Cărţi

Iv cel Naiv este un inginer român contemporan. Devenit scriitor. S-a născut online, dintr-un avânt spre www și o 

J.K. Rowling este autoarea celor șapte volume din seria Harry Potter, publicate pentru prima oară între 1997 și 2007. Ideea pentru Harry Potter i-a venit, după cum se știe, în timpul unei călătorii cu un tren care avea întârziere. În perioada în care a scris povestea a locuit în Anglia, apoi în Portugalia și în cele din urmă în Scoția.

Cărțile cuprinzând aventurile lui Harry, Ron și Hermione la Școala pentru Vrăjitoare și Vrăjitori Hogwarts au fost vândute în peste 500 de milioane de exemplare, au fost traduse în peste 80 de limbi și au fost ecranizate în opt filme care s-au bucurat de un succes de casă enorm. Alături de această serie de cărți, J.K. Rowling a mai scris în scopuri caritabile încă trei volume scurte: Quidditch: O perspectivă istorică, Animale fantastice și unde le poți găsi și Povestirile Bardului Beedle, care ulterior au devenit sursa de inspirație pentru o nouă serie de filme, cu scenarii scrise de asemenea de J.K. Rowling, care îl au ca personaj principal pe magizoologul Newt Scamander. Cel mai recent film din serie, intitulat Animale fantastice: Crimele lui Grindelwald, a apărut în anul 2018.

J.K. Rowling a continuat povestea lui Harry adult într-o piesă de teatru, intitulată Harry Potter și copilul blestemat, pe care a scris-o împreună cu dramaturgul Jack Throne și regizorul John Tiffany, și care se joacă cu mare succes în teatre din Europa, America de Nord și Australia.

J.K. Rowling scrie de asemenea și cărți pentru adulți: sub pseudonimul Robert Galbraith, este autoarea seriei de cărți Strike, care au fost adaptate pentru televiziune.

J.K. Rowling a primit numeroase premii și distincții, printre care Ordinul Imperiului Britanic și Companion of Honour; Legiunea de Onoare, Premiul „Hans Christian Andersen“ și Insigna de Aur „Blue Peter“. Prin intermediul fundației sale caritabile, Volant, susține numeroase cauze; de asemenea, este fondatoarea organizației caritabile pentru copii Lumos, care militează pentru o lume fără orfelinate și instituții, și ajută la reunirea familiilor.

A vrut să fie scriitoare de când se știe și cel mai bine se simte când poate să stea într-o cameră, creând povești. Locuiește împreună cu familia sa în Scoția.

ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. În 2019 îi apare Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

Deborah Feldman s-a născut și a crescut în comunitatea hasidică din Williamsburg, Brooklyn, iar limba ei maternă este idiș. La 25 de ani, a publicat memoriile Neortodox. Scandalul pe care l-am provocat renunțând la rădăcinile mele hasidice, adaptate ulterior într-un scenariu pentru o miniserie Netflix difuzată în martie 2020. Serialul a fost nominalizat la opt categorii ale premiilor Emmy și a câștigat premiul pentru cea mai bună regie, iar cartea a fost tradusă în 25 de limbi.
Deborah locuiește la Berlin, împreună cu fiul ei în vârstă de 14 ani, și lucrează la finalul primul său roman în limba germană.

Charlie și prietenii lui se alătură unui joc video neobișnuit, creat de hackeri și controlat de un sistem care folosește inteligența artificială și care se prezintă sub numele „Dumnezeu". Să ucidă o hidră și să deseneze o pentagramă însângerată pentru un zeu grec par activități inofensive la început. Dar apoi apar mesajele de amenințare. Bătăușii liceului primesc ceea ce merită. Profesori și părinți sunt demascați în ipocrizia lor. Iar comportamentul concurenților îi poartă pe aceștia către egoism și autodistrugere. Dar tot ceea ce fac este înregistrat, iar „Dumnezeu" amenință să le dezvăluie secretele dacă încearcă să părăsească jocul. Sarcini care par nevinovate au consecințe fatale. Cine altcineva mai participă la joc și cât de departe vor merge pentru a câștiga? Dacă pierzi jocul, îți poți pierde viața!

