă și, cine știe, își croiește un viitor. De unde vine ideea comunismului, de ce a sedus atâția oameni, de ce bilanțul său real se dovedește atât de greu de recunoscut? Ar putea oare să apară noi țări comuniste? Iată câteva dintre întrebările la care m-am străduit să răspund.“ — THIERRY WOLTON, „Cuvânt către cititorii români“

Cuvânt înainte de Vlad Stroescu

„Limpezimea scrierii Cătălinei Dumitrescu e imediat liniștitoare, și nu într-un fel hipnotic, artificial, ci pentru că e rațiune pură, în armonie cu emoția din ea. Textele ei sunt un tratat de psihopatologie a vieții de zi cu zi: despre plictiseală, infidelitate, despărțire, frică, blândețe, violență, iubire și lipsa ei. Lucruri care ar trebui să facă parte din educația noastră, în locul izbeliștii în care suntem lăsați, fără nici un alfabet al cunoașterii de sine. Cum să înțelegi lumea fără să te știi pe tine însuți? Cum să-ți dai seama unde îți sunt limitele și unde începe oceanul, care e partea ta de responsabilitate și când trebuie să accepți ce nu poți controla? Cum umblăm prin lunga noastră călătorie fără măcar o mică hartă? Vă spun eu: orbește, ca prin ceață. Deși asta face parte din condiția noastră, este loc pentru mai multă lumină. Aș vrea să pot scrie atât de proaspăt și fără efort precum Cătălina. Faptul că ea există și scrie mă reconfortează.“ — VLAD STROESCU, medic psihiatru

Sunt Cătălina Dumitrescu, psiholog clinician, psihoterapeut cu formare în psihoterapia cognitiv-comportamentală. De-a lungul carierei mele, am lucrat cu copii cu nevoi speciale și din medii defavorizate, cu persoane aflate în cămine pentru bătrâni, cu pacienți cu afecțiuni oncologice. Am participat ca lector la grupurile pacienților care se confruntă cu boala obezității. Am coordonat timp de șapte ani proiectul „Școala Părinților“, menit să ofere informații de specialitate și sprijin viitorilor părinți. Am participat, împreună cu o echipă de neurochirurgi, la operații de tip awake brain surgery. Sunt o împătimită a lecturii de specialitate, a filozofiei, poeziei și neuroștiințelor. Scriu constant pe diferite subiecte care mă preocupă, ce pot fi de interes și pentru alții. Locuiesc acum în Belgia, unde lucrez de doi ani ca psihoterapeut.

„Cu remarcabil talent scriitoricesc și cu acribie documentară, Cristian Preda reconstituie biografia politico-intelectuală a scriitorului Victor Eftimiu și, odată cu aceasta, aduce în fața cititorilor o Românie trecută prin două războaie mondiale, șase Constituții, patru regi, două republici – populară și socialistă – și un regim totalitar de sorginte sovietică. Istoria carierei minuțios construite a lui Victor Eftimiu este deopotrivă istoria instituțiilor, a mentalităților și a breslei scriitorilor pe parcursul a peste 70 de ani. O admirabilă izbândă în scrierea de biografii, această carte plină de informații și intuiții, de răsturnări de situații, de portrete de epocă și de oglinzi îndreptate către prezent cucerește de la primele pagini, invitând la o nouă reflecție despre duplicitățile și metamorfozele succesului în literatură și în politică.“ — TATIANA NICULESCU

„A debutat, sprijinit de E. Lovinescu, pe același afiș pe care stătea scris și numele lui Sadoveanu; a fost acuzat de trădare în Primul Război Mondial; a căpătat cetățenia română doar ca să poată fi numit director al Teatrului Național; a scris un pamflet contra Brătienilor înainte de a deveni membru al PNȚ; s-a luptat ca deputat cu A.C. Cuza și I. Zelea Codreanu, iar ca gazetar cu Stelian Popescu; a sperat ca toată dreapta naționalistă să se reunească în jurul lui O. Goga; a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu fiind bănuit că e comunist; în 1946 i-a cerut lui Stalin să dezvolte trans­porturile în URSS. A intrat în Academia Română și, după 9 zile, s-a trezit dat afară. A fost urmărit 15 ani de Securitate, deși era prieten cu Dej. Acum o jumătate de secol s-a întâlnit cu Enver Hogea, care-l considera cel mai mare scriitor albanez, și a murit la spitalul Elias, după ce a fost transferat de la Tirana cu un avion special. Azi se vorbește despre el foarte rar, deși a avut nu doar o operă vastă, ci și o viață fabuloasă. Vă invit să-l (re) descoperim împreună pe Victor Eftimiu.“ — CRISTIAN PREDA

„Yukio Mishima a scris această fascinantă carte în august 1967, cu trei ani înainte de dramatica sa sinucidere la Tokyo, în sediul Forţelor de Autoapărare. Volumul, care conţine o interpretare personală la Hagakure, un cod clasic de etică și conduită a samurailor, a devenit un bestseller în Japonia imediat după moartea lui Mishima…

