Promotii

„Noi ne acceptăm eroii abia atunci când şi-au luat locul într-un trecut care nu ne obligă. Cât sunt vii, preferăm să le împrumutăm urâţenia noastră decât să imităm frumuseţea lor.
Adevărul e că, de peste două decenii, Doina Cornea n-a mai existat pentru noi. N-a devenit un model, așa cum s-ar fi cuvenit. Nu i s-a mai cerut părerea, pentru a acompania cu rectitudinea spiritului ei toate strâmbătățile care au pus treptat stăpânire pe noi. Cei care fac opinia publică în țara asta au uitat-o repede și și-au amintit, scurt, de ea abia când a plecat dintre noi.
Făcând ce a făcut, Doina Cornea n-a așteptat nimic de la nimeni. Dialogul ei cu libertatea l-a purtat în absoluta lui gratuitate: fără punerea în scenă a unei parade etice şi fără gândul de a prezenta vreodată nota finală societăţii care beneficiase de pe urma îndrăznelii ei. Disidenţa Doinei Cornea n-a fost, până la urmă, decât expresia publică pe care a căpătat-o, în chip firesc, o devenire interioară.“ – Gabriel Liiceanu

Lucrare distinsa cu Grand Prix de la Biographie Politique 2018 si Grand Prix du Livre d’Histoire 2018

Contrar tendintei multa vreme predominante de a-l reabilita pe Lenin pentru a-l covirsi cu acuzatii pe Stalin, Courtois arata ca Vladimir Ilici Ulianov a dorit, a conceput si apoi a instaurat o dictatura ideologica nemiloasa, inventind conceptele si instrumentele totalitarismului de tip comunist. Lenin se distinge de ceilalti adversari interni ai tarismului, opunindu-se nu doar liberalilor si democratilor, ci si tuturor curentelor socialiste, pe care le critica fara crutare in scrierile si discursurile sale. Ajutat de o forta de convingere neobisnuita, el alege sa se sprijine pe o minoritate de revolutionari de profesie, si nu pe mase. Va reusi astfel sa pregateasca in umbra preluarea puterii in Rusia prin lovitura de stat din octombrie 1917, putere pe care o va extinde ulterior printr-o recurgere sistematica la violenta imbinata cu un oportunism politic rar intilnit.

Billie si Franck zac pe fundul unei prapastii, intr-o vagauna din Muntii Cevennes, iar Franck si-a pierdut cunostinta. Ca sa-si salveze cel mai bun prieten, alaturi de care a trecut prin lungul sir de peripetii ce a fost viata lor de pina atunci, Billie face singurul lucru care-i trece prin cap: ii tine stelutei sale norocoase o pledoarie insufletita, dezarmant de sincera si adesea ireverentioasa in favoarea prieteniei lor. Ii povesteste cum au reusit sa se scoata unul pe celalalt de pe fundul prapastiei care fusese copilaria lor din „lumea a patra”, marcata, pe de o parte, de un tata intolerant si cu idei extremiste si o mama abrutizata de bautura si, pe de alta, de mizeria unei vieti traite linga groapa de gunoi, intr-o familie abuziva si nepasatoare. Ii descrie micile explozii de fericire si frumusete aduse de muzica sau carti, dar si ranile de nevindecat provocate de oameni, capriciile si greselile fiecaruia si curajul de a-si lua viata in propriile miini, construind, cu o tandrete stingace si un umor exuberant, uneori deocheat, un manual de supravietuire prin iubire.a

„Dupa plans nu este o carte ca oricare alta, ci o texterapie, o forma narativa de o intensitate aparte, care surprinde cu mare acuitate sinuosul drum al revenirii la sine parcurs de naratorul personaj. Sofisticat si inteligent, romanul lui Cristian Fulas spune povestea unui Orfeu contemporan scufundat in Infernul generat de propriile slabiciuni, dar capabil sa descopere, prin scris, o cale de iesire si de regasire.” (Carmen Musat)

Această carte cuprinde un inedit dialog zilnic, anume desfăşurat pe durata Anului Centenar 2018. Cronică implicită a unui rar moment de istorie, volumul atacă simultan temele permanente (legate de identitate, devenire, religie, cultură şi valori), prilejuind comentarii neconvenţionale, la confluenţa dintre inteligenţa tradiţiei şi intuiţia viitorului. Cititorul ei va descoperi deopotrivă frenezia detectivă a celui care întreabă şi portretul secret al celui care răspunde: doi scriitori români ai veacului nostru complicat, care continuă să crediteze fecunditatea gîndirii libere, virtutea exprimării limpezi şi darul comuniunii spirituale.

