Cărţi

 

Atlasul frumuseții este o emoționantă călătorie în imagini și povești de viață din toate colțurile lumii și a devenit de-a lungul celor patru ani un adevărat fenomen online. Proiectul e urmărit de aproape un milion și jumătate de oameni pe rețelele de socializare și e prezent des în media internațională.

Mihaela Noroc a călătorit în peste 50 de țări, fotografiind femei din toate mediile sociale. Demersul tinerei românce a devenit faimos în întreaga lume și s-a transformat într-o carte de succes publicată în mai multe limbi. Această colecție impresionantă de portrete și povești e o pledoarie pentru demnitate, diversitate, autenticitate și mai ales pentru puterea de a accepta și descoperi frumusețea din noi.

Oprah Winfrey: http://www.oprah.com/own-super-soul-sunday/a-photographers-journey-to-discover-true-beauty-in-women-video,

CNN: http://edition.cnn.com/videos/tv/2015/08/16/atlas-of-beauty-photographer-allen-intv.cnn,

The Wall Street Journal: https://www.wsj.com/articles/a-photographer-for-a-worlds-worth-of-women-1475593374,

The Guardian: https://www.theguardian.com/books/gallery/2017/sep/27/atlas-of-beauty-women-and-girls-around-the-world-in-pictures,

Time, Forbes: https://www.forbes.com/sites/guymartin/2017/09/30/photographer-mihaela-noroc-explores-the-worlds-great-faces-in-the-atlas-of-beauty/#453565cd4eac,

Elle, RAI, SKY News sunt doar câteva dintre numele mari care au prezentat pe larg Atlasul frumuseții, transformându-l în cel mai mediatizat proiect artistic creat de un român, în zilele noastre.

Vă invităm să descoperiți ediția Humanitas a acestei surprinzătoare cărți care va conține imagini și povești inedite:

„În carte sunt multe imagini și povești care n-au apărut niciodată online. Sunt bucuroasă că ediția românească publicată de Humanitas nu va fi o simplă traducere a celei din limba engleză. Am adăugat imagini noi, am creat o nouă copertă și sper că albumul va avea la fel de mult succes acasă, pe cât a avut și peste hotare.“ (Mihaela Noroc)

Pe 30 octombrie 2015, în clubul Colectiv din București a izbucnit un incendiu, în timpul unui concert al trupei rock Goodbye to Gravity. 186 de persoane au fost rănite, iar numărul morților a ajuns la 65. A fost cel mai grav incident de acest fel din România postdecembristă. Alexandra Furnea avea 27 de ani când a fost rănită în Colectiv. Această carte este mărturia ei despre noaptea incendiului, despre experiența în Spitalul de Arși din București și despre consecințele corupției și nepăsării.

Am trăit, scriind Theodoros, povești de dragoste, povești eroice, povești atroce, povești reale și fantastice, voluptuoase și crude, petrecute în spații geografice și epoci istorice diferite, pe care m-am amuzat să le reconstitui cu acribie, dar și cu un zâmbet ironic. M-am afundat pe cărările ce se bifurcă ale Bibliei, ale cărții sfinte etiopiene Kebra Nagast și ale Alixăndriei noastre, găsind în toate o expresivitate uimitoare și fără sfârșit. În mijlocul pandemiei, al războaielor, al depresiilor și decepțiilor zilei de azi, am avut nevoie să trăiesc o vreme în tăcerea de capelă zugrăvită cu sineală și chinovar a unei lumi care se-ntoarce mereu, ca floarea-soarelui, către singurul lucru pe care-l prețuiesc cu adevărat, frumusețea.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

 

Prefață de Gabriel Liiceanu

 

„Trecând în revistă mai bine de o sută de CV-uri de parlamentari – o simplă mostră care dă seamă de vastitatea corupției autohtone –, Valeriu Nicolae pare să spună pentru prima oară un adevăr pe care îl ignorăm știindu-l: România se află pe mâna unei uriașe armate de impostori. Cartea pune de fapt în scenă o perplexitate: este oare adevărat ce trăim? Dând astfel glas unei stupefacții care ne încearcă pe toți, autorul a devenit o voce care răsună în vinovata noastră tăcere. Cât privește liniștea instalată în toate partidele în fața acestor pagini ale rușinii, ea vorbește de la sine despre punctul dramatic în care se află viața politică de la noi. Cum oare de nici un partid nu a simțit nevoia să-și facă din cele câteva sute de pagini care strigă la cer muniție de campanie? Parafrazându-l pe autorul cărții: poporul român doarme liniștit în cel mai cumplit vacarm: tăcerea mormântală care urlă.“ — GABRIEL LIICEANU

 

„Ce s-a întâmplat în acești treizeci de ani? Cum și de ce am ajuns în acest punct în care instituțiile sunt capturate de oameni nepregătiți pentru funcțiile pe care le au? De ce cei mai titrați dintre noi rămân cei care nu pot folosi corect limba română? De ce suntem țara cu cele mai multe doctorate în siguranță națională, cu cei mai mulți politicieni cu multiple licențe și măcar un doctorat obținute toate într-un timp record, adesea cu o presupusă activitate academică și chiar cu abilitare doctorală? De ce suntem o țară cu prezența foarte scăzută la vot, deși în discuțiile private politica și modul în care suntem guvernați sunt o temă recurentă, în care punem multă pasiune? S-a ajuns prea departe, cu personaje mult prea grotești, în posturi mult prea înalte.“ — RALUCA PRUNĂ, ministru al justiției 2015–2017

Ilustraţii de Iacob Dezideriu

O carte clasică foarte iubită, care reuşeşte să împlinească exemplar menirea literaturii bune, adică să rămână neatinsă de trecerea timpului şi să creeze amintiri frumoase pentru fiecare nouă generaţie de cititori.

