Cărţi

Cea mai cuprinzătoare antologie de narațiuni populare antice de până acum, „Cartea poveștilor, legendelor și miturilor greco-romane” reunește aproape 400 de fragmente din texte ilustrând toate tipurile de teme, genuri și specii literare. O atenție specială este acordată formelor mai puțin convenționale, precum legendele – eroice, istorice, religioase, supranaturale și urbane –, novellele și poveștile milesiene, anecdotele, glumele, poveștile gogonate, fabulele, basmele, poveștile în lanț, poveștile cu clenci și aretalogia. Dincolo de miturile clasice cu zei și eroi, putem găsi în acest volum povestiri inspirate de existența cotidiană, cu protagoniști din toate straturile sociale – regi și atleți, filozofi și soldați, preoți și negustori, dramaturgi și războinici, prințese și curtezane, legiuitori și actori, taumaturgi și țărani –, care evoluează într-o lume populată de zei și spirite ale naturii (satiri, centauri, nimfe), fiinţe polimorfe (lamii, vârcolaci), fantome și strigoi. Aceste povești alcătuiesc ceea ce clasicistul și folcloristul William Hansen, editorul cărții, numește Cealaltă Mitologie, mai puțin cunoscută cititorilor de rând, ba chiar și specialiștilor.

„Sabina Fati ne spune povestea de azi a Gurilor Dunării, ca să ne explice cum și de ce vrea Rusia să distrugă Uniunea Europeană. Iar în poveste intră drone iraniene picate pe malul ucrainean, care opresc bacul dintre Isaccea și Orlivka, leprozeria din Tichilești și cazacii zaporojeni din Delta Dunării, Kilia lui Ștefan cel Mare și Gogol, caviarul din Sfântu Gheorghe și scopiții ajunși birjari la București, Îngerul istoriei descris de Walter Benjamin, dar și Putin, ca și tot felul de alte personaje, locuri și ambiții din preajma noastră. Sabina Fati a mers pe teren în Transnistria, Ucraina, Basarabia și România, ca să înțeleagă de la cei care trăiesc la Gurile Dunării ce viitor ne așteaptă. Jurnalul acestei călătorii e o mărturie scrisă alert, cuprinzând date istorice expuse pe înțelesul unui public larg și cu patosul unei apărătoare a demnității oamenilor din Est, care iubesc libertatea și n-ar vrea să trăiască iarăși sub ruși.“ — CRISTIAN PREDA

Războiul ruso–ucrainean, extins nu doar prin efectele lui economice și geopolitice până la Gurile Dunării, ci și prin evoluțiile militare, a adus cu el spectrul precarității, al neliniștilor istorice din ultimii 2.500 de ani. Privind hărțile, tratatele internaționale și expansiunea rusă, s-ar putea să nu fie prea clar cine stăpânește și mai ales cine poate apăra Gurile Dunării. Ale cui sunt? Ce vor locuitorii zonei? Ce-ar face dacă ar veni rușii peste ei? S-ar bate? Ar fugi? Sau ar rămâne pe loc și ar aștepta să vadă cine câștigă pentru a-și alege tabăra?

CHRISTIAN ESCRIBÀ THOLONIAT (n. 1962) este reprezentantul celei de-a patra generații de cofetari barcelonezi care, în 1906, au înființat ceea ce avea să devină cofetăria Escribà, astăzi parte a patrimoniului cultural și gastronomic al Catalunyei. Și-a început ucenicia la 16 ani și s-a perfecționat atât cu mari maeștri catalani, cât și francezi. A câștigat numeroase medalii de aur și premii internaționale și a lucrat la Paris, Viena și Barcelona. A înființat primul showroom de produse de cofetărie din Europa, e membru al Academie Culinare Franceze, iar Academia Spaniolă de Gastronomie i-a acordat titlul de cel mai bun cofetar din Spania. În 2013 a publicat volumul Escribà: El arte de convertir la pastelería en ilusión, urmat de La cocina de Peter Pan, o lucrare adresată copiilor. Apărut în 2019, Cofetăria cu miracole (L'obrador dels prodigis; Humanitas Fiction, 2021) e primul său roman, pe care-l semnează împreună cu scriitoarea Sílvia Tarragó Castrillón.

 

SÍLVIA TARRAGÓ CASTRILLÓN (n. 1971), poetă, prozatoare și jurnalistă, a condus vreme de 14 ani librăria Proa Premià. A debutat în 1998 cu volumul de poezii La vida vençuda, distins cu Premi de Poesia Alella a Maria Oleart. În același an a publicat volumul de versuri Rails escapçats, urmat, în 2007, de Estiu immòbil. În 2001 i-a apărut volumul de povestiri Ciutats de l’Impossible. Cărțile sale pentru copii, La veu del roure din 2009, cu care a câștigat Premio de Narrativa Juvenil de la Vall d’Uixò, și cele din seria Top Fairies, s-au bucurat de succes. A colaborat cu Albert Calls pentru monografía El Masnou blauverd, apărută în 2011, iar în 2016 și-a publicat primul roman, Temps de llum, atât în catalană, cât și în spaniolă. Împreună cu Christian Escribà a scris romanul Cofetăria cu miracole, apărut de asemenea simultan în catalană și spaniolă.

