Ebooks

În 2007, David Mitchell a fost inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalități din lume.

Roman câștigător al American Library Association Alex Award, 2007 • Finalist la Costa Novel Award, 2006 • Finalist la Los Angeles Times Book Prize, 2006 • Nominalizat la Booker Prize, 2006 • Ales de revista Time între cele mai bune zece titluri ale anului 2006 • Menționat pe listele celor mai bune cărți ale anului 2006 de New York Times, Washington Post Book World, The Christian Science Monitor, Rocky Mountain News, Kirkus Reviews.

În Omul de ianuarie, vocea lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani din cel mai liniștit sat din Worcestershire, este la fel de puternică precum cea a lui Holden Caulfield din romanul De veghe în lanul de secară. La începutul anilor ’80, în Anglia încă bântuită de spectrul Războiului Rece, maturizarea lui Jason se petrece sub auspiciile întâmplărilor dramatice care pun stăpânire pe întreaga lume – e totodată vremea recesiunii lui Margaret Thatcher, a muzicii celor de la Duran Duran, a taberelor de țigani nomazi ajunși și în satul Black Swan Green –, o lume șocantă, greu de înțeles pentru un adolescent. Dar adevăratul război este pentru Jason cel de acasă, din mijlocul familiei pe cale să se destrame, și de la școală, unde luptele dintre băieți sunt dure și lasă urme adânci asupra unei firi contemplative și sensibile ca a celui care publică versuri sub pseudonim. De la prima dezamăgire trăită când fata de care se îndrăgostește, Dawn Madden, îi întoarce spatele, și de la culpa morală resimțită când provoacă, fără intenție, un accident grav, Jason e prins într-o serie de întâmplări care sfârșesc prin a-i schimba definitiv perspectiva asupra lucrurilor și chiar viața.

Noua ficțiune a lui Alessandro Baricco impresionează, dincolo de virtuozitatea stilistică, prin umanitatea personajelor, prin poezia luminoasă a descrierilor și prin poveștile vieților unor cupluri întâmplătoare, care se condensează în trei secvențe, la ora când ziua se îngână cu noaptea.

În toiul nopții, o femeie în rochie de seară se adăpostește în camera de hotel a unui om de afaceri cu care poartă o lungă discuție, minată de o tensiune surdă, până în ceasurile dinaintea răsăritului. O fată se întinde la vorbă întreaga noapte cu recepționerul hotelului, căutând pretexte ca să nu urce în camera unde o așteaptă tânărul violent care se arată a-i fi iubit. Un băiețel scăpat din flăcările ce i-au mistuit casa și familia e răpit din camera de hotel de polițista pusă să-l vegheze. Și, ca într-o piesă muzicală, în lumina palidă a dimineții, când pe lume pare să nu se întâmple nimic, situațiile stranii în care plutesc cele trei cupluri își găsesc o neașteptată rezolvare.

Pesemne că Alessandro Baricco a hotărât în final să-i acorde această „altă viață“ lui Jasper Gwyn, eroul romanului său omonim, dispărut fără urmă. Fiindcă eroul celor trei povestiri din volumul De trei ori în zori pare să fie chiar holul unui hotel, în care șapte personaje – trei cupluri și recepționerul hotelului – au parte de întâmplări stranii, total independente și totuși în chip straniu legate. Dacă adăugăm că despre volumul în cauză se vorbește încă în ultimele pagini ale romanului Mr Gwyn, tradus în 2014 în colecția de față, iar „adevăratul“ său autor este deconspirat acolo drept un enigmatic scriitor anglo-indian, mort între timp, întregul caz se învăluie într-un mister hotărât de instanța în puterea căreia se află totul. Un mister pe care cititorul este invitat să-l dezlege.

Istoria nenumăratelor distorsionări pe care le-a produs în ultimul secol și jumătate cultul „poetului național“ merită astăzi parcursă. Volumul de față o prezintă cu detașare, acuitate critică și finețe a observației. Oare vom reuși cândva să-l vedem (și să-l citim) pe Eminescu eliberați de mitologia creată, de un secol și ceva, în jurul imaginii lui? În orice caz, istoria exagerărilor pe marginea numelui său e plină de învățăminte.
Pentru intelectualul român din vremurile moderne, n-a existat de altfel piatră de încercare mai mare decât „Eminescu“ – un nume în fața căruia nu oricine și-a păstrat luciditatea și discernământul. La început victimă a detractorilor din epocă, el a căzut curând pradă zelului glorificatorilor, care l-au sechestrat în irealitatea omagiului lor. Și cine, astăzi, în afară de Lucian Boia, ne poate ghida mai bine pe acest teritoriu minat de fantasme, pentru a reveni pe tărâmul istoriei reale?

„Eminescu nu e perceput doar ca un foarte mare poet. A ajuns să fie mai mult, mult mai mult decât atât. Ni se înfățișează, la cota lui cea mai înaltă, ca exponent suprem al românismului. În ce mă privește, am revizitat, printr-o cercetare proprie, toate fazele esențiale ale transfigurării mitice a poetului. Nu e o carte (decât tangențial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene.“ (Lucian BOIA)

Alternând comentariul textelor sacre evreiești cu analiza fină și plină de umor a istoriei acestui popor aflat într-o eternă chestionare a propriei identități, a naturii legăturii omului cu Dumnezeu și a relației dintre oameni, volumul Evreii și cuvintele aduce la lumină, cu farmec și elocință, povești uitate din Marea Istorie. Conceput sub forma unui dialog între scriitorul Amos Oz și fiica acestuia, istoricul Fania Oz-Salzberger, eseul reliefează personaje mitice și cuvinte străvechi care ascund în ele un înțeles pierdut al lumii.

