Cărţi

Ilustraţii de Isabelle Maroger

Oare o să reușesc în viață? De ce mi-e frică să nu iau note proaste? De ce trăim? De ce se despart părinții mei? O să fiu urât când o să cresc mare? Ce înseamnă frate vitreg?

Copiii descoperă lumea și cresc cu ajutorul întrebărilor pe care și le pun lor înșiși și părinților lor. Mai grele, mai ușoare, mai grave, mai amuzante, smulgând un surâs sau o lacrimă, întrebările celor mici sunt tot atâtea ferestre către mintea și inima lor.

Carine Simonet, psiholog cu practică îndelungată, le răspunde cu inteligență și tact, dozând cu pricepere seriozitatea și umorul, și construind astfel punți între copiii și părinții cărora le este recomandată această minunată carte.

Fiecare întrebare din cartea aceasta este prezentată pe o pagină dublă, iar explicațiile-cheie sunt scoase în evidență cu litere îngroșate. Temele abordate pot fi identificate după culoarea cores­punzătoare din partea de sus a paginii. Între acestea, autoarea acordă o atenție aparte familiei, prieteniei, școlii, sentimentelor, credințelor și temerilor, vieții în societate. La finalul cărții veți găsi indici tematici, organizați după teme majore și cuvinte-cheie.

„Sunt psiholog și lucrez cu copii ca tine de douăzeci și cinci de ani. Răspunsurile pe care ți le propun sunt cele pe care le-aș oferi și micilor mei pacienți în timpul întâlnirilor noastre. Sunt un punct de plecare, pentru ca fiecare să-și poată găsi propriul răspuns. Pentru ca tu și părinții tăi să continuați să vă puneți întrebări.“ —  CARINE SIMONET

Alcătuind această culegere de texte, marele filolog german Hans von Arnim a redat culturii occidentale o parte esențială din patrimoniul gândirii greceşti: operele pierdute ale stoicismului vechi.

Caracterul este izvorul vieții, din care curg faptele particulare. Înţeleptul, folosind învăţătura dobândită din experienţa vieţii, face totul aşa cum se cuvine, potrivit cu prevederea, cumpătarea şi celelalte virtuţi… Este robust fiindcă e bine dezvoltat în toate sensurile. Este înalt fiindcă participă la înălţimea hărăzită omului nobil şi înţelept. Este puternic întrucât şi-a păstrat forţa care i-a fost hărăzită, fiind de neîntrecut şi de neînvins. Mai degrabă ai putea scufunda în apă un burduf plin cu aer decât să-l poţi sili pe un om înţelept, oricare ar fi el, să facă un lucru împotriva voinţei sale. Căci sufletul pe care raţiunea dreaptă l-a întărit prin învăţături solide nu se predă şi e de neînvins.

Fotografia de pe copertă: bust grecesc din marmură albă al filozofului stoic Zenon din Kition (sf. sec. I î.Hr.–înc. sec. I d.Hr.; colecţia Farnese a Muzeului Naţional de Arheologie din Napoli)

„După Cireșe amare, în care povestește viața ei de femeie silită să plece la muncă în Italia ca să-și poată întreține copiii, și Împărăteasa, un portret amar al satului românesc contemporan, Liliana Nechita se întoarce la originile răului, ale plecărilor și părăsirilor: epoca regimului comunist. Pâine cu ceva este un roman autobiografic despre viața unui copil-decrețel dintr-un oraș de provincie al României ceaușiste. Vocea fetiței și memoria selectivă a femeii mature creionează, în tușe când apăsate, când discrete, scene de familie, școală și societate din România anilor ’80: economia de energie electrică, educația prin muncă, privațiunile, cultura descurcărelii și a cozilor la orice, filozofia tăcerii cu subînțeles, frica, frigul, foamea. O poveste menită să fie avertisment și lecție pentru oricine nu a trăit sau a uitat experiența unui regim totalitar.“ — TATIANA NICULESCU

O sinteză strălucitoare a sensului mitologiilor și a nevoii noastre umane de a transforma în poveste latura profundă a experiențelor pe care le trăim.

De ce au formulat oameni din culturi și epoci diferite mituri și povești cu structuri similare? Ce ne spune această asemănare despre mintea, moralitatea și structura lumii în sine? Sunt conceptele științei și cele ale religiei cu adevărat ireconciliabile?

Jordan B. Peterson încearcă să răspundă la toate aceste întrebări, oferind o nouă ipoteză provocatoare, care explorează legătura dintre ceea ce ne dezvăluie neuropsihologia modernă despre creier și ceea ce ritualurile, miturile și poveștile religioase ne spun de mult timp.

Lucrare laborioasă, care reunește neuropsihologia, știința cognitivă și abordările freudiene și jungiene ale mitologiei și narațiunii, cartea de față prezintă o teorie complexă care face ca înțelepciunea și sensul mitului să fie accesibile minții moderne critice. Cu Hărțile sensului, Peterson revoluționează psihologia religiei.

Un regizor-cult care, de la debutul cu Reservoir Dogs (1992), urmat de Pulp Fiction (Palme d’Or 1995), nu mai are nevoie de nici o prezentare, devine acum romancier, rescriind și îmbogățind povestea fascinantă din filmul A fost odată la Hollywood. În iunie 2021, în săptămâna când a fost lansat, debutul literar al lui QuentinTarantino a intrat direct pe primul loc în New York Times Bestsellers List și în topul vânzărilor de pe Amazon.

