Ebooks

Traducere de Miruna Fulgeanu

Cu mult înainte să devină un mare neurolog, Oliver Sacks era un băiețel fascinat de metale, reacții chimice, fotografie, radioactivitate, de poveștile lui H.G. Wells și, mai ales, de tabelul lui Mendeleev. În această fermecătoare carte de amintiri care îi completează memoriile (În mişcare. O viaţă, Humanitas, 2015), Sacks scrie povestea lui de dragoste cu știința și își evocă viața din copilărie în mijlocul unei numeroase familii, ale cărei personaje principale sunt o mamă chirurg, un tată medic de familie și, firește, unchiul Tungsten, fabricantul de becuri atotştiutor care i-a dezvăluit secretele chimiei.
Acest volum nu conţine însă doar amintiri, ci şi o istorie a ştiinţei minunat de simplă şi clară – o istorie a chimiei şi fizicii aşa cum le-a descoperit şi le-a înţeles treptat mintea curioasă și pasionată a unui copil.

„Viaţa mea s-a schimbat atunci când am văzut tabelul lui Mendeleev, când l-am «înţeles». L-am copiat în caietul meu de exerciţii şi l-am purtat cu mine peste tot; am ajuns să-l ştiu atât de bine – şi vizual, şi con-ceptual –, încât puteam să-l urmăresc mintal în orice direcţie, urcând într-o grupă, apoi cotind la dreapta într-o perioadă, oprindu-mă, coborând o treaptă, dar ştiind mereu unde mă aflu. Era ca o grădină, ca grădina numerelor pe care o îndrăgisem în copilărie – însă, spre deosebire de ea, era adevărată, era o cheie ce deschidea universul. Am petrecut ore întregi, fermecat, complet absorbit, hoinărind şi descoperind prin grădina fermecată a lui Mendeleev.“ (OLIVER SACKS)

Traducere și note de Florica Sincu

În 2016, în SUA: bestseller New York Times, Los Angeles Times, USA Today, Chicago Tribune, O: The Oprah Magazine, People Magazine, Harper's Bazaar; inclus în Entertainment Weekly’s Must List și Library Reads Top Ten Pick.

Admirabil scris, romanul Lebedele de pe Fifth Avenue, inspirat din fapte reale, oferă o plimbare ficțională într-o lume apusă, înalta societate newyorkeză a primelor decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, avându-i în prim-plan pe scriitorul Truman Capote, cu farmecul, duplicitatea, narcisismul și vulnerabilitatea lui, alături de muzele sale, dintre care se detașează Babe Paley, cu tragica ei splendoare.

„O întreagă epocă și aspectele ei sordide prind viață în această bijuterie de roman.“ (O: The Oprah Magazine)

„Ciudata și fascinanta relație dintre Truman Capote și „lebedele“ sale — Babe, Slim, Gloria și celelalte stele ale perioadei ilustrând ca o radiografie lumea lor — este transfigurată și înfățișată cu măiestrie în acest roman, în care fiecare personaj are un comportament detestabil, deși nu lipsit de amuzament. Meritul lui Melanie Benjamin constă în faptul că reușește să stârnească empatia cititorilor atât pentru aceste femei care dețin putere, grație și frumusețe, cât și pentru Truman Capote.“ (Sara Gruen, autoarea romanelor Apă pentru elefanți și La marginea apei)

„Cei care apreciază splendorile vechiului New York vor savura acest prilej de a retrăi viața celor bogați și faimoși (chiar și pasiunile lor vestimentare!). Melanie Benjamin ne oferă portrete convingătoare ale unor personalități reale, într-o narațiune îmbibată de rumori ale vremii, cuceritoare și totodată de o mare profunzime emoțională.“ (Library Journal)

„Lectura Lebedelor de pe Fifth Avenue este asemenea unei participări la o petrecere unde se servește șampanie și, pe tavă, secretele somptuoase ale elitei newyorkeze, fără să fie nimic de plătit. Eleganța „lebedelor“ nu e întrecută decât de eleganța scrisului lui Melanie Benjamin, captivant prin simplitate și rafinament.“ (Vanessa Diffenbaugh, autoarea romanului Limbajul florilor)

Traducere de Dragoș Cojocaru

Romanul Castele de furie a fost distins în Italia cu Premio Selezione Campiello în 1991, iar în Franța cu Prix Médicis Étranger în 1995.

Castele de furie este romanul de debut al lui Alessandro Baricco. Titlul original, Castelli di rabbia, trimite la expresia castelli di sabbia (castele de nisip). Subtila aliterație nu e întâmplătoare: ea sugerează deopotrivă frenezia și zădărnicia visurilor pe care vor să le transpună în viață eroii cărții – o soartă ce se regăsește în mai toate întreprinderile omenești.

Suntem în Anglia victoriană, în orășelul Quinnipak, la mijlocul secolului al XIX-lea. Civilizația industrială se află în plin triumf și aprinde imaginația oamenilor. Totul pare posibil, e de ajuns să dorești cu putere, să dorești și să visezi. Iar eroii lui Alessandro Baricco – domnul Rail, sau Pekisch, sau Hector Horeau –, cuprinși de frenezia epocii, visează nestingherit: visează locomotive și căi ferate care nu duc nicăieri, țevi prin care sunetul se poate transmite la distanță ca și cum ar curge, palate de oțel și sticlă care șterg deosebirea dintre afară și înăuntru. Numai viețile lor de zi cu zi nu par purtate pe aripile aceluiași elan, ele rămân făcute din petice parcă, din întâmplările mărunte petrecute în orășelul pe care zadarnic l-am căuta pe hartă. Între ele, minunatele buze ale doamnei Rail, pachetele misterioase trimise de domnul Rail soției sale Jun înainte să se întoarcă din călătorii, repetițiile fanfarei și „umanofonului“ lui Pekisch, povestea văduvei Abegg, care „nu era cu adevărat văduvă“. Lumea lui Baricco este lumea dintotdeauna și de pretutindeni, o lume fremătând de viață, pe care autorul o pune în scenă cu o bucurie a povestirii rareori întâlnită în vremea noastră grăbită. E lumea unui mare scriitor, care crede că „a scrie este un gest vechi, artizanal și individual“.