În ultimii ani, numele președintelui american s-a aflat pe toate buzele. Pe toate meridianele, există persoane vrăjite de cuvintele și de acțiunile lui, în timp ce mulți alții sunt uluiți, chiar șocați. Dorința de a afla cât mai multe despre el crește pe zi ce trece, iar această carte este în măsură să o îndeplinească. Cele șaptesprezece interviuri luate președintelui Donald Trump sunt firul roșu pe care autorul îl urmează cu persuasiune și cu ajutorul căruia reușește dezvăluirea incredibilei și capricioasei personalități a celui mai controversat, probabil, președinte american de până acum. Aceasta este o performanță greu de egalat. Niciun locatar de până acum al Casei Albe nu a acordat vreodată atât de multe interviuri unui singur autor. Fiecare pagină înseamnă un nou pas în descifrarea caracterului inconsecvent, nestatornic, uneori răzbunător al omului Donald Trump. De la un capitol la altul, Bob Woodward surprinde prin ușurința de a se transforma din jurnalist în istoric și invers, dacă narațiunea și contextul o cer. Această carte nu este un șir foarte lung de întrebări și răspunsuri, ci o lecție de istorie și, de ce nu, de viață.

Mihai Bendeac este actor. De teatru și de film. Și nu doar unul de rând, ci unul extraordinar. Ca să-l cunoști cu adevărat, este musai să-l vezi jucând într-o piesă de teatru.

Mihai Bendeac este comedian. A făcut să râdă o țară întreagă.

Mihai Bendeac este scenarist. A scris toate cele 6 sezoane „În puii mei”.

Mihai Bendeac este regizor. Da, a și regizat piese de teatru.

Mihai Bendeac este jurat. Probabil l-ai văzut la televizor.

Mihai Benedeac este poet, cântăreț și compozitor.

Omul multiplelor talente, Mihai Bendeac este astăzi, înainte de orice, scriitor. Un scriitor care te va uimi cu deschiderea sa și cu subiectele abordate. Și care îți va arăta, prin volumul biografic de față, cine este cu adevărat Mihai Bendeac, dincolo de ocupații, dincolo de măști, dincolo de râsul său molipsitor.

Maggie O‘Farrell (n. 1972), prozatoare britanică, este autoarea a opt romane și a unui volum de memorii. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You’d Gone), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us) și Costa Book Award (pentru romanul The Hand that First Held Mine). Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor.

JESSIE BURTON s-a născut în 1982 la Londra, unde trăiește și în prezent. A fost încurajată din copilărie să citească, să meargă la bibliotecă și să scrie. Și-a făcut studiile la Oxford University, unde a urmat cursuri de literatură engleză și limbă spaniolă, și la The Royal Central School of Speech and Drama din Londra. În adolescență a jucat într-un serial BBC pentru adolescenți (The Wild House(), fapt ce i-a deschis calea spre actorie și scenele londoneze. A publicat proză scurtă în (Harper’s Bazaar( US și (Stylist(, și, de asemenea, a scris frecvent articole și eseuri pentru (The Wall Street Journal, The Independent, Vogue, Elle, Lonely Planet Traveller și The Spectator. În 2014 a publicat romanul Miniaturista (The Miniaturist), care s-a vândut în peste 1 000 000 de exemplare și a fost tradus în 38 de țari. A fost desemnat Waterstone’s Book of the Year 2014, a primit National Book Award – New Writer of the Year & Book of the Year și a fost ecranizat de BBC One. După succesul internațional al primei ei cărți, Jessie Burton a revenit în 2016 cu Muza (The Muse; Humanitas Fiction, 2017), elogiată entuziast de critici ca realizare literară, ale cărei drepturi de traducere s-au vândut deja în peste 30 de țari. Ambele romane au fost bestselleruri Sunday Times, New York Times și Radio 4’s Book at Bedtime. Eseul autoarei despre Brexit, Found in Translation, a fost inclus în antologia Goodbye Europe. Primul ei roman pentru copii, The Restless Girls, va apărea în septembrie 2018. | www.jessieburton.co.uk