Potrivit lui Tarantino, romanul este „o regândire completă a întregii povești“, comică, savuroasă, dar uneori dură, în care a adăugat detalii diferitelor secvențe și personaje, inclusiv mai multe capitole ce dezvăluie povestea vieții lui Cliff Booth (interpretat în film de Brad Pitt, care a primit un Oscar, un premiu BAFTA, precum și alte numeroase distincții), o paranteză narativă despre Charles Manson, noi întâmplări al căror protagonist este Rick Dalton (interpretat în film de Leonardo Di Caprio). Avem în roman anul 1969, muzica, mașinile, filmele și spectacolele TV ale epocii. Și, mai ales, avem Hollywoodul, cu minciuna feerică și realitatea brutală, așa cum ni le livrează un maestru al povestirii care-l cunoaște ca pe propriile buzunare.

Selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând

Drama statică Marinarul, scrisă de Fernando Pessoa în 1913, care dă titlul acestei antologii, este prima sa capodoperă și unul dintre cele mai provocatoare texte ale marii literaturi din secolul XX. Teatrul static al lui Pessoa atinge teme fundamentale, precum misterul, realitatea ocultă, visarea, marele Dincolo; scrisă exclusiv în proză, dramaturgia pessoană aspiră către un minimalism a cărui intenție e sublimarea limbajului poetic, iar personajele sale aparțin unei lumi în care magia semnelor și a simbolurilor face parte din cotidian.

Marinarul este singurul text dramatic publicat de Pessoa în timpul vieții, în revista Orpheu, în 1915. Pe lângă acesta, volumul de față, al șaptelea din seria de autor coordonată de Dinu Flămând la Editura Humanitas Fiction, mai cuprinde alte douăsprezece drame statice, alături de câteva scenarii de film – de puțină vreme publicate și în Portugalia –, prin care Fernando Pessoa provoacă vitala noastră „neliniștire“ existențială în creații ce oscilează de la dramă interioară la poem filozofic sau la înscenarea unor situații enigmatice.

„Suntem în fața unui teatru în teatru, într-o succesiune de planuri diferit articulate, în care propriile personaje își pierd semnificația: totul se concentrează în limbaj, și în limbaj totul este insuficient, de vreme ce viața nu poate fi reprezentată.“ — FILIPA DE FREITAS, PATRICIO FERRARI

„În toate aceste texte, scenografiile extazului sunt mai degrabă niște arte poetice, și nicidecum rostirea oraculară a vreunui mag modern care să‑și grupeze adepții la altarul vreunei secte. E vorba de o superbă victorie a metaforei, ca o lumină ce curge «șiroind pe obrajii lui Dumnezeu», nu de transmiterea ezoterică a cine știe cărui mister ocult rezervat doar câtorva aleși. Iar dacă există vreun ales privilegiat în acest caz, de bună seamă că el este Poetul!“ — DINU FLĂMÂND

În zorii unei zile din 1899, într-un orășel de pe coasta Oceanului Indian nu departe de Mombasa, Hassanali pornește spre moschee. Nu ajunge însă acolo, deoarece din deșert se împleticește spre el un englez murdar și epuizat care îi cade la picioare. Bărbatul acela este Martin Pearce – scriitor, călător și orientalist debutant. După o perioadă de refacere, Pearce îl vizitează pe Hassanali ca să-i mulțumească pentru că l-a salvat, însă acolo o cunoaște pe sora lui Hassanali, Rehana, care îl cucerește instantaneu.

În acest orășel părăginit de la marginea vieții civilizate, în timp ce imperiul se pregătește să treacă în noul secol, începe o poveste de dragoste pasională care face punte între două culturi, urmând să reverbereze de-a lungul a trei generații și peste continente.

În acest volum de memorii liric, dar lipsit de sentimentalisme, fiul unui tată african de culoare și al unei mame americane albe se află în căutarea înțelesului final al vieții sale de afro-american. Povestea începe în New York, unde Barack Obama află că tatăl lui – o figură pe care o cunoaște mai mult ca pe un mit, decât ca pe un tată – a murit într-un accident de mașină. Această moarte neașteptată inspiră o adevărată odisee a emoțiilor – mai întâi într-un orășel din Kansas, de unde a pornit familia mamei sale pentru a se stabili mai apoi în Hawaii, și după aceea în Kenya, unde se întâlnește cu ramura africană a familiei sale, se confruntă cu adevărul amar al vieții tatălui său și se împacă, în cele din urmă, cu moștenirea sa divizată.

Ediţie îngrijită de Cristina Cioabă  •  Prefaţă de Ioana Pârvulescu

Jurnalul esențial al Monicăi Lovinescu, aflat la a doua ediție (prima e din anul 2010), reprezintă o selecție, făcută cu mult discernământ și cu mână sigură de Cristina Cioabă, din toate cele șapte jurnale scrise între 1981 și 2002. Ceea ce ni se oferă acum este un concentrat de viață, asemenea esențelor de parfum greu de uitat. Și este, în același timp, un prilej de recitire nu numai a unor însemnări zilnice, ci a întregii noastre istorii din acea perioadă.