Aţi auzit de Pădurea de Liliac? Ce nume minunat pentru un loc plin de mistere! Când frumoasa prinţesă Bălăioara se duce să culeagă flori, habar nu are că nu va mai ieşi niciodată de sub frunzişul pădurii. Ce se va face ea? Încotro îşi va îndrepta paşii?

Să stăm liniştiţi, căci, ocrotită de o zână bună şi călăuzită de animale cu puteri miraculoase, prinţesa, precum şi ceilalţi eroi ai poveştilor, va creşte şi va învăţa că prietenia adevărată şi iubirea, adesea puse la încercare, merită apărate fără teamă, iar răbdarea, blândeţea, cinstea şi generozitatea, care te ajută să treci peste cele mai de netrecut obstacole, vor fi întotdeauna răsplătite.

Biolog pasionat și călător neobosit în spațiu, în timp și în sine însuși, Alexandru N. Stermin este, înainte de toate, un om care iubește magia lumii înconjurătoare, pe care o străbate cu pasul și o cercetează cu priviri mereu curioase. Prin intermediul însemnărilor de față te invită să-l însoțești într-o călătorie fabuloasă prin lume, din trecutul omenirii până în prezentul recent și din cea mai mare mlaștină din Transilvania până în jungla amazoniană. Ești gata?

„Frumusețea, așa cum o văd eu, ne poate învăța toleranța, onestitatea și bunătatea, iar lumea noastră are ne­voie de aceste valori mai mult ca oricând.“ —  MIHAELA NOROC

500 de noi portrete, din peste 60 de țări – un omagiu vizual adus diversității, frumuseții și puterii femeilor din întreaga lume. Poveștile de viață ce completează fiecare portret sunt tot atâtea lecții despre curajul, libertatea și forța interioară care definesc fiecare femeie. Sunt totodată lecții prețioase despre puterea de a fi autentică, de a depăși diferite obstacole și de a schimba lumea. Noua carte a Mihaelei Noroc ne învață că frumusețea adevă­rată izvorăște din curajul de a trăi liber și din forța de a fi tu însăți.

„Cu această carte, Mihnea Măruță scoate gândirea filozofică românească din rutina de a comenta lucrări străine și, totodată, ridică discursul asupra lumii digitale de la texte descriptive la o teoretizare profundă și radicală.“ — AUREL CODOBAN

„Sunt două obsesii fundamentale care presează continuu, conștient sau subconștient, individul uman. A-și dovedi sieși prin ceilalți că este prezent în lume și a nu fi absent nici după moarte. Ele creează pe internet extensia lui fantomatică, pe care Mihnea Măruță o analizează și o reinventează convocând filozofi de la Aristotel până la Heidegger și după, cu o rigoare științifică și o adecvare literară cum rar am întâlnit. Este cea mai bună carte despre relația real–digital–virtual pe care am citit-o vreodată.“ — CRISTIAN TUDOR POPESCU

„Mihnea Măruță face parte din specia de gânditori pentru care filozofia nu e filozofare asupra filozofiei, ci atacarea, cu un arsenal puternic și variat, a unei probleme concrete – destinul nostru în lumea aparențelor digitale. Rareori mi s-a întâmplat să întâlnesc atâta originalitate și curaj intelectual.“ — VLAD ZOGRAFI

„Am devenit magistrat în anul 1990, astfel că, profesional vorbind, sunt de o vârstă cu sistemul de justiție postdecembrist, în care m-am format și pe care l-am influențat într-o anumită măsură. În anii mei de procuror mi-ar fi plăcut să citesc o istorie a justiției din regimul comunist din perspectiva amintirilor și carierei unui magistrat, însă așa ceva nu s-a scris. Nu am lucrat, deci, ca magistrat înainte de 1989, însă am făcut-o din plin după 1990 și, vrând să las o imagine a justiției vremurilor mele, a apărut ideea acestei cărți.

Este o istorie subiectivă a justiției din România de după căderea comunismului pentru că redă, în special, momentele cărora le-am fost protagonist sau martor, însă și pentru că nu încerc să obiectivez post factum lucrurile trăite. Evenimentele sunt prezentate așa cum le-am perceput eu în acele momente, cu emoțiile, temerile și deciziile proprii, dar și prin prisma modului cum au fost ele consemnate de presa vremii.