Selecție, prefață și note de Ioana Bot  •  Cronologie de Cătălin Cioabă

„Fără a cunoaște proza sa literară, imaginea pe care ne o putem face despre opera lui Eminescu ar fi, incontestabil, imperfectă. Cu toții am citit cândva Făt-Frumos din lacrimă, sau Sărmanul Dionis, dar aceste titluri nu acoperă decât o mică parte din tezaurul proiectelor de beletristică. Invocăm, adesea, marile reușite ale poeziei și prozei sale, fără să avem în minte continentele nebănuite care le susțin sau care s-au desprins, cândva, din același atelier, croindu-și drumul propriu. Cititorii vor descoperi scrieri de o admirabilă eterogenitate formală, într-un volum ce reunește atât bine-cunoscutele pagini în proză, cât și scrierile care, rămase în «lada cu manuscrise», au întârziat a-și face drum spre conștiința publicului. Această parte consistentă a scrierilor sale se aseamănă cu un aisberg, ale cărui profunzimi ascunse sunt insuficient cunoscute publicului larg.“ — IOANA BOT

O incursiune plină de patos în lumea mediteraneeană dintre secolele al II-lea și al IV-lea, privită prin ochii celor Șapte Adormiți din Efes, treziți la viață în chip miraculos ca să fie martorii unor transformări tulbu­rătoare. Grație unei grile de interpretare vizionare, epoca Antichității Târzii capătă coerență și sens. Peter Brown ne explică formele de manifestare a sacrului în societatea epocii, cum a evoluat relația cu supranaturalul de la vrăjitori și visători la sfinți și pustnici și cum au influențat toate acestea schimbarea tiparelor sociale și au dus la crearea unei noi elite spirituale de „prieteni ai lui Dumnezeu“.

Ceea ce veți citi nu e o poveste cu eroi și antieroi, cu tușe limpezi de alb și negru. Este povestea unei umanități fragile, imperfecte, prinse în vârtejul unei crize sistemice, obligată să își revizuiască dramatic și în grabă reperele, să facă, tot în grabă, alegeri cruciale de care depindea întreaga sa existență viitoare. E, de asemenea, povestea indivizilor care o compun, care încearcă să supraviețuiască și care, în ultimă instanță, aleg – pentru că alegerile, mai ales cele morale, sunt întotdeauna individuale. Orice asemănare cu prezentul nu e deloc întâmplătoare.

Azi mai mult ca oricând, societatea românească are nevoie de cărți de istorie care să readucă împreună toate tipurile de memorie a evenimentelor traumatizante. Ne propunem să adunăm vocile aparent disparate, discursurile aparent paralele, perspectivele aparent contrastante într-o imagine care ne poate ajuta să înțelegem tabloul general. Toate personajele cărții noastre – militari și civili, femei și bărbați, tineri și mai puțin tineri, români și ne-români, bogați și săraci, decidenți sau cetățeni de rând, vedete sau simpli anonimi – au trăit împreună în aceeași Românie. Poveștile însumate ale vieții lor sunt piesele din care se construiește istoria epocii.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial și în lungile decenii de comunism, barbaria oarbă a făcut numeroase victime în România. Ar fi profund nedrept să le uităm sau să nu le cinstim amintirea așa cum se cuvine. Și mai nedrept față de toate victimele totalitarismelor secolului XX ar fi însă să nu învățăm nimic din istoria care le-a zdrobit viaţa… Orbirea are întotdeauna un preț greu de plătit.

ALINA PAVELESCU (n. 1972) este arhivistă, istoric, scriitoare și traducătoare. Are un doctorat în științe politice obținut în 2009 la Institutul de Studii Politice din Paris, cu o teză intitulată Le Conducător, le Parti et le Peuple. Le discours nationaliste comme discours de légitimation dans la Roumanie de Ceauşescu (1965–1989). A debutat în literatură cu romanul Moștenirea babei Stoltz (Herg Benet, 2016). În 2019, a publicat la Humanitas romanul Sindromul Stavroghin. A editat corespondență și memorialistică inedită aparținând Marthei Bibescu, Annei Kretzulescu-Lahovary și lui Louis Basset, secretarul personal al regilor Carol I și Ferdinand I. Cea mai recentă traducere: Aude Terray, Singură împotriva tuturor. Viața prințesei Martha Bibescu, Humanitas, 2025. Cea mai recentă lucrare de autor: Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o, Art, 2024.

ȘERBAN-LIVIU PAVELESCU (n. 1967) este cercetător la Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară din București. Are un master în științe politice la Institutul de Studii Politice din Paris și un doctorat în istorie la Universitatea din București. A publicat volumul Stat și Biserică în reconstrucția politică a societăților postcomuniste din Balcani (Editura Militară, 2013). A editat și îngrijit volumul Aliatul inamic. Descompunerea armatei ruse și pericolul bolșevizării României. 1917–1918 (Humanitas, 2020). În ultimii ani a publicat, în lucrări colective apărute în România și în străinătate, studii referitoare la memorialistica și istoriografia celui de-al Doilea Război Mondial. Cel mai recent dintre acestea, „Memory, Historiography and Monuments of World War II in Comunist Romania. An Analysis of the Ideological Impact of Societal Memory“ a apărut în Areti Adamopoulo, Anna Maria Droumpouki (eds), Monuments for World War II: Memory and Oblivion in the Balkans and Central-Eastern Europe, University of Ioannina/ Hellenic Foundation for Research and Innovation, 2024.

După mai bine de-un secol de la fondarea primului laborator de psihologie experimentală, știința psihologiei a făcut descoperiri extraordinare, ce au îmbunătățit viața a milioane de oameni: forme de terapie bazate pe dovezi clinice ale eficienței, legături incontestabile între minte și trup, cauze ale unor patologii care l-au scos pe bolnavul psihic din sfera misterului și a discriminării, permițându-i accesul la tratament medical, integrare în societate și acceptare.

De ce, atunci, continuă să dăinuie în România reticența față de serviciile de sănătate mintală? De ce se teme suferindul psihic să apeleze la ajutorul psihiatrului, al psihologului și al psihoterapeutului chiar și atunci când durerea este mult prea mare ca să fie gestionată pe cont propriu? De ce este atât de depășit sistemul public de sănătate mintală și de ce unii specialiști cad pradă prejudecăților sau resemnării?

Reunind perspective diferite, experiențe complexe de formare, apoi practica de cabinet, spital, clinică, sală de curs etc., șase specialiști români în domeniile psihologiei și psihiatriei propun șase abordări pentru transformarea sănătății mintale într-o prioritate și la noi, aducându-ne, prin dragostea de om și de meserie pe care o exprimă fiecare autor, alinare și speranță.

Povestea modului în care rețelele informaționale ne-au făcut și ne-au desfăcut lumea, de la autorul volumului Sapiens, aflat pe primul loc în topul bestsellerelor Sunday Times.

