Promotii

„Îşi bat joc de tine. Te fură, te învârt pe degete, te mint. Îţi castrează legile şi-ţi râd în nas. Te fac să-ţi fie ruşine să scoţi buletinul în aeroporturile lumii. Te tratează cu dispreţ şi, când li se pare c-ar fi nevoie, cu gaze. Te duc cu preşul promisiunilor. Te cred naiv, manipulabil, neinformat. De doi ani. Săptămână de săptămână, zi de zi, ceas de ceas.
Trăieşti într-o ţară aflată în pragul cleptocraţiei, într-o democratură condusă de condamnaţi penal, de impostori şi de analfabeţi. Suporţi zilnic ruşinea de-a avea miniştri care nu ştiu să scrie şi să vorbească nici măcar în limba lor. Te revolţi şi îţi strigi disperarea în pieţe. Iar uneori încerci să scapi de sufocare râzând. Măcar câteva minute sau o oră.

Orice om îi este teamă, cartea-parastas a României după doi ani de guvernare PSD, e o amendă simbolică pentru partidul care mai are puţin şi îşi îngenunchează ţara. Dar nu numai. E în acelaşi timp un instrument care măsoară trei decenii de speranţe înşelate şi de iluzii pierdute.“ – Radu Paraschivescu

Suntem doar o verigă către „ceva mai bun și mai înalt“? Va ieși vreodată din noi, ca dintr-o uriașă crisalidă, „omul cu adevărat uman“? Sau poate că ar trebui să ne împăcăm cu gândul că nu vom arăta niciodată mai bine decât ne-a creat bunul Dumnezeu?

Așteptând sau nu ceva mai înalt decât noi, s-ar cuveni deocamdată să ne punem această întrebare: cum ar fi bine să trăim ca „buni muritori“? Căci este o datorie de onoare, dacă tot am fost dotați cu rațiune, să încercăm să înțelegem ce trăim, după cum e o dezonoare a speciei să fi primit rațiune și să murim fără să fi încercat. Paginile acestei cărți s-ar fi putut tot atât de bine intitula Îndreptarul bunului muritor.

„Scrisul e singurul meu mod de a funcționa în acord cu mine însumi, mai ales dacă se întâmplă să am și ecouri binevoitoare din partea câtorva cititori. În rest, știu foarte bine că nu scriitorii și artiștii în genere determină mersul lumii. Rostul lor este doar, uneori, să o facă suportabilă. Sau pur și simplu să o povestească, cu un glas obosit sau ironic, în ideea că, în anumite situații, întunecimea se poate «salva», melancolic, prin comentariu...“ – Andrei Pleșu

Traducere de Simona Cioculescu

„Se poate face un circ cu purici. Puricii trebuie dresați, primul lucru care trebuie făcut este să se obțină ca puricii să nu mai sară. Cum se ajunge aici? Se pun puricii sub un pahar. Puricii încearcă să sară, se lovesc de sticlă, cad la loc. Dintr-un anumit moment, ei nu mai sar. Paharul poate fi ridicat. Și iată-i pe purici avansând încet, prostiți; ei pot fi împinși cu degetul, se poate sufla peste ei, nu mai sar.“

Fie că suntem sau nu părinți, mămici, tătici, bunici sau educatori, atunci când încercăm să înțelegem copiii mici, adolescenții și pe noi înșine ne ajută pe toți descoperirea parcursului dezvoltării întru independență.

Împreună putem să ne mirăm, să ne amintim, să explorăm și să ne întrebăm:
• Cum ajunge mama să fie un mediu de supraviețuire pentru copilul ei? 
• Cum sprijinim, prin joc, controlul sfincterian al copilului? 
• Ce semnificații profunde au tulburările alimentare?
• Ce rol are limba maternă în echilibrul afectiv?
• Ce înseamnă abandonul?
• Ce trăiesc părinții adoptivi?
• În ce constă rolul civilizator al tatălui?
• Cum ne influențează societatea în care trăim, comunitatea și grupurile?
• Cum să ne raportăm la lene, la cumințenie, la hiperactivitate, la lipsa de control?
• Cum formăm rezistența la frustrare?
• Ce rol au interdicțiile, impunerile și hotărârile adulților?
• Cât de serios este jocul pentru formarea unei personalități independente?