Traducere de Wilhelm Tauwinkl

Având la bază o documentare întinsă pe zece ani, inclusiv în arhive din ţară şi din străinătate sau în presa vremii, cartea istoricului vienez Oliver Jens Schmitt este prima biografie fundamentată ştiinţific a conducătorului mişcării legionare. Cu acest volum, Schmitt umple un gol important în istoriografia românească. Dar o face într-un fel care nu îl pierde nici o clipă din vedere pe cititorul nespecializat: istoria autoproclamatului mântuitor al neamului românesc se desfăşoară în faţa ochilor noştri cu o fluenţă şi naturaleţe ce integrează parcă fără efort minuţioasa cercetare a istoricului. Ascensiunea şi căderea lui Corneliu Zelea Codreanu devin pe deplin inteligibile abia pe fondul unui climat social-politic tumultuos, în care intrigile elitei politice bucureştene se conjugă, la celălalt capăt al spectrului, cu fenomene de masă precum cel declanşat de „minunea“ de la Maglavit.

„Rolul lui Codreanu în istoria României nu a fost niciodată evaluat cu luciditate, nici în context cultural, nici istoriografic. Biografia lui Oliver Jens Schmitt este un pas important în această direcție, dar doar în măsura în care… va declanșa o dezbatere onestă, lipsită de patos naționalist.“ (Irina Nastasă-Matei)

„Oliver Jens Schmitt așază evoluția acestui personaj complex în contextul mai larg al istoriei României între primul și al doilea război mondial, într-o analiză penetrantă și comprehensivă. Profesorul Schmitt îl redescoperă pe Zelea Codreanu nu doar în contextul istoriei interbelice românești, ci și în cel al evoluțiilor europene.” (Emil Hurezeanu)

„Uimitor… Iata-mă este un roman plin de înțelesuri profunde despre identitate, istorie, familie și lumea ieșită din matcă în care trăim.“ (Maureen Corrigan, NPR)

Cu mult umor, dar și cu adâncă melancolie, Foer construiește o poveste multistratificată. Focalizează lentilele camerei sale imaginare asupra unei familii evreiești din Washingtonul actual în interval de patru săptămâni și demolează, nivel după nivel, construcția existenței ei intime și sociale, până ajunge la sâmburele care-i alimentează viața și care se dovedește a fi mai fragil și mai vulnerabil decât și-ar fi imaginat. Julia, o arhitectă „care n-a construit niciodată nimic“, după propria caracterizare, și Jacob, soțul ei, scenarist de succes al postului HBO, dar neîmplinit profesional, trăiesc împreună cu fiii lor, Sam, Max și Benjy – trei copii cu personalități complexe și sofisticate –, în confortul metropolei americane, ducând o viața tihnită, îmbogățită de mici ritualuri laice, care-i definesc ca familie. Când, cu puțin timp înainte de ceremonia de bar mitzvah a lui Sam, Julia descoperă în telefonul soțului ei mai multe mesaje cu un conținut sexual explicit, totul sare în aer, scoțând la iveală o adevărată spirală a crizelor identitare.

Cu aceeași inventivitate plină de energie, ireverență hilară și impetuozitate emoțională din Totul e iluminat și Extrem de tare și incredibil de aproape, romanul Iată-mă e cea mai lucrată, mai dură, dar și cea mai amuzantă carte a lui Jonathan Safran Foer.

„Cernobîl înseamnă «pelinul negru» sau «iarba neagră», căci explozia centralei nucleare din aprilie 1986 nu se putea petrece decât într-o zonă a negrului, a amărăciunii. Am scris Pelinul negru şi ca o formă de revoltă, deşi mărturisesc că n-a fost uşor să plonjez în dramă şi să o deşir scriitoriceşte.

Am copilărit, fără nici cea mai mică bănuială, într-un loc contaminat radioactiv. Abia când am început să simt pe propria-mi piele urmările, am înţeles cât de acută era grozăvia, şi câtiva ani m-am întrebat continuu cine e de vină, de ce nu răspunde nimeni pentru marile catastrofe, cum există atâtea victime subînţelese, care n-au deloc glas.
Nu mi-am putut răspunde altfel decât scriind Pelinul negru – punctul de vedere e al unei fetiţe născute la câteva luni după dezastru a cărei existenţă e ca o frânghie care, pe măsură ce calci, se tot subţiază, până devine o sforicică ce sfârşeşte, inevitabil, prin a se rupe. Iar căderea nu înseamnă strivirea pur şi simplu de asfalt, ci scufundarea din uman în subuman.“ (IOANA NICOLAIE)

Edi, Pisică, Tobă, frații Mânzu și Tomi trăiesc la periferia Craiovei și se ocupă cu braconajul mai multor specii de păsări pe care le vând apoi, pe filieră interlopă, în Italia. Repovestite de vocea lui Pisică, cel mai fragil și sensibil dintre copii, întâmplările capătă dimensiuni dramatice, care dezvăluie și temele profunde ale cărții: sentimentul de vinovăție, dublat de obsesia evadării într-o Italie idealizată, tărâm al visurilor împlinite, credința, singurătatea, descoperirea erotismului.

