În Povești cu tâlc Al. Mitru surprinde năravurile firii umane – lenea, trufia, zgârcenia, viclenia, fudulia ș.a. – și le pedepsește cu o armă fină, dar usturătoare: simțul umorului. Dulcele și amarul se împletesc în aceste povești scurte care pornesc de la cusururile oamenilor și reinterpretează așa-numita înțelepciune bătrânească.
„Tovărășia bună la vreme de primejdie se vede... C-așa sunt dragostea și prietenia, de n-au temei, se strică doar când bate vântul, dar, de sunt trainice, pe cât se-nvechesc, pe-atâta sunt mai bune!”