„Redus la miez, decojit de redundanțe și de fraze-parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile venețiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzișuri, frumos și curat. Nici o minciună – nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înșine – nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puțini alții, vocația și, mai ales, vitejia lucidității și a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a înșelat, că n-a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor și a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană și în același timp o «deformație» profesională de jurnalist corect, de om conștient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Nu există autobiografie lineară, certă, cronologică, ci numai frânturi ca din ceaţă care vin spre tine în dezordine. Nu se poate să te povesteşti fără a pune în chestiune certitudinea acestei povestiri. Evanescenţă nu numai a amintirilor, dar şi a persoanei care şi le deapănă: ea e compusă din mai multe, uneori juxtapozabile, niciodată identice. O viaţă nu e o biografie, ci o suprapunere de clişee biografice. Cele mai multe nesemnificative.“ — MONICA LOVINESCU

„Lucrul esențial pe care l-a înțeles Monica Lovinescu a fost acela că problema regimului politic nu e nici politică, nici morală, nici economică, nici administrativă: se referă la tipul de om pus în joc de producerea și reproducerea lui; ține de caracterul uman pe care un regim politic îl postulează. Și pentru că tipul de caracter pe care comunismul îl producea și reproducea indefinit era odios, lupta ei a fost nu atât pentru o literatură frumoasă, cât pentru o societate de caractere. Pe ele le căuta și după apariția lor tânjea. «Trăiți frumos» însemna, pentru ea, trăiți drept, trăiți în acord cu exigențele demnității. Caracterul a fost criteriul suprem care a ghidat viața Monicăi Lovinescu. Acesta a fost «curajul fizic în fața morții» pe care Monica Lovinescu l-a profesat toată viața.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Versiune definitivă editată de Mirjam Pressler și autorizată de ANNE FRANK FONDS  •  Ediție aniversară, 75 de ani

Traducere și note de Gheorghe Nicolaescu

Anne Frank este un nume familiar chiar și pentru cei care nu au citit Jurnalul. Îl poartă străzi, școli de pe toate meridianele. Îl poartă mult vizitatul muzeu din Amsterdam și fundația care l-a organizat în imobilul unde se afla Anexa secretă. Anne Frank și jurnalul ei figurează pe mai toate listele de excelență ale veacului XX privitoare la personalități și la cărți – Cei mai importanți oameni ai secolului, Cele mai bune cărți publicate în secolul XX, Operele literare definitorii pentru același secol, ca să numim doar câteva din multele topuri stabilite de specialiști, de ziariști ori chiar de marele public. Din 1947, când s-a publicat pentru prima oară în Țările de Jos, Jurnalul Annei Frank a fost tradus în peste 70 de limbi. S-a vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare. La celebritatea Jurnalului au contribuit neîndoielnic adaptările sale teatrale și cinematografice, faptul că a devenit materie de studiu în multe școli din lume, că a fost obiectul unor analize subtile, dar și ținta unor vehemente atacuri. Anne Frank a lăsat cea mai frapantă mărturie umană din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, a dat un chip, o voce, un nume milioanelor de victime inocente – fără chip, fără voce, fără nume – ale barbariei naziste. Anne Frank nu e o simplă autoare; împreună cu cartea ei, a devenit un simbol.

Pe copertă: ultima fotografie a Annei Frank, mai 1942, fotograf necunoscut

La treizeci și șase de ani, Yongey Mingyur Rinpoche este starețul a trei mănăstiri, autor de bestselleruri și maestru de meditație buddhistă tibetană, iubit de discipolii săi din întreaga lume. Dar, într-o noapte de vară a anului 2011, lasă tot și își părăsește mănăstirea din Bodh Gaya fără să spună nimănui, doar cu roba de pe el și cu câteva rupii în buzunar.

Aceasta este povestea unei călătorii neobișnuite, confesiunea sinceră a unui călugăr buddhist care alege să renunțe la statutul său religios și la confortul unei vieți privilegiate, pentru a se pune la încercare trăind de azi pe mâine ca cerșetor, urmând astfel străvechea tradiție indiană a yoghinilor rătăcitori. Reflectând asupra experiențelor care l-au marcat, dezvăluindu-i cititorului gândurile și trăirile sale cele mai intime, dar și practicile contemplative care l-au susținut pe parcursul celor patru ani și jumătate de pribegie, Yongey Mingyur Rinpoche ne oferă învățături prețioase, arătându-ne cum putem transforma dificultățile în șanse și cum îndepărtarea de lucrurile familiare ne poate apropia, în cele din urmă, de ceea ce suntem cu adevărat.

„Nu e nevoie să scăpăm de ego – acest sentiment de sine concret, neschimbător și nesănătos –, pentru că, în primul rând, așa ceva nu a existat niciodată. Nu există un ego care trebuie omorât. Ceea ce moare este credința într-un sine trainic și neschimbător. Cuvântul ego poate însă constitui o referință utilă; numai că trebuie avut grijă să nu ne pregătim de luptă cu ceva ce nu este acolo. În mod ironic, când ne războim cu egoul, întărim de fapt iluziile sinelui, făcând ca eforturile pentru a ne trezi să fie în zadar.“ — YONGEY MINGYUR RINPOCHE

Ediţie îngrijită, introducere şi ilustraţii de Silvia Irina Zimmermann

„Cine nu trece, de-a lungul unei vieți, prin zbucium sufletesc, deznădejde, îndoială, suferință morală sau fizică și cine, cu o credință neveștejită în Dumnezeu, nu scrutează luminile și umbrele sufletului?