Teodor Baconschi se află la confluenţa a două tărîmuri. Ca intelectual, el vine din Lumea Veche, a adevărurilor dăltuite în bronzul tradiţiei, cu mîndrie şi umilinţă. Ca scriitor, stilistic, e un avangardist al ideii şi un retorician al exprimării seducătoare, învăluită în catifea şi mătase. Citindu-l, înţelegi de ce exerciţiul spiritual înnobilează în chip spontan şi ireversibil. Scrisul său atrage ca un magnet şi te ţine în prizonieratul ameţitor al culturii înalte, care instruieşte, nelinişteşte, intrigă şi provoacă în egală măsură. (Mircea Mihăieş) Chiar dacă epoca noastră mizează din nou pe timpul circular, nu-mi pot imagina restul timpului – cel care mă separă de moarte – decît în termenii vectoriali, tensionaţi eshatologic, pe care i-am pus în ecuaţia mea personală prin actul infinit deschis al credinţei. Asemenea unui Rutilius Namatianus, rămîn un „om vechi”, convins că istoria are o finalitate transcendentă, că Occidentul are un destin global şi că progresul în cunoaştere depinde de conceptul adevărului. Chiar dacă Lyotard a îngropat „marile naraţiuni” şi Vattimo teoretizează „ştiinţa slabă”, cred într-o dinamică a Revelaţiei, deci mă despart de acel deus otiosus al deismului iluminist, din „tăcerea” căruia au ieşit ideologiile, utopiile şi excesele modernităţii, îmbăiate acum în nihilismul deconstrucţiilor de tot soiul. Rămîn de bunăvoie la termenii pariului pascalian...

Editie bilingva: araba -romana

Majoritatea textelor din acest volum recompun in jur de 20 de ani de exercitii, evocari si articole de atitudine cu miza culturala, scrise de Petru Cimpoesu, unul dintre prozatorii actuali de prima linie. Alaturi de ele se regasesc patru povestiri inedite, ecouri de roman, fiecare dintre ele lasind cite o usa intredeschisa imaginatiei cititorului. Barbati fara degete si alte amintiri penibile este o carte ce reconstituie o lume si in acelasi timp depune marturie despre forta si datoria scriitorului de a rezista prin poveste, indiferent de timpul istoric pe care il traverseaza.

Poveste de dragoste plasata in ultimul deceniu de comunism, In apele facerii reda atmosfera acelui timp fara ostentatie, prin existenta unor tineri intelectuali prinsi in capcana istoriei. Povestea unui erou fara nume este completata de trei voci diferite care preiau alternativ firul narativ, ilustrind realitatea cruda, visurile si utopiile protagonistilor. Simtindu-se intr-o inchisoare existentiala, antieroul acestei carti decide ca nu s-a nascut inca. Nu s-a nascut pentru ca inca nu a facut nimic important, nu are la ce sa priveasca in viitor si ce sa lase in urma. Parabola este insa si o fronda impotriva sistemului, o forma de rezistenta la alienarea politica in speranta gasirii unui sens al vietii. Tabloul Bucurestiului din anii ’80 este condimentat cu relatii amoroase, cu scene din viata nomenclaturistilor, dar si a boemei artistice, cu o buna observatie a realitatii si o analiza lucida, fara incrincenare, a acelor vremuri.

Această carte despre limită este o apologie a vagului. Lucruri vagi, poate cele mai vagi, sunt omul, Dumnezeu, libertatea. Vagul este opusul precisului. Vagul este ceea ce rămâne după traversarea unui spaţiu populat cu limite. Limita îl inchide mai întâi pe om în spaţiul precisului. Problema este cum să parcurgem apoi treptele precisului pentru a ajunge la lucrurile vagi.

Tragicul e cartea de debut a lui Gabriel Liiceanu. Deși aparențele sunt ale unei monografii compuse în marginea unei categorii estetice, ea anunță de fapt volumul care va apărea douăzeci de ani mai târziu ca împlinire a unui parcurs speculativ-filozofic: Despre limită. Tragicul e definit ca întâlnire a unei fiinţe conştiente finite cu propria sa finitudine percepută ca limită. Așadar, cu moartea ca limită de nedepășit.

