Pescarul nimicului

Scrisul este cea mai înaltă formă a tăcerii.
În fapt, niciodată nu spui adevărul, ci îţi smulgi câte un os pe care-l lingi şi râgâi fericit, iluzionându-te că ţi-ai deschis inima. Ceea ce scrii însă nu este identic cu ceea ce trebuie spus, iar ceea ce se înţelege este o planetă care încă nu s-a născut.
Scrisul este cea mai înaltă formă a singurătăţii.
De îndată ce îţi pierzi propria identitate, dar nu reuşeşti nici să-ţi fabrici alta, nici să înghesui în tine puzderia de visuri şi netrebnicii efemere ale ficţiunii, lumea nu mai are unde să-şi arunce ochii.
Scrisul este cea mai înaltă formă de libertate.
Căci poţi greşi mereu, fără ca măcar să vezi. Vor exista, desigur, şi alte păreri, dar moartea care se apropie de mine seamănă cu nimicul. Mai există oare vreun prăpădit care să viseze nimicul? Sper că nu. Şi dacă există, trebuie să afle de la mine că, până acum, nu am călcat cu tălpile potrivite.