Sub forma unui eseu care are la bază un dialog între Amos Oz și fiica sa, Fania Oz-Salzberger, volumul de față pune de fapt problema identității evreiești, demontând clișee și preconcepții și sintetizând câteva dintre trăsăturile esențiale ale istoriei evreilor. Minuțios documentată, cartea nu devine greoaie datorită supleții argumentării și ideilor, condimentate cu un umor savuros: fie că este vorba despre figuri exemplare de rabini, despre o istorie a personajelor feminine din Biblie sau potențialul autor feminin al Cântării Cântărilor, ori despre importanța educației și inițierii timpurii a copiilor în tainele textelor sacre, ea păstrează aceeași formulă alertă și palpitantă până la sfârșit. Diversitatea informațiilor, paginile scrise cu o atitudine lipsită de înverșunare fac din Evreii și cuvintele o lectură esențială nu numai pentru cei interesați de istoria și înțelepciunea evreiască, ci și pentru cititorii pasionați de eseuri culturale care păstrează balanța între efervescența ideilor și exprimarea ponderată a acestora.

„O carte originală și cutremurătoare, Evreii și cuvintele reușește să adune laolaltă mai mult de cinci mii de ani de rugăciuni, cântece, povești, dispute, elogii, blesteme și glume în geamantanul unei cărți subțiri, palpitante de… ce anume? Istorie? Antropologie? Critică literară? Teologie? Toate acestea și chiar mai mult. Este o carte minunată.“ (Jonathan Safran Foer)

Cum ar fi ca într-o bună dimineaţă să vă treziţi că v-au crescut antene, că aveţi un abdomen cafeniu şi trei perechi de picioare… de gândac?
Ar fi… SUPER!
Aşa a crezut şi Andrei. Dar cum au reacţionat părinţii când în loc de băieţelul lor drag au dat cu ochii de creatura ciudată care avea chiar vocea lui?
Ce plan a ticluit vecina cea curioasă şi suspicioasă?
Ce au făcut colegii şi profesorul de matematică atunci când de sub păturã a ieșit elevul-gândac?
Şi până la urmă a reuşit să o impresioneze cu noua lui înfăţişare pe Raluca, pistruiata blondă pe care o plăcea atât de mult.

Romanul Soloviov și Larionov semnat de Evgheni Vodolazkin, autorul bestsellerului Laur (tradus în 2014 în colecția „Raftul Denisei“), a fost finalist, în 2010, la premiile Bolșaia Kniga (Marea Carte) și Andrei Belîi, ca o recunoaștere a originalității cu care reconstituie un episod din trecutul Rusiei, îmbinat cu un prezent nu mai puțin pasionant.

Soloviov, tânăr cercetător în domeniul istoriei, studiază figura legendară a generalului Larionov, comandant în Armata Albă în timpul Războiului Civil din Rusia. Dar portretul pe care i-l face este unul pseudoistoric, contaminat de figuri proeminente din istoria Rusiei și chiar din familia lui Vodolazkin. Tema de cercetare prilejuiește incursiuni în timp și spațiu, în cele mai diferite medii, colorate pe alocuri cu o tentă detectivistică. Romanul abundă în considerații despre istorie, politică și morală, întruchipate într-o galerie de portrete memorabile, bazate pe jocul ironic al autorului cu sursele reale și cele inventate. O frumoasă și seducătoare poveste de dragoste întregește, cu umorul inconfundabil al scriitorului, gustat deja de cititorii români, acestă remarcabilă operă literară în care meditația asupra relativității lucrurilor – mai cu seamă a adevărului istoric – ocupă un loc central.

„A fost un război ciudat, un război al rușilor cu rușii, în care soldații luați prizonieri puteau lupta chiar de-a doua zi de partea dușmană. O făceau cu același devotament ca și înainte. Nu erau puțini cei care își făcuseră o obișnuință din a trece dintr-o tabără în alta. Pentru unii era unica posibilitate de a munci în condiții de război, pentru alții era un mod de viață, nu mai avea importanță pentru cine luptau. Într-o viață tihnită nu aveau parte de senzații tari. Îi îmbăta frăția de arme în fața morții. Trecerile în tabăra dușmană erau, de regulă, oprite de glonț. Sau de sabie. De fapt, nu prea aveai ce alege.“

„Cărţile mele de versuri sunt poveşti. Au crescut pe un schelet narativ, s-au vertebrat epic, deşi formal s-au folosit de artificiile stilistice ale poeziei. În Poză retuşată am încercat să fixez contorsiunile unei poveşti de dragoste, în Nordul am vorbit despre copilărie, şi traumă, şi sentimentul de minoritar în ultimul deceniu de comunism, în Credinţa am încercat să-mi înţeleg mai bine trecutul faulknerian şi convulsiv, iar în Autoimun am vorbit despre boală, maturitate şi implacabil. Fiecare poezie e, de fapt, un fragment al istoriei pe care o subîntinde. Prin urmare, orice antologare e aproape imposibil de făcut. Am operat totuşi o selecţie pe primul volum, căruia i-am adăugat şi câteva texte inedite, pe când Autoimun, de pildă, este inclus integral. Celelalte două cărţi reiau antologia Cenotaf, apărută în anul 2006.“ (Ioana NICOLAIE, iunie 2015)

„O autoare sobră de un subtil rafinament, ale cărei legături subterane dezvăluie o sensibilitate atipică pentru timpurile noastre, de o originalitate frapantă.“ (Andrei BODIU)

„O poetă cu o scriitură singulară la noi – o scriitură feminină, inteligentă, profundă, seducătoare şi prietenoasă.“ (Marius CHIVU)

„Ca o altă Eliză, fata-fetiţă devine «fărmecătoare», o vrăjitoare bună «strivind urzici pe prispă şi în oale», urzind cămăşi de cuvinte pentru cei 11 fraţi şi aducându-i astfel la viaţă.“ (Simona SORA)

Romancieră, autoare a numeroase volume de proză scurtă și eseistă, recompensată cu cele mai importante premii literare din Japonia, tradusă în peste 20 de limbi, Yōko Ogawa este mai cu seamă cunoscută datorită romanuluiProfesorul și menajera, ecranizat în 2006 de regizorul Takashi Koizumi.