Una dintre multele ipostaze în care Mishima se vedea pe sine era și aceea a unui samurai modern. Pentru el era esenţial să moară cât era încă în putere, iar moartea sa să fie demnă de tradiţia samurailor. Chiar și detaliile pregătirii scenei sinuciderii de la sediul Forţelor de Autoapărare sunt influenţate de Hagakure: banderolele purtate de Mishima și însoţitorii săi în timpul ultimului său discurs purtau un slogan din Hagakure. Iar meticulozitatea extremă cu care s-a pregătit de moarte în dimineaţa ultimei sale zile reflectă spiritul acestui cod așa cum l-a înţeles Mishima: «Chiar și în moarte, bărbaţii trebuie să aibă culoarea florii de cireș».“ — KATHRYN SPARLING, Columbia University

„Credinţele minore constituie filozofia care ne guvernează nimicul existenţei zilnice… În timp ce trăim şi ne bucurăm de viaţă, trebuie întotdeauna să abordăm chiar și cele mai mici probleme într-un mod teoretic, exercitându-ne judecata și luând decizii. Altfel, eşafodajul vieţii se prăbuşeşte şi, câteodată, chiar şi cele mai importante credinţe ale noastre sunt violate… Deoarece o gaură de furnică poate dărâma un dig, trebuie să fim atenţi la micile teorii, la credinţele minore care ne guvernează viaţa de zi cu zi. Aceasta este o lecţie bună pentru timpurile noastre pervertite, în care doar ideologia este apreciată, iar regulile mărunte ale vieţii nu sunt luate în serios.“ — YUKIO MISHIMA

Fotografia de pe copertă: Yukio Mishima făcând un exercițiu Kendo 14 mai, 1964, Chofu, Tokyo, Japonia

Ediție îngrijită de Roxana Albu

„Kafka este mai mult decât un autor pe care-l iubesc, este Autorul, Scriitorul însuși, tocmai pentru că nu a fost niciodată scriitor, ci mult mai mult. Kafka e deasupra scriitorilor modernităţii tocmai pentru că nu a fost un scriitor. Pentru că a călcat toate regulile meseriei şi artei scriitoriceşti. Pentru că a trăit întreaga sa viaţă ca o santinelă la limitele limbajului, care, după spusele lui Wittgenstein, sunt şi limitele lumii. Acolo unde se sfârşeşte domeniul ştiinţelor, al artelor, al filozofiei, al cunoaşterii umane, acolo unde poezia şi credinţa încep să gâfâie din lipsă de aer. Spre sfârşitul vieţii, Kafka devenise el însuşi o carcasă locuită de un zeu. Vocea sa nu mai putea fi înţeleasă.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Pentru a arăta ce înseamnă cu adevărat Kafka, ar trebui să scriu volume întregi. E de negândit viața, și în special viața mea, fără Kafka, și nu numai din rațiuni de valoare literară [...]. Kafka spune: «În ebraică mă numesc Amschel», dar asta nu pentru că e un nume evreiesc, ci pentru că reprezintă ceea ce ar fi vrut să fie el: omul complet, în stare să iubească, în stare să trăiască împreună cu ceilalți. Literatura l-a împiedicat să devină acel om, dar literatura sa ne-a făcut pe noi toți să înțelegem – și eu asta o simt din plin – ce înseamnă să fii ceea ce el spunea: «Amschel», ce înseamnă să fii în plenitudinea vieții. Poate vreun tragic grec, Sofocle cu Antigona, îl va fi precedat, dar Kafka e scriitorul care e cel mai aproape de modul meu de a vedea, de a trăi. Nu știu dacă e un noroc sau o nenorocire. Poate că, înaintea lui, Dostoievski a fost cel care ne-a constrâns să ne confruntăm cu binele și răul, dar după Kafka n-a mai existat altcineva; deci, paradoxal, nu știu dacă el a scris o Evanghelie, o Biblie ori un Talmud, sau a scris despre imposibilitatea de a scrie o Evanghelie, o Biblie ori un Talmud, dar cu siguranță nici un altul nu a făcut să fie înțeleasă relația dintre scris și rațiunile ultime, iar dacă scrisul este apt să spună ori nu acest lucru, asta e o altă problemă.“ — CLAUDIO MAGRIS

Considerată capodopera lui Yukio Mishima, tetralogia Marea fertilității, ale cărei romane, Zăpada de primăvară, Cai în galop, Templul Zorilor și Îngerul decăzut, apar în 2022 în această nouă ediție, a fost scrisă între anii 1965 și 1970. Cu Îngerul decăzut, saga Japoniei secolului XX creată de Mishima ajunge la final. Romanul Îngerul decăzut a fost încheiat în dimineața zilei de 25 noiembrie, cu câteva ore înainte de sinuciderea rituală a scriitorului.