Considerat de mulți critici drept una dintre cele mai influente și mai inovatoare voci ale literaturii britanice moderne, Martin Amis, fiul scriitorului Kingsley Amis, este adeseori plasat în generația romancierilor britanici care s-au afirmat în anii ’80 și care îi include pe Salman Rushdie, Ian McEwan și Julian Barnes. Martin Amis s-a născut la Oxford, în 1949. The Rachel Papers (1973) este primul său roman, scris în timp ce lucra ca secretar de redacție la The Times Literary Supplement și distins cu Somerset Maugham Award în 1974.

Demi Moore își spune povestea sincer, dar cu demnitate, tact și generozitate față de oamenii importanți din viața ei. Actrița se dovedește a fi foarte asemănătoare în persoană cu femeia din paginile cărții: grijulie, curioasă, uneori nesigură, dar și sinceră. Ea disecă, cu precizia unui chirurg, divorțurile, dependența și izolarea, dar, totodată, scoate în evidență caracterul puternic pe care îl are. Din suflet este o poveste despre supraviețuire, succes și renunțare.

EDDY DE WIND s-a născut pe 6 februarie 1916 la Haga, într-o familie evreiască prosperă. Tatăl i-a murit pe când băiatul avea numai trei ani, dar a crescut într-o atmosferă stabilă, ocrotit de mama pentru care avea o mare afecțiune. Inteligent și tenace, Eddy a urmat medicina la Leiden și a fost un tânăr activ și vesel, cu o viață socială dinamică, cu prieteni atât evrei, cât și creștini, pasionat de bărci și muzică, fiind membru al trupei de jazz Rhythm Rascals. După ce ocupația germană a impus excluderea studenților evrei, Eddy a reușit, cu ajutorul profesorilor săi, să-și termine studiile mai devreme și să devină astfel ultimul evreu din Leiden care și-a luat diploma de absolvire. Și-a făcut rezidențiatul în psihanaliză în secret, la Amsterdam, și după o încercare ratată de a fugi în Elveția a mers voluntar în lagărul de tranzit de la Westerbork, unde spera să-și găsească mama; a aflat însă că fusese deja trimisă la Auschwitz. La Westerbork a întâlnit o tânără infirmieră, Friedel, de care s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit, iar mai apoi au fost deportați împreună la Auschwitz. Deși pe toată perioada cumplită a detenției au reușit să păstreze legătura, în haosul ultimelor zile ale lagărului au fost despărțiti. Înainte chiar de eliberarea lagărului, la care a fost martor, el a început să noteze într-un caiet primele gânduri și impresii care vor constitui punctul de pornire al cărții de față. După eliberare, a rămas încă trei luni la Auschwitz, la cererea comandanților sovietici, lucrând ca medic. Acesta este răstimpul în care și-a consemnat în scris întreaga mărturie care avea să devină apoi cartea-document Auschwitz, ultima stație. Încă nesigur asupra sorții care îl aştepta, a atribuit toate întâmplările unui personaj pe care l-a numit Hans van Dam. La întoarcerea în Olanda, în 1946, a aflat că și Friedel a supraviețuit, și în același an a apărut prima ediție a cărții sale. În anii ce au urmat, Eddy de Wind s-a specializat în psihiatrie și psihanaliză și a scris despre sindromul KZ, sindromul vinii supraviețuitorului, și transmiterea transgenerațională a traumei, fiind unul dintre primii autori din lume care au abordat aceste teme în mod științific. A murit la 27 septembrie 1987, la vârsta de 71 de ani. Cei care au supraviețuit împreună cu Eddy de Wind au privit mereu mărturia sa ca pe una dintre cele mai importante cărți despre Auschwitz.

O zi caldă, din anotimpul cireşelor. Lumina era frumoasă, deşi cerul era acoperit. Un pic.