Când o tânără menajeră ajunge în casa Profesorului, un matematician ilustru care își poate folosi memoria doar 80 de minute pe zi, descoperă cu mirare că unicul mod al acestuia de privi lumea este prin intermediul numerelor şi al matematicii. Relaţia dintre ei se transformă pe nesimţite într-una de înţelegere reciprocă şi empatie. Când menajera îi mărturiseşte că are un fiu de zece ani care o aşteaptă singur acasă, Profesorul îi cere să-l aducă în fiecare zi, după şcoală. Treptat, Profesorul îi iniţiază în jocurile matematice, reprezentând pentru el adevărurile supreme pe care se sprijină lumea, iar acest mod inedit şi emoţionant de comunicare reuşeşte să creeze o legătură puternică între cei trei. Menajera, Profesorul şi micul Radical vor descoperi că sentimentele pe care le nutresc unii faţă de alţii sunt atât de puternice, încât ecuaţia propriilor vieţi s-a schimbat definitiv.

„Când sunt întrebat care sunt cărțile mele pe care le consider cele mai importante, răspund aproape automat Nostalgia, Levantul și Orbitor. De fiecare dată simt însă, obscur, că fac o nedreptate. Că las deoparte, uitată într-o zonă umbrită a minții, o a patra carte majoră a mea, pe care de un sfert de secol mă străduiesc s-o uit, ca pe-o iubire veche și nevindecată încă. E corpusul poemelor mele lirice, scrise în tinerețe, într-un efort continuu, halucinant și epuizant, care-a durat doisprezece ani. A fost epoca în care mi-am trăit viața, fără rest, numai și numai în poezie. Când privesc în urmă, văd imediat acea flacără strălucitoare, acea căutare disperată de forme noi, acea continuă măsurare a puterilor într-un inegal skandenberg cu poezia, care-ar fi putut face, numai ea, opera mea completă. Când, prin 1992, am hotărât să nu mai scriu poezie a fost o sinucidere simbolică în speranța unei renașteri.
Mi s-a dat apoi, într-adevăr, șansa unei noi vieți în literatură, dar o viață nu separată de prima, ci izvorâtă în întregime din ea. Poezia a găsit o cale de-a curge mai departe în scrisul meu și a rămas pentru mine, mai departe, chiar dacă dizolvată într-un epic translucid, sensul vieții mele. Faptul că nici azi nu mă interesează nimic altceva, în efemerul și enigmaticul lumii, decât poezia este moștenirea acelei epoci îndepărtate.
Cititorul va găsi în acest volum, reproduse integral, cele șase volume de versuri publicate de mine, la care va adăuga, poate, «dîn citit ori amintire», al șaptelea volum, Levantul, care, din motive evidente, nu și-a găsit locul aici.“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

Pretutindeni în lume, cărțile care ne învață normele comportamentului civilizat se bucură astăzi de un imens succes. Codul bunelor maniere astăzi nu face excepție: la douăzeci de ani de la apariție, numărul de exemplare vândute a depășit 300 000. Scris cu inteligență, deplin adaptat uzanțelor moderne occidentale și totodată românești, Codul este un veritabil bestseller național. Acum aveți ocazia să-l și ascultați, chiar în lectura autoarei.

Codul bunelor maniere astăzi (ascultă un fragment)

Introducere în bunele maniere 10:30
Prezentare 08:21
Salutul 08:18
Arta conversației și comportamentului în societate 17:00
Cum ne îmbrăcăm 09:08
Bunele maniere la masă 06:11
Cum ne comportăm într-un restaurant 07:42

Bestseller international, numarul 1 in topurile din Europa si America, vandut in peste 4 milioane de exemplare si tradus in peste 35 de limbi. Ecranizarea romanului poarta semnatura regizorului Rob Marshall si a primit in 2006 un premiu Globul de Aur, 3 premii Oscar si 3 premii Bafta.

Ce este o gheisa? Un obiect al dorintei. O opera de arta in miscare. Un actor, un artizan, un entertainer, dupa traditia japoneza. Un tip uman la granita cliseului cultural, imposibil de redat in categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care poseda, in cea mai inalta masura, rafinamentul artelor lumesti.

Chiyo, o fata dintr-un sat de pescari, este vanduta unei okiya pentru a fi initiata in artele gheiselor. Ritualurile seductiei sunt nenumarate, intr-o lume al carei esafodaj se sprijina pe culorile unui chimono, pe dezgolirea unei cefe pictate, pe licitarea virginitatii unei adolescente sau pe teserea unei intrigi de budoar. Sayuri, pe numele ei de gheisa, ajunge sa stapaneasca destine, sa detina secrete si sa construiasca un imperiu al erotismului ritualic.

„Îi datoram aproape dureros această carte.
I-o datorez demult, nu doar dinspre începutul anilor `90, când era (încă o dată şi tot mai sălbatic) ţinta ironiilor şi neînţelegerilor multora („Ce caută ăsta cu crucea în Parlament ?!”), şi când puteam, în sfârşit, spune totul, ci tocmai dinspre finele anilor '70 ai veacului trecut.
Firește că rândurile de acum se vor inclusiv o penitență. Una tardivă și fragilă, e drept, dar nu mai puþin sinceră și încercănată sufletește.“

„Cursul Eminescu şi seminariile de ebraică ale lui Ioan Alexandru erau un havuz de credinţă, cultură şi înţelepciune. Ani de-a rândul l-am urmat cu Biblia-n desagă în tot felul de cămăruţe de prin mansarda Filologiei bucureştene, unde ne citea ce a tradus din Cântarea cântărilor ori scotea pe tăcute un album de autoportrete Rembrandt şi, cale de două ceasuri, în tăcerea noastră înmărmurită, ne făcea istoria Luminii, a Chipului, a mâinii care binecuvântă...
Plecam literalmente halucinaţi după două ceasuri de hermeneutică terapeutică, având inima căptuşită cu ceea ce el numea «cămaşă de aloe», armura lăuntrică prin care devii ignifug, impenetrabil la tot răul lumii, în numele triumfului pe care «fratele Ioan» ni-l striga la final, ca leac faţă de toată urâciunea care ne înconjura: «Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc!?»“ (Dan. C. MIHĂILESCU)