În Îngerul decăzut, peisajele sunt aproape sufocate de dejecțiile civilizației moderne, orașele sunt invadate de reclame luminoase, iar vechile cutume ale societății tradiționale dispar, batjocorite. Bătrânul avocat Honda îl înfiază pe Toru, un tânăr pe care-l crede reincarnarea prietenului său din tinerețe, Kiyoaki: va confirma însă acesta speranțele lui Honda, sau se va dovedi un mesager al distrugerii și vidului?

„Yukio Mishima a fost, în viață ca și în moarte, și mai ales în ficțiune, un maestru al surprizelor sublime și perverse. Ultimul său roman, Îngerul decăzut, se dovedește o capodoperă cutremurătoare, subtilă și originală.“ — The New York Times

„În ultimul volum al tetralogiei, speranța și, odată cu ea, incarnările succesive ale rafinamentului, entuziasmului sau frumuseții au pierit. […] Titlul evocă o veche legendă budistă, potrivit căreia îngerii, în loc să fie nemuritori, ființează ca îngeri doar o mie de ani, apoi văd cum cununile de flori de pe frunți li se ofilesc, cum aura lor pălește, iar trupul începe să le emane sudoare. Un astfel de înger pare însăși Japonia. Prin extensie, pentru noi, cititorii, el devine simbolul oricărei catastrofe din lumea în care trăim.“ — Marguerite Yourcenar, Mishima sau viziunea Vidului

„Încheierea tetralogiei Marea fertilității e cu siguranță una dintre cele mai bune scene finale din istoria romanului.“ — David Mitchell

Prezentare de Ion Ianoşi

Cele opt Scrisori filozofice către o doamnă redactate în franceză alcătuiesc opera capitală a lui Piotr Ceaadaev, unul dintre întemeietorii gândirii filozofice ruse moderne, inclus convențional în gruparea „occidentalistă“, opusă celei „slavofile“. Publicarea „Scrisorii întâi“ în Rusia, în 1836, a provocat un imens scandal. Învinuit de antipatriotism și declarat nebun, Ceaadaev a fost ținut sub pază polițienească și supraveghere medicală, în domiciliu forțat, având interdicția, până la sfârșitul zilelor, de a-și mai tipări scrierile. Așa se face că manuscrisele Scrisorilor filozofice, descoperite târziu în arhivele rusești, au fost publicate în integralitatea lor, în originalul francez, abia în a doua jumătate a secolului XX. Prima lor ediție românească a apărut la Humanitas în 1993.

„Piotr Iakovlevici Ceaadaev este unul dintre primii intelectuali din istoria modernă a Rusiei, acei gânditori curajoși care s-au opus statului autocratic și violenței acestuia prin puterea minții și prin curajul lor personal. Ceaadaev a analizat fără încetare societatea rusă din vremea sa și a atribuit Bisericii și Ortodoxiei o responsabilitate decisivă pentru înapoierea țării. Rusia a fost o «pată albă în dezvoltarea spiritului». Europenizarea în timpul lui Petru cel Mare a fost văzută ca o simplă formă fără fond. Adevărata civilizație nu ajunsese în Rusia. Pentru aceste teze, Ceaadaev a fost unul dintre primii intelectuali declarați nebuni de către regimul țarist ‒ mulți alți intelectuali din istoria modernă a Rusiei aveau să împărtășească această soartă.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„Noi n-am mers niciodată în pas cu celelalte popoare; noi nu aparținem nici uneia dintre marile familii ale speciei umane; noi nu suntem nici ai Occidentului, nici ai Orientului, și nu avem tradițiile nici ale unuia, nici ale celuilalt. Situați parcă în afara timpului, educația universală a speciei umane pe noi nu ne-a atins.“ — PIOTR CEAADAEV

Ediţie, prefaţă şi dosar de Pierre Nora  

Democrația în America a lui Tocqueville și Rusia în 1839 a lui Custine, observă Pierre Nora în prefața acestui volum, sunt două cărți care marchează un moment important: după apariția lor, nu se va mai vorbi nici despre America, nici despre Rusia ca înainte. Prin exemplul american, Tocqueville a surprins mișcarea fundamentală a tuturor societăților moderne. Prin autocrația rusă, Custine a caracterizat toate formele de dictatură bolșevică.

Cartea marchizului a fost un adevărat bestseller al secolului XIX. „Cea mai inteligentă carte despre Rusia scrisă vreodată de un străin“, s-a spus despre ea în Rusia, unde a fost de altfel interzisă și până la Revoluția din 1917, și sub comuniști, fără să înceteze să circule clandestin. În Occident, Custine a fost reînviat de Războiul Rece. În Europa de Est, a devenit publicabil abia după căderea comunismului.