Însă ce sens poate avea înfruntarea unei limite de nedepășit? De ce e nevoie ca elanurile ființei noastre să fie măsurate prin tentativele depășirii unei limite care nu cunoaște un „dincolo“? S-ar putea – și aceasta este ipoteza discursului de aici despre tragic – ca întreaga noastră bogăție de ființă să vină din faptul că suntem singurii care trăim într-un dialog imposibil. Tragicul nu este orice „rău“. El este răul care deschide un orizont al binelui în stăruință; o nouă stare. Creezi o nouă stare prin simpla stăruință.

Zece ani mai târziu, după ce citise Jurnalul de la Păltiniș și aflase că autorul debutase cu o carte despre tragic, Cioran i-a spus acestuia: „S-ar putea să plătiți cândva acest debut. On peut pas écrire impunément sur le tragique“.

Unul dintre cele mai citite romane ale secolului XX, O calatorie in India se inspira din momentele de glorie ale expansiunii coloniale britanice, dar si din tensiunile rasiale ce marcheaza fiecare moment al vietii in colonii. Pe acest fundal, Adela Quested si prietena ei, doamna Moore, turiste britanice in Chandrapore, descopera ca, in ciuda legaturilor puternice cu comunitatea coloniala locala, isi doresc sa se apropie mai mult de savoarea si de povestile nestiute ale Indiei. Dar, cind destinul le aduce alaturi de Cyril Fielding si de prietenul lui din partea locului, doctorul Aziz, spiritele comunitatii din Chandrapore isi pierd linistea si vietile tuturor, colonist sau colonizator, isi schimba dramatic ritmul.

Traducere de Maria Magdalena Coresciuc

„Școala din 2050 nu se va mai ocupa de cunoștințe, ci de creiere. Cei trei piloni ai școlii – conținutul, metoda, personalul – trebuie reconsiderați. Mai întâi, vor trebui reabilitate științele umaniste și cultura generală, deoarece concurența cu mașinile în ceea ce privește materiile tehnice va fi în curând inutilă. Apoi, vor trebui personalizate sistemele educaționale, în funcție de caracteristicile neurobiologice și cognitive ale fiecărui elev. În fine, vor trebui aduși în școli specialiști în domeniul neuroștiințelor, deoarece profesorul din 2050 va fi în primul rând un expert în «neurocultură». Introducerea tehnologiilor NBIC, în scopul de a îmbunătăți tehnicile educative, va cere în același timp și o reflecție neuroetică temeinică: nimeni nu dorește ca școala să devină o instituție neuromanipulatoare. În fața provocării lansate de generalizarea inteligenței artificiale, este nevoie urgentă de a demara modernizarea educaţiei. Numai așa vom contrazice profeția lui Bill Joy, cofondator al companiei Sun Microsystems, care în anul 2000 prevedea că «viitorul nu va avea nevoie de noi».“ – Laurent Alexandre

„Guvernul României și alianţa din care provine și-au dovedit de atâtea ori fascinaţia pentru selecţia negativă, încât nu mai poţi nici măcar să te revolţi. Ilie Mario Rafael e doar un nume din dosarul pe care scrie cu litere mari «Cultura sfidării». De ce-l numește premierul într-o asemenea funcţie? Pentru că poate. Codrin Ștefănescu a lămurit deja dilemele pricinuite oamenilor onești de abuzurile puterii PSD. «Pentru că putem» e, din acest punct de vedere, o lozincă mult mai aproape de natura adevărată a partidului decât «Îndrăznește să crezi». «Pentru că putem» e o sinteză a bunului-plac și a dispreţului pentru lege, pentru normalitate și pentru respiraţia europeană a ţării.
De ce păstraţi penali în funcţii publice? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de secretar general al guvernului un om trimis în judecată pentru trafic de influenţă, constituirea unui grup infracţional organizat și fals în declaraţii în formă continuată? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de consilier personal al premierului un condamnat la opt ani cu executare? Pentru că putem. De ce numiţi ca ministru al tineretului și sportului o tânără specializată în campanii publicitare pentru spirtoasele familiei? Pentru că putem. De ce numiţi ca premier un om incapabil să se exprime cursiv în propria sa limbă și cu atât mai puţin într-o alta? Pentru că putem. De ce forţaţi ordonanţe care să-i scape pe marii vinovaţi din PSD de pușcărie? Pentru că putem. De ce vă bateţi joc de oameni și de ţară? Pentru că putem.
Și pot. Chiar pot. Fără să-i intereseze cum ne privește Occidentul, fără să se gândească la altceva decât la propria lor piele, fără urmă de consideraţie pentru naivii și disperaţii care le-au luat de bune promisiunile și i-au adus la putere.“ – Radu Paraschivescu