Psihanalistă, scriitoare şi secretară a lui C. G. Jung, Aniela Jaffé studiază şi interpretează relatările venite ca răspuns la ancheta revistei elveţiene Schweizer Beobachter privind fenomenele parapsihologice legate de apariţii de spirite, semne premonitorii, coincidenţe semnificative. Că asemenea fenomene nu sunt tocmai rare o dovedeşte numărul mare de reacţii la anchetă: 1200 de scrisori conţinând 1500 de relatări care se constituie într-un bogat material de studiu. Caracterul arhetipal al întâmplărilor e dezvăluit de remarcabilele similitudini şi constanţa unor teme în povestirile cercetate. Legăturile între anumite întâmplări inexplicabile petrecute relativ recent şi mituri, legende, experienţele misticilor şi reprezentările alchimiştilor ne apropie de inconştientul colectiv – concept central al psihanalizei lui Jung.

„Psihologia inconştientului ne-a aprins lumini noi în atâtea alte privinţe, încât ne-am putea aştepta să lumineze şi lumea întunecată a poveştilor fantastice veşnic tinere. Din materialul bogat care stă la baza acestei cărţi, psihologia abisală dobândeşte într-adevăr cunoştinţe noi şi însemnate, cărora se cuvine să li se acorde întreaga atenţie. O pot recomanda deci tuturor celor care ştiu să aprecieze ceea ce sparge benefic monotonia cotidianului, ne zdruncină (uneori) siguranţa de sine şi ne face să avem parte de presimţiri.“ (C. G. JUNG)

„Ce și cine mai suntem, când ne-am pierdut prietenii, patria, cetatea, limba și Dumnezeul? Cum poate credința modela lumea și ce te faci când realitatea în care crezi te minte? E posibil ca, vreodată, să apară o mare credință unificatoare, un fel de esperanto al religiei, care să-i apropie pe toți oamenii?

Sunt câteva din întrebările grave ale căror fire străbat uimitoarea poveste a vieții lui Șabbatai Țevi, un fals Mesia născut în anul 1626 după Cristos sau 5386 după calendarul evreiesc. Viața lui Șabbatai este reconstituită de doctorul Mehmet Akif pentru prietenul său din tinerețe, voltairianul Spiros Philippidis, în anul 1923, anul Convenției pentru schimbul de populații, hotărâtă de Tratatul de la Lausanne: musulmanii din Grecia aveau să fie mutați în noua republică a lui Atatürk, iar creștinii ortodocși din Asia Mică urmau să fie aduși în Grecia.

Istoria prezentului, care-i implică pe cei doi prieteni, se lasă însă acoperită de întâmplările din secolul al XVII-lea, pe care fiecare din ei le înțelege altfel. Iar finalul este neașteptat… Un roman plin de volute baroce, în care adevărul istoric și închipuirea își etalează deopotrivă ispitele. Iar misterul din miezul lui «este cel al supraviețuirii». Sfatul criticului: Nu ratați intervențiile Autorului, un personaj simpatic și foarte atent la poveste. Vă vor fi de folos.“ (Ioana PÂRVULESCU)

„Iată deci una din ultimele cărţi ale privirii dintr-o epocă în care nu totul putea fi privit, dar ceea ce era îngăduit devenea semnificativ şi pentru domeniul neîngăduit, acuitatea privirii fiind intensificată tocmai de interdicţie. Această carte, scrisă încă sub cenzură, suportă din plin lectura timpurilor noi, spre care, chiar cu rateurile ştiute, se îndreaptă şi România.“ (Monica LOVINESCU)

Dincolo de lucidul tablou al unei existenţe în nuanţe terne, într-o societate uniformizantă, Fototeca este şi un roman despre cum să te uiţi altfel la lumea din afară şi dinăuntru. Colecţionarea de fotografii în fototeca unei reviste devine un pretext pentru a urmări spectacolul de pe „ecranul interior“, acolo unde timpul nu mai înseamnă succesiune, ci simultaneitate, starea privirii te ajută să uiți urâtul, primejdiile, spaimele şi umilinţele, iar viaţa devine „un desen geometric din pătrăţele colorate a căror combinaţie pare nelimitată“.

Adriana Bittel. Cititoare împătimită şi prozatoare, maestră neegalată a prozei scurte. Pe lângă alte preocupări, cum ar fi crearea unei splendide fototeci, a stabilit cum (şi de ce) încărunţeşte o blondă, a avut întâlniri (tainice) la Paris, unde s-a ascuns sub un nume de cod, a urmărit-o pe Iulia în iulie şi l-a citit pe Cehov (de la anticariat), fără să se sature vreodată de el. De scris, scrie rar, dar bine, adică invers decât se procedează îndeobşte. Tot ce atinge în viaţa cotidiană devine literatură. Povestirile ei au trecut fluierând proba timpului şi n-au încărunţit deloc. (Ioana PÂRVULESCU)

Scrise cu rafinament, forţă analitică, umor şi, pe alocuri, poezie, povestirile Adrianei Bittel vorbesc despre România secolului trecut, dar şi despre dragoste, prietenie, feminitate, vârstele oamenilor şi ale lucrurilor, supravieţuire. Fie că se desfăşoară în Bucureştiul interbelic, în cel al anilor ’50 sau în cel al ultimelor decenii comuniste, poveştile mărunte ale protagoniştilor lor au un aer cât se poate de familiar şi în acelaşi timp par a ascunde mereu un enigmatic ce s-ar fi întâmplat dacă, aspiraţia către o altă condiţie, către o lume mai frumoasă. Iar din colecţia aceasta de chipuri face parte, firesc, şi o prezenţă feminină reprezentantă a autoarei înseşi, discretă, mare iubitoare de cărţi şi observatoare avidă a realităţii.