Rusia în 1839 nu poate fi citită, de fapt, decât cu ochii de astăzi, scrie mai departe Pierre Nora. Marchizul pare să fi anticipat cu un secol critica totalitarismului comunist, spunând tot ori aproape tot înainte de Suvarin, de Troțki, de Koestler în Întuneric la amiază sau de disidenții sovietici.

„Aproape nici o carte scrisă de un străin nu a scandalizat publicul rus în secolul al XIX-lea la fel de mult ca jurnalul de călătorie al lui Astolphe de Custine, Rusia în 1839. Custine a dezvăluit cu un ochi ascuțit esența imperiului țarist sub Nicolae I: un regim despotic care se baza pe Biserică și Ortodoxie ca resursă ideologică de putere. Rusia nu era, așa cum visase țarul Alexandru I după victoria asupra lui Napoleon I, puterea monarhică ordonatoare de pe continentul european, care ar fi depășit haosul războaielor de cucerire franceze. Ea reprezenta mai degrabă o amenințare la adresa Europei civilizate. Nu degeaba cartea lucidă a lui Custine a fost interzisă în Rusia până la sfârșitul regimului țarist.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„O mare parte a popularității Rusiei în 1839 s-a datorat, fără nici o îndoială, criticii sarcastice și prozei flamboaiante a lui Custine. De-a lungul anilor…, a rămas una dintre cele mai celebre prezentări ale perioadei țariste.“ — San Francisco Chronicle

Scrisori din Rusia ne înfățișează Rusia așa cum nu a mai fost zugrăvită înainte, sau de atunci încoace… Acest scriitor cu mare simț de observație descrie peisajele nordice și balurile din capitală, Kremlinul de la Moscova și veșmintele oamenilor de rând. Forța scrisorilor lui Custine ca operă unitară se află în dramatismul lor intern. — VICTOR EROFEEV, The New York Review of Books

„Cea mai bună descriere a unui coșmar al istoriei care durează de secole. O carte căreia posteritatea îi confirmă cumplita actualitate.“ — GABRIEL LIICEANU

Bestseller New York Times  •  Cea mai bună carte a verii 2021 în New York Post  •  Roman ales de Good Morning America pentru Book Club  •  Cea mai bună carte de ficțiune istorică în She Reads  •  În curs de traducere în 15 țări

Un spațiu emblematic – The New York Public Library, Biblioteca Publică din New York – și o serie de cărți rare furate conturează cadrul și intriga bestsellerului Fionei Davis. Elucidarea misterului va aduce față în față două femei din generații diferite, de la începutul și sfârșitul secolului XX, care se luptă pentru propriile idealuri și care aleg să le urmeze, indiferent de prețul pe care trebuie să-l plătească.

În clipa în care Sadie Donovan devine curator pentru Colecția Berg a Bibliotecii Publice din New York, viața ei este în derivă. Ușor excentrica Sadie, divorțată și căutând să se regăsească, abia dacă apucă să se bucure de promovarea primită pe neașteptate, deoarece, unul după altul, exponatele care urmau să se afle în centrul expoziției pregătite de ea încep să dispară. Pentru Sadie, căutarea făptașului se transformă într-o călătorie interioară, a descoperirii de sine, o confruntare cu un trecut plin de secrete – unele ascunse bine în istoria familiei – și o formă de asumare a propriei puteri, sfidând obstacolele pe care le are de înfruntat.

„Un roman efervescent, în care tensiunea nu este aplanată de descrieri inutile sau de dezvoltări nefirești ale poveștii, iar stilistica este eficientă. O poveste trainică, precum cei doi lei de piatră care străjuiesc Biblioteca Publică din New York.“  — Kirkus Reviews

„Fiona Davis prinde cu măiestrie timpul și spațiul într-o poveste plină de mister și provocări  – într-un Manhattan pe care îl recunoaștem, dar care, în același timp, ne scapă printre degete.“ — BookTrib

„Personajele și povestea sunt sclipitoare, dar adevăratul personaj al cărții este biblioteca, pe care Fiona Davis o descrie splendid.“ — Publishers Weekly

„Pornind de la istorie, mă reîntorc la istorie după o lungă peregrinare prin lumi imaginare. Atunci când m-am lăsat sedus de istoria imaginarului, nu am inclus pentru început şi istoria printre domeniile susceptibile de a fi interpretate tot prin imaginar. M-au preocupat mai întâi ficţiunile cosmice, apoi impresionantul arsenal al «sfârşitului lumii». M-am oprit asupra experimentului comunist, văzut ca mitologie ştiinţifică materializată. Am urmărit gama plăsmuirilor biologice, regulile potrivit cărora sunt inventaţi «oameni diferiţi» sau devin «diferiţi» oameni ca oricare alţii. Aceste drumuri prin imaginar m-au pus în faţa unor permanenţe ale spiritului uman, în faţa, de fapt, a unui adevăr simplu, atât de simplu, încât aproape nu-l mai luăm în seamă: acela că totul trece prin mintea noastră, prin imaginaţia noastră, de la cea mai sumară reprezentare până la cele mai savante alcătuiri. Ce altă sursă ar putea să existe? Iar ceea ce imaginăm nu este niciodată gratuit. Nu există ficţiune lipsită de sens. Până şi pe planetele cele mai îndepărtate proiectăm speranţele, prejudecăţile şi iluziile noastre, ideologiile noastre, preocupările noastre curente.