În ziua în care am îmbătrânit, am adormit un pic pe bancă, la umbră. Şi am visat un vis nemaivisat.

În ziua în care am îmbătrânit, citeam o carte nemaicitită. Mi-a plăcut.

În ziua în care am îmbătrânit, am zâmbit şi m-am sprijinit de braţul oferit de un tânăr binevoitor:

– Vă pot ajuta, doamnă? m-a întrebat politicos şi zâmbitor.

A fost frumos.

În ziua în care am îmbătrânit, am plâns. Un pic. Ştiu eu de ce.

În ziua în care am îmbătrânit, am obosit un pic. Am respirat greu şi m-am rezemat de un copac. Am respirat şi am uitat unde am plecat. Şi-am râs, nu ştiu de ce. A fost frumos.

În ziua în care am îmbătrânit, mi-am amintit de mama şi de tata. De parcul Cişmigiu. Şi de vecinii din curtea alăturată. Şi de o fetiţă mică, slăbuţă şi miorlăită.

În ziua în care am îmbătrânit, am mâncat îngheţată pe săturate. Şi am cântat cântece franţuzeşti. În ziua în care am îmbătrânit, a fost frumos. Maia Morgenstern

MAIA MORGENSTERN se naşte la Bucureşti, pe 1 mai 1962. Încheie studiile de licenţă la IATC în 1985, la clasa lui Dem Rădulescu. Este repartizată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, apoi revine la Bucureşti, unde joacă la Teatrul Evreiesc de Stat şi la Teatrul Naţional. Realizează proiecte artistice de anvergură, atât în teatru, cât şi în film, alături de Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Theo Angelopoulos, Marta Mészáros, Mel Gibson. Pe scena TNB se remarcă în spectacole precum O trilogie antică, după Euripide şi Seneca, Dama cu camelii după Al. Dumas fiul, Vizita bătrânei doamne de F. Dürrenmatt. La TES, unde este şi manager, din anul 2012, interpretează roluri remarcabile, în producţii ca Astă seară: Lola Blau de G. Kreisler sau Jocul regilor de P. Kohout. Colaborează cu teatre din ţară şi de peste hotare, iar printre filmele cele mai importante sunt Balanţa, Cel mai iubit dintre pământeni sau Patimile lui Hristos. A fost distinsă cu Premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul Emma, Premiul Felix al Academiei Europene de Film, Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă, Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Cavaler, în Franţa, Ordinul Regal „Nihil Sine Deo”. Parlamentul European de la Strasbourg o desemnează, în anul 2003, Actriţa şi Femeia anului. În 2018 devine Cetăţean de onoare al Municipiului Bucureşti şi este decorată de către Preşedintele României cu Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Mare Ofiţer.

„Să ştii, măicuţa mea, că port icoana ta / Oriunde şi oricând, o port cu mine-n gând!”

Cântă Dan Spătaru la radio.

- Închide-l! strigă mama. Închide imediat radioul! Dusea, închide acum radioul!

- De ce?

- O să plângă! O să plângă iarăşi! O să facă febră!

- Nu! Nu mai plâng! Sunt mare de-acum. Am cinci ani. Nu închide radioul! Vreau să ascult cântecul!

Nu puteam să ascult cântecul fără să plâng. Radioul a fost stins. Degeaba! Prin ferestrele deschise către o primăvară promisă, încă neîmplinită, se revărsau acordurile cântecului transmis de la difuzorul (poate tranzistorul) vecinilor.

„Aş vrea să mă mai cerţi, aş vrea să mă mai ierţi / şi mângâierea ta...” Plâng. Acum.

„Şi să mai ştii că-ţi mulţumesc, măicuţa mea!”