Această carte nu se dorește o incursiune în dreptul dogmatic, ci încearcă să ofere câteva posibile (fără îndoială, nu singurele posibile) răspunsuri la întrebarea fundamentală evocată. Analiza pe care autoarele o pro¬pun este deci meta-conceptuală, căci ea transformă dreptul ca fenomen epistemic (drept – disciplină), hermeneutic (drept – interpretare) și social (drept – cultură) în propriul obiect de studiu, interesându-se, printre altele, cum se predă dreptul, în special în tradiția roma¬no-germanică, cum este gândit dreptul, mai ales de cei care îl cercetează, și cum se poziționează dreptul în raport cu societatea pe care o reglementează.

Despre cărțile lui Vladimir Nabokov, unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX, s-a scris mult. Dar și viața lui personală i-a preocupat pe cercetători: provenind dintr-o familie aristocratică, a părăsit Rusia natală de teama bolșevicilor și a locuit în Germania, Franța și Statele Unite înainte să se stabilească definitiv în Elveția.

Bancile centrale, criza si postcriza. Romania si Uniunea Europeana incotro? - Daniel Daianu

Daniel Daianu ne ofera o noua carte scrisa intr-un stil atragator si eliberat de statistici greoaie. Preocupat de viitorul Romaniei si al Uniunii Europene, de conditiile aderarii la zona euro, el subliniaza necesitatea ca Romania sa invinga piedici si inertii interne pentru restabilirea echilibrelor macroeconomice in mod durabil si pentru o dezvoltare robusta si competitiva. Autorul reliefeaza apele involburate ale Uniunii Economice si Monetare Europene, nevoia de reforme, dar si pericolul ca proiectul european sa fie prins in capcanele unor dispute si curente eurosceptice, centrifuge. In opinia lui Daniel Daianu, bancile centrale, alaturi de alte institutii responsabile, pot si trebuie sa joace un rol activ in stingerea cauzelor care nasc asemenea curente si actiuni amenintatoare. - Academician Aurel Iancu

Traducere de Doru Mareș

Împrumutând senzualitatea stampelor japoneze, Biroul pentru Grădini și Iazuri este romanul unei călătorii inițiatice din Epoca Heian. Didier Decoin imaginează periplul unei tinere femei care-și iubește soțul și dincolo de moarte. Între rivalități politice și ritualuri seducătoare, scriitorul surprinde atmosfera unei Japonii eterne, care se abandonează rafinamentului și simțurilor. Recompensat în 2017 cu Prix des Lecteurs de L’Express / BFMTV, romanul este tradus în peste 15 limbi.

Cu umerii raniți de încarcatura prețioasă pe care o poartă – opt crapi, dintre ultimii prinși de soțul ei, Katsuro, înainte să se înece –, Miyuki pornește fără ezitare spre capitala Heian-kyō, ca să ducă, în locul acestuia, peștii pentru iazurile imperiale. La capătul unui drum lung, plin de întâmplări violente, ajunge la palat și-l întâlnește pe temutul Nagusa Watanabe, directorul Biroului pentru Grădini și Iazuri. Dar, în loc să fie trimisă acasă cu plata pentru crapi, lui Miyuki i se cere să mai rămână la Curte, unde urmează să aiba loc takimono awase, concursul de parfumuri pentru care toată lumea se pregătește cu febrilitate.

Sub aparența unui scriitor veleitar, în prezent pensionar inofensiv, retras într-o existență banală, Septimiu Făcăleanu ascunde un trecut întunecat, de milițian și paznic la penitenciarul din orașul S. Prins în mașinăria cinică, necruțătoare a presei, acceptă să-şi dezvăluie adevărata poveste, participând la o discuție televizată cu câțiva foști deținuți politici. Confesiunea lui va declanșa o avalanșă de reacții a unor foști torționari, care vor fi exploatate pe larg de întreaga presă românească, adâncind criza morală a celui care, din vanitate, acceptase șarada jurnalistică.