Cartea poate fi văzută și ca o istorie a maturizării corpului magistraților, dar și a deformării acestuia, pe alocuri. Oamenii politici nu au cum să lipsească din poveste, iar unii dintre ei s-ar putea să apară chiar mai bine conturați decât am intenționat.“ — DANIEL MORAR

„Preotul mi-a tăiat moțul, iar nașul mi-a vârât sub ochi tăvița tradițională, pe care se-nșirau câteva obiecte disparate: un păhăruț cu vin, un clește, niște bani, o păpușică cu păr de ață, spice de grâu… Trebuia să apuc de pe tavă, succesiv, trei obiecte, care să-mi prevestească viitorul în viață: dacă luam paharul aveam să fiu bețiv, dacă alegeam păpușa – afemeiat, dacă apucam cleștele – un muncitor harnic etc. Mă-ntreb ce zeu a-mpins în acel moment, ușor, cu vârful degetului, creionul de la urechea nașului, făcându-l să cadă-ntre lucrușoarele de pe tavă? Fapt este că m-am repezit imediat la creionul ce nici nu trebuia să fie acolo, l-am înșfăcat cu toată puterea și nu i-am mai dat drumul, nici n-am mai vrut să iau altceva de pe tavă.

Într-un fel, tot ce-am scris de-a lungul vieții mele am scris, de fapt, cu acel creion de tâmplărie pe care soarta mi l-a pus de la-nceput între degete. Bătătura pe care-o am de la nenumărate pixuri și stilouri și creioane pe degetul mijlociu e singurul semn de muncă grea pe care-l am pe trup, și sunt mândru de ea ca de o medalie de onoare.“

ALEXANDRU N. STERMIN este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș‑Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș‑Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.

Am pus în cartea asta cam tot ceea ce am eu mai bun. E și despre copilăria mea ca o minune dar și despre adulți țăndări. Am râs mult când am scris-o dar are și părți complicate și deloc confortabile. Am povestit lucruri pe care nu am mai îndrăznit să le povestesc vreodată. Sunt în ea câteva bucăți țepene și cel mai probabil prea crude din mine.

A fost odată ca niciodată, într-o țară îndepărtată, un împărat peste măsură de ciudat, care și-a acoperit întreaga împărăție cu petice de lână colorată, iar la sfârșit i-a pus lunii tichie. Până și paginile de carte purtau învelitori croșetate, la fel și oceanul, și dealurile, și merele, dar nu și vântul, care a înconjurat o dată pământul și a suflat din toate puterile. Și-atunci, ce să vezi, au zburat păturile de pe munți și livezi, iar oamenii mari, lipsiți de imaginație, s-au înspăimântat și-au tremurat foarte, în vreme ce copiii au râs și-au alergat bucuroși dintr-o parte în altă parte. Iar asta este numai o poveste aleasă la întâmplare. Stați numai s-o citiți pe cea cu piticul și casa umblătoare!

Laura este inteligentă, curioasă și plină de curaj, deși se crede „neobișnuit de obișnuită“. Are însă un secret. O să vi-l spun și vouă: la aproape opt ani, nu știe să citească. Motivul? Imaginația ei prea bogată.

Într-o bună zi, colegii Laurei intră în bibliotecă și dispar. Au devenit pur și simplu invizibili! Unde ar putea  să fie? Ca să-i regăsească, fata trebuie să treacă prin șase încercări și să cunoască șase lumi. Din fericire, nu e singură în aventurile ei. Are alături un vrăjitor. Va reuși el oare s-o învețe și formula magică a cititului?

„Noi suntem români“ este titlul unui cântec patriotic. „Nimeni nu-i perfect“ este ultima replică din filmul Unora le place jazzul. Chiar dacă pare straniu, cele două enunţuri nu se bat cap în cap. Între ele există de fapt o legătură pe care viaţa în România de azi o strânge de la o zi la alta. Desfăşuraţi în paralel cu musicalul de mare succes „Mama Pandemia“, ultimii doi ani de viaţă românească te pun în situaţia de-a duce frecvent mâinile la cap: fie pentru atingerea frunţii fierbinţi, fie pentru smulgerea părului. Tragicomedia naţională e surprinsă aici în câteva zeci de texte din care scot capul tovarăşi de drum mai vechi sau mai noi: excepţionalismul, reflexul de obedienţă, ciubucul, discursul urii, bunul-plac şi prostul-gust. De râs şi de plâns. De citit şi de căzut pe gânduri.

Traducere, introducere şi note de Andrei Cornea

Cuprins: Phaidos, Parmenide, Theaitetos, Sofistul, Omul politic

„Platon îmi pare că a ales pe drept cuvânt acest fel de a filozofa prin dialoguri, ca să pună mai lesne în gura altora feluritele și schimbătoarele sale idei.“ — MICHEL DE MONTAIGNE

Acest volum este al patrulea din seria operei integrale a lui Platon, într-o traducere nouă, de Andrei Cornea.