Într-o atmosferă salingeriană, cu o tensiune și o violențã care plutesc în aer, pentru a izbucni în final cu o forță care deturnează definitiv viețile tuturor personajelor, romanul lui Augustin Cupșa creează o lume întreagã, cu legi nescrise, dar imuabile, un paradis înșelător, al inocenților, cu peisaje mirifice care ascund de fapt răul în formele sale cele mai subtile.

„Acum sunt departe de casă, dar şi acolo m-am simţit de prea multe ori înstrăinat, nefiind tocmai de-al locului. Craiova a rămas unde am lăsat-o, părăsită în mijlocul câmpiilor cu buruieni şi mărăcini, cu drumuri prăfuite, cu şine de tren care sclipesc în soarele ucigător, iar timpul ei stă odată cu lucrurile deja trăite. Am scris despre Sud pentru că Sudul e o stare, şi chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde te-ai duce.“ (CUPȘA)

Traducere și note de Justina Bandol

Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad) este considerat cea mai bună carte americană de ficțiune a anului 2016. Mărturie stau prestigioasele premii și distincții primite, printre care National Book Award 2016, Pulitzer Prize 2017, Arthur C. Clarke Award 2017 și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017. A atins primul loc în cele mai importante topuri de vânzare de carte americane: bestseller New York Times, Washington Post, Publishers Weekly, Barnes & Noble, Amazon.com – „Best Book of the Year 2016“, The New York Times Book Review – „Best Novel of 2016“. Publicația USA Today l-a ales pe Colson Whitehead autorul anului 2016. Amazon Studios a cumpărat drepturile de ecranizare pentru un serial TV în regia lui Barry Jenkins. Ruta subterană a apărut sau se află în curs de publicare în peste 40 de țări.

„Descoperirea Americii” – aşa s-ar mai fi putut numi această carte, o odisee programatică în căutarea unei Americi care se dovedeşte iluzorie. Cora, protagonista cărţii, este o tânără sclavă neagră evadată, care, visând să ajungă în Nord, străbate mare parte din Statele Unite într-o călătorie iniţiatică. Autorul îmbină adevărul istoric şi fantezia pentru a pune în lumină, într-o amplă metaforă, nu doar obsesiile unei ţări, ci şi avatarurile naturii umane şi, mai ales, relaţiile dintre oameni într-o societate întemeiată pe injustiţie şi varii inginerii sociale.

PULITZER PRIZE 2015 — Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction 2015 — Australian International Book Award 2015 — roman finalist la National Book Award 2014 — bestseller nr. 1 New York Times — cartea anului 2014 la Hudson Booksellers — cartea anului 2014 la New York Times Book Review — una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2014 la Powell’Books, Barnes & Noble, NPR’s Fresh Air, San Francisco Chronicle, The Week, Entertainment Weekly, Washington Post, Christian Science Monitor, Daily Beast, Slate.com, Seattle Times, Oregonian, Guardian — bestseller nr. 2 pe Amazon.com — tradus în peste 40 de limbi.

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.

Cel mai citit roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt, adaptat de autor atât pentru scenă, cât şi pentru marele ecran.

Oscar are zece ani şi trăieşte într-un spital. Chiar dacă nimeni nu are curajul să i-o spună în faţă, băiatul, bolnav de leucemie, ştie că va muri, iar războiul lui împotriva tuturor izbucneşte inocent, pătimaş şi deznădăjduit. Singura care-i intră în voie este Tanti Roz, o infirmieră bătrână, neîntrecută în născocit poveşti moderne, adevărate lecţii de viaţă, în care nici binele, nici răul nu sunt absolute şi nimic nu e aşa cum pare la prima vedere. Ea îi dă copilului ideea să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi zece ani şi-l învaţă să-i scrie epistole lui Dumnezeu ca să se simtă mai puţin singur. Cu Tanti Roz pe post de ghid într-o viaţă trăită fast-forward, Oscar parcurge, printre râsete şi lacrimi, itinerarul emoţionant al tuturor vârstelor şi experienţelor umane îmbogăţite de imaginaţia lui, care umple spaţiile albe şi îmbracă realitatea în veşmântul miracolului. Astfel, băiatul ajunge să-şi trăiască adolescenţa alături de prieteni, să se îndrăgostească la tinereţe, să se căsătorească la maturitate cu prima iubire, să o piardă şi, în cele din urmă, să regăsească dragostea la apusul unei vieţi ca o lumânare care arde la ambele capete.

Autorul bestsellerului internațional Laur, Evgheni Vodolazkin, revine cu o poveste copleșitoare despre memorie și vină, despre o iubire atât de puternică, încât învinge haosul și chiar moartea. Aviatorul a fost finalist la principalele premii literare din Rusia și a câștigat, în 2016, Bolșaia Kniga — Premiul al doilea.

Innokenti Platonov, protagonistul romanului, fără a fi în realitate aviator, săvârșește un zbor extrem între începutul și sfârșitul secolului XX, devenind obiectul unui experiment întreprins într-un lagăr cu destinaţie specială. Născut în 1900, el este îngheţat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar în 1999, deja în altă lume, este dezgheţat. Trezit din somnul experimentului pe un pat de spital, memoria lui Innokenti pare a fi tabula rasa. În încercarea de a-și reconstitui istoria personală, el începe, la sfatul doctorului său, să noteze într-un jurnal frânturi haotice de amintiri: chipuri, imagini, întâmplări. Treptat, apar Petersburgul din primii ani ai secolului XX, copilăria, școala și întâia iubire, Revoluţia din 1917 și, în sfârșit, lagărul. Odată cu ieșirea din spital, pe Innokenti îl așteaptă o viaţă nouă, în care poate să iubească iar și să redescopere lumea. O lume unde el, așa cum o arată și propriul său nume, este un Candide — însă unul care se simte responsabil și pentru cele trăite, și pentru cele netrăite, tema vinovăţiei aducând în Aviatorul ecouri dostoievskiene.