În ultimii 100.000 de ani, noi, sapiens, am acumulat o putere enormă. Dar, în ciuda tuturor descoperirilor, invențiilor și cuceririlor noastre, ne aflăm acum într-o criză existențială. Lumea este în pragul colapsului ecologic. Tensiunile politice sunt în creștere. Informațiile eronate abundă. Iar noi suntem mult prea grăbiți să intrăm în epoca inteligenței artificiale – o rețea informațională străină de umanitate care amenință să ne anihileze. Cu toate realizările noastre, de ce suntem oare atât de autodistructivi?

Nexus privește din perspectiva amplă a istoriei omenirii pentru a descoperi cum ne-a adus fluxul de informații în acest punct. Purtându-ne din epoca de piatră, prin alcătuirea Bibliei, inventarea tiparului, apariția mass-mediei și recenta reactivare a populismului, Yuval Noah Harari ne îndeamnă să analizăm relația complexă dintre informații și adevăr, dintre birocrație și mitologie, dintre înțelepciune și putere. El examinează modul în care sisteme precum Imperiul Roman, Biserica Catolică și Uniunea Sovietică s-au folosit de informații pentru a-și atinge scopurile, fie ele bune sau rele. Îi abordează alegerile imperative cu care ne confruntăm în contextul în care inteligența nonumană ne amenință însăși existența.

Informațiile nu reprezintă materia primă a adevărului, nici nu sunt o simplă armă. Nexus explorează calea de mijloc dintre aceste extreme care încă ne dă o speranță, iar astfel, redescoperă umanitatea noastră comună.

Poveștile ne-au adus laolaltă.

Cărțile ne-au răspândit ideile – și mitologiile.

Internetul a promis cunoaștere infinită.

Algoritmul ne-a aflat secretele – iar apoi ne-a asmuțit pe unii împotriva altora.

IA ce va face?

Nexus este povestea palpitantă a modului cum am ajuns la acest moment și a alegerilor urgente pe care trebuie să le facem acum ca să supraviețuim – și să prosperăm.

De la apariția lui Homo sapiens și revoluția cognitivă petrecută în urmă cu 50.000 de ani, capacitatea speciei noastre de a înțelege și modifica mediul în care trăiește pare nelimitată. Un singur mister rămâne nerezolvat: cel al naturii umane și al civilizației sale. Ce suntem cu adevărat, de ce specia noastră face ceea ce face sfidează orice explicație rațională. Plonjând în miezul revoluțiilor biologiei, Pier Vincenzo Piazza ne oferă o lectură complet nouă despre ființa umană, despre aspirațiile și excesele sale, și arată cum acest Homo biologicus situat în afara vremurilor sale ar putea evolua în cele din urmă într-o direcție bună.

„Arta războiului este o operă interesantă chiar și pentru cititorul care nu e un specialist savant în Renaștere sau, mai exact, în războaiele din modernitatea timpurie. Interesul care-l incită pe gânditorul ce transpune orice manifestare colectivă a vieţii umane la o dimensiune complet laică a acţiunii politice rezidă în privirea acută a celui care cercetează pasiunile profunde ale indivizilor și modalităţile în care ele devin factori ce produc energia colectivă, construct de mecanisme identitare și de valori împărtășite. Tratatul machiavellian propune un manual tehnic, înveșmântat însă într-un dialog umanist elegant, încredinţat unei limbi fără constrângeri, caracterizată de un lexic ales și de structuri sintactice armonioase, prezentând un model «înalt» de cultură literară, încredinţată unei limbi florentine vioaie, dar elegante, care se dorește un model de inspiraţie naţională.“ — CARLO VAROTTI

„Intensa proză poetică a lui Han Kang aduce în prim-plan traumele istorice și revelează fragilitatea vieții omenești.“ — Motivația juriului Nobel pentru Literatură, 2024

Cel mai recent roman semnat de Han Kang, un adevărat imn al prieteniei și un elogiu adus imaginației, dar mai ales un recurs zguduitor la persistența memoriei, Nu ne despărțim a primit în Coreea de Sud premiile literare Daesan și Kim Man-jung în 2022, iar în Franța, Prix Médicis Étranger în 2023 și Prix Émile Guimet de Littérature Asiatique în 2024.

Un imens cimitir la malul mării. Mii de trunchiuri de copaci, negri și goi ca pietrele funerare, acoperiți de zăpadă, și fluxul care crește, amenințând să înghită totul și să măture osemintele. Acest vis o bântuie pe Gyeongha de ani, dar un mesaj neașteptat o va smulge din izolarea voluntară și va întrerupe coșmarul: Inseon, prietena ei internată în spital, o roagă să meargă pe insula Jeju pentru a-i salva papagalul. Este începutul unei coborâri în infern, în abisul unuia dintre cele mai cumplite masacre pe care le-a cunoscut Coreea: treizeci de mii de civili uciși și mulți alții închiși și torturați la sfârșitul anilor 1940. O rană care nu s-a vindecat și care continuă să pulseze dureros în viața celor două prietene, reflectând chinurile prin care a trecut mama lui Inseon. Han Kang redă această pagină întunecată a istoriei construind magistral un roman lucid și poetic, în care granița dintre vis și realitate, dintre vizibil și invizibil se estompează până aproape de dispariție. Un roman pe care ea însăși l-a descris ca pe „o făclie aprinsă în adâncurile sufletului omenesc“.

Scurt cuvânt înainte de Cristian Preda

Anne Applebaum  •  Dennis Deletant  •  Sabina Fati  •  Radu Paraschivescu  •  Cristian Preda  •  Oliver Jens Schmitt  •  Ioan Stanomir

„În seara primului tur al alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2024, două întrebări cu totul și cu totul neașteptate s-au ivit în spațiul public. Prima a fost: Cine e Georgescu? Iar a doua: Cum se poate ca un necunoscut să ocupe primul loc? Patru-cinci zile mai târziu, atunci când CSAT a declarat că Rusia a influențat scrutinul, iar CCR a cerut renumărarea tuturor voturilor în termen de 24 de ore, stupoarea a crescut. Și, de parcă n-ar fi fost de ajuns, validarea primului tur și, după trei zile, invalidarea lui au împărțit societatea în două: unii răsuflau ușurați, alții au denunțat o lovitură de stat.