În recenta sa scriere memorialistică al cărei titlu trimite, evident, la Scurtă istorie a timpului, steaua cea mai strălucitoare a unei întregi serii de cărţi despre misterele universului, Stephen Hawking se priveşte pentru prima oară pe sine, trecându-şi în revistă viaţa şi opera de fizician teoretician.

Bogat ilustrată cu fotografii puţin cunoscute, această autobiografie concisă şi sinceră are accente de umor fin şi de înţelepciune. Autorul n-a ocolit detaliile gravei maladii care, deşi l-a transformat într-un invalid, nu l-a împiedicat să gândească şi să creeze. Un capitol e dedicat îndelungatei geneze a Scurtei istorii a timpului. În alte capitole, Hawking îşi prezintă cu modestie, în fraze simple, esenţializate, remarcabilele contribuţii în cosmologie – ceea ce face ca Scurtă istorie a vieţii mele să se adauge, de fapt, amintitei serii de cărţi despre univers.

„Pentru colegii mei sunt un fizician ca oricare altul, dar pentru publicul larg am devenit, probabil, cel mai cunoscut om de ştiinţă din lume. Am avut o viaţă plină şi satisfăcătoare. Am convingerea că invalizii trebuie să se concentreze asupra lucrurilor pe care handicapul nu-i împiedică să le realizeze şi să nu regrete ceea ce nu pot realiza. În ceea ce mă priveşte, am reuşit să fac aproape tot ce am vrut.“ (Stephen W. HAWKING)

În Efigii ale unui coşmar istoric, carte gândită ca o galerie a portretelor în clarobscur, în care apar magnații vechiului regim, Vladimir Tismăneanu este interesat de caracterologia epocii totalitare din România de după 1945 şi de felul în care s-a construit eșafodajul puterii și, mai ales, de exponenții ei. Cititorul va găsi, așadar, aici portretele liderilor PCR și ale premierilor comunişti, membri ai formațiunii politice care a monopolizat puterea, îndeosebi după alegerile măsluite din noiembrie 1946. Construind din biografiile liderilor comunişti un original bestiar al vremurilor moderne, Vladimir Tismăneanu explorează şi principalele instituții comuniste, între care, în primul rând, partidul, aparatul de propagandă şi poliția secretă.

„Odată cu Efigii ale unui coşmar istoric, avem în față o carte de o pasiune intelectuală totală, proba unui angajament incontestabil al lui Vladimir Tismãneanu de partea adevărului și a civilității liberal-democratice. Volumul se înscrie pe linia Fantomei lui Gheorghiu-Dej, a Stalinismului pentru eternitate, la care putem adăuga însă, ca într-un tot unitar, și dimensiunea filozofico-politică a autorului așa cum apare ea, o supraconfirmare intelectuală, în Diavolul în istorie. Pe de altă parte, avem, cu această nouă lucrare, o recuperare și o pedagogie esențială a memoriei.“ (Marius STAN)

Volum coordonat de Marius Stan

Paginile acestea au fost gândite ca un insectar al proastei exprimări. De aceea, miza lor este doar în primă instanţă râsul. Dacă e adevărat că în spatele fiecărei intenţii comice trebuie să stea o nelinişte, Noi vorbim, nu gândim va ieşi din perimetrul cărţilor bune de citit doar în tren, în avion sau pe plajă. După ce se va stinge hohotul, va trebui să-şi facă apariţia îngrijorarea. Şi asta, în principal, din două motive. Fiindcă e foarte greu ca, exprimându-te şleampăt, să gândeşti coerent. Şi fiindcă majoritatea celor antologaţi aici sunt persoane publice. Oameni care imprimă stiluri de viaţă, conduc instituţii sau partide, emit legi şi populează studiourile de televiziune. Oameni care, din nefericire, pot fi preluaţi ca modele de viaţă. Iar asta fără ca agresiunea lor asupra limbii române şi asupra logicii să fie pedepsită în vreun fel.

„Am intrat în zodia «lacebunului»: la ce bun mersul la ore? La ce bun studiul? La ce bun cititul? La ce bun bibliotecile? Câtă şcoală are, în fond, liota de asistente TV şi manelişti care populează emisiunile de divertisment reambalate sub eticheta showului (late night or otherwise)? Ce rost are să citeşti, când o carieră de succes se poate clădi atât de uşor cu ajutorul unui chirurg plastician sau al unui taraf? Câte BMW-uri îţi poate oferi o catedră de istoria artei? Mai lăsaţi-ne cu barometrul de cultură, zău aşa.“ (Radu PARASCHIVESCU)

"Un adevărat fenomen editorial, Supunere (ianuarie 2015), noul roman al lui Michel Houellebecq, cel mai important scriitor francez actual, se traduce in cursul acestui an în peste 40 de țări.

Roman pe care autorul îl include în genul PF (political fiction), Supunere a zguduit deja Occidentul. Un Occident pe care încă din 1998, prin Particulele elementare, Michel Houellebecq îl analizează cu scalpelul îm mână punându-i în faţă mizeria morală şi deruta politică. Antieroul lui Houellebecq, François, profesor de literatură la Sorbona, mizantrop care caută cu acelaşi entuziasm pe internet meniuri de catering şi servicii sexuale, asistă abulic la instalarea legitimă la putere a unui guvern musulman moderat. Viaţa lui nu are nimic spectaculos, iar prefacerile aduse de manevrele politice se dovedesc inexorabile. Sorbona devine universitate musulmană, iar cariera lui François depinde de o convertire, ale cărei avantaje sunt nesperate. Şi de ce nu s-ar supune, când lucrurile promit să se aranjeze atât de bine? La urma urmei, nu este civilizaţia modernă bazată pe dezideratul „căutării fericirii“? Provocator cu program, scriitorul şochează de fiecare dată prin tuşele satirice îndrăzneţe, însă întrebările subiacente aparţin unui moralist care, schiţând portretul unei Europe lipsite de ideal, constată eşecul proiectului iluminist şi întrevede sfârşitul civilizaţiei occidentale seculare."