Lucrarea continuă o serie de probleme pe care le-am schiţat anterior în City Lights. Despre experienţă la Walter Benjamin (Humanitas, Bucureşti, 2014) şi Cuvinte, lucruri, imagini. Teorie critică la Walter Benjamin şi Theodor W. Adorno (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2015) privind lumea urbană şi posibilitatea de a sesiza, în textura şi în pliurile ei, prezenţa decisivă a Revelaţiei. Lectura cărţilor lui Michel de Certeau, în sine o aventură fantastică, schiţează, mai departe, hărţi multiple pentru o geografie a oraşului locuit de sacru.

Capitolele sunt redactate oarecum independent. Ceea ce le leagă însă sunt două pasiuni puternice în egală măsură: în primul rând, aceea de a vorbi despre un autor fascinant, subtil şi labirintic, de a pătrunde în lumea lui populată cu mistici, vagabonzi, nebuni, cititori şi călători; în al doilea rând, aceea de a urma, măcar parţial, cărările cotidiene pe care Celălalt se furişează în lume şi la care Michel de Certeau face, discret, aluzie. Aflată sub semnul acestor două pasiuni, cartea de faţă se află oarecum la mijloc, între o exegeză care se pretinde a fi sobră şi o lectură subiectivă a cărţilor aflate în discuţie.

Această carte aniversară condensează viața și opera lui Neagu Djuvara în 444 de fragmente memorabile extrase din scrierile și spusele autorului. Fragmentele cuprind momentele-cheie ale biografiei istoricului, precum și ideile, opiniile, obsesiile sale privind trecutul, actualitatea, lucrurile cu adevărat importante în viață. Cititorul are la dispoziție în aceste pagini esențialul despre Neagu Djuvara ‒ redat cu vorbele sale.

„La 73 de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în țară, Neagu Djuvara era perfect fertil și alegru, pregătit pentru o nouă tinerețe, pe care a trăit-o alături de noi cu o intensitate, o pasiune intelectuală și o distincție a civilizației admirabile. Cine a avut ochi de văzut a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit a putut auzi. Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi nici pietrele nu pot striga. Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie ni l-a adus, iar el și-a făcut cu asupra de măsură datoria de a ne arăta, în carne și oase, nouă, celor care am uitat, ce înseamnă să fii civilizat și european într-o manieră curat românească." (Horia-Roman Patapievici)

„După decenii întregi în care istoria a trebuit să se strecoare, ca disciplină, printre nenumărate clişee ideologice, să navigheze printre adevăruri camuflate, desfigurate sau ocolite, să accepte o îndelungată asceză, care risca să producă standardizarea ireparabilă a discursului istoric, Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de ştaif catedratic şi de exigenţe conjuncturale. Lucrările sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curăţă, fără dureri, plămânii neoxigenaţi ai cititorului autohton şi convertesc normativitatea solemnă a istoriei de cabinet în poftă vitală de cunoaştere, în obiect al curiozităţii tinereşti şi al bucuriei." (Andrei Pleșu)

„Locul pe care-l ocupă domnul Djuvara în viața publică românească nu l-a luat de la nimeni și nu va fi niciodată luat de altcineva. Că l-am cunoscut și că o personalitate atât de originală stă cu noi de un sfert de veac este o aruncare a zarurilor sorții la fel de norocoasă pentru noi ca acelea care i-au determinat acestui om cotiturile unei vieți într-adevăr excepționale. Numai în societatea noastră, în care el, Neagu Djuvara, este supraviețuitorul unei civilizații morale moarte, poate să fie cineva un fenomen cultural de unul singur." (Andrei Pippidi)

„Mai întâi m-a cucerit personajul Neagu Djuvara. Un ADN cu blazon de boierie sadea pe linie maternă şi ighemonikon diplomaticesc dinspre tată, plus fibra armânească la care balcanismul aburos caţaonic din vinele mele a percutat euforic fără ezitare. Diplome sorbonarde în Istorie şi Drept. Patriotic-romantice înrolări ofiţereşti pecetluite cu subtile misiuni politice de anvergură naţională (şi consecinţe continentale) la nici treizeci de ani. Studii căftănite de Raymond Aron. Un exil împănat instituţional cu mult disputatele conturi prevăzător alimentate de «bietul» Ică Antonescu, dar şi cu Cioran, Eliade, Vişoianu, Brutus Coste, Ionesco & Co. Abordări ale istoriei la nivel de Toynbee, dublate de misiuni secrete şi comandouri paraşutate, ambiguu păstorite de spionajul francez şi american...“ (Dan C. Mihăilescu)

Cu o prefată de Gabriel Liiceanu: Cele trei vieţi ale lui Neagu Djuvara

Cuvinte de apreciere semnate de Georgeta Filitti, Dan C Mihăilescu, Radu Oltean, Andrei Pleşu, Sandra Ecobescu, Andrei Pippidi, Mihai Dim. Sturdza, Horia-Roman Patapievici

În Marele plan, Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow îşi confruntă cititorii cu unele dintre cele mai profunde şi grave întrebări pe care şi le pot pune oamenii: Când şi cum a apărut universul? De ce ne aflăm aici? De ce există ceva mai degrabă decât nimic? Care este natura realităţii? De ce legile naturii sunt atât de fin reglate, încât să permită apariţia unor fiinţe ca noi? Este oare aparentul „mare plan“ al universului nostru dovada existenţei unui creator, sau poate ştiinţa oferi o altă explicaţie?