Meditând pe marginea Evangheliilor în clipe de cumpănă sau de înălțare a spiritului, Carmen Sylva scrie despre tăria, slăbiciunea și desfătarea sufletească a omului, despre graiul inimii, despre blândețe, bunătate și răbdare, dar și despre apusul vieții, căință, răutate, vicleșug. Eseurile religioase și rugăciunile primei regine a României sunt aproape necunoscute publicului larg. După mai bine de un secol de la o primă traducere în română, apar acum, în toată prospețimea și actualitatea lor, prin grija și dedicația Silviei Irina Zimmermann.

Această carte aduce lumii de azi un dar unic de încredere, statornicie și pace.“ — TATIANA NICULESCU

„Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) ne oferă în volumul Cuvinte sufletești multe gânduri înălţătoare, de împăcare sufletească, de curaj și încredere în Dumnezeu, în oameni și în viitor, cartea ei fiind o deosebit de frumoasă mărturie a profundei spiritualități creștine a primei noastre regine.“ — SILVIA IRINA ZIMMERMANN

Tetralogia Marea fertilității, pe care Yasunari Kawabata o considera o capodoperă, a fost scrisă între 1965 și 1970. Terminat în anul fatidic 1970, Templul Zorilor este al treilea roman din tetralogie, după Zăpada de primăvară și Cai în galop. Ultimul, Îngerul decăzut, a fost încheiat de Yukio Mishima în dimineața zilei de 25 noiembrie 1970, cu câteva ore înainte de sinuciderea sa rituală.

Trimis în Thailanda pentru a rezolva un caz important, faimosul avocat Honda află din întâmplare că în familia regală există o prințesă, Ying Chan, care susține că este reincarnarea unui tânăr din Japonia. Fetița este chiar fiica prințului Pattanadid, colegul de școală al adolescenților Honda și Kiyoaki, iar întâlnirea cu ea tulbură echilibrul respectabilului om al legii. Întors în Japonia zguduită de cel de-al Doilea Război Mondial, acesta se dedică aprofundării budismului, încercând să elucideze misterul ciclului existenței. Zece ani mai târziu, o va reîntâlni pe exotica prințesă, venită la studii în Japonia. De data aceasta, neliniștea metafizică resimțită de Honda în preajma lui Ying Chan se întrețese cu o iubire a cărei intensitate îl va împinge la fapte aflate dincolo de limitele morale.

Citindu-l, nu știi dacă delicatețea sau cruzimea prevalează în acest roman care pune întrebări despre viață, moarte și karma, scris de unul dintre cei mai importanți scriitori japonezi actuali, Teru Miyamoto, tradus deja în colecția „Raftul Denisei“ cu bestsellerul Brocart de toamnă.

În anii ’70, la Osaka, Tetsuyuki se mută într-o cămăruță neîngrijită pentru a fugi de creditorii răposatului său tată. Panoul electric nu funcționează, și în prima noapte, bătând un cui pe întuneric, Tetsuyuki descoperă că a străpuns corpul unei șopârle, care însă supraviețuiește. Tânărul îi dă șopârlei un nume – Kin – și începe să aibă grijă de micul animal. Noapte de noapte, Tetsuyuki vorbește cu Kin, povestindu-i fie despre complicata relație cu iubita lui, Yōko, fie despre fuga constantă de recuperatorii violenți. Zi după zi, tânărul înfruntă viața, refuză, primește și dăruiește prietenie și iubire. La capătul unui an de ciudată tovărășie, în lumina plăpândă de aprilie, Tetsuyuki va afla dacă rănile trecutului s-au vindecat suficient și dacă are puterea de a-și urma calea.

Ediția originală îngrijită de Luis Rodríguez Pastor

O conversație uitată, de la începutul carierei celor mai mari nume ale romanului latinoamerican, care au marcat literatura ultimului secol și începutul secolului XXI, Două singurătăți aduce față în față și contrapune doi scriitori de geniu, două viziuni artistice, două modalități de a spune și imagina povești. Îmbogățit cu mărturii ale literaților prezenți, cu interviuri și cu fotografii, volumul îi atrage pe cititori în laboratorul unde realitatea și biografia se transformă în ficțiune și mit.

În 1967, când are loc întâlnirea dintre Mario Vargas Llosa și Gabriel García Márquez, scriitorul columbian oferise lumii Un veac de singurătate. În doar câteva luni, romanul căpătase un statut legendar, la fel ca misteriosul și fabulosul sat Macondo, și adusese în lumina reflectoarelor literatura latinoamericană. La acel moment, Mario Vargas Llosa publicase deja Orașul și câinii, și primise Premiul Rómulo Gallegos pentru Casa Verde. Termenul de „realism magic“ încă nu fusese inventat, dar stilul pe care avea să îl descrie sintagma, da. Iar ambii scriitori știau că fac parte dintr-un spectaculos boom literar. În timp, operele lor aveau să fie răsplătită cu două Premii Nobel. Primul, în 1982, acordat de Academia Suedeză lui Gabriel García Márquez, pentru „roman și proză scurtă, în care fantasticul și realul sunt combinate într-o bogată lume imaginară, reflectând viața și conflictele unui continent“. Al doilea, acordat lui Mario Vargas Llosa, în 2010, pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului“.