Deși a trecut ceva timp de la seria aproape incredibilă de momente unice în istoria noastră electorală, uimirea, deruta și teama sunt atotprezente. De unde și ideea volumului de față. Care îi aparține Lidiei Bodea. «Nu știm ce va fi», zicea ea când am discutat prima dată despre volum, «dar e musai să se știe că am încercat să înțelegem ce a fost».  Am pus împreună texte semnate de Anne Applebaum, Dennis Deletant, Sabina Fati, Radu Paraschivescu, Oliver Jens Schmitt, Ioan Stanomir și de mine. Adaug că, optimist peste medie fiind, îndrăznesc să cred că alegerile din luna mai se vor încheia totuși cu bine.“ — CRISTIAN PREDA

„România chiar se găseşte într-un context fără precedent, care, negestionat cum trebuie, poate să declanşeze neplăceri şi tulburări cărora nu li se poate anticipa deznodământul.“ — RADU PARASCHIVESCU

„România se află în prezent într-unul dintre cele mai critice momente din istoria sa postcomunistă, comparabil doar cu contrarevoluția violentă a lui Ion Iliescu realizată prin intermediul mineriadelor din 1990.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„Democrația din România nu are nevoie de salvatori, ci de cetățeni care să se regăsească în valorile legii fundamentale. Demnitatea umană, iar nu demagogia, se află în centrul proiectului pe care trebuie să îl apărăm împotriva inamicilor săi.“ — IOAN STANOMIR

„Într-o lume în care numai carisma contează, nu există responsabilitate politică și nici echilibru; într-una în care emoția bate rațiunea, rămâne doar un vid pe care oricine are o poveste șocantă și atrăgătoare îl poate umple.“ — ANNE APPLEBAUM

„Este necesară o schimbare de mentalitate, care să favorizeze integritatea profesională, competența și respectul față de concetățeni, nu care să tolereze incompetența, dacă nu chiar s-o recompenseze.“ — DENNIS DELETANT

„De ce serviciile secrete românești au rămas vulnerabile după 20 de ani de la aderarea la NATO și după 35 de ani de tranziție? De unde vine fragilitatea lor? Sunt slăbiciuni instituționale, sau trădări individuale?“ — SABINA FATI

„Atunci când ne apropiem de fenomenul religios, fie studiindu-l din postura cercetătorului, fie trăindu-l ca simpli credincioși, ne vom lovi inevitabil de problema fanatismului. Creștinismul nu face excepție. Lucrarea de față abordează tocmai acest subiect controversat, urmărind felul în care o sectă iudaică apocaliptică, pacifică și spirituală, persecutată și criticată de reprezentanții culturii greco-romane, a devenit religia oficială a Imperiului Roman, ajungând să persecute, la rândul ei, alte religii sau alte curente creștine. Tema este tabu în istoriile bisericești oficiale sau, în cel mai bun caz, tratată superficial.

Giovanni Filoramo, unul dintre cei mai reputați specialiști contemporani în istoria creștinismului, atinge acest punct nevralgic cu mult curaj, dar fără părtinire, întrebându-se dacă fanatismul și intoleranța creștină își au originea în doctrina noii religii a iubirii și a iertării, sau sunt consecința metamorfozei Bisericii lui Cristos în Biserica de stat constantiniană și teodosiană, care a ajuns să distrugă locașurile de cult ale păgânilor și ereticilor, nu doar excluzându-i pe aceștia din societate, ci condamnându-i la ardere pe rug, cum s-a întâmplat cu Priscillian în anul 385.

Crucea și puterea ne invită să călătorim în timp, în chiar miezul acelor furtuni politice și dogmatice din primele veacuri ale creștinismului, când s-au format cele două ramuri ale sale, cea răsăriteană și cea apuseană, care au evoluat mereu în umbra acestei relații tensionate cu puterea seculară, o relație care nu și-a găsit rezolvarea nici până în ziua de azi.” — DIONISIE CONSTANTIN PÎRVULOIU

Toată viața ne ținem eul în brațe, fără să putem, o clipă măcar, să-l punem jos și să ne uităm la el ca și cum n-ar fi al nostru. Imposibila lui separare de noi nu ne permite să-l atingem și să-i pipăim conturul. Cu toate astea, m-am încăpățânat să întind o mână spre necunoscutul din mine, să bâjbâi după el, să mă cert și să mă împac cu el, sperând că, într-un târziu, va ieși la iveală, vom cădea la o înțelegere și mă va ajuta, într-o bună zi, să aflu cine e și cine sunt.

„În această carte eu sunt «îndrăgostitul în acțiune» (l’amoureux au travail) al lui Barthes, iar «ideile îndrăgostite» sunt cele care s-au născut în mine, cu care am stat de vorbă în taina minții mele, adăpostindu-le întreaga viață. Și, desigur, le-am iubit. Dar, spre deosebire de ideile lui Barthes, ale mele, ca obiecte ale adorației, nu sunt o absență. Le-am dat glasul meu, le-am înființat. Nevoia de a înțelege, care m-a condus la întâlnirea cu ele, este o formă de iubire prin care îmbrățișăm toate lucrurile lumii. Prin noi și numai prin noi, ca ființe gânditoare și cuvântătoare, lumea poate avea sens și poate fi iubită.“ — GABRIEL LIICEANU