„Cu mulți ani în urmă, am avut o discuție pasionantă cu un cunoscut istoric al comunismului despre un fel de maladie misterioasă, pe care, iată, o definesc abia acum, în titlul unui roman, drept «sin¬dro¬mul Stavroghin». Acest personaj din Demonii lui Dostoievski m-a fascinat și, într-un fel, mă obseda de multă vreme. Stavroghin cel măcinat de propria luptă interioară, incapabil să se decidă între extazul binelui și hăul înspăimântător al răului satanic, chinuit de imposibilitatea unui echilibru între bine și rău. Azi, cred că știu ce îl înfricoșa pe Stavroghin: nu neputința lumii de a empatiza cu remușcarea lui, ci propria neputință de a traversa deșertul mântuirii. Dacă ai practicat răul până la un punct, întoarcerea la bine nu poate fi altceva decât parcurgerea în sens invers a aceluiași drum demonic. Nu te poți mântui pe căi lăturalnice. A căuta drumuri lăturalnice pentru mântuire e o lașitate la fel de mare ca aceea de a refuza să te pocăiești. Dacă aș fi torționar pocăit în căutarea mântuirii, aș fugi mai ales din calea celor dispuși să mă ierte prea ușor și m-aș ascunde mai ales de aceia care mă aplaudă pentru curajul meu.“ – Alina Pavelescu

Traducere de Tudor Călin Zarojanu

„Lumea viitorului va fi o luptă încă mai istovitoare cu limitele inteligenței noastre, iar nu un hamac confortabil în care să lenevim, așteptând să fim serviți de sclavii noștri roboți." - Norbert Wiener

Norbert Wiener, numit, pe drept cuvânt, părintele ciberneticii, și-a sintetizat ideile și perspectiva asupra noii științe în această carte-testament, care pune în lumină punctele de coliziune dintre cibernetică și întrebările fundamentale ale religiei.
Dumnezeu şi Golemul este o carte cu valențe profetice, care ne proiectează într-un viitor distopic, unde inteligența artificială va schimba dramatic evoluția umanității. Dacă Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa, atunci robotul nu este și el o creație după chipul și asemănarea omului? Să fie omul ucenicul vrăjitor care și-a devansat deja Creatorul, dar care, la rândul său, este predestinat să fie depășit de propria creație, un golemmodern? Întrebările formulate de Wiener sunt, astăzi, mai actuale ca oricând.

Afectat de o stare de insomnie prelungită, un tânăr pasionat de matematică experimentează stări la limita halucinației, în care câteva elemente revin obsesiv: liftul din blocul în care locuiește împreună cu mama lui, câinii pe care un bizar dresor îi pune să facă salturi sinucigașe, o fată de care se îndrăgostește și care apare în cele mai neașteptate locuri. Când după mai multe încercări reușește să se angajeze, instituția se dovedește una aproape kafkiană, iar colegii de serviciu și șefii par să facă parte dintr-o conspirație secretă. Senzația că nici mașina de dormit pe care începe să o folosească la sfatul medicilor nu e altceva decât o modalitate de a-l controla îl face să se afunde într-o lume a obsesiei și nebuniei. Investigarea realității, survolarea limitei dintre vis, halucinație și ceea ce se petrece cu adevărat sunt de fapt pretexte care camuflează adevăratele frământări ale personajului, legate de traume nedepățite, dezamăgire, obsesia fericirii complete, teama de sfârșit.

„Liftul este un roman care s-a așternut aproape singur pe hârtie în intervalul unui an. Ideea mi-a venit aflând că cei doi colegi cu care lucrez într-un laborator de fiabilitate (facem teste pentru produse Huawei) au primit amândoi câte o mașină de dormit concepută pentru persoanele care suferă de apnee (blocaje respiratorii în timpul somnului). Aparatul costă câteva mii de dolari, dar cheltuiala este rambursată aproape în totalitate de guvern (după ce în prealabil pacienților li se face o polisomnografie, o investigație complexă într-un laborator în care pacienții sunt monitorizați în timp ce dorm). Există o mască făcută la comandă pentru configurația feței tale, un tub cu oxigen, senzori de presiune, un motor silențios care asistă pacientul cu un influx de aer numai atunci când e necesar. Mi s-a părut fantastică opțiunea de a conecta mașina wireless pentru trimiterea datelor de evoluție a somnului către baza de date a doctorului specialist în tulburări de somn. Tot ce mi-a rămas de făcut a fost să mă privez intenționat de somn timp de un an, să-mi fac și eu rost de o mașină de dormit și să scriu.“