„Au mai avut loc, de atunci, nenumărate discuții literare [...], dar această conversație, purtată acum mai bine de o jumătate de secol, oferă chei de înțelegere fundamentale.“ — Sergio Ramírez, El País

Ilustraţii de Beatrice Alemagna

Veniturile din vânzarea cărţii vor fi donate organizaţiei Salvați Copiii pentru sprijinirea refugiaţilor din Ucraina.

Gianni Rodari, unul dintre cei mai iubiţi autori pentru copii şi cel de sub a cărui pană au ieşit Aventurile lui Cepelică, a scris în anii de vârf ai carierei un poem tandru şi emoţionant, care îndemna la solidaritate între oameni. Astăzi, Luna de la Kiev, poemul de demult, capătă noi şi puternice înţelesuri şi poartă cu sine un mesaj urgent şi necesar.

„O poezie scrisă acum şase decenii devine virală: citată, împărtăşită, relansată. În timpul săptămânilor de război, Luna de la Kiev a lui Gianni Rodari a devenit un talisman, o rugăciune, un simbol. Rodari ar fi putut evoca – în loc de Kiev – orice alt oraş, orice alt loc, aşa cum, în ultimele versuri ale poemului, evocă India şi Peru. Dar a scris despre Kiev, iar mesajul său de pace devine actual. Adevărul este că avem nevoie, în deznădejdea noastră, de cuvinte. Iar dacă un poet al «lexicului nostru familiar», cum este Rodari, ni le oferă din trecut, ne par a fi cele pe care le căutam. Cele corecte.“ — Paolo Di Paolo, La Repubblica

I. Faptele și miturile

Interzisă în Spania lui Franco, inclusă pe lista neagră a Vaticanului (Index Librorum Prohibitorum) alături de alte lucrări socotite dăunătoare sau eretice, introdusă de ziarul Le Monde pe lista celor o sută de cărți fundamentale ale secolului XX, Al doilea sex nu lasă pe nimeni indiferent.

„Receptarea imediată a celui de-Al doilea sex a fost furtunoasă; această carte, apelând la toate domeniile cunoașterii, era o adevărată mașină de război, o mașină menită să distrugă discursul construit de secole de dominație masculină.“ — Libération

„O anatomie a femeii care e un studiu de statură și proporții clasice, istoric, psihologic, fiziologic, social și sexual, precum și un comentariu cât se poate de pătrunzător asupra dualității rolului ei. Căci pe fundalul proiecției idealiste a femeii independente există realitatea conflictului «între revendicarea fundamentală a oricărui subiect care se afirmă întotdeauna ca element esențial și exigențele unei situații care o fac să fie un element neesențial».“ — Kirkus Reviews

„Al doilea sex a fost un act de o îndrăzneală prometeică – un furt al focului olimpian – de la care nu mai exista cale de întoarcere.“ — The New York Times

Mi-am dat seama că a apărut o primă întrebare: Ce însemnase pentru mine să fiu femeie?… „Pentru mine“, i-am zis lui Sartre, „nu a contat, ca să spun așa“. „Totuși, nu ai fost crescută la fel ca un băiat: ar trebui să privești mai îndeaproape.“ Am privit și am avut o revelație; această lume era o lume masculină, copilăria mea se hrănise cu mituri născocite de bărbați, iar eu nu reacționasem în același fel ca un băiat. Eram atât de interesată de subiect, încât am abandonat proiectul unei confesiuni personale pentru a mă ocupa de condiția feminină în ansamblul ei. — SIMONE DE BEAUVOIR, La Force des choses

II. Experiența trăită

Interzisă în Spania lui Franco, inclusă pe lista neagră a Vaticanului (Index Librorum Prohibitorum) alături de alte lucrări socotite dăunătoare sau eretice, introdusă de ziarul Le Monde pe lista celor o sută de cărți fundamentale ale secolului XX, Al doilea sex nu lasă pe nimeni indiferent.

„În această lucrare plină de pasiune și erudiție, Simone de Beauvoir cercetează de ce femeile sunt obligate să accepte în societate un loc secundar, deși ele reprezintă jumătate din specia umană. Sprijinindu-și argumentele cu date din biologie, fiziologie, etnologie, antropologie, mitologie, folclor, filozofie sau economie, ea documentează statutul femeii în istorie, din epoca vânătorilor-culegători până la mijlocul secolului XX.“ — The New York Times

„Scriindu-și cartea în 1948, Simone de Beauvoir anunța deja mișcările pentru eliberarea femeii și reformele care aveau să urmeze.“ — Le Temps

„Cartea lui Simone de Beauvoir despre condiția femeii în societatea noastră a stârnit imediat entuziasm și polemici, mai întâi în Franța, apoi în întreaga lume.“ — Le Monde

„«Voi construi o forță în care mă voi refugia pentru totdeauna», spune Simone de Beauvoir în scrierile sale de tinerețe. Această forță se traduce foarte devreme în viața ei prin voința absolută de a scrie. A vrut să scape de căsătorie, maternitate, cămin. A vrut să trăiască liberă. «Nimic nu ne limita, nimic nu ne definea, nimic nu ne supunea; legăturile noastre cu lumea noi le cream; libertatea era însăși substanța noastră.» Această frază, scrisă cu vigoare în Puterea vârstei, rezumă ea singură un portret al lui Simone de Beauvoir.“ — France Culture