„Profesoară la Northwestern University din Evanston, Illinois, psiholingvista Viorica Marian ne propune o carte care poate fi citită pe mai multe niveluri. Unul este acela de literatură practică, ce cuprinde numeroase suges­tii inedite și interesante despre dezvoltarea noastră personală, sănătatea noastră mintală și educația pe care o putem oferi copiilor noștri. Un altul, de introducere atrăgătoare în neuroștiințe și în cele mai noi concluzii ale cercetătorilor limbii, care arată altfel decât ceea ce știam și credeam cu toții. Aflăm, astfel, că vorbitorii bilingvi iau decizii mai logice atunci când se folosesc de cea de-a doua limbă, că limba pe care o folosim ne influențează amintirile sau că învățarea limbilor străine ne sporește creativitatea și ne remodelează creierul. Nu în ultimul rând, trimiterile filozofice sunt și ele provocatoare intelectual, de la limba ca închisoare (Nietzsche) la limba ca joc (Wittgenstein). Faptul că e scris de o cercetătoare multilingvă dă volumului o consistență personală, existențială, iar publicarea în limba ei maternă îi adaugă un palier de seducție intelectuală.“ — IULIAN COMĂNESCU

„O prezentare captivantă a modului în care limbajul configurează creierul. O carte temeinic documentată, care se citește pe nerăsuflate.“ — Kirkus Reviews

„Viorica Marian aduce argumente convingătoare în favoarea mul­ti­­lingvismului… Cercetarea sa amplă și analiza atentă conferă greutate acestei lucrări, iar stilul accesibil face ca totul să fie ușor de înțeles.“ — Publishers Weekly

„O carte plină de informații bine documentate despre puterea limbajului.“ — New Scientist

„Trăim într‑o lume de coduri… Chiar dacă nu vă dați seama de asta, mintea folosește deja coduri multiple: matematica, muzica, limbile vorbite, limbajul semnelor. Creierul uman este construit astfel încât să acumuleze nenumărate coduri de comunicare și, pe măsură ce le învățăm, ni se deschid porți către noi experiențe și cunoștințe. În cele din urmă, ajungem să vedem lumea într‑un mod diferit, iar creierul nostru este transformat în acest proces… Consecințele multilingvismului sunt fie necunoscute, fie minimalizate, fie, uneori, politizate. Însă a ști mai multe limbi poate duce la noi moduri de a gândi, care nu ar putea fi atinse altfel.“ — VIORICA MARIAN

Împletind trecutul si prezentul, Numele mi-l știe vântul spune povestea a două personaje de neuitat, ambele în căutarea familiei și a unui cămin. Emoționantul roman al lui Isabel Allende este atât o mărturie a sacrificiilor pe care le fac părinții, cât și o scrisoare de dragoste către copiii care supraviețuiesc celor mai insondabile pericole – și nu încetează să viseze.

I. Faptele și miturile

Interzisă în Spania lui Franco, inclusă pe lista neagră a Vaticanului (Index Librorum Prohibitorum) alături de alte lucrări socotite dăunătoare sau eretice, introdusă de ziarul Le Monde pe lista celor o sută de cărți fundamentale ale secolului XX, Al doilea sex nu lasă pe nimeni indiferent.

„Receptarea imediată a celui de-Al doilea sex a fost furtunoasă; această carte, apelând la toate domeniile cunoașterii, era o adevărată mașină de război, o mașină menită să distrugă discursul construit de secole de dominație masculină.“ — Libération

„O anatomie a femeii care e un studiu de statură și proporții clasice, istoric, psihologic, fiziologic, social și sexual, precum și un comentariu cât se poate de pătrunzător asupra dualității rolului ei. Căci pe fundalul proiecției idealiste a femeii independente există realitatea conflictului «între revendicarea fundamentală a oricărui subiect care se afirmă întotdeauna ca element esențial și exigențele unei situații care o fac să fie un element neesențial».“ — Kirkus Reviews

„Al doilea sex a fost un act de o îndrăzneală prometeică – un furt al focului olimpian – de la care nu mai exista cale de întoarcere.“ — The New York Times

Mi-am dat seama că a apărut o primă întrebare: Ce însemnase pentru mine să fiu femeie?… „Pentru mine“, i-am zis lui Sartre, „nu a contat, ca să spun așa“. „Totuși, nu ai fost crescută la fel ca un băiat: ar trebui să privești mai îndeaproape.“ Am privit și am avut o revelație; această lume era o lume masculină, copilăria mea se hrănise cu mituri născocite de bărbați, iar eu nu reacționasem în același fel ca un băiat. Eram atât de interesată de subiect, încât am abandonat proiectul unei confesiuni personale pentru a mă ocupa de condiția feminină în ansamblul ei. — SIMONE DE BEAUVOIR, La Force des choses

II. Experiența trăită

Interzisă în Spania lui Franco, inclusă pe lista neagră a Vaticanului (Index Librorum Prohibitorum) alături de alte lucrări socotite dăunătoare sau eretice, introdusă de ziarul Le Monde pe lista celor o sută de cărți fundamentale ale secolului XX, Al doilea sex nu lasă pe nimeni indiferent.

„În această lucrare plină de pasiune și erudiție, Simone de Beauvoir cercetează de ce femeile sunt obligate să accepte în societate un loc secundar, deși ele reprezintă jumătate din specia umană. Sprijinindu-și argumentele cu date din biologie, fiziologie, etnologie, antropologie, mitologie, folclor, filozofie sau economie, ea documentează statutul femeii în istorie, din epoca vânătorilor-culegători până la mijlocul secolului XX.“ — The New York Times

„Scriindu-și cartea în 1948, Simone de Beauvoir anunța deja mișcările pentru eliberarea femeii și reformele care aveau să urmeze.“ — Le Temps

„Cartea lui Simone de Beauvoir despre condiția femeii în societatea noastră a stârnit imediat entuziasm și polemici, mai întâi în Franța, apoi în întreaga lume.“ — Le Monde

„«Voi construi o forță în care mă voi refugia pentru totdeauna», spune Simone de Beauvoir în scrierile sale de tinerețe. Această forță se traduce foarte devreme în viața ei prin voința absolută de a scrie. A vrut să scape de căsătorie, maternitate, cămin. A vrut să trăiască liberă. «Nimic nu ne limita, nimic nu ne definea, nimic nu ne supunea; legăturile noastre cu lumea noi le cream; libertatea era însăși substanța noastră.» Această frază, scrisă cu vigoare în Puterea vârstei, rezumă ea singură un portret al lui Simone de Beauvoir.“ — France Culture

În „Trișorii din Harlem”, Colson Whitehead își diversifică paleta genurilor abordate și ne propune un thriller de mare suspans, un roman psihologic și unul social. Ray Carner, orfan de mamă de la o vârstă fragedă și fiu al unui infractor înrăit din Harlem, își depășește condiția socială, reușind să obțină o diplomă universitară și să-și încropească propria afacere, ca proprietar al unui magazin de mobilă. Atras, fără voia lui, în tenebrele unor acțiuni ilicite (culminând cu jafuri planificate, crime și răfuieli între bande), Carner pendulează între statutul de familist respectabil, de „om onest“, și acela de complice al unor interlopi lipsiți de scrupule. Harlemul anilor 1950-1960 ai secolului trecut este reconstituit magistral.