Poate că nu vom deveni toate mame. Poate că nu o să fim totdeauna mamele acelea perfecte, aşa cum se aşteaptă de la noi. Dar, cu siguranţă, suntem şi vom rămâne fiicele mamelor noastre. Perfecte! Pentru mamele noastre!“

Pornind mai ales de la date culese pe teren, care au fost puse în paralel cu informaţii extrase dintr-o vastă bibliografie, cercetarea de faţă, desfăşurată de-a lungul multor ani, şi-a propus o investigare a iconografiei vrăjitoriei în cultura română, așa cum se configurează ea în legătură cu o temă fundamentală a artei religioase: Judecata de Apoi. Prezentul studiu se doreşte a fi o contribuţie la antropologia vizuală, dat fiind că are în vedere modul în care imaginarul a modelat reprezentările iconografice, dar şi măsura în care acestea au devenit purtătoarele unor semnificaţii sociale, creând vectori de sens în comunităţile care aveau acces la ele. Analizele din această carte au fost foarte sensibile la chestiuni de diacronie (istoria artei, istoria limbii române, cronologia generală a vrăjitoriei româneşti şi europene), precum și la principiile riguroase ale analizei iconografice şi iconologice. Nădăjduim că punerea în relație a imaginilor care arată chinurile vrăjitoarelor în Iad cu diverse categorii de texte și cu credințe populare dintre cele mai variate va trezi interesul unui public cât mai larg, stimulându-l să se implice activ în conservarea și valorificarea patrimoniului artistic românesc. (Ioan Pop-Curșeu, Ștefana Pop-Curșeu)

Cartea conține 100 de pagini color, ilustrate cu fotografiile autorilor.

Prefață de Gabriel Liiceanu

„Trecând în revistă mai bine de o sută de CV-uri de parlamentari – o simplă mostră care dă seamă de vastitatea corupției autohtone –, Valeriu Nicolae pare să spună pentru prima oară un adevăr pe care îl ignorăm știindu-l: România se află pe mâna unei uriașe armate de impostori. Cartea pune de fapt în scenă o perplexitate: este oare adevărat ce trăim? Dând astfel glas unei stupefacții care ne încearcă pe toți, autorul a devenit o voce care răsună în vinovata noastră tăcere. Cât privește liniștea instalată în toate partidele în fața acestor pagini ale rușinii, ea vorbește de la sine despre punctul dramatic în care se află viața politică de la noi. Cum oare de nici un partid nu a simțit nevoia să-și facă din cele câteva sute de pagini care strigă la cer muniție de campanie? Parafrazându-l pe autorul cărții: poporul român doarme liniștit în cel mai cumplit vacarm: tăcerea mormântală care urlă.“ — GABRIEL LIICEANU

„Ce s-a întâmplat în acești treizeci de ani? Cum și de ce am ajuns în acest punct în care instituțiile sunt capturate de oameni nepregătiți pentru funcțiile pe care le au? De ce cei mai titrați dintre noi rămân cei care nu pot folosi corect limba română? De ce suntem țara cu cele mai multe doctorate în siguranță națională, cu cei mai mulți politicieni cu multiple licențe și măcar un doctorat obținute toate într-un timp record, adesea cu o presupusă activitate academică și chiar cu abilitare doctorală? De ce suntem o țară cu prezența foarte scăzută la vot, deși în discuțiile private politica și modul în care suntem guvernați sunt o temă recurentă, în care punem multă pasiune? S-a ajuns prea departe, cu personaje mult prea grotești, în posturi mult prea înalte.“ — RALUCA PRUNĂ, ministru al justiției 2015–2017

Ilustrații de Ana Alfianu

Pentru cartea de față am ales o poveste niponă, provenită din tradiția folclorică, Cocorul serii, și două fabule din Coreea: Tigrul nerecunoscător și De ce se dușmănesc câinii și pisicile. Aceste fabule, care de altfel se regăsesc cu variațiuni și în folclorul chinez și japonez, provin dintr-o culegere de povești din popor a profesorului de cultură coreeană In-seop Jeong (1905–1983), culegere scrisă direct în limba engleză de autor pe baza unor interviuri din jurul anilor 1930 cu o multitudine de oameni din zonele rurale ale Coreei. — ȘTEFAN LIICEANU

Volumul contine sase povestiri de Gabriel Garcia Marquez. Desenele ii apartin lui Carme Sole Vendrell, castigatoare a Premiului National pentru Ilustratie in Spania. Ea are onoarea de a fi singura persoana care, cu permisiunea autorului, a dat viata povestirilor acestuia. Imaginile sale ilustreaza delicatele reflectii despre copilarie schitate de Garcia Marquez in aceste povestiri. Unite prin prezenta, uneori ascunsa, a unui copil, ele contin intregul imaginar al marelui autor columbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura.