Jane, sotia lui Marlon Mont, un fost corector de scenarii de film, a fost diagnosticata cu Alzheimer la doar 45 de ani. Din acest moment, Marlon renunta la slujba si se dedica aproape in totalitate ingrijirii ei, nestiind ce imensa provocare il asteapta. Primeste sprijin financiar de la sora acesteia, Miriam, o femeie bogata si mereu suspicioasa, iar Rachel, asistenta, il ajuta in chestiunile mai delicate, dar si la supravegherea bolnavei. Ca sa-si mai rascumpere din pacate (si sint destule, unele mai grave decit altele), Marlon se deghizeaza si cerseste (la inceput o data, apoi de doua ori pe saptamina), iar banii pe care-i stringe ii trimite unei asociatii pentru copii orfani. In acelasi timp, vrind sa-si faca viata un pic mai suportabila, are si o amanta, o femeie mult mai tinara decit el, casatorita la rindul ei, cu care se vede in fiecare miercuri. Urmarind toate fetele vietii protagonistului, Zilele lui MM reprezinta o cronica detaliata a deteriorarii lui Jane si a modului in care cei doi soti incearca sa faca fata situatiei, fiecare in felul lui.

Continuare a poemului-roman Aleea Zorilor, volumul Si fericirea era obligatorie navigheaza, in stilul deja consacrat al lui Andrei Craciun, pe marea memoriei. In carte ii intilnim pe sotii Ceausescu in caleasca Reginei Angliei, cu consecinte neprevazute, sint prezenti intunecatii ani ’80, apar securistii si primii imbogatiti ai tranzitiei, dar si alte personaje extraordinare, precum tiganul intelept si orb care are puterea sa vada viitorul sau tinara dintr-o familie de mafioti din sudul Italiei. Povestitorul este un ziarist care colinda pamintul in cautarea adevarului din spatele unei vechi balade maghiare ce avea forta sa-i aduca pe oameni in pragul suicidului. Calator care umbla prin porturi si pe strazi laturalnice, el cauta neincetat subiecte de reportaj in locuri aflate la marginile lumii, chinuit fiind de o ingrozitoare melancolie dupa paradisul pierdut de pe Aleea Zorilor, strada copilariei. Si fericirea era obligatorie este o carte despre promisiunile inceputurilor, despre comunism si postcomunism, ziare si inimi zdrobite, dragoste si moarte.

Oedipa Maas, numita co-executor al testamentului lasat de un fost iubit, isi paraseste locuinta provinciala si viata monotona de casnica pentru a porni intr-o calatorie menita sa-i dezvaluie fetele necunoscute ale imensei averi pe care trebuie sa o gestioneze. Treptat, stapinita de o adevarata obsesie a interpretarii, Oedipa transforma toate indiciile pe care le intilneste in cale in semne ce se cer descifrate si in spatele carora se ascunde o uriasa conspiratie care urmareste instaurarea unui sistem de comunicatii alternativ. La baza acestuia se afla un vechi serviciu postal secret, denumit Tristero/Trystero, care prefigureaza internetul zilelor noastre. Romanul reevalueaza critic distanta dintre cultura inalta si cea de consum, prin utilizarea unor referinte dintre cele mai diverse, de la muzica clasica la soap-operas si de la cele mai indraznete experimente stiintifice la tabloide.

Roman nominalizat la prestigioasele Man Booker International Prize 2016 si International Dublin Literary Award 2017

Cind ajunge in valea in care-si va petrece intreaga viata, Andreas Egger e un orfan de vreo patru ani – nimeni nu-i stie cu precizie virsta. Crescind, devine argat cu experienta la ferma familiei lui adoptive, apoi se alatura unei echipe de muncitori care construieste unul dintre primele teleferice din Austria si care, odata cu electricitatea, aduce in vale lumina si agitatia. Dupa o vreme, vine ziua cind Egger o intilneste pe Marie, iubirea vietii lui. Multi ani mai tirziu, cind pleaca la drum pentru ultima oara, ea-i iese din nou in cale. Iar el, peste care timpul a trecut, priveste in urma cu uimire la anii ce s-au scurs. Romanul O viata de om este povestea sensibila si tulburatoare a relatiei dintre fiinta umana si un peisaj stravechi, o poveste despre singuratate, despre aparitia lumii moderne si, mai presus de toate, despre momentele banale sau pline de insemnatate care ne fac ceea ce sintem.

