Creind impresia unor cercuri concentrice, din ce in ce mai strimte si mai sufocante, care inchid inauntrul lor personaje adincite intr‑o cautare de sine repetitiva si epuizanta, romanele din trilogia Molloy, Malone murind, Nenumitul stau sub semnul constiintei acute a faptului ca fiintarea este marea tragedie a umanitatii si sub acela al aspiratiei necontenite catre neant.
Dezbracate de orice conventii ale narativului si transpuse intr‑un limbaj adesea esentializat pina la limita, cele trei romane se construiesc in jurul unor personaje care par sa se decorporalizeze treptat, reducindu‑se in ultima instanta la o simpla voce – vesela, banuitoare, furibunda sau nepasatoare – ce monologheaza fara intrerupere in cautarea unui sens inexistent, si in acelasi timp sa se reinventeze, imaginind alte si alte identitati fantomatice.
De la tinutul inchis prin care Molloy se tiraste zadarnic in cautarea unei mame aflate in pragul mortii, la camera unde Malone zace asteptindu‑si sfirsitul, aminat la infinit, si in cele din urma la temnita imateriala de vorbe in care Nenumitul penduleaza necontenit intre fiinta si nefiinta, cercul se stringe treptat, antrenind dupa sine dezintegrarea conceptelor de spatiu si timp narativ si o depersonalizare aproape totala a limbajului.