Cu atât mai mult în istorie, mijloc privilegiat de exprimare a conştiinţei colective. Istoria este şi ea o construcţie intelectuală, nu un dat obiectiv. A sosit momentul să mă aplec asupra ei, încercând să o aliniez la ceea ce mi se pare a fi un sistem global de interpretare. Istoria imaginarului nu poate lăsa în afară imaginarul istoric. Cercul este astfel închis.“ — LUCIAN BOIA

„E întotdeauna greu să judecăm un mare scriitor contemporan: ne lipsește distanțarea. Iar dacă aparține unei alte civilizații, este încă și mai greu, căci intră în joc ori atracția exotismului, ori neîncrederea în același exotism. Riscul înțelegerii greșite sporește atunci când, cum e cazul lui Yukio Mishima, elementele propriei sale culturi și acelea ale Occidentului, pe care le-a absorbit cu lăcomie, adică banalul și straniul din perspectiva noastră, se îngemănează în felurite proporții înăuntrul fiecărei opere, având efecte și reușite diferite. Și, cu toate astea, tocmai acest amestec îl transformă pe autor într-un autentic reprezentant al Japoniei, și ea atât de violent occidentalizată, dar marcată, dincolo de orice, de unele trăsături imuabile. Modul în care la Mishima particulele tradițional japoneze au urcat la suprafață și au explodat în moartea lui fac din el, deopotrivă, martorul și – în sensul etimologic al cuvântului – martirul Japoniei eroice, cu care putem spune că s-a contopit în răspăr.“ — MARGUERITE YOURCENAR

„Ce distincţie există între moartea eroică și cea decadentă? Calea duală a crudei stopări a salvării dovedește că, în ultimă instanţă, sunt unul și același lucru, iar etica literară și etica acţiunii nu sunt decât eforturi patetice de rezistenţă împotriva morţii și a uitării.

Singura diferenţă posibilă o reprezintă prezenţa sau absenţa ideii de onoare, pentru care moartea este «ceva care trebuie văzut», și prezenţa sau absenţa esteticii formale a morţii care o însoţește, cu alte cuvinte natura tragică a modului în care abordăm moartea și frumuseţea trupului care se‑ndreaptă spre pieire. Așadar, când vine vorba de‑o moarte frumoasă, suntem condamnaţi la inegalităţi și grade de noroc direct proporţionale cu inegalităţile și gradele de noroc cu care am fost binecuvântaţi încă de la naștere, cu toate că această inegalitate este oarecum obstrucţionată în ziua de azi de faptul că omului modern îi lipsește aproape cu desăvârșire dorinţa grecilor antici de‑a trăi «frumos» și de‑a muri «frumos».“  — YUKIO MISHIMA

Fotografia de pe copertă: Yukio Mishima, în ipostază de războinic japonez, purtând pe cap hachimaki de kamikaze și mânuind o katana

Totul a început de la scrisoarea câtorva dintre „elevii lui Gabriel Liiceanu“, adresată în luna mai a anului trecut unor oameni de cultură presupuși a fi având „afinități elective“ cu cărțile sale. Prilejul? Împlinirea unei vârste la care se presupune că un „îndrăgostit de gândire“ ajunge să se coacă.

„Nu vom fi ipocriți, spunându-vă că nu despre un omagiu este vorba. Și, totuși, nu la un «volum omagial», care cuprinde texte despre persoana celui aniversat, vă invităm să participați, ci la o carte care pornește de la întrebările cuiva care s-a mirat cu toată ființa, crezând că ele țintesc chiar în punctele-cheie ale existenței omenești, atât de enigmatică în fond.“

Avem așadar dinainte o carte a întrebărilor. O carte a întrebărilor, poate că a unor întrebări recurente, dar preluate mereu în jocul altor minți și devenind astfel replici ale unui dialog privilegiat. Aceleași întrebări așadar, dar nu și aceleași răspunsuri. Și atunci, deopotrivă, avem înainte o carte a răspunsurilor pe mai multe glasuri, din care, până la urmă, se înfiripă muzica gândirii. — EDITORII

VLAD ZOGRAFI • ANA BLANDIANA • MIRCEA CĂRTĂRESCU • CĂTĂLIN CIOABĂ • MIRCEA FLONTA • WILHELM TAUWINKL • MIHAI FRĂŢILĂ • DORU CĂSTĂIAN • GRIGORE VIDA • CRISTINA CIOABĂ • IOANA PÂRVULESCU • GHEORGHE PAŞCALĂU • DANA JALOBEANU • GABRIEL CERCEL • SMARANDA VULTUR • THIERRY WOLTON • SORIN IONIŢĂ • MELANIA CINCEA • IOAN STANOMIR • MARIAN VOICU • OLIVER JENS SCHMITT • RADU PARASCHIVESCU