Născut la Atena în 427 î.Cr, într-o familie de vază, PLATON părea menit să se implice în politică. De altfel, unchii săi, Critias și Charmides, îl invitaseră să li se alăture la guvernarea lor tiranică, care urmase capitulării Atenei înaintea Spartei, în 404. Întâlnirea cu Socrate, al cărui discipol devenise deja de câţiva ani, i-a schimbat însă complet destinul. Dar în 399 Socrate e condamnat la moarte de democraţia recent restaurată pentru delict de opinie: ar fi introdus în cetate zei noi și ar fi corupt tineretul. Platon se expatriază pentru mai mulţi ani: călătorește la Megara, apoi la Cyrene, în Egipt și, în fine, la Siracuza, în Sicilia. Aici intră în conflict cu tiranul Dionysios cel Bătrân și e expulzat forţat. Revine la Atena și, în jurul lui 370, înfiinţează Academia, prima școala superioară de filozofie și știinţe. Răsunetul acesteia va fi imens. Platon nu renunţă însă la proiectul de a întemeia în Sicilia domnia filozofilor, despre care scrie în dialogul Republica. De aceea mai călătorește de două ori acolo, la invitaţia lui Dionysios II, fiul și moștenitorul lui Dionysios cel Bătrân, mort între timp. Nu reușește să-l convertească la filozofie pe Dionysios II și, din nou, își riscă viaţa. Filozoful continuă să-și scrie opera și să predea la Academie până la moarte, în 347. De la Platon ne-a rămas o operă impresionantă, cuprinzând 32 de scrieri considerate autentice. Majoritatea dintre ele sunt dialoguri, și majoritatea dialogurilor l-au drept personaj principal pe Socrate, care dezbate cu feluriţi interlocutori teme filozofice dintre cele mai diverse: etică, politică, religie, metafizică, psihologie, logică, iubire, fizică. Din punct de vedere filozofic, opera lui Platon a format temelia filozofiei europene, fie că ea a fost urmată, comentată și dezvoltată, fie că a fost combătută. Pe de altă parte, nu puţini au recunoscut valoarea literară deosebită a dialogurilor – cu răstur nări neașteptate de situaţie, personaje admirabil caracterizate, ironie subtilă, uneori elan mistic. Iar raţionamentul riguros se intersectează adesea cu imagini poetice, alegorii și mituri, care, toate laolaltă, jalonează reperele condi ţiei umane așa cum n-a făcut-o nimeni altcineva vreodată.

„Explicația că latinofonii – proto-românii – se retrăgeau în munți vreme de secole în timpul «invaziilor» este de o absurditate atât de mare, încât e uluitor că a putut fi acceptată de-atâta timp. Pentru ca o populație compactă să trăiască secole în munți, ar trebui să avem așezări atestate arheologic, fortărețe și drumuri.

Carpații nu pot fi străbătuți de-a lungul crestelor altfel zis, nici astăzi, cu excepția unor alpiniști puși pe record, nu s-ar putea merge de la sud la nord, de-a lungul piscurilor, din trecătoarea Brașovului spre Bucovina. O populație sărăcită, fugită în munți vreme de secole, și-ar pierde rapid unitatea lingvistică și am avea azi nații romanice distincte între Făgăraș și Maramureș.

Apoi, îngustele văi ale Carpaților nu prezintă, arheologic, absolut deloc urmele unei ocupări vechi din partea unei populații masive. La fel cum toponimia și hidronimia munților Carpați nu sunt romanice, ci majoritar slave.

Misterioasa populație a strămoșilor noștri care de-a lungul «mileniului de tăcere» (271–1241) e presupusă a fi trăit în munți, în vreme ce câmpia a fost ocupată secole la rând de goți, slavi și cumani, nu a lăsat nici o urmă!“ —DAN ALEXE

Introducere și note de Andrei Cornea

Cuprins: Cleitophon, Republica (Statul)

„Platon, în încercarea sa de a interpreta istoria şi viaţa socială a triburilor greceşti, şi îndeosebi a atenienilor, a zugrăvit un tablou filozofic grandios al lumii.“ — KARL POPPER

Acest volum este al treilea din seria operei integrale a lui Platon, într-o traducere nouă, de Andrei Cornea.

Născut la Atena în 427 î.Cr, într-o familie de vază, PLATON părea menit să se implice în politică. De altfel, unchii săi, Critias și Charmides, îl invitaseră să li se alăture la guvernarea lor tiranică, care urmase capitulării Atenei înaintea Spartei, în 404. Întâlnirea cu Socrate, al cărui discipol devenise deja de câţiva ani, i-a schimbat însă complet destinul. Dar în 399 Socrate e condamnat la moarte de democraţia recent restaurată pentru delict de opinie: ar fi introdus în cetate zei noi și ar fi corupt tineretul. Platon se expatriază pentru mai mulţi ani: călătorește la Megara, apoi la Cyrene, în Egipt și, în fine, la Siracuza, în Sicilia. Aici intră în conflict cu tiranul Dionysios cel Bătrân și e expulzat forţat. Revine la Atena și, în jurul lui 370, înfiinţează Academia, prima școala superioară de filozofie și știinţe. Răsunetul acesteia va fi imens. Platon nu renunţă însă la proiectul de a întemeia în Sicilia domnia filozofilor, despre care scrie în dialogul Republica. De aceea mai călătorește de două ori acolo, la invitaţia lui Dionysios II, fiul și moștenitorul lui Dionysios cel Bătrân, mort între timp. Nu reușește să-l convertească la filozofie pe Dionysios II și, din nou, își riscă viaţa. Filozoful continuă să-și scrie opera și să predea la Academie până la moarte, în 347. De la Platon ne-a rămas o operă impresionantă, cuprinzând 32 de scrieri considerate autentice. Majoritatea dintre ele sunt dialoguri, și majoritatea dialogurilor l-au drept personaj principal pe Socrate, care dezbate cu feluriţi interlocutori teme filozofice dintre cele mai diverse: etică, politică, religie, metafizică, psihologie, logică, iubire, fizică. Din punct de vedere filozofic, opera lui Platon a format temelia filozofiei europene, fie că ea a fost urmată, comentată și dezvoltată, fie că a fost combătută. Pe de altă parte, nu puţini au recunoscut valoarea literară deosebită a dialogurilor – cu răstur nări neașteptate de situaţie, personaje admirabil caracterizate, ironie subtilă, uneori elan mistic. Iar raţionamentul riguros se intersectează adesea cu imagini poetice, alegorii și mituri, care, toate laolaltă, jalonează reperele condi ţiei umane așa cum n-a făcut-o nimeni altcineva vreodată.