Răspunsurile date aici de Stephen Hawking, unul dintre cei mai mari savanţi ai timpurilor noastre, şi de Leonard Mlodinow, fizician şi scenarist al serialului Star Trek, pornesc de la ideea că universul nu are doar o singură istorie, ci toate istoriile sale posibile există simultan – idee care ne schimbă radical felul în care suntem obişnuiţi să privim lumea.

„Ce ar însemna dacă am descoperi într-adevăr teoria ultimă a universului? S-ar încheia un capitol lung şi glorios din istoria strădaniilor noastre de a înţelege universul şi, în acelaşi timp, s-ar schimba perspectiva publicului larg privind legile care guvernează universul. Dacă vom descoperi până la urmă o teorie completă, cu timpul, ea va ajunge să fie înţeleasă în principiu de toată lumea, nu doar de câţiva oameni de ştiinţă.“ (Stephen W. HAWKING, Leonard MLODINOW)

Adaptând dictonul cartezian „Cuget, deci exist“, polivalentul autor britanic Roger Scruton îşi propune să recupereze potenţialul filozofic şi estetic cuprins în experienţa vinului, dat uitării de consumismul steril al zilelor noastre. Împărtăşindu-ne propria sa experienţă, Scruton vorbeşte despre viciile şi virtuţile alcoolului, arătând că, băut cum trebuie, vinul lărgeşte orizontul existenţial şi social al individului.

În faţa noastră se aşterne viaţa unui împătimit al vinului, de la primele ispite din timpul studenţiei la călătoriile sale în zone cu o îndelungată tradiţie viticolă din Franţa, Spania sau Italia. Din acest periplu plin de pitoresc şi poezie se desprind pe nesimţite o sumă de întrebări filozofice, pe care autorul le adânceşte în a doua parte a cărţii. Aporiile raţiunii, conştiinţei şi fiinţei, prezentate prin recursul la mari filozofi occidentali şi orientali, se răsfrâng şi asupra modului în care înţelegem şi bem vinul.

Este experienţa oferită de vin un fel de visare cu ochii deschişi sau asemenea artei? Scruton încheie cu un tur umoristic prin istoria filozofiei, spunându-ne ce fel de vinuri acompaniază cel mai bine lectura diverşilor filozofi.

O carte ce ne va face să luăm în serios maxima „In vino veritas“.

Lumea a fost sedusă chiar înainte de-a se naște, pretinde Jean Baudrillard. Afirmația nu este chiar atât de temerară pe cât pare la prima vedere, devenind verosimilă după o analiză a istoriei sale. Deturnarea lumii dintr-un tipar prestabilit, declinarea ei printr-un ceremonial al seducţiei, asta însemnând înainte de toate iluzie, joc, versatilitate, scop, vrajă, amăgire, presupune admiterea unui prim semn, a unei dualităţi subiect-obiect, în drept mai apoi să administreze întreaga coregrafie a binoamelor Bine-Rău şi Frumos-Urât, Realitate-Aparenţă, Chip-Mască. Apoi, acest incipit seductiv, perceput ca „dinamică elementară“ capabilă să elaboreze şi să administreze „echilibrul simbolic al lumii“, induce posibilitatea înţelegerii vieţii ca destin, ca traseu prin care vieţuirea însăşi devine existenţă, câtă vreme manifestările oarecum subversive ale seducţiei permit „lucrurilor să se joace şi să apară în secret, în duel şi în ambiguitate“. Astfel, seducţia are sensul unei mise en abyme a Creaţiei sau a lucrului primordial. (Florin Ardelean)

Sub forma unor metafore extrem de puternice, precum legea absurdă a orbirii tuturor celor suspectați că ar avea darul deochiului sau construirea, în palimpsest, a Hagiei Sofia peste vechea biserică creștină, Kadare spune povestea unei lumi pline de cruzime, dar și de farmecul specific al tărâmurilor atât de încercate, încât istoria lor pare să țină de ordinul miticului și fantasticului.

Parabole ale condiției umane, cele cinci nuvele istorice din acest volum dezvăluie aceeași scriitură profetică, epică a lui Ismail Kadare, care are în centru ținutul său natal: Albania. Un ținut al unei multitudini de popoare, limbi și religii care incarnează tragedia unei uri legendare.

O lume deopotrivă parfumată, senzuală și de o violență teribilă se descoperă treptat în cele cinci nuvele din acest volum, caracterizat prin tensiune dramatică, atmosferă de basm oriental și erotism difuz. De la imaginea emblematică a Bisericii Sfintei Sofia, a cărei frumusețe îi face pe cuceritorii Constantinopolului să nu o distrugă, până la un vis de sultan furat din palatul acestuia, o lume a cruzimii și superstiției se dezvăluie cititorului. În puternicul Imperiu Otoman, teroarea e cuvântul de ordine, manifestată în toate formele sale – de la violența direct exercitată la variantele sale mai subtile, suspiciunea și nesiguranța, căci hotărârile sultanului sunt întotdeauna imprevizibile și chiar și cel mai aprig torționar se poate converti pe neașteptate în victimă. La granița dintre real și fantastic, nuvelele din Firmanul orb îl confirmă pe Ismail Kadare din cele mai puternice narațiuni ale sale.