Traducere și note de Adina Dinițoiu

Roman prezent pe toate listele marilor premii literare franceze în 2017 (Goncourt, Renaudot, Femina, Médicis, Interallié, Grand Prix du roman de l’Académie française, Prix Jean Giono), Un anume domn Piekielny a obținut, în 2017, Premiul Goncourt – Alegerea României, iar în Franța a câștigat, în același an, Marele Premiu de literatură al orașului Saint-Étienne.

Roman poetic și picaresc în egală măsură, ironic și livresc, autobiografic pe alocuri, Un anume domn Piekielny este o pledoarie seducătoare pentru literatură, o mărturie care atestă puterea extraordinară a ficțiunii de a crea personaje vii, ce sar din pagină, abolind granița dintre imaginar și real. Sfârșitul lui Piekielny într-o groapă comună unde au fost aruncați evrei uciși de naziști devine un simbol pentru mulțimea acestor destine anonime întrerupte de atrocitățile istoriei.

François-Henri Désérable se reîntoarce în romanul său, cu pasiune, pe urmele celebrului scriitor Romain Gary (Roman Kacew, pe numele său adevărat), al cărui roman autobiografic Promisiunea zorilor l-a marcat, iremediabil, literar și biografic. Fascinat de un personaj misterios care apare în cartea lui Gary, autorul (şi personajul) F.-H. Désérable pornește în căutarea adevăratei identități a domnului Piekielny, vecin de imobil (după spusele lui Gary) cu micul Roman Kacew, pe vremea când locuia în Vilnius, înainte de emigra împreună cu mama sa, Mina. Cine era oare acest domn Piekielny, mărunt și modest, care semăna cu un „șoarec trist“?

Traducere revizuită şi note de Irina Horea

Puțini scriitori se bucură de o asemenea apreciere critică internațională și de atât de mulți admiratori în lumea literară ca J.M. Coetzee. Și totuși laureatul Premiului Nobel pentru literatură a vorbit rar despre sine înainte de publicarea volumului Copilărie, în 1997, o poveste strălucit scrisă, evocând rădăcinile și începuturile unui tânăr autor. Au urmat apoi Tinerețe, intens, cu multe aspecte sensibile, și Miezul verii, inovator și surprinzător de amuzant. Trei volume de memorii ficționalizate, acum revizuite de J.M. Coetzee și reunite sub un singur titlu, Scene de viață provincială, se constituie într-un portret sfâșietor, deși adesea comic, al artistului care se luptă să-și găsească propriul drum, dezamăgit de relațiile amoroase, lumea universitară și climatul politic încins din Cape Town în epoca apartheidului, un portret realizat de unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii.

Nici o tragedie nu marchează primii ani ai micului John, nici o traumă nu îi umbrește copilăria. Totuși, băiatul se simte — și apoi, din orgoliu, alege să fie — singur și la școală, și în familie. Dar lipsa de comunicare și comuniune are un pandant: privirea lucidă asupra realității. Drumul spre adevărata înțelegere și dreapta judecată nu este însă ușor, mai cu seamă în regimul de apartheid al Africii de Sud. Împins de dorința de a deveni poet, tânărul absolvent al facultății de matematică fuge la Londra. Aici trăiește acut sentimentul imposturii și se adâncește într-o depresie care îi seacă energiile. Într-un univers fără perspective, dominat de aceleași automatisme care îi definesc lui însuși existența cotidiană, rareori întrerupte de experiențe erotice sordide, eșecul pare să-i guverneze orice încercare de a comunica. Ca și aparenta incapacitate de a-și înțelege semenii, așa cum reiese din mărturisirile câtorva persoane care i-au fost aproape în varii momente ale vieții — patru femei și un bărbat —, intervievate de un jurnalist acreditat să-i închege biografia regretatului scriitor John Coetzee. Apare astfel portretul unei sensibilități exacerbate, lipsite de alinare atât în mediul edenic al fermei bunicilor, cât și alături de femeile în prezența cărora a îndrăznit să-și abandoneze masca taciturnului. Cinci interviuri câtuși de puțin măgu¬litoare, chiar șocante, ce iluminează noi fațete ale personajului Coetzee, dar enigma persistă, căci ele nu-i întregesc niciodată portretul.