„Aceasta este o carte-eveniment. După ce ne-a încurajat și ajutat pe mulți dintre noi să plecăm în căutarea munților lumii, David Neacșu – unul dintre marii noștri exploratori – ne oferă, în sfârșit, poveștile expedițiilor sale, multe legendare, premiere românești absolute, începute în urmă cu trei decenii. Poveștile extraordinare, pățaniile și aventurile incredibile, prețioasele reflecții ale acestui om, pasionat ca nimeni altul de munți, pleacă acum în căutarea cititorilor care vor descoperi un adevărat personaj, născut și înzestrat să exploreze lumea la pas și s-o cunoască cu toate simțurile de-a lungul, de-a latul și de-a înaltul, în cele mai spectaculoase locuri ale ei. David Neacșu a căpătat alura unui adevărat cetățean al lumii, iar cartea lui se desfășoară ca o minunată declarație de dragoste pentru această planetă, pentru natura, culturile și oamenii ei.“ — MARIUS CHIVU

„David Neacșu este mai mult decât un explorator, este un părinte al alpinismului expediționar din România, iar expedițiile sale sunt o sursă de inspirație pentru toți pasionații de munte, și nu numai. La fel ca și viața sa, cartea de față este un efort demn de admirație, o călătorie-cadou pentru toți cei care vor să trăiască aventura, fie și cu ochii minții, la altitudini și intensități ce te lasă, chiar și călător inveterat fiind, cu gura căscată.“ — HORIA COLIBĂȘANU

„Am 63 de ani când spun povestea pe care o citiți în această carte și am participat la peste 50 de expediții prin toată lumea. Unele dintre ele în premieră pentru alpinismul românesc. Vă mărturisesc că toate au adus bogăție în viața mea. Fiecare în parte a fost o mare iubire. Chiar și munții pe care n‑aș vrea să mai merg niciodată. Fiecare mi‑a dat o enormă satisfacție. Toate mi s‑au așezat în minte, în suflet, fac parte din viața mea. Dacă închid ochii, fie că sunt pe un aeroport sau într‑o cafenea din București, în minte încep să mi se deruleze imagini, sunete, mirosuri din lumea întreagă. Amintirea unui moment, mai ales când îl trăiești în condiții extreme, pătrunde în celulele tale, devine parte din tine. Și te trezești, cu fiecare nouă experiență, un pic alt om. Principalul motiv pentru care cutreier munții și lumea este să pot cunoaște nemijlocit realitatea. Cu ochii mei, cu palmele mele, cu tălpile și cu nările mele vreau să ating aerul, pământul, apele și pădurile lumii. Ce‑mi pot dori mai mult de atât?“ — DAVID NEACȘU

Ilustrații de Adela Maria Calistru

Publicată în revista Convorbiri literare, la sfârşitul anului 1875, povestea Capra cu trei iezi aniversează 150 de ani în bibliotecile noastre.

„Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte“ – aşa începe poate cea mai cunoscută poveste românească din toate timpurile. Inspirată de Fraţii Grimm, inclusă în manualele şcolare, adaptată pentru teatru şi film, Capra cu trei iezi are astăzi parfumul nostalgiei pentru generaţii întregi, care şi-au început cu aceste rânduri cariera de cititori.