Volumul este prima monografie dedicata ganditorului roman care completeaza si detaliaza putinele informatii din Dictionarul general al literaturii romane si din Enciclopedia exilului literar romanesc a profesorului Florin Manolescu. Autorul actualizeaza si corecteaza datele din memoriile printului roman, cele mai multe fiind inedite, bazate pe cercetari la arhivele militare, diplomatice si ecleziastice, precum si prin discutii sau corespondenta cu persoanele din afara tarii care l-au cunoscut pe Matila Ghyka sau pe membrii familiei sale. O bogata literatura de expresie franceza si engleza (putine in germana si rusa) a fost parcursa pentru a putea reconstitui traseul vietii lui Matila Ghyka si impactul operei sale in contemporaneitate. Anexele volumului sintetizeaza cariera scurta de ofiter de marina si pe cea de diplomat, oferind informatii despre persoanele cu care printul roman s-a intersectat. Apreciem ca volumul, accesibil in egala masura, atat publicului larg, cat si celui specializat in domeniile in care s-a manifestat Matila Ghyka, permite recuperarea unui important membru al diasporei culturale romanesti.

„Cartea lui Cristian Preda e un ghid oportun pentru cei care vor să desluşească lumea politică în care trăiesc. La vot şi nu numai. De ce ațipesc parlamentarii? e în acelaşi timp o carte utilă pentru risipirea confuziilor şi pentru priceperea câtorva lucruri despre care avem păreri inflamate, uneori cu accente isteroide: mecanismele de producere a compromisului politic, logica alternanţei la guvernare, importanţa votului, coabitarea politică, mizele cooperării, igiena politică, importanţa statului de drept văzut ca domnie a legii. Ar fi utopic să crezi că o asemenea carte va produce o mutaţie. În schimb, e de sperat şi de aşteptat ca ea să deschidă nişte ochi şi să destupe nişte minţi. Are toate argumentele s-o facă.“ — RADU PARASCHIVESCU

„Poate fi ceva mai instructiv și plăcut decât să citești, scrisă cu simplitate, inteligență și har, povestea propriei tale vieți? Se împlinesc anul acesta trei decenii de la primele alegeri ținute după căderea comunismului. Ce s-a întâmplat cu noi în acești 30 de ani? – iată întrebarea la care răspunde unul dintre cei mai versați politologi români și, deopotrivă, unul dintre cei care au cunoscut scena politică a acestor ani dinăuntrul ei. Eseul lui Cristian Preda vine în întâmpinarea oricui vrea să priceapă, dincolo de suprafața cotidianului, lumea în care a trăit. Suntem răspunzători de soarta noastră după cum suntem echipați sau nu să înțelegem locul în care ne-am născut.“ — GABRIEL LIICEANU