Pe fundalul Chinei secolului al XVIII-lea, cu tablouri ce zugrăvesc fastul imperial, rafinamentul sadic al execuțiilor ori strălucirea metalică a râurilor otrăvite cu mercur, Christoph Ransmayr ne oferă un roman magistral, stratificat tematic: de la stranietatea unei lumi exotice dominate de frică și experiențele extreme de durere și clarificare interioară, până la o reflecție filozofică asupra timpului.

Faimosul ceasornicar și constructor de automate Alister Cox este invitat la Curtea sa de Qianlong, marele Împărat al Chinei, spre a inventa mecanisme care să poată măsura timpul interior: al fericirii, al iubirii, dar și al bolii, decrepitudinii și morții. În Orașul Interzis, dispunând de resurse nelimitate și având libertatea să folosească oricâte nestemate și metale există în trezorerii și în mine, Cox și asistenții lui creează automatele cele mai uimitoare. Numai că Împăratul se dovedește a împărtăși, pentru o clipă, visul maestrului și-i cere acestuia să construiască un ceas care măsoară însăși eternitatea.

,,DACĂ VREI SĂ ȘTII CINE EȘTI, ÎNVAȚĂ SĂ PRIVEȘTI ÎN JURUL TĂU.''

„Am nevoie să redescopăr frumuseţea, atâta tot. Să ştiu că, deşi o să mă întorc într-o zi, încă mai sunt multe lucruri pe care nu le-am văzut şi nu le-am încercat. Încotro să se ducă inima mea, dacă eu încă nu cunosc destul de multe drumuri? Care să fie următoarea mea destinaţie, dacă încă nu am plecat de aici, aşa cum trebuia? Ce culmi să cuceresc, dacă nu văd nici o frânghie pe care s-o apuc?“

Hippie

 „Minunat scrisă... O carte care inspiră.“

                                                People

„Adevărata dragoste a lui Coelho este spiritualitatea.“

                                                The Financial Express

„Un romancier care scrie cu adevărat într-un limbaj universal.“

                                                            The New York Times

Ghidul de conversaţie român-japonez constituie un instrument deosebit de util, care vă va permite să vă descurcaţi în orice împrejurare şi să faceţi faţă celor mai neprevăzute situaţii.

formule uzuale • vremea • la cumpărături • la restaurant • manifestări culturale • sport

Apocalipsa, următorul roman din trilogia halucinantă despre viaţa de apoi şi sfîrşitul lumii ce începe cu Blestemaţi, continuă povestea lui Madison Spencer, fetiţa moartă la treisprezece ani şi condamnată să-şi petreacă veşnicia în compania unei găşti pestriţe de demoni şi suflete proscrise. Ratînd ora stingerii în noaptea de Halloween, Maddy rămîne să bîntuie pe pămînt, chinuită de vinovăţie din cauza întîmplărilor de coşmar care i-au adus damnarea şi urmărită de un vînător de fantome drogat, angajat de părinţii ei miliardari. Madison află cu groază că părinţii ei au pus bazele unei religii universale pornind de la sfaturi date de ea în glumă de pe lumea cealaltă şi au construit un continent de un alb imaculat din deşeurile aglutinate ce plutesc în Marele Vortex din Pacific. Strînşi cu toţii acolo, prozeliţii se roagă la Templul lui Madison, în aşteptarea sfîrşitului lumii, care va veni cu siguranţă cînd Madlantida cea albă, propulsată de iahturi de lux, va lovi America de Nord şi celelalte continente. Damnarea sau mîntuirea întregii omeniri par să atîrne numai de micuţa Maddy, năucită de vorbele unui Dumnezeu intransigent şi de ale unui Diavol deghizat în şofer de taxi, care se pretind amîndoi a-i fi creatori.