Una dintre revelatiile anului. O poveste impresionanta, sfisietoare, un intreg univers al schimbarilor, pierderii si curajului in fata sortii. - Anuradha Roy

Robert Seethaler ne arata cum chiar pentru omul obisnuit viata e o aventura extraordinara – si face acest lucru intr-o maniera plina de delicatete, absolut memorabila. - Mail on Sunday

Romanul lui Seethaler evita orice forma de narcisism suspect, ca si orice nombrilism national-literar. Atrocitatile secolului XX sint prezente in naratiune, dar
n-o transforma intr-o parabola istorica. Avem de-a face cu o carte care nu vrea sa explice lumea, ci doar sa povesteasca o viata. - Die Zeit

Traducere din limba germana de Andrei Anastasescu

Roman a carui ecranizare a fost premiata cu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes

Parintele Donissan slujeste intr-o mica parohie din Artois, in nordul Frantei. In jurul lui se aduna fiinte nefericite supuse greselii, in cautarea mintuirii. Obsedat de pacat si indoindu-se de vocatia lui ecleziastica, el traieste in rugaciune si asceza, mortificindu-se cu salbaticie, angajat intr-o lupta miraculoasa, violenta si disperata impotriva diavolului. Prada ideala pentru Satan, intilnirea lor este iminenta si pregateste confruntarea viitorului Sfint din Lumbres cu esenta raului, intrupata in adolescenta vicioasa si criminala Mouchette, devotata ingerului cazut. Aceasta intilnire memorabila, intr-o lume inghetata, irationala si haotica, in care tinarul preot, ratacit in noapte, este supus ispitei si sarutului luciferic, este o marturie despre puterea si ajutorul credintei in lupta cu fortele raului. Sub soarele lui Satan, „carte nascuta din razboi”, cum o numeste Bernanos, este un roman intens mistic in care diavolul gotic, detronat din postura romantica de print al intunericului, este transformat in print al lumii, al unei lumi pe cale de a pierde teama de sacrilegiu si sentimentul divinitatii.

Noutatea prozei lui Bernanos tine de impetuozitatea unei simfonii: glorificarea furibunda a lui Dumnezeu, exorcizarea furibunda a unui Rau inepuizabil. Bernanos incearca sa scrie poemul sacerdotiului, deci al supranaturalului. Subiectul nu se schimba, insa personajul dispare. Chiar si ce mai pastrase din el Dostoievski. - Andre Malraux

O voce strapunge, trece magnifica, ne loveste direct in inima. Patetismul, elocventa naturala ale acestei voci nu sint contestate de nimeni. Dar unii se mira de audienta pe care o inregistreaza. Asta fiindca autoritatea lui Bernanos a depasit cu mult tema credintei religioase sau pe cea a politicii, teme carora le-a fost mesager. Faptul ca Bernanos a fost ascultat chiar si de cei care nu-i impartaseau nici credinta supranaturala in mintuire, nici nostalgia dupa un trecut idilic, dar care uneori au facut-o mai mult decit altii, la fel si faptul ca, fara efort, cuvintul sau s-a inaltat, capatind un soi de autoritate fundamentala si universala: iata misterul, iata scandalul. - Gaetan Picon

Traducere din limba franceza si note de Madalina Ghiu

Traducere de Andrei Bontaș și Ancuța Bontaș

Timp de sute şi mii de ani, lumea părea să fi rămas în aceeaşi matcă. „Nimic nou sub soare“ a fost cuvântul de ordine al celor care identificau ziua de mâine cu cea de azi. Acum însă cunoaşterea, tehnologia şi societatea evoluează într-un ritm care ne somează să ne redefinim identitatea. Colecţia „Paşi peste graniţe“ aduce în atenţia cititorilor perspectivele care se deschid în faţa omului şi societăţii într-un moment de răscruce.

Cu toții suntem produsul unui trecut pe care trebuie să-l descoperim și să-l înțelegem, dar la care nu avem niciodată acces în mod direct. În Povestea secretă a speciei umane, Christine Kenneally cercetează tocmai felul în care cele mai recente descoperiri din genetică, biologie, economie, antropologie, psihologie și istorie ne dezvăluie de unde ne tragem, cine suntem și ce am putea deveni ca specie și ca indivizi.