„Dennis Deletant cunoaște România de aproape 60 de ani și tot de atâta vreme călătorește dinspre Vest spre Est pentru a înțelege, pentru a scrie, pentru a ajuta, pentru a pune reflectorul asupra istoriei noastre recente, pe care adesea o știe mai bine decât noi. Suntem întâi de toate în fața unor memorii scrise cu empatie și umor despre acest du-te-vino al său între Londra și București, despre piedicile descurajante puse de Securitatea lui Ceaușescu tânărului cercetător englez dornic să studieze limba și istoria României în anii ’60, despre cât de greu a fost în anii ’70 să obțină un pașaport cu viză de ieșire pentru proaspăta sa soție româncă, despre dosarul de 1.500 de pagini pe care i l-a întocmit Securitatea. Apoi, cartea descrie bucăți de istorie necunoscute în profunzime, pe care Dennis Deletant le elucidează datorită unor întâlniri și conversații importante, dacă nu cumva providențiale. Volumul conturează, de asemenea, portretele unor personaje care au jucat diferite roluri în ultimii 30 de ani și pe care autorul le-a cunoscut bine – Corneliu Coposu, cel care avea să devină liderul opoziției postdecembriste, sau Mircea Răceanu, diplomatul român condamnat la moarte în 1989 pentru că spionase în favoarea Washingtonului. În căutarea României ne ajută să nu uităm, ne povestește de unde venim și ce drum lung am făcut în ultimii 60 de ani. Totul este văzut prin lentila celui care are și destulă distanță, și suficientă apropiere pentru a ne arăta doar detaliile care contează.“ — SABINA FATI

Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi

La 65 de ani de la apariția cărții în Italia și la 60 de ani de la premiera filmului regizat de Luchino Visconti, cu Burt Lancaster, Alain Delon și Claudia Cardinale, Humanitas Fiction publică o nouă ediție a traducerii de referință semnate de Gabriela Lungu. Romanul este însoțit de prefața lui Gioacchino Lanza Tomasi, fiul adoptiv al autorului, dedicată metamorfozelor pe care le-a suferit textul, precum și de două fragmente inedite și câteva poeme cuprinse în așa-numitul „Canțonier al casei Salina“.

„Dragă Enrico, în mapa de piele vei găsi manuscrisul dactilografiat al Ghepardului. […] Mi se pare că prezintă un oarecare interes, pentru că se referă la un nobil sicilian într-un moment de criză (ceea ce nu înseamnă doar cea din 1860), felul în care el reacționează la această criză și cum se accentuează decăderea familiei sale până la risipirea ei aproape totală; toate astea văzute dinăuntru cu o oarecare participare a autorului și fără nici o ranchiună. […] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte și dintotdeauna. Cred că totul este impregnat de o proprie poezie melancolică. […] Fii atent: câinele Bendicò e un personaj foarte important și aproape că este cheia romanului.“ — GIUSEPPE TOMASI DI LAMPEDUSA, Scrisoare către Enrico Merlo di Tagliavia din 30 mai 1957

„24 august, spre seara... Mitralierele dusmane bat fata Dunarii, din mal pana-n mal. Sub ropotul lor intermitent, siruri de bulbuci marunti apar pe luciu plesnind in aer, ca si cum gloantele ar veni de jos, din fundul apei. Rand pe rand, in jurul fiecarui inotator grindina proiectilelor descrie cercuri vertiginoase, care se tot strang, se tot stramteaza, pana ce capul omului prins la mijloc dispare brusc din vedere, ca un balonas impuns cu acul... Ce s-o fi petrecand acum in capetele acele, care se vad inca de aici, plutind pe valuri in jos, ca niste amanunte fara insemnatate? Daca mai intarziam un sfert de ceas in Dunare, as fi stiut. Moartea hidoasa m-ar fi inclestat si pe mine la fel, intre vazduh si apa, fara nadejde de scapare.“ (G. Topirceanu)

„E ca şi când aș fi ghidat cu blândeţe printre scrieri, filme, muzică, peisaje şi mii de feluri de tristeţe. Cineva îmi atinge uşor, dar insistent, tâmplele cu palma, cum îndrumi o pisică spre vasul cu mâncare sau apă, îmi şi vorbeşte peltic şi rudimentar, ca unui bebeluş. Pentru mine gesturile lui sunt însă teribile îndemnuri şi interdicţii, iar vocea e insuportabilă ca de un tunet. Mi se impune ce să citesc, ce să ascult, dar de atâtea porunci (cele câteva trilioane scrise pe plăcile de piatră), de atâtea afurisite porunci pe secundă nu pot decât să-ncremenesc, deşi niciuna nu-mi spune «încremeneşte!» Lumea e ţăndări şi aşchii, fiecare indescriptibilă geometric, şi care nu se-mbină, fiindcă cele mai multe sunt din materie-ntunecată. Iar dacă nu se-mbină-n mintea mea, nu se-mbină nici în scrisul meu şi, prin urmare, lumea mea nu mai există. Mai există doar tristeţea mea de pe altă lume.