Inclus de The Times pe lista celor mai mari 50 de scriitori britanici de după 1945, Hanif Kureishi este un prozator, dramaturg și scenarist multipremiat: a câștigat prestigiosul Whitbread Award și a primit două nominalizări la Oscar pentru cel mai bun scenariu. Opera lui este tradusă în 36 de limbi.

Una dintre cele mai bune cărți ale lui Hanif Kureishi, Intimitate pune în lumină, cu sinceritate dusă până la cruzime, temerile și dorințele care îl pot determina pe un bărbat să-și părăsească partenera și copiii. Alături de „Licărire“, „Străini când ne întâlnim“ și „Spleen“, cele trei povestiri incluse în volum, romanul stă la baza filmului Intimitate, regizat de Patrice Chéreau, cu Mark Rylance și Kerry Fox în rolurile principale.

Ediţie aniversară, cu prilejul Centenarului Ingmar Bergman

„Lucrînd la Scene dintr-o căsnicie, înainte să apuc să-mi dau seama, aveam deja şase dialoguri distincte despre iubire, căsătorie şi tot felul de alte lucruri care vin odată cu ele. Johan şi Marianne, sau Marianne şi Johan, şi-au dat voie să fie laşi, curajoşi, fericiţi, furioşi, îndrăgostiţi, nesiguri, satisfăcuţi, ipocriţi, perfizi, răutăcioşi, copilăroşi, mizerabili, afectuoşi, nemiloşi, proşti, neajutoraţi – pe scurt, fiinţe umane.” (Ingmar Bergman)

„După repetiţie este o reprezentare a artistului la apogeul carierei sale, aflat în culmea gloriei, pentru care arta – teatrul şi locul lui pe scenă – este viaţă, iar orice altceva este iluzie.” (The New York Times)

Într-o Românie închisă pentru străini, într-un viitor îndepărtat, Marele Vătaf conduce cu mînă de fier. Savanţii au făcut descoperiri epocale sub înţeleapta lui îndrumare şi au reuşit să prelungească viaţa oamenilor cu sute de ani, iar porcii au un rol crucial pentru tinereţea veşnică. Totul se obţine însă cu sudoarea frunţii, iar fiecare român trebuie să muncească pînă la epuizare pentru a trăi în acest paradis. Vătaful are şi opt Căluşari care veghează la bunul mers al lucrurilor, vînează Cuiburile de Iele, în care se plănuieşte răsturnarea ordinii naţionale cu ajutorul nucilor şi al rîşilor, şi stîrpesc răul din faşă. Dar ceva se întîmplă în Gruiu, sat aflat sub autoritatea falnicului Căluşar al Ilfovului, favoritul Vătafului, şi o înaltă trădare se conturează chiar în locul în care inocenţa ar fi trebuit să fie la ea acasa... Jocuri-pasiune pentru adulţi, drone, o nouă religie, porci şi porcari, dictatori şi disidenţi, lupte pe viaţă şi pe moarte – toate acestea sunt mici piese angrenate în monstruoasa maşinărie creată de Tudor Ganea în Porci, o distopie cu accente etno ce debordează de fantastic şi fantezie.

În Sistematica poeziei, criticul şi teoreticianul Eugen Negrici reuşeşte să demonteze, printr-o remarcabilă operă de sinteză, mecanismele subtile ale producerii textului poetic, să identifice şi să definească atitudinile fundamentale ale eului producător în raport cu existentul. Este vorba despre procesul facerii poemului, bazat pe trei posibile modele generative, şi de felul în care funcţionează acestea. Parcurgînd această „gramatică generativă” a poeziei, poeţii îşi pot cunoaşte posibilităţile şi pot afla, mai ales, cum nu ar trebui să scrie.