Născut, după propria-i mărturisire dintr-un fragment de biografie, la 1 martie 1837 (sau la 10 iunie 1839, după un înscris oficial), ION CREANGĂ a fost primul dintre cei opt copii ai lui Ştefan a lui Petrea Ciubotariul din Humuleşti, Neamţ, şi ai soţiei sale Smaranda, născută Creangă. După ce urmează, pe rând, cursurile şcolilor din Humuleşti, Broşteni şi Târgu-Neamţ (1846–1853), apoi pe ale Şcolii Catihetice din Fălticeni (1854–1855), ajunge să studieze la Seminarul de la Socola (Iaşi). În 1859 se căsătoreşte cu Ileana Grigoriu şi este hirotonisit diacon. Un an mai târziu se naşte unicul său fiu, Constantin. După un parcurs întortocheat, care include printre altele înscrierea la Facultatea de Teologie, curând abandonată, şi la Şcoala Normală Vasiliană de la Trei Ierarhi, al cărei director era Titu Maiorescu, ocupă prin concurs, în 1864, postul de institutor la Şcoala primară de la Trei Ierarhi. În 1865 absolvă Şcoala Normală. Este apoi institutor şi diacon. Alcătuieşte manuale şcolare. În 1871, refuză să mai respecte cutuma şi apare în biserică tuns şi cu pălărie. Publică Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive, alături de C. Grigorescu şi V. Răceanu; manualul avea să primească patru ani mai târziu, alături de Metoda noua de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare, avizul ministrului Titu Maiorescu pentru studierea în şcoli. În 1873 semnează câteva articole despre care se consideră că ar aduce atingere preoţimii şi este destituit din cler, pierzând totodată şi slujba de institutor. În acelaşi an obţine divorţul, după ce se retrăsese la „bojdeuca din Ţicău", împreună cu Tinca Vartic, alături de care îşi va petrece întreaga viaţă. În 1874 îşi primeşte înapoi postul de institutor. Îi sunt publicate câteva povestiri şi poezii. În 1875, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice din Iaşi. Cu ajutorul lui ajunge în cercul Junimii şi începe să publice constant poveşti şi povestiri în Convorbiri Literare. Din 1880, la sfatul bunului său prieten Eminescu, începe să pună pe hârtie Amintiri din copilărie. În anii următori se implică în diverse proiecte de manuale, îşi vede tipărite primele trei părţi din Amintiri. Starea sa de sănătate se înrăutăţeşte. Vestea morţii lui Eminescu îl afectează foarte mult. După ani de suferinţă şi numeroase concedii de boală, Creangă se stinge în noaptea de 31 decembrie 1889, în urma unui atac cerebral. Partea a IV-a din Amintiri din copilărie va fi publicată postum, în anul 1892.

„Originea limbajului a fascinat întotdeauna omenirea, în toate culturile. Cu toate astea, misterul acelei origini rămâne total, ceea ce nu ne împiedică să-l abordăm aici, în această carte care nu este altceva decât o inițiere ludică în știința lingvisticii și în care încercăm să curățăm această taină a originii limbajului uman și a clasificării limbilor de vegetația luxuriantă a miturilor populare și a ideilor preconcepute.  Aceasta este și o carte care te va învăța că, dacă așa ai procedat, ai făcut rău abandonând, la o vârstă încă fragedă, studiul limbii franceze (sau ruse, germane etc.) ori al alteia pentru care simțeai că ai fi avut o vocație, dar te-au descurajat profesorii rigizi, care la rândul lor fuseseră traumatizați de predecesorii lor tiranici și disprețuitori și care n-au făcut decât să-ți transmită convingerea că diversitatea nesfârșită și aparent inutilă a limbilor este o pedeapsă și un chin.  Vei mai afla aici și care e cea mai bună metodă pentru a învăța o limbă străină (sau mai multe, oricâte); de ce româna nu datorează nimic limbii ruse; sau care este cea mai satisfăcătoare clasificare a limbilor vorbite pe planetă, imaginabile sau posibile.“ — DAN ALEXE

„Viața e simplă“ era deviza lui de tinerețe. Născut într-o familie de evrei cu veche tradiție în Țările Române, Mihail Sebastian a trăit însă în cea mai zbuciumată epocă din istoria modernă a Europei. S-a născut la Brăila, înaintea Primului Război Mondial, a citit, a scris, a iubit și a călătorit înaintea celui de al Doilea, a cunoscut teroarea antisemită părăsit de prieteni și a murit pe neașteptate în zorii așezării lumii în matca totalitarismului sovietic. Reconstituirea acestei vieți împletește cu măiestrie contextul istoric și intelectual al vremii cu scrierile gazetărești, cu lecturile, romanele, piesele de teatru și Jurnalul lui, într-un portret mai actual ca oricând pentru Europa zilelor noastre.

 

 

Roman cu un succes fulminant, în curs de traducere în 60 de țări, însoțit de splendide reproduceri ale unor capodopere din trei muzee celebre pariziene, Ochii Monei este povestea emoționantă a relației solare dintre o fetiță și bunicul ei și, în același timp, o explorare a artei și a nevoii fundamentale de frumos.

Un singur an: atât îi rămâne Monei pentru a descoperi frumusețea lumii. Acesta este verdictul medicilor, neputincioși în fața bolii misterioase a fetiței care își pierde vederea. În fiecare dintre cele 52 de săptămâni, bunicul ei, un om erudit și înțelept, o ajută să descopere esențialul: 52 de capodopere. Cei doi vor străbate galeriile marilor muzee ale Parisului – Luvru, Orsay, Beaubourg –, încredințându-se lui Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brâncuși, Kahlo sau Basquiat. Vor plonja împreună în fiece operă comentată de bunic, pentru ca Monei să i se înscrie în memorie frumusețea intrinsecă și lecția de filozofie emanate de aceasta. Contemplând capodopere, fetița va înțelege de asemenea ce înseamnă generozitatea, spiritualul, melancolia sau revolta și va aplica aceste mici învă­țături în viața sa cotidiană. Un roman despre salvarea prin artă, unic în felul său, pasionant, atașant.