«Arată-mi slava Ta!» am strigat, şi El m-a pus într-o crestătură în stâncă. Naşterea mea n-am putut-o vedea, căci nu poate omul să-şi vadă naşterea şi să trăiască. A trecut pe lângă mine copilăria mea, şi slava Lui nu era-n ea. A trecut apoi adolescenţa, şi slava Lui nu era-n ea. Au trecut anii bărbăţiei mele, şi slava Lui nu era nici acolo. Apoi a venit bătrâneţea, urmată de un susur blând. A urmat noaptea fără sfârşit.“

De la Apel către lichele (1989) la Strigoii noștri (2026) se întinde arcul de timp al unei declarații de dragoste pentru România, dar și, în oglindă, al unei la fel de statornice declarații de război împotriva politicienilor, demnitarilor sau poeților de curte lipsiți de scrupule și neiubitori de țară.  Pătimaș și revoltat, autoironic și nu o dată cu umor amar, Gabriel Liiceanu îi cheamă pe aceștia la lumina adevărului. „Ce faceți cu noi?“ pare el să întrebe. „Ce ne facem cu voi?“

„Nu mi-am făcut iluzia că «lichelele noastre», asemeni personajelor din romanele dostoievskiene, sub biciul lui Dumnezeu și al cutremurului conștiinței, vor fi atinse într-un târziu de remușcare și căință. Uneori am sperat că, rămase în trecut, nu ne vor bântui ca niște strigoi ieșiți din groapa istoriei în care am trăit câteva decenii. Ce să fac dacă îmi pasă de țara mea? Nici după 35 de ani, tot n-aș vrea să cred că partida e pierdută. Cum să accept că această țară, care-i dă ființei mele un temei, poate fi făcută praf de niște arătări persistente, de niște «silabe imprimate pe dos» din cartea umanității?“ — GABRIEL LIICEANU

GABRIEL LIICEANU este filozof, eseist şi scriitor, personalitate civică şi academică. Jurnalul de la Păltiniş este un bestseller al anilor ’80, mijlocind întâlnirea cititorilor cu modelul cultural construit de Noica. Apel către lichele, Tragicul, Cearta cu filozofia, Despre limită, Despre minciună, Despre ură, Despre seducţie, Uşa interzisă, Declaraţie de iubire, Scrisori către fiul meu, Întâlnire cu un necunoscut, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Isus al meu, Impudoare, Despre destin (împreună cu Andrei Pleşu), Ce gândește Dumnezeu?, Exitus, Înapoi la argument (împreună cu Horia-Roman Patapievici), Scrisoare către Dorothea, Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Ficțiunea ca necesitate vitală (dialoguri cu Mario Vargas Llosa), „Am inventat Păltinișul!“ (împreună cu Constantin Noica și Andrei Pleșu) sunt o parte dintre volumele publicate de-a lungul timpului la Humanitas.

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți. Există aici o geografie personală, căreia forța evocării îi conferă relieful fragil, de filigran al memoriei și farmecul arcadic-paseist al unei imposibile întoarceri. Moldova, Focșaniul cu casa bunicilor prins într-o ramă teodoreaniană, Marea cu mișcătoarele-i cărări, o parte din Bucureștiul unei copilării și adolescențe insolitate sunt tot atâtea locuri în suflet, «madlene ale dorului», locuri de reîntoarcere și de pelerinaj unde chipul mamei dobândește strălucirea crepusculară a amintirii.

Acest «jurnal al despărțirii», cum îl numește autorul, este și un jurnal al regăsirii, dintr-o dorință de a reface toate drumurile cu mama, alături de ea, de a restitui sunetul unei vieți care s-a desfășurat în regimul discreției și modestiei, nu mai puțin cel al unui devotament tăcut. În cele din urmă, această carte reprezintă și un poem dedicat Mamei, nu atât printr-un lirism îndoliat și îndrăgostit deopotrivă, care traversează toate celulele firii, cât prin faptul că i se adresează cu adevărat ei, cu tot nespusul care vine după o despărțire. Ce rămâne când ți se ia totul? Cartea lui Ioan Stanomir răspunde indirect la această interogație destinală cu un singur cuvânt care se dilată în substanța emoționantă, vie, de o intensitate aproape insuportabilă uneori a textului: dorul.“ — ANGELO MITCHIEVICI

Un roman scurt rafinat, ireverențios și plin de anecdote din culisele operei, un portret inedit al Mariei Callas, pictat în tușe nervoase de cea mai aprigă rivală a sa.

După ce i-a supraviețuit sopranei supranumite La Divina, Carlotta Berlumi se întoarce în Italia,  punând capăt unui lung exil argentinian. Nimeni nu-și amintește de ea, cu excepția lui Enzo, un tânăr pasionat de operă, care i-a auzit numele rostit cu adorație de către bunicul lui. El devine confidentul venerabilei Carlotta, căreia trecerea anilor nu i-a domolit furia. Pentru că fosta primadonă este în continuare convinsă că era cea mai bună, publicul o adora, iar apoi a apărut Maria Callas, o maestră a manipulării care, invidioasă, i-a furat locul sub lumina reflectoarelor.

Analele cuprind istoria Romei din tumultuoasele vremuri ale dinastiei iulio-claudiene (14–66 p.Chr.), cu domniile lui Tiberius, Claudius și Nero. Volumul este urmat de Istorii, unde Tacitus continuă cu anul celor patru împărați, cu ridicarea dinastiei flaviene și cu asediul Ierusalimului.

Tacitus scrie cu condeiul nemuririi.

NIETZSCHE

Opera lui Tacitus se potrivește cu un stat tulburat și bolnav, cum e al nostru astăzi: îți vine să spui că pe noi ne zugrăvește și ne încondeiază.

MONTAIGNE

Tacitus este cel mai mare pictor al Antichității.

RACINE

Ce-ar fi dacă tot ce știm despre Isus și creștinism e doar o parte a întregii istorii?

În primele secole ale creștinismului, imaginea lui Isus este departe de a fi închegată. Interpretări uluitor de diverse concurează pentru autoritate, de la un Isus proteic, care își schimbă înfățișarea în funcție de cei cu care stă de vorbă, la un Isus care folosește sexul ca formă de revelație. Unii creștini susțin că trupul său este o simplă fantasmă, iar alții că e alcătuit dintr-o materie cerească.