„Aceste lecții au fost scrise pentru cei care știu puțin sau nu știu nimic despre știința modernă. Împreună, ele oferă o privire de ansamblu concentrată asupra celor mai fascinante aspecte ale marii revoluții săvârșite în fizică în secolul XX și ale întrebărilor și misterelor pe care această revoluție le-a adus la lumină. Căci știința ne arată nu doar cum să înțelegem mai bine lumea, dar și cât de vastă e dimensiunea a ceea ce încă nu cunoaștem.“ (Carlo ROVELLI)

Cazurile descrise de doctorul Oliver Sacks ne arată cât de fragil şi complex este simţul vederii, dar şi resursele nebănuite de care pot da dovadă oamenii când sunt confruntaţi cu disfuncţii majore care, brusc, le dau viaţa peste cap. O pianistă nu mai poate citi notele muzicale şi devine incapabilă să recunoască chiar şi obiectele din jurul ei. O profesoară de neurobiologie nu a putut vedea în trei dimensiuni toată viaţa, dar, deodată, universul ei începe să se schimbe. Însuşi medicul intră în scenă ca pacient, pe măsură ce Oliver Sacks vorbeşte despre propria sa incapacitate de a recunoaşte feţele oamenilor şi, apoi, despre efectele stranii ale cancerului său ocular. Cu fiecare nou caz, intrăm într-o lume ciudată, însă din toate aceste poveşti de viaţă transpare extraordinara adaptabilitate a creierului uman. Nu de puţine ori, pierderea anumitor abilităţi poate fi primul pas spre dobândirea unor calităţi cu totul noi. Capacitatea de a vedea în spatele bolii omul şi destinul său irepetabil face din Oliver Sacks un scriitor de excepţie.

Bine-cunoscutul autor al romanelor Oscar și Tanti Roz și Evanghelia după Pilat publică de această dată o carte autobiografică despre miracolul petrecut cu mai bine de jumătate de secol în urmă, care avea să-i influențeze decisiv viața și scrisul, oferindu-ne o poveste vie, concisă despre noaptea sa de foc, după cum Pascal și-a numit propria noapte mistică.

„Îmi schimbasem concepția despre călătorie: destinația contează mai puțin decât renunțarea. A pleca nu înseamnă a căuta, ci a părăsi totul, apropiați, vecini, obiceiuri, dorințe, opinii, pe tine însuți. Nu are rost să pleci decât ca să te abandonezi necunoscutului, neprevăzutului, posibilităților infinite, chiar imposibilului. A pleca înseamnă să-ți pierzi reperele, stăpânirea, iluzia că știi și să fii dispus să întâmpini ceea ce e ieșit din comun. Adevăratul călător rămâne fără bagaje și fără țintă.“ (Eric-Emmanuel SCHMITT)

La 28 de ani, autorul-personaj pleacă într-o călătorie în Sahara împreună cu un prieten regizor, pentru a scrie un scenariu de­spre misticul Charles de Foucauld. În timpul expediției, se rătăcește de grupul de excursioniști și de ghidul tuareg și este nevoit să petreacă o noapte singur în imensitatea muntelui Hoggar. Rămas fără mân­care și fără apă, în frigul nopții deșertice, simte cum se deșteaptă în el o forță arzătoare care-i dă încrederea că nu e totul pierdut și puterea să se întoarcă nevătămat, după un urcuș ca o cursă a supraviețuirii, un urcuș real și simbolic totodată. Eric, occidentalul, intelectualul, filozoful raționalist convins că oamenii sunt doar praf de stele în mijlocul universului infinit, își vede zdruncinate toate certitudinile: focul pe care l-a trăit ca pe o imensă împăcare, libertate și bucurie salvatoare poartă oare numele de Dumnezeu?

„Bântuiam ca o stafie melancolică locuri pe care le cunoscusem îndeaproape într-o viaţă anterioară şi mă simţeam esenţial vulnerabil, deşi mă ştiam protejat, dacă nu de acea invizibilitate sau transparenţă pe care şi-o pot alege spectrele, de faptul că devenisem irecognoscibil. După două decenii de absenţă eram într-un fel deghizat în propriul meu trup, în propria mea vârstă.

Revenisem în România pentru câteva zile, dar adevărata întoarcere, mi-am dat seama, avusese loc pe alt plan, acela al scrisului, mai demult.

Cartea noastră era nu numai, cum credeam, un nostos imaginar; era chiar întoarcerea în Itaca.“ (Matei CĂLINESCU)

„Fusesem eu, fuseserăm noi doi, care ne întorceam în ţară după un lung sau mai puţin lung exil, aidoma unor Ulise, Telemah?

Pentru a fi pe deplin înţeleşi ar trebui, înainte de «post-Odiseea» care se desfăşoară chiar în timp ce scriem aceste rânduri, să pomenim şi să încercăm să înţelegem întâmplările circumnavigaţiei noastre, înainte de prima sosire la Itaca şi, mai ales, jalea care ne-a cuprins atunci când, odată depăşită prima euforie a libertăţii, am înţeles că s-ar putea să nu mai revedem niciodată insula copilăriei.“ (Ion VIANU)

„Încă o dată îmi dau seama că rămânerea mea aici m-a ferit de-o aproape certă sinucidere intelectuală şi psihologică, dacă nu chiar fizică. Dar, «rămânând», n-am optat pentru un alt fel de sinucidere?“ (Matei CĂLINESCU)

„Un fel de jurnal acoperă răstimpul unei adânci prefaceri sufleteşti: perioada adoptării exilului şi cea a adaptării la el. Matei care intră în acest jurnal este diferit de Matei care iese. Nu doar cetăţenia americană, stabilitatea profesională şi crescânda recunoaştere academică îi separă pe cei doi Matei. Modificarea e mai adâncă şi, din acest motiv, ea poate furniza percepţiei noastre amorţite de conformism un foarte fin instrument de evaluare a lumilor pe care cele două voci (identități) le articulează şi din care se hrănesc.