„Kenneally străbate fără nici o ezitare jungla genomicii, reevaluează practica controversată a genealogiei, dezvăluie realitățile neplăcute ale adopției și supune discuției provocările testelor ADN. O lectură fascinantă și uneori chiar tulburătoare.“ – Nature

„De ce ne pasă de unde venim sau din cine ne tragem? Să fie oare moștenirea lăsată de generațiile anterioare? Ne influențează viețile strămoșilor în vreun fel? Sau e doar o poveste pe care ne place să ne-o spunem? În familia fiecăruia dintre noi există mai multe convingeri ce țin de trăsături, moșteniri și secrete ale asemănării familiale: ea are nasul tatălui ei, el are umorul ireverențios al bunicului, ei doi seamănă ca două picături de apă. Ce este însă real și ce este mit? Ce știm cu adevărat?“ – Christine Kenneally

Aglaja Veteranyi este autoarea bestsellerului De ce fierbe copilul in mamaliga

Iarna lui ’89 am petrecut-o in fata televizorului. Toate tarile transmiteau acelasi lucru. O camera. O masa. Un barbat, o femeie. Geniul Carpatilor si Mama tuturor copiilor. Un barbat cu o pusca. Femeia tipa. Tipa din piele. Filmul se intrerupe. In momentul impuscarii, operatorului i s-a rupt filmul. Scena urmatoare. Linga un zid zac, morti, barbatul si femeia. Am folosit emotia ca sa ies din locuinta mamei, iar matusa a facut cerere de cetatenie. Fara pasaport nu ma intorc, spuse ea, aia ma opresc acolo. De ce nu ne arata cum l-au impuscat pe cizmar? Ala cu siguranta mai traieste, impuscatura e trucata. (Fragment din carte)

Cu un cuvint lamuritor de Werner Locher-Lawrence si Jens Nielsen
Postfata de Rodica Binder

Traducere de Wilhelm Tauwinkl

Dacă ideea de agape este ca un pârâu care, în istoria creștinismului, curge pe un făgaș extrem de îngust, iar uneori pare că se pierde cu totul, eros-ul este fluviul larg ce se revarsă din albie, mătură totul în urma lui și, de aceea, nici nu poate fi stăvilit teoretic și încadrat sistematic, iar când pătrunde în creștinism caută să clatine agapeși să-i ia locul.
Istoria motivului creștin al iubirii nu se poate schița drept o singură linie continuă. Dimpotrivă, e un proces în decursul căruia motivul agape întâlnește mereu și mereu motivul eros, iar ițele lor sunt atât de întrețesute, încât e aproape cu neputință să le despărțim clar.
Istoria ideii de agape se află în fața noastră ca o dramă plină de suspans, care, s-ar putea spune, alcătuiește povestea de culise a istoriei creștinismului.

Eros-ul e dorință, năzuință, agape e jertfă.
Eros-ul tinde în sus, agape coboară.
Eros-ul e calea omului spre Dumnezeu, agape e calea lui Dumnezeu spre om.
Eros-ul e strădanie, agape e har.
Eros-ul e iubire egocentrică, cea mai înaltă, mai nobilă și mai sublimată afirmare de sine a omului, agape e iubire dezinteresată, „nu caută ale sale“, e dăruire de sine.
Eros-ul vrea să-și câștige viața, să devină divin, nemuritor, agape trăiește viața lui Dumnezeu, îndrăznește „să-și piardă viața“.
Eros-ul e în primul rând iubirea omului, ale cărui chip și asemănare le poartă; agape poartă chipul și asemănarea iubirii lui Dumnezeu, căci „Dumnezeu este agape “.
Eros-ul își are temeiul în calitatea, frumusețea și valoarea obiectului său, nu e spontan, ci dobândit și motivat; agape e suverană față de obiectul ei, se îndreaptă „și spre cei răi, și spre cei buni“, e o iubire spontană, curgătoare, lipsită de motivație.
Eros-ul constată valoarea obiectului său și-l iubește, agape își iubește obiectul și prin asta îi creează valoarea.
Ce nu va fi cucerit de iubirea-agape care se dăruiește necondiționat nu poate fi cucerit deloc. – ANDERS NYGREN

Marele merit al lui Nygren este, după părerea mea, faptul că ne-a dat un nou instrument de gândire: e atât de convenabil și de edificator să putem vorbi (și deci gândi) despre cele două elemente ale iubirii sub forma Eros și agape. – C.S. LEWIS

Pe copertă: Gian Lorenzo Bernini, Extazul Sfintei Tereza (detaliu)