Cartea aceasta ne oferă o perspectivă mai puțin cunoscută asupra istoriei creștinismului timpuriu. În stilul captivant, accesibil și polemic care a consacrat-o, Catherine Nixey ne călăuzește într-o călătorie dincolo de dogmă și de istoria oficială a Bisericii. Ne poartă într-o lume antică vie, clocotitoare, unde se înfruntă și se contopesc în felurite chipuri credințe, idei, doctrine și practici. Și toate pretind a fi creștinismul autentic și originar.

Care din ele a biruit până la urmă, și cu ce preț? Vom putea ști vreodată cine era, cum arăta și ce a gândit cu adevărat Isus? Până unde merge în epocă unicitatea sa ca fiu al lui Dumnezeu? Întemeiată pe nenumărate surse antice, în special pe cele marginale, atâtea câte au supraviețuit tăvălugului distructiv al biruitorilor, Erezie este o pledoarie pentru libertatea de gândire și de alegere, precum și un avertisment împotriva fanatismului.

„Această carte se numește Erezie, în ciuda faptului că nu toate credințele redate aici sunt eretice – nici pe departe. Unele au fost schismatice; altele pur și simplu nu erau văzute cu ochi buni – și multe dintre povestirile mai surprinzătoare istorisite aici au fost (în ciuda dezaprobărilor ocazionale din partea Bisericii) o parte integrantă a identității creștine vreme de secole. Am ales acest titlu, Erezie, gândindu-mă la înțelesul său creștin, iar nu la cel inițial grecesc. Pentru că în această carte este vorba despre alegere și despre cum poate fi pierdută posibilitatea alegerii.“ — CATHERINE NIXEY

„Cartea îți taie răsuflarea... aduce lumină într-o lume uitată; este o adevărată desfătare…“ — The Sunday Telegraph

„Scrisă cu inteligență și imaginație, Erezie este o carte provocatoare, sclipitoare și captivantă. Într-o epocă a conformismului intelectual universal, poate fi cea mai bună șansă de a rămâne întreg la minte.“ — Literary Review

ALEXANDRU BABEȘ este profesor de neuroştiinţe şi fiziologie la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Laboratorul pe care îl conduce se ocupă de studiul sistemului nervos periferic, al neuronilor senzitivi cu ajutorul cărora simţim durerea şi temperatura ambientală. A publicat peste treizeci de articole ştiinţifice în reviste internaţionale cu referenţi. Este coautor al unor studii apărute în Nature, Nature Medicine, Nature Communications, Journal of Neuroscience, Pain şi Journal of Physiology. Începând din 1995 a beneficiat de numeroase stagii de cercetare în Germania, Franţa, Marea Britanie şi Spania. A fost bursier al fundaţiei germane Alexander von Humboldt şi a primit din partea acesteia premiul pentru cercetare „Friedrich Wilhelm Bessel“ în 2019. În 2018 i s‑a acordat premiul „Nicolae Simionescu“ al Academiei Române. A fost preşedinte al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice în perioada 2011–2012, iar din 2020 ocupă din nou această funcție.

„În ultimii treizeci de ani, Carlo Rovelli a fost sursa unora dintre cele mai fascinante idei din fizica fundamentală.“ — New Scientist

Marea dificultate cu care se confruntă azi fizica fundamentală ține de incompatibilitatea dintre cele două mari teorii din secolul XX: relativitatea generală (care descrie legătura dintre spațiu-timp și gravitație) și mecanica cuantică (născută din sondarea microcosmolui). În căutarea unei teorii cuantice a gravitației, au fost lansate câteva propuneri revoluționare, iar Carlo Rovelli este figura centrală a unui domeniu de cercetare promițător: gravitația cuantică cu bucle. Și dacă timpul n-ar exista? împletește prezentarea intuitivă a rezultatelor din acest domeniu cu episoade revelatoare din cariera de fizician a lui Rovelli, care l-a purtat din Europa în America și înapoi în Europa. Aflăm că spațiul și timpul nu apar în ecuațiile fundamentale ale teoriei, ci sunt doar manifestări macroscopice – idee bizară la prima vedere, dar susținută de o perspectivă logic coerentă. Aflăm, în fond, că lumea nu e așa cum ni se pare, există straturi mult mai adânci ale realității, iar pentru a le înțelege trebuie să ne abandonăm prejudecățile. Cartea lui Rovelli este o lecție despre știință, despre filozofia și etica științei, însă și pledoaria pasionată pentru rațiune a unui umanist.

Un manuscris din Grecia antică  unește trecutul, prezentul și viitorul umanității.

Constantinopol, 1453 – de-o parte și de alta a zidurilor orașului doi copii, Anna și Omeir, sunt sortiți să se întâlnească, pentru a salva o carte și, prin gestul lor, pe ei înșiși.

Idaho, în prezent – la etajul bibliotecii publice, octogenarul Zeno împreună cu cinci copii montează o bizară piesă de teatru, în vreme ce la parter, adolescentul idealist Seymour se pregătește să detoneze o bombă, crezând că luptă pentru o cauză nobilă.

În spațiu, peste câteva decenii – Konstance, pe o navă interstelară având ca destinație o exoplanetă, supraviețuiește doar călăuzită de o poveste pe care i-o spunea tatăl ei seară de seară și ajunge să descopere un univers mai vast decât își putuse imagina vreodată.

Destinele tuturor personajelor sunt legate de misteriosul manuscris din vechime, care celebrează puterea scrisului și a imaginației.

Construcţie admirabilă ca ambiţie şi execuţie, Cetatea cucului din nori se desfîșoară ca un labirint polifonic, cu multiple planuri temporale, unde cititorul se va pierde şi regăsi cu încântare, pentru că e clădit pe o temelie foarte solidă care e nici mai mult, nici mai puţin decât credinţa autorului în puterea vindecătoare a ficțiunii.