Teza lui Anton Dumitriu este una avangardistă: Occidentul se întoarce împotriva lui însuși. Vestul e miracolul inteligenței care se autodistruge. Cele mai mari finaluri din istorie sunt cele autodistructive, iar Occidentul are parte de așa ceva.
Occidentul este paradigma cuceririi naturii de către om. O falsă stăpânire. Orientul însă e cel care lasă omul să reflecteze existența și să câștige natura. Dintru început, înțelegem că Occidentul își clădește triumful pe temeiuri greșite: nimeni nu poate construi nimic pe un teren mișcător. Ca să se zidească, omul trebuie să își aparțină; or Occidentul crește pe umerii unui mit despre omul care nu este încă cel ce și-a promis să fie. Astfel, între erorile Occidentului și timiditățile Orientului, Dumitriu descrie o lume actuală: „Noi avem metode, din ce în ce mai puternice, de a stăpâni lumea, dar nu avem nici o metodă de a domina propria noastră natură.”
Prin urmare, criza tensiunilor dintre Orient și Occident este, de fapt, criza Europei: un proiect dual, al unei civilizații care „se ferește” de declinul umanității. Pariul lui Dumitriu e unul simplu: dacă Spengler are dreptate, atunci suntem o civilizație matură; adică, una condamnată la moarte. Este mai important să recunoaștem acest final, decât să încercăm să îl corporalizăm: Bauer îl consideră o agonie culturală, Massis o fortificare defensivă a Occidentului în fața misticismului oriental, Guénon găsește că modernitatea care părăsește tradițiile și revelația e călăuza acestei pierzanii civilizaționale, Berdiaev așteaptă un Nou Ev Mediu în rolul apocalipsei care va înnoi lumea, Keyserling speră la o societate mai spirituală, mai docilă, așadar, mai orientată către Orient.
Oana ŞERBAN