În topul The Times și Finacial Times al celor mai bune cărți din 2018

Astăzi, nevoia de identitate dirijează politica mondială. Populismul anti-imigranți, ascensiunea islamului politizat, disputele tot mai aprinse pe teme ideologice și identitare și revenirea naționalismului alb – toate acestea reprezintă provocări serioase la adresa democrației liberale. În plus, nu puțini sunt cei care aleg să se definească în termeni identitari restrictivi precum națiunea, religia, secta, rasa sau etnia.

Identitate este o carte extraordinar de actuală și necesară. Francis Fukuyama urmărește dezvoltarea ideii de identitate de la Platon, Locke, Rousseau până la curentul feminist și politica de gen contemporană. Scris incisiv, cu luciditate și talent, volumul nu oferă doar o foarte pertinentă analiză a lumii în care trăim, ci emite totodată un avertisment: dacă nu izbutim să identificăm un înțeles universal al demnității umane, ne vom condamna singuri la conflicte fără de sfârșit.

„Un semnal de alarmă cu privire la vremurile periculoase în care trăim.“ — The Standard

„O regulă esențială pentru un intelectual este aceea că celebritatea anulează calitatea. Francis Fukuyama e o excepție remarcabilă de la această regulă.“ — The Economist

„Fukuyama scrie atât de clar și concis; este o plăcere să-l citești.“  — The Times

„Avem nevoie de mai mulţi gânditori cu înțelepciunea și inteligența lui Fukuyama.“ — The New York Times Book Review

Toată lumea pare vinovată şi toţi au ceva de ascuns. Iar dragostea, oarbă şi imprudentă, nu ajută prea mult la limpezirea lucrurilor. Conu Costache, un poliţist elegant, pasionat de ceea ce face, trebuie să dea rapid de urma adevăraţilor răufăcători. Marile ziare rivale, Universul şi Adevĕrul, sunt implicate, fiecare în alt fel, în ceea ce se pune la cale.

Personajele principale din Viaţa începe vineri sunt prinse în noi întâmplări: escrocherii, politică, dezordine şi poveşti de dragoste care nu exclud escrocheria, politica şi dezordinea. Le leagă un singur lucru: obsesia pentru viitor. Fiindcă, dacă aşezi în altă ordine cifrele secolului XIX, dai, cu totul pe neaşteptate, de secolul XXI.

Într-o singură săptămână, începând de luni, 23 februarie, şi până duminică, 1 martie, Capitala e zguduită de o mulţime de evenimente. Şi totul porneşte de la o conferinţă ştiinţifică ţinută la Ateneu de un doctor tânăr şi ambiţios.

Anul 1897. Un bărbat este găsit fără cunoștință, în câmp, lângă București, în zona „moșiei Băneasa”. Nimeni nu știe exact ce e cu el și fiecare bănuiește altceva: e un escroc internațional care vrea să-și piardă urma? Un criminal? Un bolnav? Încetul cu încetul, în jurul lui se adună o mulțime de oameni: un medic și fiica lui, un polițist, un comisionar în vârstă de 8 ani, care umblă prin toată Capitala cu scrisori și pachete, și, nu în ultimul rând, gazetarii de la Universul.

Romanul, alert, cu un fir al acțiunii semipolițist, cu personaje extrem de vii, dintre cele care-ți devin prietene, se petrece în numai treisprezece zile: de vineri 19 decembrie până la sfârșitul anului. Atmosfera lumii bucureștene din preajma anului 1900 este recreată ca-ntr-un film. Ajunge să deschizi cartea și te afli, deja, acolo.

„Este o carte singulară, care sfidează cu inteligență și talent direcțiile prozei românești actuale. Este doar ceea ce ne place să numim a thing of beauty, aflat în afara zgomotului cacofonic al tuturor bătăliilor. Viața începe vineri e o carte care poate fi citită ca roman polițist, roman fantastic pe tema călătoriilor în timp sau roman istoric, dar cititorul va fi enorm câștigat dacă va uita de toate aceste categorii și-o va vedea pur și simplu ca pe o lume vie, plină de poezie și adevăr, cum sunt toate scrierile care înseamnă ceva în literatura lumii.” MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Dorința mea cea mai mare, mai tainică și mai trainică a fost una irealizabilă, să călătoresc în timp. N-am putut să mi-o îndeplinesc altfel decât prin cărțile mele, care au în comun vizitarea altor timpuri. Am scris deci ca să-mi îndeplinesc o nevoie vitală” IOANA PÂRVULESCU