Pandemia COVID-19 a adus cu sine o suită de efecte secundare, inclusiv un interes sporit pentru istoria epidemiilor și a efectelor pe care le-au produs în istorie. Atunci când oamenii sunt confuzi în privința prezentului și nesiguri în anticiparea viitorului, ei tind să se întoarcă spre trecut, să caute în experiența vremurilor de altă dată răspunsuri la întrebările și angoasele care-i macină. Pentru istoricii care sunt astfel puși sub reflectorul atenției publice, relația cu timpul prezent, cu preocupările societății contemporane, poate să fie adeseori dificilă. Prinși între tentația de a răspunde spontan la provocările cotidiene, ca orice persoană vizată de actualitatea zilei și reflexul de a plasa dilemele și incertitudinile pe un mai amplu tablou temporal, comparându-le cu experiențe trecute, istoricii au adeseori o perspectivă particulară asupra crizelor momentului. De aici rezultă și demersul de față, născut din dorința unui grup de istorici de la Universitatea din București de a-și conforta contemporanii, stresați de rigorile distanțării sociale, cu privirea relativ obiectivă pe care distanța în timp față de fenomene asemănătoare o poate favoriza. Nu este sigur că descoperirea (sau redescoperirea) faptului că pandemii majore, precum Marea Ciumă sau Gripa Spaniolă, au avut un bilanț mult mai grav decât cel al maladiei COVID-19 e o sursă de consolare, dar poate fi de ajutor în înțelegerea situației în care ne aflăm, cu pericolele, soluțiile și posibilele sale urmări.
…
Consecințele imediate și cele mai evidente ale unei mari epidemii sunt cele demografice, uneori atât de grave încât pot schimba economia și procesele sociale într-o civilizație. Fie că este vorba despre Marea Ciumă, fie că discută despre unificarea microbiană a lumii stimulată de colonizarea Americilor, Ecaterina Lung aduce discuția foarte aproape de fenomenul globalizării și de consecințele acestuia în istoria universală. O lume globalizată, este o lume în care epicentrul unei epidemii nu este niciodată suficient de departe. Analiza consecințelor acestui fenomen conduce în cele din urmă la o concluzie: urmările unei pandemii pot fi grave, pot fi traumatizante, însă nu sunt niciodată exclusiv negative și, mai ales, sunt evacuate și depășite mult mai repede decât ne-am aștepta. Aproape toate cazurile studiate converg spre această constatare, fie că este vorba despre soarta Imperiului Roman, a Europei medievale sau a societății secolului XX. Rămâne de văzut dacă această concluzie va fi confirmată în cazul pandemiei actuale. Din păcate, oricât de mult ne-am dori, cunoașterea trecutului nu permite predicții exacte cu privire la viitor. Pentru cei care au curaj, așa cum ne îndeamnă Andrei Alexandrescu să avem, istoria poate să aducă încredere în capacitatea de regenerare a societății umane.
Daniela Zaharia

Simfonia sălbatică este o carte ilustrată unică foarte amuzantă,
în care Maestrul Șoricel, ținând plin de încredere bagheta în mână,
îi invită pe cititori să-i viziteze, împreună cu el, pe prietenii săi
din lumea animalelor, de la gheparzi și canguri la elefanți și balene
albastre. Ilustrațiile sunt realizate de Susan Batori cu mult umor,
iar textul conține numeroase indicii și enigme pentru cititorii de
toate vârstele.
Copiii și adulții se pot bucura de această carte citind-o în mod
obișnuit sau pot alege să asculte compozițiile muzicale originale
în timp ce citesc – câte una pentru fiecare animal – utilizând o
aplicație interactivă pe mobil, care folosește realitatea augmentată
pentru a reda instantaneu melodia corespunzătoare pentru fiecare
pagină atunci când camera unui telefon mobil este ținută peste ea.

Ați făcut deja cunoștință cu eroii uneia dintre cele mai haioase cărți pe care le-ați citit vreodată. Carte super-tare, tradusă în 14 limbi.

Pentru Andi Firicel a reînceput şcoala, dar au reînceput şi problemele! O bandă de tâlhari și un blestem mistic străvechi l-au pus într-o încurcătură înspăimântătoare. Cine va salva situația? Îi vor prinde pe hoții din BANDA DE LA MIEZUL NOPȚII? Va supraviețui Andi micului dejun? Are nevoie de un geniu. Are nevoie de o fată fără frică. Are nevoie de REGELE UGU.

Autoarea bestsellerului Fata cu fragi revine cu un roman inspirat de fapte reale – povestea de dragoste dintre Alfred Nobel și Sofie Hess.