„Nici un domeniu al științelor umaniste nu a ieșit mai avariat din anii comunismului decât istoria României. Și nici unul nu a fost mai radical primenit după 1990. Acest lucru românii i-l datorează lui Lucian Boia. A fost nevoie de cineva să slujească adevărul ca patimă intelectuală, pentru a înfrânge minciuna și răstălmăcirea cu cele mai puternice rădăcini afective. Grație lui Boia, istoriografia română a făcut pasul de la mitologie la știință. De aceea, locul lui e foarte sus în recunoștința pe care se cuvine să i-o întoarcem.” - Gabriel Liiceanu

„În cea de-a doua jumătate a vieții noastre, pe toți ne așteaptă o călătorie. Totuși, nu fiecare are parte de ea, chiar dacă înaintăm cu toții în vârstă, iar unii ajungem mai bătrâni decât alții. Această «Mare Călătorie» către depărtări rămâne, din anumite motive, o taină bine păstrată...

Suntem aici să înapoiem în întregime și fără rețineri ceea ce ni s-a dăruit, dar în forma modelată de noi. Este probabil actul cel mai curajos și mai liber pe care-l putem face, și e nevoie de ambele jumătăți ale vieții noastre pentru a-l desăvârși. Prima jumătate a vieții înseamnă deslușirea scenariului poveștii, iar a doua reprezintă scrierea și însușirea ei. Pregătiți-vă, așadar, de o aventură măreață, cea pentru care v-ați născut.“ — RICHARD ROHR

„Pe parcursul vieții sale și în lupta cu sine însuși, cu sufletul, cu Dumnezeu și cu biserica, cu poveștile sacre ale lumii antice și cu realitățile moderne, dar și cu aspectele mai întunecate ale psihicului uman, părintele Richard Rohr a adunat o comoară de strălucitoare perle de înțelepciune. Noua sa carte, Căderea întru înălțare, este un dar important și plin de har făcut nouă, tuturor celor ce căutăm o lumină călăuzitoare care să ne poarte pe drumul plin de primejdii către maturitatea psiho-spirituală, un drum care ne descoperă taine ale destinului personal abia după ce am ajuns în mlaștina eșecului, a suferinței produse de tot felul de răni, a demonilor personali. Richard Rohr, un veritabil bătrân înțelept în aceste vremuri marcate de fracturi, ne arată calea către acea „a doua jumătate a vieții“ la care puțini ajung și către propriul nostru suflet – modul nostru unic și autentic de a lua parte la această lume plină de miracole și de a ne bucura de ea.“ — BILL PLOTKIN

Premiul Chamisso al Academiei Bavareze, 2002

„Un roman picaresc modern, al cărui erou visător, Alin, este un frate mai mic al piticului Oskar Matzerath din Toba de tinichea.“ — Frankfurter Allgemeine Zeitung

„În Vremea minunilor, scriitorul elvețian de origine română Cătălin Dorian Florescu creează din amintirile sale despre țara natală și despre călătoria în Italia și America un mozaic narativ dens și plin de viață. Romanul este o școală a iubirii și a vieții.“ — CHARLES LINSMAYER

„O relatare nepretențioasă și realistă a unei maturități timpurii, ce-și dă măsura în detaliile observate cu precizie și în gesturile mici; prin urmare, cu atât mai autentică.“ — Frankfurter Rundschau

„Acest debut face dovada unui povestitor original, foarte talentat, cu o voce autentică, dinamic și plin de umor, debordând de imagini și idei, pe care ne-ar plăcea să-l ascultăm povestind încă în multe pagini de-acum înainte.“ — Der Bund

„Cătălin Dorian Florescu este Ian McEwan în tinerețe, dar cu mult mai mult umor, cu ironie, cu mai multă sare și piper.“ — New Books in German

„Vremea minunilor este, în același timp, un elogiu adus tatălui, dar și lumii părăsite de autor în plină adolescență. Este o lume din care a ieșit gata înarmat pentru lupta scrisului.“ — MIRCEA MIHĂIEŞ

Roman distins cu Swiss Book Prize

Ediția în limba germană s-a vândut în peste 80 000 de exemplare

„Romanul răspândeşte parfumul aspru al unei vieţi pline până la refuz cu orori îngrozitoare şi uimitoare frumuseţi, cu dezastre care îi schimbă cursul şi cu fericiri paşnice. Jacob se hotărăşte să iubească este o poveste ce are dimensiunile existenţei. Sunt unele romane care povestesc viaţa, şi asta e bine. Şi mai sunt altele care povestesc viaţa şi ne învaţă ce este umilinţa: în faţa bogăţiei, a stupidităţii şi a nebuniei vieţii, în faţa micilor lucruri mari de zi cu zi, un sac de cartofi, o noapte ploioasă, o naştere pe mormanul de gunoi. Un astfel de roman a scris Cătălin Dorian Florescu. Se citeşte incredibil de ușor, mai ales de către cei ce ştiu să preţuiască o proză suculent-senzorială.“ — Berliner Zeitung

„Cătălin Dorian Florescu este, fără nici un dubiu, din clasa celor mai mari povestitori ai generației lui.“ — Sächsische Zeitung