Din cuprins: Posibilitatea sistematizării experienţelor poetice • Sistematizarea poeziei prin implicarea diacroniei • Aspectele luate de existent în procesul producerii formei • Atitudinile posibile ale creatorului faţă de existent • Elementele existentului • Starea de spirit a eului producător • Definirea procesului de producere • Direcţiile structurării • Relaţia cu destinatarul. Efecte scontate

„Îi cunosc bine pe toţi care se bălăcesc în burta caşalotului în care trăim. Pe cei de azi şi pe cei de ieri: preşedinţi, prim-miniştri, înalţi demnitari – leadership-ul, cum i se spune acum. Au făcut şi continuă să facă tot ce este în puterile lor ca lucrurile să rămînă pe pămîntul ăsta aşa cum sunt de cînd e lumea. Nu le-a fost uşor: mai tot timpul au fost tentative ale unora şi ale altora să ne destabilizeze, să ne colonizeze, să ne facă să ne mişcăm în rînd cu ceilalţi. Nu au reuşit şi nu vor reuşi în veci. Pentru că mereu şi mereu se ridică un «nou val» de români verzi care îşi iubesc ţara şi duc mai departe lupta de rezistenţă.” Radu F. Alexandru

„Scriitor, dramaturg, scenarist, eseist, dar şi om politic angajat în apărarea valorilor demnităţii umane, Radu F. Alexandru este astăzi şi cel mai răsfăţat dramaturg al scenelor bucureştene. Piesele lui, viu aplaudate, fac săli pline. Plac în egală măsură publicului şi criticii, performanţă rară, pentru că, de regulă, criteriile celor două tabere nu se prea întîlnesc.” Manuela Cernat

„Nu avem mulţi dramaturgi care să-şi fi însuşit atît de bine limbajul acestui dificil gen artistic. Radu F. Alexandru îl cunoaşte ca pe o limbă maternă, astfel încît se şi joacă folosindu-l. Răsturnările de situaţie, paradoxurile, umorul de idei, dizolvarea neaşteptată a frivolităţii în tragism şi depăşirea disperării prin amuzament, toate aceste manifestări ale unei mobilităţi intelectuale ieşite din comun fac ca piesele de teatru să fie imprevizibile şi captivante. Nu întîmplător, după ce urmăresc un spectacol care are la bază un text de Radu F. Alexandru, îi aplaud pe actori, îl aplaud pe regizor, dar vreau neapărat să-l aplaud şi pe dramaturg.” Alex. Ştefănescu

„Cele cinci piese din «Ultima dorinţă» alcătuiesc deopotrivă un volum puternic şi tulburător de literatură, care abordează cu umor amărui crizele omului contemporan, şi o ofertă de repertoriu de nerefuzat pentru scenele noastre. Arta lui Radu F. Alexandru de a vedea universalul în spatele deambulărilor clipei prezente mi se pare magistrală, venind direct din marea tradiţie caragialiană.” Răzvan Voncu

„Din echipa de aur a Opiniei studenţeşti, revista ieşeană  cu faimă naţională după  decembrie ’89, făcea parte şi o zgîtie de fată, cam fragilă pentru o meserie practicată în vremuri atît de tulburi. Aparenţele erau înşelătoare. Zgîtia s-a ţinut scai de minerii care plantau flori, cu bîta, în Piaţa Universităţii, fără să ia bătaie. O lună mai tîrziu se afla în Valea Jiului, înnopta în casa unui miner şi intra în abataj, să vadă   cum trăiesc minerii. În gaşca aia de golani, cum ar fi zis Ion Iliescu, toţi talentaţi, inteligenţi şi hotărîţi să termine cu trecutul, scrisul ei avea câteva date clare. Orice temă ar fi abordat, intra în subiect direct, simplu, fără   fasoane, fără inhibiţii. Lucru şi mai neobişnuit, punea punct articolelor la fel de brusc, cam pieziş, cam şui, acolo unde considera că orice cuvînt în plus nu-şi avea rostul. Apoi, ştia să facă personaje din oamenii, vestiţi sau iluştri necunoscuţi, despre care vorbea. În fine, mai avea şi darul de a povesti cu umor şi cu olecuţă de autoironie, cît să facă   suportabilă viaţa la vreme de restrişte. Toate acestea m-au făcut să-mi zic că în tînăra domniţă doarme un scriitor. Aşa că nu m-am mirat că pînă la urmă chiar a scris o carte. Asta pe care o aveţi în mînă. Şi care, deloc întîmplător, se cheamă Râsul. Cu douăsprezece povestiri rupte din viaţă. Dorina Rusu îmi pare un povestaş plin de farmec. Povestaş în sensul alegoriei prin care Mario Vargas Llosa desemna scriitorul. Adică un om cu darul de a duce şi de a aduce veştile şi poveştile cu oameni şi despre oameni. De citit.” (Neculai Constantin Munteanu)