„Doi ani m-am documentat asupra vieții lui Alfred Nobel: sunt fascinată de personalitatea sale și am considerat că istoria legăturii lui cu Sofie Hess trebuie scrisă.“ -- Lisa Strømme

„Preotul mi-a tăiat moțul, iar nașul mi-a vârât sub ochi tăvița tradițională, pe care se-nșirau câteva obiecte disparate: un păhăruț cu vin, un clește, niște bani, o păpușică cu păr de ață, spice de grâu… Trebuia să apuc de pe tavă, succesiv, trei obiecte, care să-mi prevestească viitorul în viață: dacă luam paharul aveam să fiu bețiv, dacă alegeam păpușa – afemeiat, dacă apucam cleștele – un muncitor harnic etc. Mă-ntreb ce zeu a-mpins în acel moment, ușor, cu vârful degetului, creionul de la urechea nașului, făcându-l să cadă-ntre lucrușoarele de pe tavă? Fapt este că m-am repezit imediat la creionul ce nici nu trebuia să fie acolo, l-am înșfăcat cu toată puterea și nu i-am mai dat drumul, nici n-am mai vrut să iau altceva de pe tavă.

Într-un fel, tot ce-am scris de-a lungul vieții mele am scris, de fapt, cu acel creion de tâmplărie pe care soarta mi l-a pus de la-nceput între degete. Bătătura pe care-o am de la nenumărate pixuri și stilouri și creioane pe degetul mijlociu e singurul semn de muncă grea pe care-l am pe trup, și sunt mândru de ea ca de o medalie de onoare.“

Traducere și note de Raluca Nicolae

Bestseller în Japonia și în alte peste 30 de țări * Vândut în peste 1 000 000 de exemplare * În 2012, în Japonia s-a aflat pe lista scurtă a trei premii literare importante: Eiji Yoshikawa Bungaku Shinjin, Shūgoro Yamamoto și Fūtarō Yamada * Ecranizat în 2018 într-un film de succes în regia lui Kōichirō Miki, cu Sōta Fukushi și Mitsuki Takahata în rolurile principale * Recomandată de mii și mii de cititori din întreaga lume, aceasta este povestea copleșitoare a unui tânăr care, însoțit de motanul său, călătorește pentru ultima oară de-a lungul Japoniei.

Prin vocea nonșalantă a lui Nana, motanul vagabond care renunță la viața trăită în libertate deplină, dar și în pericol, pentru a intra în casa și în sufletul lui Satoru, Hiro Arikawa ne face, cu inteligență și umor, o demonstrație desăvârșită a iubirii dintre oameni și feline și ne vorbește despre firele invizibile dar indestructibile care ne țin legați de prieteni și de familie.

„Un roman fascinant... la fel de bine controlat și reconfortant precum – ei, bine – o pisică.“ — Sunday Telegraph

HIRO ARIKAWA (1972-) s-a născut în prefectura Kōchi și a absolvit Universitatea Sonoda. În anul 2004 a debutat cu romanul Shio no Machi (Orașul de sare) pentru care a obținut premiul Dengeki. Romanul face parte din Jieitai sanbu-saku (trilogia Forțelor de autoapărare), în care mai sunt incluse și volumele Sora no naka (Pe cer, 2004) și Umi no soko (Pe fundul mării, 2005). Tetralogia Toshokan sensō (Războiul bibliotecilor, 2006-2007), devenită bestseller, a fost transformată într-un serial de animație în 2008, apoi ecranizată în anul 2013. Printre romanele semnate de Hiro Arikawa se numără Hankyū Densha (Trenul Hankyū, 2008), Shokubutsu zukan (Cartea ilustrată a plantelor, 2009), Here Comes the Sun (Iată soarele, 2011). În 2012 a fost publicată cartea Tabineko ripōto (Memoriile unui motan călător), un succes răsunător, tradus rapid în limbi de circulație internațională și ecranizat în anul 2018. În paralel cu activitatea sa de scriitoare, Hiro Arikawa și-a înființat propria trupă de teatru, Sky Rocket.