Cu un portret însoțitor de Monica Lovinescu

„Facultatea mirării îi este proprie omului. Ne propunem aici să o reactualizăm. Cititorul va regăsi, sper, în mirarea altuia propria sa capacitate de a se mira. Va putea s-o recunoască și să spună: Da, aşa este! Cum se face că eu nu m-am mirat încă în legătură cu asta? Mirarea e o componentă esențială a condiției umane.“ — JEANNE HERSCH

„Filozofia s-a născut din acel tip de gândire care are nevoie de o capacitate prealabilă a mirării. Aristotel vorbeşte despre naşterea filozofiei tocmai în legătură cu capacitatea oamenilor de a se mira – thaumázein – în privinţa faptului că există un lucru şi că el există aşa cum există. Iar mirarea filozofică în splendoarea ei ajunge să atingă cel mai adesea fiinţa lucrurilor de care nimeni nu se mai miră. Iar lucrurile de care nimeni nu se mai miră sunt tocmai cele pe care le întâlnim la fiecare pas şi care, prin îndelunga lor frecventare, au căzut direct în subînţeles. Filozoful vrea să înţeleagă ceea ce toată lumea, subînţelegând, nu mai înţelege: De vreme ce sunt înconjurat de oameni la fel ca mine şi trăiesc laolaltă cu ei, care este fiinţa coabitării? De vreme ce sunt prins într-o tradiţie şi trăiesc într-o casă, care este fiinţa locuirii? De vreme ce mă raportez necontenit la mine, iar propriul meu sfârşit, chit că ştiu sau nu, iradiază în mine clipă de clipă, care este fiinţa sinelui meu? De vreme ce totul este sau nu este, ce înseamnă «este»?“ — GABRIEL LIICEANU

„I-am văzut odată împreună pe Czesław Miłosz şi pe Jeanne Hersch. Era la o conferință aici, la Washington, la Universitatea Georgetown. I-am zărit plimbându-se agale prin parcul din campus, printre clădirile neogotice, două siluete evanescente, mesagerii unui alt univers, oaspeți stingheri dintr-o cosmopolită Europă Centrală, supraviețuitori ai unei lumi pierdute, năruite, distruse. Lumea lui Stefan Zweig și a lui Thomas Mann, a lui Franz Kafka și a lui Paul Celan, a lui N. Steinhardt și a lui Aleksander Wat… Cosmosul burghez, deci urban, deci liberal, atât de disprețuit și de hulit de nihiliștii revoluționar-totalitari, cu pasiuni mistice şi/sau dialectice. Frumusețea indicibilă a unei lumi în care civilitatea conta.“  — VLADIMIR TISMĂNEANU

„Cu o săptămână-două înainte de a muri, la începutul lui iunie, în ajunul celor 90 de ani ai săi ce urmau să fie sărbătoriţi la Sorbona, Jeanne Hersch mai participa încă la dezbateri radiofonice în Elveţia, vădindu-şi până în ultima clipă încrederea în virtuţile comunicării cu semenii… Pedagogia limpezimii, adoptată de ea, de aici provenea: pentru a fi «un om» trebuie să ştii a-ţi pune întrebările dintâi… Aşa şi-a petrecut viaţa Jeanne Hersch. Dacă se risipea, era fiindcă acorda fiinţelor şi faptelor mărunte tot atâta importanţă ca şi celor de primă mărime. Dumnezeul filozofilor i-a dăruit în schimb ani mulţi pentru a putea propovădui nu numai «dreptul» de a fi un om, dar şi întrebarea cu care începe şi nu se mai sfârşeşte orice gândire.“ — MONICA LOVINESCU

Ediţie îngrijită, prefaţă și scurtă cronologie de de Lucian Boia

„Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toate au fost o muncă binecuvântată, m-au adus foarte aproape de inima poporului meu, m-au adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie.

Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie... Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte şi a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească la rându-i. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima şi cu tot sufletul.

Cred că, dacă va citi cineva vreodată însemnările pe care le-am făcut zi după zi, îşi va da seama că fiecare cuvânt pe care-l aştern izvorăşte din adevăr.“

„În primăvara anului 1918, România e prăbuşită. Pacea separată, pe care fusese nevoită să o accepte în urma defecţiunii ruseşti, a mutilat-o teritorial, înrobind-o totodată economic şi anulându-i independenţa politică. Cine ar fi putut să întrevadă răsturnarea care avea să se petreacă pe frontul de Vest în partea a doua a anului? La doi paşi de ceea ce ar fi putut fi pentru ea victoria definitivă, Germania cedează şi pierde complet partida. România înfrântă, aproape nimicită, se află acum în tabăra învingătorilor. Austro-Ungaria dispare de pe harta Europei. Bucovina şi Transilvania se unesc, la rândul lor, cu ţara. Din ideal, România Mare devine realitate. Înfrângerea Puterilor Centrale o propulsează din nou pe regină în prim-plan. Istoria i-a dat dreptate! Tot mai multe voci o aclamă, numind-o «împărăteasa tuturor românilor». La 1 decembrie 1918 îşi va face intrarea triumfală în Bucureşti, călare şi în uniformă militară... A rămas în istorie, la loc de frunte, printre marii făuritori ai României Mari.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe coperta: Regina Maria în uniformă de roşior, purtând colanul Ordinului Carol I, placa Ordinului Carol I (în grad de Mare Cruce), placa Ordinului Steaua României (în grad de Mare Cruce), o decoraţie straină; nr. inv. 87521, © MNIR, 2013

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă.