Cele două identităţi, adaugă autorul jurnalului, sunt separate şi de spaţiu, şi de istorie, şi de cronologie: prima este cea pe care o ignoră americanii, a doua este cea pe care o ignoră românii. Iar între ele stă «neclintita limbă» a exilului, care pentru Matei Călinescu a fost jupuire de viu.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)

România: normalitatea ca utopie...

„A scrie în şoaptă. Eu scriu aceste pagini cum ai vorbi în şoaptă. Aici, în România, fac eforturi să vorbesc numai în şoaptă (o şoaptă a sensului). Tocmai pentru că aici trebuie să te răsteşti, să te răţoieşti pentru a fi ascultat. În româneşte, scriu în şoaptă.“ (Matei CĂLINESCU)

„Am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier. Am avut întotdeauna convingerea că, în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie. Iar eu aveam nevoie să mă curăţ de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în mine, aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în mâlurile lor contagioase. Era un fel de a repeta — ca în taina botezului – «Mă lepăd de Satana», sugerând realităţii să se lepede la rândul ei.“ (Ana BLANDIANA)

Există atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. Realitatea însăşi îşi lărgeşte câteodată cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încărcate rămân – pentru ani, decenii şi chiar secole întregi – ambigue, de o apartenenţă incertă. Apoi, prin cine ştie ce întâmplare, sau numai prin eroziunea obişnuită a timpu¬lui, dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fâşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului, însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel. Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfățișare mai plină de semnificații a acestuia. La urma urmei, a-ți imagina înseamnă a-ți aminti.

În sfârşit, cei mici primesc răspunsuri la cele mai mari întrebări ale lor. Și nu de la oricine, ci de la oameni foarte importanți.

Nu e deloc simplu să fii părinte. Ce te faci când copiii te asaltează cu întrebări care mai de care mai năstruşnice: De ce au zebrele dungi? De unde vin unghiile? Care figură geometrică are cele mai multe laturi? De ce ţânţarii îi pişcă doar pe unii dintre noi? şi alte „întrebări mari de la cei mici“...

Antologia de faţă, alcătuită chiar din întrebări trimise de copii la care răspund specialişti din diverse domenii: oameni de ştiinţă, muzicieni, sportivi, vedete de televiziune, e un colac de salvare pentru toţi cei care se simt copleşiţi de curiozitatea şi inventivitatea celor mici.

Și, ca să fie şi mai atrăgătoare pentru minţile iscoditoare, această carte cuprinde şi o serie de teste, prin care, singuri sau împreună cu părinţii, copiii îşi pot măsura forţele.

Când a apărut, în 2007, Thocomerius–Negru Vodă, „problema cumană“ era apanajul exclusiv al specialiştilor: istorici, lingvişti şi arheologi. Ei cunoşteau adevărul, sau părţi din adevăr, şi anume că geneza statelor feudale româneşti, ca a tuturor statelor apărute după marile valuri migratoare, se datorează – pentru că aşa este istoria, le dă o şansă celor nou-veniţi – barbarilor, în cazul nostru, pecenegilor, dar mai ales cumanilor. Greu de admis, chiar printre istoricii români cu bună reputaţie de vreun secol încoace, că în rând cu strămoşii noştri atât de nobili – dacii şi romanii – stau şi nişte asiatici neşlefuiţi de civilizaţia occidentală. Şi mai greu de admis printre apărătorii îndârjiţi ai originilor pure, mai ales când aceştia se nutriseră cu istoria triumfalistă din ultimele decenii ale secolului XX – sau chiar o ticluiseră. Pe cât a fost de curajoasă cartea lui Neagu Djuvara, pe cât a fost de erudită şi de animată de o abordare comparatistă, pe atât de vehemente şi uneori lipsite de eleganţă au fost criticile care s-au abătut asupra ei şi asupra autorului ei. Au urmat răspunsurile, cum era şi firesc pentru urmaşul unor polemişti de mare talent. Iar răspunsurile date „neprietenilor lui Negru Vodă“ au fost necruţătoare, dar splendide.

Cu această ediţie, „Dosarul Thocomerius“, care va fi cu siguranţă pomenit ca un exemplu de polemică aprinsă în cultura română, e oferit cititorului în integralitatea sa, cuprinzând şi cartea care a declanşat aşa-zisul scandal, şi pe cea în care s-au adunat replicile. Conţine, în plus, 40 de pagini de ilustraţii – fotografii, reproduceri de artă monumentală şi reconstituiri istorice – adunate cu o admirabilă înţelegere a istoriei de Radu Oltean.