„Cititorule, ai în mână o carte în care ieri e încă azi, iar departele e foarte aproape. Ți se face cadou o sursă de bucurie, melancolie și talent.“ (Andrei PLEȘU)

Înzestrată cu vocația călătoriei, privirea ageră a artistului plastic și știința potrivirii cuvintelor, Anamaria Smigelschi ne poftește s-o urmăm în lungul și-n latul lumii, din India până-n Mexic și din Suedia până-n Egipt, într-o călătorie ce șerpuiește nu doar prin spațiu, ci și prin timp. Ghid neobosit și entuziast, autoarea se strecoară, cu ușurința celui care se simte pretutindeni ca acasă, prin palate strălucite, bazaruri încărcate de minunății, muzee care-ți taie răsuflarea și catedrale semețe, zugrăvindu-ne toate câte le vede când cu vervă și umor, când cu pioasă admirație. Gusturi, mirosuri, culori, sunete, senzații se amestecă într-o învârtejită simfonie a simțurilor, nelăsându-ne o clipă de răgaz între două călătorii. Iar undeva, bine tăinuită în spatele urzelii narative, ghicim iubirea Anamariei Smigelschi pentru trecut, pentru acel „ieri“ din titlu, dinaintea căruia face o reverență: „Nu-mi plac orașele futuriste care cresc din soluri mustind de petrol și dolari, insulele artificiale desenate pe ocean în formă de palmieri și enormele turnuri răsucite în spațiu înfrângând toate legile echilibrului și ale logicii. Trecutul însă mă pasionează, civilizațiile antice, misterioase îmi taie respirația, la fel locurile călcate de oameni vechi, șlefuite cu palma, ridicate cu puterea minții."

Zeița Ganga, din nemărginita-i grație, a turnat apă în capul zeului. Apa s-a scurs printre șuvițele-i răsucite, răcorindu-l. De atunci, indienii cred că baia purificatoare în undele râului îi va izbăvi de chinul reîncarnărilor și drumul lor către Nirvana va fi lin. La Varanasi, orașul sfânt al Indiei, pe seară, 25 de adulți și un tinerel peltic și deosebit de obraznic ne-am cocoțat, doi câte doi, în 13 ricșe deșelate și am pornit într-o goană incredibilă spre Gange. Pe străzi înguste și aglomerate ne-am luptat cu alte sute de ricșe, motociclete, taxiuri bombate ca niște gândaci cu spinarea galbenă din mușama, claxonând în delir, printre mii de indieni tuciurii, negustori ambulanți sau stabili, agitați în fața dughenelor mizerabile cu mărfuri heteroclite, atârnate sub firmele pestrițe, pe un caldarâm plin de hârtoape și cu movile de gunoaie la intersecții. Am coborât pe treptele cheiului cu o spaimă nebună să nu ne pierdem unii de alții în mulțimea colorată, noroc de un domn general din grup cu un cap mai înalt decât toți ceilalți.

Am primit buchețele de flori cu lumânărică de la splendide făpturi înfășurate în sariuri strălucitoare și le-am plătit cu sume variind între 20 și 200 de rupii, în funcție de rezistența noastră la lumina ochilor lunecoși. Cu o dorință în gând ce avea să se împli-nească, le-am dat drumul pe apa deja plină de luminițe plutind printre sutele de bărci cu pelerini și turiști. O puzderie de copii se înghesuiau să ne arate o treaptă primejdioasă sau o groapă, după care își pretindeau recompensa. – India, 2009

Un ghid practic scris cu pasiune și un semnal de alarmă tras de Steve Biddulph, autorul bestsellerului internațional Cum să ne creștem băieții.

Trăim într-o lume în care presiunile sociale asupra fetelor și femeilor tinere sunt enorme, după cum enorme sunt și presiunile economice care îi țin adesea pe părinți departe de copii. Cartea lui Steve Biddulph descoperă nebănuite resurse de forță și energie în viața de familie și îi învață pe părinți cum să crească fete încrezătoare în forțele lor, bine adaptate și fericite. Scriind cu căldură și umor, nu doar din perspectiva psihologului, ci și a tatălui, autorul le dezvăluie atât cuplurilor de părinți, cât și mamelor și taților singuri cum să navigheze cu abilitate printre obstacolele ivite în calea fiicelor lor, îndrumându-le cu dragoste și ajutându-le să devină puternice și independente.

Din cuprins:

•Cele cinci etape ale copilăriei și adolescenței fetelor

• Trecerea lină spre adolescență

• Imaginea despre sine, alimentația și tulburările de nutriție

• Prieteniile și încrederea în sine

• Pericolele rețelelor de socializare"

"„O carte magistralã.“ (Sunday Times)

„Celebrul Paul Johnson ne prezintă o istorie provocatoare a poporului, religiei şi culturii evreieşti din cele mai vechi timpuri până în prezent. Împărţită ingenios în şapte secţiuni (Israeliţii, Iudaismul, Catedocraţia, Ghetoul, Emanciparea, Holocaustul şi Sionul), lucrarea descrie complexa interacţiune dintre istoria evreilor şi istoria mondială, arătând felul în care traiectoria civilizaţiei occidentale a fost influenţată decisiv de acest grup puţin numeros… O excelentă istorie nonacademică, pentru marele public.“ (Library Journal)

„O introducere foarte accesibilă şi utilă, mai ales în istoria modernă a evreilor.“ (Kirkus Reviews)

„O istorie de 4 000 de ani, de la Casa lui David până în anii 1980. Entuziasmul şi productivitatea lui Johnson sunt, ca de obicei, prodigioase.“ (Sunday Times)

„O carte captivantă, provocatoare, bine scrisă, adeseori mişcătoare, un amestec pătrunzător şi pasionat de istorie şi mit, de povestire şi interpretare.“ (Christian Science Monitor)

"Nuvela Odette Toulemonde a fost ecranizată în 2006 de către autor, avându-i în rolurile principale pe Catherine Frot, Albert Dupontel şi Jacques Weber.

