18 scriitoare autohtone care povestesc despre relatia lor cu scrisul si cu timpul dupa aparitia copilului.
In volumul coordonat de Alina Purcaru, optsprezece poete, prozatoare si eseiste povestesc despre posibilitatea scrisului dupa aparitia copiilor: firesc, uman, cu autenticitatea si curajul confesiunii.Textele vorbesc despre transformari profunde, care au atins si scrisul, despre relatia cu lumea din jur, despre reusite si obstacole si nu in ultimul rind, despre forme de dragoste si atasament – fata de copii si fata de propriile carti. O scriitoare care este si mama e inevitabil pusa in fata un sir de decizii sensibile, iar Povesti cu scriitoare si copii aduce la suprafata optsprezece marturii despre incercarile de fiecare zi, in care scrisul a ramas o prezenta vitala, chiar si atunci nu a (mai) fost o prioritate.
„O carte a carei lectura va fi la fel de pasionanta pentru cititori si cititoare, pentru ca tema maternitatii este pusa in balanta cu cea a profesiunii: o dilema mai actuala ca oricind. Iar faptul ca este vorba despre cariera de scriitoare aduce un plus de atractivitate prin talentul si sinceritatea, uneori socanta, a celor 18 proze si eseuri. Ele vorbesc despre cum se confrunta si cum se articuleaza instinctul maternitatii cu instinctul scrisului. Despre alegeri, sacrificii si, nu in ultimul rind, despre acel echilibru al vietii pe care il aduce copilul. Si dau 18 raspunsuri la o intrebare banala: este mai greu sa fii scriitoare decit scriitor?” (Gabriela Adamesteanu)
„Despre impletirea dintre scris si maternitate, experienta cunoscuta direct, iar nu prin mediere culturala, marturisesc scriitoarele din volumul coordonat, cu luciditate mereu la pinda si cu subtila participare subiectiva, de Alina Purcaru. Poete, prozatoare, eseiste, critici literari (imposibil de gasit aici un echivalent feminin...), fiecare cu vocea-i specifica si experientele-i particulare, scriu aici firesc, uman, cu un curaj al confesiunii care, raminind totusi discreta, nu tine seama de inhibitii, tabuuri sau idei primite de-a gata.” (Bianca Burta-Cernat)