„În umbra civilizaţiei majore, înainte ca aceasta să dispară la rândul ei, câte alte culturi n-au pierit fără urmă! Această imensă dramă e astăzi trăită de mulţi cu nespusă intensitate. Trebuie să aparţii unei asemenea culturi pe cale de a se stinge, sau care moare chiar înainte de a înflori, pentru a inţelege nesfârşita disperare a acelora care asistă neputincioşi la dispariţia inexorabilă a celor mai preţioase valori ale lor. Cu fiecare cultură care moare, o floare unică se vestejeşte pentru a nu mai renaşte, o mireasmă incomparabilă se risipeşte pentru totdeauna. Există comori de înţelepciune şi poezie în cele mai mici idiomuri, ca şi în concepţia despre lume a celui mai mic trib destinat dispariţiei. Toate sunt pierdute – pierdute pentru totdeauna şi pentru toţi. În viaţa popoarelor, ca şi în toată Creaţiunea, ceea ce izbeşte cel mai mult şi scandalizează într-adevăr spiritul este risipa Naturii. Cei care astăzi sunt privilegiaţi şi aparţin culturilor majore pot încă să se legene în iluzia perenităţii lor. Dar până când? Ce rămâne din Egiptul antic, din Mesopotamia, din Creta, din Mexic şi Peru? Şi cum am putea avea asigurarea că rasa noastră trufaşă, care de veacuri îşi întinde dominaţia asupra neamurilor şi lucrurilor toate, nu va cădea şi ea, odată, în toropeală şi apatie?“ (Neagu DJUVARA)

Dragă prietene, mulţumesc pentru carte, a cărei actualitate mă frapează mai mult decât atunci când am citit-o în manuscris. [...] Ascensiunea „marginalilor" a devenit în câţiva ani un fenomen evident pentru orice om care gândeşte, şi chiar pentru cetăţeanul obişnuit. „Centralii" sunt terminaţi, şi ei o simt. Oboseala psihologică este într-adevăr trăsătura fundamentală a acelor civilizaţii al căror vid interior se acomodează cu utopiile şi cu psihanaliza. Noi venim dintr-o ţară barbară ca să deplângem soarta celor aflaţi în primejdie şi fericiţi de a fi în primejdie. Doresc ca lucrarea dumitale să suscite ecoul meritat şi îţi trimit toată prietenia mea. (Emil CIORAN)

„Dragii mei, incepem astazi o poveste minunata! Cand zic minunata, vreau sa spun ca seamana cu minunile de care ne vorbeste Sfanta Scriptura: nu intelege usor mintea noastra cum de s-a intamplat asa ceva. Si acea poveste e Cum s-a nascut poporul roman? Ce neamuri au fost din vechime pe acest pamant care e azi al nostru, ce fel de oameni erau, cu ce se indeletniceau. Cum au venit alte popoare, pe rand, cum s-au razboit sau cum s-au amestecat unii cu altii si cum, in cele din urma, dupa vreo mie de ani de mari miscari si mari framantari, a iesit un popor intreg de sute de mii, apoi de milioane de oameni vorbind toti aceeasi limba si avand aceleasi datini si obiceiuri.

O mie de ani! Va sperie cifra, nu-i asa? Dar ganditi-va: bunicul vostru s-a nascut, poate, acum aproape o suta de ani. In orice caz, intr-o suta de ani incap trei generatii: bunicul, tatal si fiul, care in general apuca sa se cunoasca. Imaginati-va deci, de zece ori aceste trei generatii ale unei familii si iata-ne la stramosii noatrii din anul 1000! Vedeti ca o mie de ani nu-i asa de mult?“

Aţi aflat deja de la şcoală despre Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti (adică al Munteniei), care a domnit între 1386 şi 1418, ducând lupte grele cu turcii. Apoi, probabil aţi citit sau poate chiar aţi învăţat pe dinafară, din Scrisoarea III a lui Eminescu, superba evocare a bătăliei de la Rovine: înainte de înfruntare, sultanul îl sfidează pe Mircea cu aceste cuvinte: „Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moşneag?“ Iată că şi genialul Eminescu s-a înşelat asupra înţelesului epitetului „cel Bătrân", căci pe vremea lui, la noi, cercetările istorice erau abia la început! În realitate, la Rovine, Mircea era foarte tânăr. „Cel Bătrân“ i s-a zis în veacurile următoare, când au ajuns în scaunul Ţării Româneşti şi alţi domnitori purtând (sau luând la înscăunare) acest nume. Atunci când se pomenea de primul voevod Mircea, de marele Mircea, i se spunea „cel Bătrân“, adică „cel Vechi“, cel din vechime. Asta înseamnă „cel Bătrân“. Să ştiţi, de asemenea, că datorită înfăptuirilor şi a nobleţei caracterului său i s-a mai zis şi „cel Mare": Mircea cel Mare. Veţi judeca şi voi, din povestirea care urmează, dacă e vrednic să i se spună astfel.

Un grup de ţărani află noutăţi despre asomarea păsăretului de curte conform directivelor europene şi se iniţiază în tainele jargonului şi birocraţiei. Un invitat la emisiuni în direct e vânat de moderatori nu pentru ce spune, ci fiindcă i se întâmplă să ameţească în studio, ceea ce duce la mari beneficii de rating. Un post TV inaugurează o emisiune despre ultimele zile (sau clipe) ale unor V.I.P.-uri, iar concurenţa răspunde cu o emisiune în care transmite înmormântări. Un preşedinte de federaţie organizează un meci amical cu o naţională africană care se prezintă fără chef şi fără tricouri, dar cu o poftă năprasnică de bomboane. Un tânăr muncitor din Bacău invadează Anglia de unul singur, spre consternarea reporterilor şi parlamentarilor englezi care aşteaptă începutul unui exod la aeroport.

Asta veţi găsi în Aştept să crăpi (de astăzi, în prime-time). Cinci proze alerte şi vesele despre noi şi dereglările noastre. Cinci felii din tortul vieţii româneşti după integrarea în Uniunea Europeană. Cinci cronici ale absurdului, abjecţiei şi dejecţiei. Cinci motive pentru a-ţi dori să pleci din România doar pentru ca, odată trecut de graniţă, să începi să-i duci dorul şi să vrei acasă.