„Nu sunt mulți cei care povestesc cu atâta forţă, sensibilitate senzorială şi căldură, atât de amplu, cuprinzând secole, atât de calm şi fără teamă, ezitând la fel de puţin atât când se confruntă cu brutalitatea şi cruzimea, cât şi în faţa gingăşiei şi a tristeţii. Ce povestitor! Florescu e atent la fiecare detaliu, la fiecare nuanţă, şi lasă imaginea obiceiurilor rurale să învie, ca într-un tablou de Bruegel, cu toate grozăviile şi frumuseţile lor... A scris un roman impunător despre un secol brutal şi despreo viaţă lipsită de speranţă, un roman care însă nu se scufundă nicicând în deznădejde.“ — ELKE HEIDENREICH, Frankfurter Allgemeine Zeitung

„O epopee de familie limpede, concisă și alertă.“ — Der Spiegel

Cai în galop, cel de-al doilea roman din tetralogia Marea fertilităţii, apărut la un an după Zăpada de primăvară, a fost ecranizat în 1985 într-un episod din filmul inspirat din biografia şi opera scriitorului nipon – Mishima: o viaţă în patru capitole, regizat de Paul Schrader, printre producători aflându-se Francis Ford Coppola şi George Lucas.

Spaima de necunoscut și neliniștea niciodată ostoită a omului l-au îmboldit să caute neîncetat răspunsul la chinuitoarea întrebare: Ce se întâmplă cu noi după moarte? Poate că s-ar cuveni să păstrăm tăcerea în fața misterului morții; dar dacă am da cuvântul chiar celor care, paradoxal, au trăit-o? Cartea de față este rodul unui studiu sistematic al controversatelor experiențe din vecinătatea morții. Dezbaterile și polemicile țesute în jurul acestor relatări nu par să se încheie prea curând, însă undeva, dincolo de gâlceava dintre neuroștiință și credință, își face loc, timid, speranța.

„Cu toate că din experiența ei Sharon a învățat că Dumnezeu nu judecă, a mai aflat că ne judecăm singuri și că primim înapoi tot ceea ce dăruim universului. Acest lucru dă naștere unei teorii interesante: chiar dacă Dumnezeu nu e judecătorul nostru, poate că există un mecanism prin care judecata e inclusă în țesătura universului. Oare e posibil ca bunătatea și moralitatea să fie mai aproape de niște legi științifice decât credem? E o idee fascinantă.“ — JEFFREY LONG, PAUL PERRY

„O carte extraordinară, care ne aduce tot mai aproape de o soluție rațională a misterului vieții de după moarte.“ — RAYMOND MOODY, autorul bestsellerului Viață după viață

Autoare distinsă cu Royal Society Science Book Prize

Ce imbold misterios i-a împins pe strămoșii noștri hominizi să guste din pomul cunoașterii, să privească dincolo de zare, depășindu-și condiția și devenind creatori de artă, știință, civilizație? De ce nu s-au mulțumit cu fructele căzute din copaci, ci au călătorit tot mai departe, până în spațiul cosmic? Cum a fost cu putință ca urmașii lor să devină stăpânii cuvântului, ai focului, ai frumuseții, ai timpului și ai întregii planete, iar acum năzuiesc să preia chiar frâiele evoluției vieții? Gaia Vince ne oferă răspunsuri surprinzătoare în această nouă istorie a omului, făcându-ne să înțelegem că nu s-a spus încă totul, și nici nu se va putea spune. Doar cunoscând istoria biologică, socială, economică și culturală a speciei noastre ne vom înțelege pe noi înșine, ce ne separă și ce ne unește. ai, mai ales, vom reuși să ne integrăm armonios în noul superorganism global spre care evoluează omenirea, Homo omnis, omul total, omul atotputernic.

„În această epopee a evoluției omenești, Gaia Vince face salturi istorice amețitoare, întrezărind legături neașteptate între arheologie, antropologie, genetică și psihologie.“ — TOM WHIPPLE, Times of London

„Foarte bine informată cu privire la ultimele cercetări din domeniu, Gaia Vince ne invită într-un periplu plin de culoare prin istoria speciei noastre, de la Big Bang la iminenta epocă a hipercooperării.“ — RICHARD WRANGHAM, profesor de antropologie la Universitatea Harvard

„Am scris această carte pentru a răspunde unei întrebări pe care o consider fundamentală: Cum am ajuns să fim așa de diferiți față de celelalte animale și cum am reușit să ne schimbăm destinul – și nu doar destinul nostru, ci și pe cel al întregii vieți de pe Pământ?“ — GAIA VINCE

Prefață și cronologie de Marius Ghica

„Mărturisesc că mi-am făcut un idol din spiritul meu, dar altul nu am găsit.“ — PAUL VALÉRY 

„Efortul de a se defini pe sine, de a medita asupra propriilor operații mentale a fost considerat de Valéry drept cunoaștere autentică. Dar a se cunoaște nu înseamnă a cunoaște; sau, mai curând, nu este decât o varietate de cunoaștere. Întotdeauna Valéry a confundat cunoașterea cu clarviziunea. Mai mult, voința de a fi clarvăzător, de a fi inuman de lucid, se însoțește la el cu un orgoliu abia ascuns: se cunoaște și se admiră pentru faptul că se cunoaște. Să fim însă drepți: el nu-și admiră spiritul, ci se admiră pe sine ca Spirit.“ — CIORAN

„Caietele lui Paul Valéry reprezintă un impresionant monument de gândire vie, un jurnal de reflecții în care autorul își nota cu religiozitate, aproape zilnic, între orele patru și opt dimineața, meditațiile sale asupra problemei care l-a preocupat până la sfârșitul vieții: aceea de a afla care este substratul gândirii umane, care sunt mecanismele funcționării mentale, posibilitățile și limitele intelectului. „Ce poate omul?“ – se întreabă statornic domnul Teste.“ — MARIUS GHICA

Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Dragoș Paul Aligică

Care țări au o creștere economică mai rapidă? Cele care au credințe mai puternice în rai și iad, cele care cred în reîncarnare, sau cele care sunt secularizate? Cum influențează dezvoltarea economică participarea la slujbele religioase? Dar dogmele și morala? O economie mai înfloritoare și o educație mai bună duc la scăderea religiozității și la secularizare? Ce impact economic a avut răspândirea islamului? De ce unele țări au religii de stat? Există o paralelă între comunitățile religioase și companiile economice aflate în competiție pentru a-și vinde mai eficient produsele?