Opt nuvele, opt poveşti de iubire, opt femei. De la vânzătoarea modestă la miliardara arogantă cu trecut misterios, de la soţia dezamăgită la amanta sacrificată pentru binele familiei bărbatului iubit, de la deţinuta politic la prinţesa nonconformistă, chipurile dragostei se schimbă, deşi nevoia de fericire rămâne mereu aceeaşi.

„Cea mai frumoasă carte din lume... are graţia şi forţa vizuală ale marilor texte literare.“ (Lire)

„Fiecare dintre povestirile acestui volum pune în lumină, cu un lirism de o prospeţime unică, o ipostază a sufletului feminin.“ (L'Express)

„Schmitt e un povestitor înnăscut, care are harul de a spune poveşti aparent simple, ce conţin însă o adevărată filozofie de viaţă." (La Libre Belgique)

„Aceste superbe povestiri ne amintesc de Maupassant prin linia narativă, finalurile neaşteptate, umorul sarcastic şi pătrunderea psihologică.“ (Kirkus Reviews)

"Memoriile escrocului român George Manolescu – unul dintre modelele lui Felix Krull –, traduse în germană în 1905 de Paul Langenscheidt, au devenit sursă de inspirație pentru mai mulți scriitori și subiect pentru cercetări psihologice sau criminologice. În romanul de față, figura acestui escroc simpatic se combină subtil cu protagoniști din marea literatură universală și cu personaje din viața lui Thomas Mann.

„Escrocul internațional Felix Krull își scrie, la patruzeci de ani, memoriile. O poveste captivantă despre furturi, amor, înșelăciuni și aventuri prin hoteluri luxoase ale Europei. Departe de a fi însă un vulgar răufăcător, Felix face parte din categoria aleșilor thomasmannieni, are har. Plăcut la înfățișare, visător și cuviincios, cu voce frumoasă și o retorică fără cusur, el vorbește o mulțime de limbi străine și are un talent actoricesc înnăscut. Mai presus de orice însă, Felix are capacitatea aproape supranaturală de a convinge și a învârti pe degete pe oricine, chiar și pe cititorii lui de azi. Scrisă la începutul și la sfârșitul carierei lui Thomas Mann, între 1910–1913 și 1951–1954, cartea a rămas neterminată, ceea ce nu-i știrbește cu nimic savoarea. În ultima parte, la proces, escrocul ar fi urmat să-i convingă pe jurați de nevinovăția lui. Le rămâne cititorilor, pe lângă bucuria lecturii, și aceea a ghicirii verdictului.“ (Ioana PÂRVULESCU)

Inspirându-se din volumul de memorii Ein Fürst der Diebe (Un prinț al hoților) de George Manolescu, un bestseller din primele decenii ale secolului XX în Germania, Thomas Mann scrie, în Mărturisirile escrocului Felix Krull, o autobiografie ficțională, în care tradiția clasică a bildungsromanului se contopește fericit cu picarescul. Cartea prinde contur în tinerețea scriitorului, este apoi abandonată, pentru a fi reluată după aproape patru decenii. „Prima parte a memoriilor“ apare în 1954, cu un an înainte de sfârșitul vieții autorului, iar în arhiva Thomas Mann rămân planurile de continuare a aventurilor lui Felix: seducătorul protagonist născut lângă Mainz, plecat să-și caute norocul la Paris și deja la el acasă în cercurile selecte ale Lisabonei, urma să facă înconjurul lumii, scriindu-și memoriile la sfârșitul carierei sale extraordinare."

"Tot sensul vieții noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume şi din fiecare. Fiecare dintre eseurile cuprinse în acest volum pune în lumină sau celebrează o formă de nevăzut. Nu este nevăzutul suprasensibil ori extrasenzorial. Nu e nimic mistic în nevăzutul de care vorbesc și nimic mistagogic în felul în care îl invoc. Nevăzutul nu e o opțiune. Nevăzutul este aici, lângă noi, în noi, ca un dat inconturnabil al lumii și al naturii noastre. Suntem în el predați lui cu totul, așa cum suntem predați apei, când ne scufundăm, ori aerului, când ne regăsim respirația. Singularitatea condiției noastre constă în faptul că partea nevăzută, în viața noastră, decide totul, în situația în care singurele dovezi ale nevăzutului de care depindem stau în văzutul după care fugim, ori de care fugim, ori pe care îl pierdem.“

„La început, esenţa umanităţii europene a fost a unui om care se refugia dintr-un dezastru: gestul fondator constă în faptul că, în Eneida, eroul nu a părăsit Troia distrusă de flăcări singur, ci împreună cu esența trecutului său. Enea îl ducea în spinare pe bătrânul său tată, Anchise, care, la rândul lui, purta cu el larii și penații strămoșilor. Această imagine a fost cifrul simbolic al Romei și, ori de câte ori s-a reinventat, a fost și cifrul simbolic al Europei.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)

"O nouă carte a lui Lucian Boia. Şi, ca de fiecare dată, un subiect nou şi o privire altfel. Noutatea demersului explică interesul din ce în ce mai mare pe care îl stârnesc lucrările sale, şi nu numai printre cititorii români, ci şi în afara României – dovadă stând numeroasele traduceri în engleză, franceză şi germană, ca şi în maghiară, polonă sau bulgară. Recent, la Universitatea din Jena i s-a acordat de către Südosteuropa-Gesellschaft medalia „Konstantin Jireček“ pentru merite deosebite în domeniul cercetării istorice.

„Lucian Boia a abordat în cărţile lui teme noi, pornind pe urma unor mituri rar supuse dezbaterii“, se spune în Laudatio rostită cu acest prilej.