THOMAS SCHLESSER este istoric al artei, scriitor, directorul Fundației Hartung-Bergman, profesor la École polytechnique și autor al unor importante lucrări despre artă. S-a născut la Paris, în 1977. După studii de istoria artei la Haute école d’études en sciences sociales, încheiate în 2006 cu o teză despre opera lui Gustave Courbet, devine profesor și participă la elaborarea unor volume colective, semnând, în același timp, numeroase volume de istorie a artei, între care Une histoire indécente du nu féminin (2010), Cent enigmes de la peinture: la beauté (2010), L’art face à la censure (2011), Faire rêver: De l’art des Lumières au cauchemar publicitaire (2019), Anna-Eva Bergman – Vies lumineuses (2022). În 2017, l’Académie de Beaux-Arts îi acordă Premiul Bernier pentru eseul L’univers sans l’homme (2016). În 2014, devine directorul Fundației Hartung-Bergman, care administrează operele artiștilor Hans Hartung și Anna-Eva Bergman. În prezent, este profesor la École polytechnique. În 2003, Thomas Schlesser publică primul lui roman, La vierge maculée, iar în 2024 vede lumina tiparului Ochii Monei (Les yeux de Mona), fenomen internațional, în curs de apariție în 60 de țări.

Autor distins cu Premiul Spinoza, membru al Academiei Regale pentru Științe și Arte, Țările de Jos

„Vom porni în această călătorie prin istoria genetică a poporului român încercând să înțelegem care este substratul primordial al populațiilor europene, cel care provine din Paleolitic. Apoi vom continua să in-vestigăm împreună cum descoperirea agriculturii a adus un nou val de migrații spre Europa venind din Anatolia; culturile neolitice înfloritoare create de acești imigranți au contribuit substanțial la substratul genetic al poporului român. Limbile indo-europene, din care au evoluat mai târziu și limba latină sau limba dacilor, au fost apoi aduse în Europa de migrațiile din Epoca Bronzului, pe care le găsim de asemenea contribuind la substratul genetic al populațiilor europene. Vom aborda în continuare perioada istorică despre care am învățat în cărțile de istorie: cine sunt dacii și cât au contribuit romanii la structura genetică a poporului român? Ca români, ne simțim extrem de apropiați de acest model al originii daco-romane a poporului nostru și, din punct de vedere cultural, el este cât se poate de valabil, dar cât de importantă este componenta genetică a dacilor și romanilor în structura poporului român? Paradoxal poate, știm încă destul de puțin despre acest proces. Vom continua cu era marilor migrații de la începutul Evului Mediu și vom vedea cât de mult (sau puțin) au contribuit popoarele migratoare (și mai ales slavii) la fondul genetic al românilor. În final vom încerca o sinteză a tuturor acestor procese istorice și a modului în care acestea ne-au influențat din punct de vedere genetic.“ — MIHAI NETEA

Traducere și note de Raluca Nicolae

Bestseller în Japonia și în alte peste 30 de țări * Vândut în peste 1 000 000 de exemplare * În 2012, în Japonia s-a aflat pe lista scurtă a trei premii literare importante: Eiji Yoshikawa Bungaku Shinjin, Shūgoro Yamamoto și Fūtarō Yamada * Ecranizat în 2018 într-un film de succes în regia lui Kōichirō Miki, cu Sōta Fukushi și Mitsuki Takahata în rolurile principale * Recomandată de mii și mii de cititori din întreaga lume, aceasta este povestea copleșitoare a unui tânăr care, însoțit de motanul său, călătorește pentru ultima oară de-a lungul Japoniei.

Prin vocea nonșalantă a lui Nana, motanul vagabond care renunță la viața trăită în libertate deplină, dar și în pericol, pentru a intra în casa și în sufletul lui Satoru, Hiro Arikawa ne face, cu inteligență și umor, o demonstrație desăvârșită a iubirii dintre oameni și feline și ne vorbește despre firele invizibile dar indestructibile care ne țin legați de prieteni și de familie.

„Un roman fascinant... la fel de bine controlat și reconfortant precum – ei, bine – o pisică.“ — Sunday Telegraph

HIRO ARIKAWA (1972-) s-a născut în prefectura Kōchi și a absolvit Universitatea Sonoda. În anul 2004 a debutat cu romanul Shio no Machi (Orașul de sare) pentru care a obținut premiul Dengeki. Romanul face parte din Jieitai sanbu-saku (trilogia Forțelor de autoapărare), în care mai sunt incluse și volumele Sora no naka (Pe cer, 2004) și Umi no soko (Pe fundul mării, 2005). Tetralogia Toshokan sensō (Războiul bibliotecilor, 2006-2007), devenită bestseller, a fost transformată într-un serial de animație în 2008, apoi ecranizată în anul 2013. Printre romanele semnate de Hiro Arikawa se numără Hankyū Densha (Trenul Hankyū, 2008), Shokubutsu zukan (Cartea ilustrată a plantelor, 2009), Here Comes the Sun (Iată soarele, 2011). În 2012 a fost publicată cartea Tabineko ripōto (Memoriile unui motan călător), un succes răsunător, tradus rapid în limbi de circulație internațională și ecranizat în anul 2018. În paralel cu activitatea sa de scriitoare, Hiro Arikawa și-a înființat propria trupă de teatru, Sky Rocket.

