„Bogdan retrăiește religiozitatea devoțiunii pentru poezie și mai ales retrăiește, brutal, poezia ca ontologie, ca act definitoriu – și chiar întemeietor – al ființei. Deși e un prozator irevocabil, un eseist-hermeneut de evidentă competență și un matematician de performanță (despre care nu pot spune însă nimic), esențială în devenirea și rostuirea lui existențială a fost poezia; aceasta, zice el, „a fost o experiență fără de care nu aș fi nimic”.
Miza existențială a poeziei e una paroxistică, iar ideea despre poet invocă toată mitologia eroică despre vocația și rostul acestuia, dar și despre capacitatea lui de a ridica existența la limita autodistrugerii și de a trăi într-o intensitate spasmatică: „Poetul – precizează el într-o notiță – se realizează în acele stări în care orice făptură omenească s-ar distruge.” Poetul e, așadar, eroul intensității maxime, cel care ridică registrul uman la un grad de intensitate inumană.”
Al. Cistelecan