Oamenii noştri politici încă nu sunt pregătiţi să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când mârşăvia omenească în general, şi a guvernelor şi administraţiilor în particular, mă izbeşte cu o putere copleşitoare şi îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van.

O, Doamne, de-aş fi bărbat, cu drepturile unui bărbat şi cu spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie! I-aş înflăcăra, i-aş îndemna la o rezistenţă disperată, glorioasă, orice-ar fi!

Dacă va fi să murim, măcar să ştie că nu murim ca nişte neghiobi orbi! Nu cred că şi-a mai ridicat vreodată o regină glasul ca să spună adevăruri atât de cumplite şi de făţişe, care nu se pot spune decât atunci când priveşti moartea în faţă şi ai de gând să-i ţii piept eroic, fără să clipeşti şi fără să te sinchiseşti de tortura înceată a agoniei.“

„Partea a doua a jurnalului reginei Maria este cea mai încărcată cu desfăşurări dramatice. Situaţia e atât de nesigură şi de schimbătoare, încât momentele alternative de bucurie şi de disperare se ţin lanţ, punând nervii şi judecata tuturor la grea încercare. România se simte trădată: de ruşi, în primul rând, dar şi de partenerii occidentali, care par să nu înţeleagă situaţia disperată în care a ajuns, fără să aibă vreo vină. Românii nu mai au de ales decât între un sfârşit eroic şi o pace înjositoare. Cârmuitorii ţării aleg pacea, în cele din urmă. Cu alte cuvinte, capitularea. În ciuda apelurilor reginei la rezistenţă. Jocurile erau făcute. Probabil că până la urmă a fost mai bine aşa: o decizie raţională, care a salvat pe moment ce se mai putea salva, şi nu una eroică, extrem de riscantă. Dar trebuia să apere cineva nu numai interesele imediate ale ţării, ci şi onoarea românească. A făcut-o, cu nestăvilită pasiune, regina Maria.“ — LUCIAN BOIA

Foto copertă: Regina Maria a României la căpătâiul unui rănit, 1917 (Arhivele Naţionale ale României)

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Ce dimineaţă frumoasă, cât de tăcut şi de liniştit e totul, dar eu ştiu că va fi război.

Război!

Soarele străluceşte şi va fi război! Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!

Aş vrea să fiu eu rege – poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.“

„Ediţia de faţă reproduce textul integral al însemnărilor reginei Maria din perioada Primului Război Mondial, din care doar mai puţin de jumătate au fost preluate în memoriile sale, Povestea vieţii mele. În plus, chiar fragmentele preluate, de regulă fără mari modificări, au fost supuse totuşi unei «autocenzuri». Sunt eliminate sau atenuate tocmai impresiile – şi uneori izbucnirile – cele mai sincere ale reginei, care, evident, nu puteau fi făcute publice: cuvinte adesea grele la adresa regelui Ferdinand, a prinţului moştenitor Carol, a prim-ministrului Ionel Brătianu sau a clasei politice româneşti în genere. Nu e nevoie de mai multe argumente pentru a justifica publicarea integrală a Jurnalului; odată ce dispunem de textul originar complet, n-avem nici un motiv să ne mulţumim cu versiunea trunchiată şi edulcorată a volumului memorialistic. Cu atât mai mult cu cât aceştia sunt anii mari ai reginei Maria, anii care i-au creat legenda.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe copertă: Regina Maria a României, Colecția George Grantham Bain, Library of Congress

Un teatru pentru visători e un roman al visurilor utopice și al pierderii inocenței, printre artiști și poeți, alături de tânărul Leonard Cohen, dar și al unui loc care a alimentat fantezia vreme de decenii.

CD-ul cadou care însoțește romanul a fost conceput special de celebrul David Gilmour (sotul scriitoarei) – compoziție, chitară, voce, Polly Samson – versuri și Romani Gilmour (fiica lor) – harpă, voce.

Introducere şi note de Andrei Cornea

Cuprins: Euthydemos, Cratylos, Gorgias, Menexenos, Menon, Phaidon, Banchetul

„Nu-i o întrebare de prisos dacă Platon, eliberat de vraja socratică, n-ar fi găsit un tip de om filozofic încă și mai înalt, pierdut pe vecie pentru noi.“ — FRIEDRICH NIETZSCHE

Acest volum este al doilea din seria operei integrale a lui Platon, într-o traducere nouă, de Andrei Cornea.