„Fiecare popor îşi are propria experienţă cu «ceilalţi». Puţine însă în asemenea măsură şi cu asemenea intensitate precum românii. Situat într-o regiune «deschisă» şi multă vreme vag structurată, actualul spaţiu românesc a cunoscut o diversitate de dominaţii politice şi de infuzii etnice şi culturale.“ În Vechiul Regat de dinainte de 1918, populaţia oraşelor era cât se poate de amestecată sub aspect etnic şi cultural. În perioada interbelică, România Mare cuprindea, alături de românii majoritari, o diversitate de naţionalităţi ca niciunde în Europa. Lucian Boia înfăţişează modul cum, începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, apoi în perioada comunistă şi în anii care au urmat, această diversitate a dispărut aproape cu desăvârşire. România e astăzi mai românească decât oricând. Din păcate, arată autorul, şi românii s-au „românizat”, rupându-se în mare măsură, prin izolaţionismul practicat de regimul comunist, de valorile culturii occidentale pe care se clădise România modernă."

"Îmbrăcând forma unei istorii personale, povestea împăratului Hadrian este o rafinată meditație despre moarte, dualitatea corp–spirit, dragoste, sacralitate și timp. Unul dintre cele mai valoroase romane ale secolului XX, Memoriile lui Hadrian poartă marca inconfundabilă a scriiturii lui Marguerite Yourcenar, prima femeie primită în Academia Franceză.

Conceput sub forma unei scrisori testamentare adresate de împăratul Hadrian succesorului său, Marcus Aurelius, romanul lui Marguerite Yourcenar este unul de o extraordinară adâncime psihologică. Cronica vieții lui Hadrian, scrisă de el însuși, oferă prilejul pentru o reconstituire exemplară a celui de-al doilea secol al erei noastre, autorul fictiv glosând asupra fiecărui eveniment și subliniindu-i anvergura în contextul epocii. Romanul este, în același timp, o importantă meditație asupra istoriei, un studiu asupra vieții politice și a relațiilor complicate ale lui Hadrian cu mulți dintre contemporanii săi, uneori prieteni, alteori dușmani. Existența tumultuoasă a împăratului, cu momentele de triumf și înfrângerile sale, devine astfel pretextul pentru a vorbi despre o lume răvășită de război și despre cum se poate păstra integritatea spiritului de-a lungul vieții."

„Destinul creator al omului nu e un fapt circumscris de un vag finalism metafizic, ci are aspectul unei saturaţii finaliste, cu structuri şi accesorii precise care îl reliefează ca atare. Toate aceste consideraţii nu fac, evident, decât să aducă o nouă contribuţie la definiţia plastică a omului ca fiinţă cu totul singulară în univers. Omul, aşa cum e, e o fiinţă unică în lume. Şi sunt unele stele care îi luminează numai lui – stele interzise fiarelor din peşteri şi îngerilor din cer deopotrivă.“ (Lucian BLAGA)

In ultimii ani s-a inregistrat un reviriment neasteptat si, totodata, perfect explicabil al popularitatii familiei regale in randul romanilor. Diverse sondaje de data recenta arata ca de la an la an poporul ii „pretuieste“ tot mai mult pe exponentii Casei Regale, fara insa a agrea in mod deosebit ideea revenirii tarii la statutul de monarhie constitutionala. In acest aparent paradox se ascunde mai degraba nevoia unei mai puternice si mai stabile reprezentari a autoritatii la nivel national si international, nevoie izvorata cel mai probabil din idealizarea unui trecut monarhic – de altfel, in buna masura, meritoriu – si din frustrarile actuale provocate de o clasa politica dezbinata, lipsita de proiecte comune.

Este oare, in aceste conditii, oportuna ideea organizarii unui referendum pe tema reintoarcerii la monarhie? Si, presupunand ca poporul ar opta prin referendum pentru asa ceva, este oare aceasta calea de urmat pentru Romania, desi in istoria mondiala drumul inapoi de la republica la monarhie pare a fi, din punctul de vedere al institutiilor si al mentalitatii, aproape imposibil de parcurs? Lucian Boia sustine ca, dincolo de raspunsurile mai mult sau mai putin nuantate, singura certitudine in toata aceasta dezbatere ramane deocamdata necesitatea primenirii societatii. In lipsa acesteia, orice monarhie ar functiona, de fapt, la fel de defectuos precum actuala republica.

„Se simte un freamat in zona promonarhica a societatii romanesti. Numarul sustinatorilor monarhiei e in crestere (chiar daca, in ansamblu, ramane minoritar). Sa fie aceasta solutia pentru Romania? Intrebarea, desi tinteste spre viitor, n-are cum sa faca abstractie de trecut. Am adunat in paginile acestei carti tot ce mi s-a parut esential in „dosarul monarhiei", de la fondarea dinastiei si pana astazi.“ (Lucian Boia)

„Ramane de netagaduit faptul, verificat pana azi, de la o generatie la alta, ca in societatea romaneasca persoana investita cu autoritate ajunge sa reprezinte mai mult decat institutia in sine, iar normele, fie ele si constitutionale, sunt cu deosebire elastice. «Ce bine e cand o tara are un suveran inteligent», i-a spus odata regele Carol I lui Petre P. Carp. Raspunsul acestuia din urma – politician renumit pentru replicile lui memorabile – a cazut, taios si definitiv: «Nu, Maiestate, ci o dinastie e intr-adevar intemeiata numai cand [tara] poate respecta pe un rege prost». Altfel spus, intr-un sistem cu adevarat functional, capacitatile intelectuale ale suveranului sunt indiferente, si chiar e de dorit ca acesta sa nu faca prea mare uz de ele. Regele intruchipeaza punctul fix al edificiului national, si rostul sau, inalt simbolic, nu este acela de a se agita pe scena publica si de a cauta solutii la problemele curente.“ (Lucian Boia)