Avuția religiilor, replică actuală la faimoasa carte a lui Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, este o veritabilă introducere în economia politică a religiei, oferind răspunsuri argumentate întrebărilor de acest fel. Creștinismul cu diversele lui confesiuni, iudaismul, islamul, budismul, fundamentalismul și extremismul religios, ateismul, toate acestea au de spus în privința economiei un cuvânt mai însemnat decât am putea crede la prima vedere.

„O religie care se bazează mai degrabă pe stat decât pe credincioși tinde să evolueze în două moduri. Pe de-o parte, sunt pierdute aspecte ale evlaviei religioase, care sunt în general considerate importante de către simplii credincioși, iar autoritatea doctrinei este slăbită. Pe de altă parte, religia ajunge să fie desti-nată elitelor și, în loc să slujească credințelor religioase ale enoriașilor, clerul tinde să se implice în activi¬tăți seculare precum politica sau în activități culturale. Însă cel mai important aspect este că statutul prosper asigurat de stat determină clerul să nu mai promoveze interesele enoriașilor.“ — RACHEL M. MCCLEARY ȘI ROBERT J. BARRO

Romancier, dramaturg și scenarist, David Foenkinos este considerat un autor important al generației sale. Romanele lui s-au tradus în peste 40 de limbi, toate sunt bestselleruri, iar unele dintre ele au fost ecranizate. În Familia Martin, David Foenkinos lansează o adevărată provocare pentru cititor, jucându-se cu granița care separă realul de ficțiune.

Naratorul, un autor în pană de inspirație, se hotărăște să iasă în stradă și să facă din prima persoană care-i apare în cale subiectul viitoarei sale cărți. Pentru a pătrunde în viața acesteia, devine el însuși personaj, bulversând traiectorii personale și destine. Familia Martin este o carte ludică, chiar dacă abordează subiecte sensibile precum singurătatea în cuplu, provocările adolescenței, hărțuirea la locul de muncă sau anxietățile inerente bătrâneții.

„Pornesc de la ideea că orice viață, chiar și cea mai banală, poate fi interesantă.“ — DAVID FOENKINOS

Bestseller internațional tradus în 33 de țări

Supraviețuitorii dezvăluie povestea a trei frați care se întorc la casa în care și-au petrecut verile pe când erau copii și unde, cu mai bine de 20 de ani în urmă, un accident devastator le-a schimbat viețile. Deși înstrăinați unul de celălalt, Benjamin, Pierre și Nils revin pentru a îndeplini ultima dorință a mamei, despre care află în seara dinaintea înmormântării sale: cenușa să-i fie împrăștiată la casa de lângă lac. Scris cu un farmec aparte și neliniștitor în felul în care dezvăluie treptat când copilăria fraților, când viața lor adultă, de o melancolie deopotrivă delicată și crudă, construit abil, pivotând între un fir narativ ce aparține trecutului și urcă spre finalul inimaginabil, și un altul care coboară dinspre momentul morții mamei către întâmplarea traumatizantă, Supraviețuitorii este un roman intens și profund senzorial despre copilărie, cu toate secretele și, mai cu seamă, cu dramele care lasă urme adânci.

Selecție, prefață și note de Ioana Bot  •  Cronologie de Cătălin Cioabă

„Fără a cunoaște proza sa literară, imaginea pe care ne o putem face despre opera lui Eminescu ar fi, incontestabil, imperfectă. Cu toții am citit cândva Făt-Frumos din lacrimă, sau Sărmanul Dionis, dar aceste titluri nu acoperă decât o mică parte din tezaurul proiectelor de beletristică. Invocăm, adesea, marile reușite ale poeziei și prozei sale, fără să avem în minte continentele nebănuite care le susțin sau care s-au desprins, cândva, din același atelier, croindu-și drumul propriu. Cititorii vor descoperi scrieri de o admirabilă eterogenitate formală, într-un volum ce reunește atât bine-cunoscutele pagini în proză, cât și scrierile care, rămase în «lada cu manuscrise», au întârziat a-și face drum spre conștiința publicului. Această parte consistentă a scrierilor sale se aseamănă cu un aisberg, ale cărui profunzimi ascunse sunt insuficient cunoscute publicului larg.“ — IOANA BOT

Am pus în cartea asta cam tot ceea ce am eu mai bun. E și despre copilăria mea ca o minune dar și despre adulți țăndări. Am râs mult când am scris-o dar are și părți complicate și deloc confortabile. Am povestit lucruri pe care nu am mai îndrăznit să le povestesc vreodată. Sunt în ea câteva bucăți țepene și cel mai probabil prea crude din mine.