S‑ar putea ca, atunci când pierdem fiinţele cele mai apropiate, ele să ne ia într‑o măsură cu ele. Tocmai pentru că o parte din tine migrează odată cu cei care au plecat, moartea e descărcată în bună parte de dificultatea ei. Poate că noi murim cu ochii ațintiți către ei. Și poate că, în felul acesta, trăim moartea într‑o formă mai blândă.

Prefață de Alexandru N. Stermin

„Cel mai greu lucru pe care-l are de înfruntat un om în propria-i viață e însăși viața lui. Apar câteodată printre noi oameni care schimbă unitatea de măsură a vieții. Iar în măsura în care România nu a dispărut, asta s-a întâmplat datorită unor oameni asemenea lui Carmen Uscatu. La 24 de ani ea și-a pus această întrebare: dacă tot ai reintrat în lume, ce-ar fi s-o faci mai frumoasă decât era când ai fost la doi pași de a ieși din ea? Să-i fim recunoscători autoarei pentru formidabila mărturie din această carte.“ — GABRIEL LIICEANU

„Poate că văd viața atât de frumoasă și pentru că pendulez zi de zi între putință și neputință. Știu cum e să pot merge și cum e să nu. Proteza mă ține cu picioarele pe pământ și la figurat, nu doar la propriu. E un reminder că există adesea soluții la probleme, soluții spectaculoase, e un reminder că viața poate fi reparată când se strică, e sentimentul că nu sunt singură, că suntem interconectați, că depindem unii de alții. Că există oameni care, cu mintea lor strălucită, salvează alți oameni.“ — CARMEN USCATU

Carmen Uscatu este președinta și co-fondatoarea asociației Dăruiește Viață, unul dintre cele mai cunos­cute ONG-uri din România; prin inițiativa #NoiFacemUnSpital, DăruieșteViață a construit un nou corp de clădire la Spitalul „Marie Curie“ din București. A început să facă voluntariat în timpul liber, pe când lucra în marketing la o multinațională. Din 2012 s-a dedicat exclusiv asociației și proiectelor acesteia, cu scopul de a schimba radical modul în care sunt tratați copiii și adulții bolnavi de cancer din România.

După dărâmarea statuilor, au început să fie cenzurate sau puse la index cărțile lui Mark Twain, Margaret Atwood, Roald Dahl ori J.K. Rowling. Publicațiile satirice de tradiție sau spectacolele unor comedianți celebri sunt supuse oprobriului public. Filmele și desenele animate sunt ciopârțite – dacă nu sunt create de la bun început ca să bifeze puncte dintr-o grilă.

Pornită în misiunea de a schimba din temelii valorile și structurile societății occidentale, mișcarea woke a ajuns, mai mult decât o ideologie la modă – spune Jean-François Braunstein –, o adevărată religie. Sub acoperirea unor cauze nobile precum combaterea discriminării și dezbaterea istoriei coloniale, adepții mișcării recurg la misticism și ocultism, își scriu propriile texte sacre și promit eliberarea de corp și rațiune. Religia woke devine astfel o utopie transumanistă.

Cartea radiografiază la cald această nebunie colectivă, demontându-i aberațiile: „Toți albii sunt rasiști“, „toți negrii sunt victime“, „dacă spui că nu ești rasist, atunci sigur ești“, „ai genul pe care ți-l alegi”, „sexul și corpul nu există, doar conștiința contează”, „matematica este rasistă“, „biologia este machistă“, „bărbații pot rămâne însărcinați“… Dogmele și credințele absurde impregnează treptat țesătura socială, de la sistemul educațional și piața muncii până la sectoarele culturale și industria de divertisment. Riscul cel mai mare, susține autorul, este alienarea individului față de propria-i identitate. Și tot Jean-François Braunstein ne dă și soluția în final.

Introducere şi note de Andrei Cornea

Cuprins: Euthydemos, Cratylos, Gorgias, Menexenos, Menon, Phaidon, Banchetul

„Nu-i o întrebare de prisos dacă Platon, eliberat de vraja socratică, n-ar fi găsit un tip de om filozofic încă și mai înalt, pierdut pe vecie pentru noi.“ — FRIEDRICH NIETZSCHE

Acest volum este al doilea din seria operei integrale a lui Platon, într-o traducere nouă, de Andrei Cornea.

O carte despre cei care au supraviețuit războiului. Și despre cei care n-au supraviețuit.

Treizeci și una de povestiri înlănțuite despre locuitorii orășelului armean Berd, aflat la granița cu Azerbaidjanul, a căror viață e schimbată pentru totdeauna de războiul (cât se poate de real) care abia s-a încheiat (sau poate nu). Aici, oamenii încă mai pun carne la garniță, adună mierea, coc pâine și țes covoare, dar viața fiecăruia se împarte în „înainte“ și „după“. Aproape fiecare dintre ei a pierdut pe cineva apropiat. Dar învață să trăiască mai departe și sunt încredințați că atâta timp cât mai ai un strop de putere trebuie să-i ajuți pe cei care au mai multă nevoie decât tine. Uneori, chiar pe un inamic.

Astăzi, orașul e același – cu ninsori în februarie și aromă de miere pe câmpurile din împrejurimi în septembrie, cu bătrâni buni la suflet și încăpățânați. Numai viața e altfel.