Bill Bryson are un adevărat talent de a fi depăşit de situaţie oriunde se duce – chiar şi (sau mai ales) în locul unde s-a născut. Revenind în SUA după două decenii petrecute în Marea Britanie, redescoperă cu bucurie comori de mult uitate ale copilăriei: glorioasa toamnă din New England, ţinuta caraghioasă a oamenilor în pantaloni scurţi şi camerele de motel în care poţi conta pe faptul că vei fi trezit în toiul nopţii de un ţipăt pătrunzător, urmat de o voce de femeie care imploră: „Lasă pistolul, Vinnie! Fac orice vrei”. Fie că discută despre inestimabila utilitate a tocătorului de resturi menajere, despre exotismul faptului că alimentele îţi sînt puse în pungă la supermarket sau despre emisiunile TV deplorabile, Bill Bryson face uz de umorul său inegalabil pentru a descrie unul dintre cele mai stranii fenomene: modul de viaţă american.

„Povestiri încîntătoare, pline de afecţiune şi în acelaşi timp expunînd remarcabil de succint ridicolul... Aceasta nu e o carte pe care s-o citeşti dintr-o răsuflare. E o carte pe care să o savurezi.” (The Times)

Această poveste, poate romanul cel mai muzical al lui Alessandro Baricco, impregnat de tonuri și ritmuri de o mare varietate, ne poartă într-o cursă amețitoare prin secolul XX.

Această poveste îi aparține lui Ultimo Parri. Personajul are cinci ani când vede pentru prima dată un automobil în satul său piemontez, nouăsprezece în ziua înfrângerii de la Caporetto, în 1917, și douăzeci și cinci când își întâlnește marea dragoste în America. Visul lui Ultimo, acela de a construi o pistă circulară de curse cu optsprezece curbe, leagă mai multe povești într-una singură, primordială, o poveste despre fidelitate, iubire, prietenie, război și, mai ales, despre dorința de a restabili ordinea în lume. Romanul este deopotrivă unul al sunetelor. Auzim zgomotele guturale ale primelor automobile, îl auzim pe Ultimo strigându-și numele când mașina gâfâie urcând movila din Piassebene, apoi exploziile și împușcăturile de pe câmpul de luptă, o auzim pe Elizaveta cântând la pian, apoi melodia transmisă la radio în timp ce o femeie și-un bărbat fac dragoste în bucătăria unui local și auzim motorul Jaguarului în care, după o viață de așteptare, Elizaveta atinge visul lui Ultimo și reușește să parcurgă pista circulară.

Pe copertă: Felix Vallotton, L’attente (detaliu)

Un șahist imbatabil transformă un oraș într-o imensă tablă de șah, iar locuitorii lui devin regi, regine, nebuni, cai, pioni, într-o competiție absurdă care macină destinele tuturor. Un scriitor dispare din mediul său, atras de mirajul depărtărilor, de chemarea iubirii, a „tinereții fără bătrînețe”. Cînd se întoarce, după mai bine de 40 de ani, descoperă că misterul dispariției sale îl propulsase între clasicii literaturii din țara sa natală și pe lista pentru Premiul Nobel. Un individ primește moștenire o bibliotecă fabuloasă, o „casă a vîntului“, care îl ia captiv și îl transformă în ficțiune. Un critic literar este răpit de autorii mediocri pe care îi desființează și este constrîns, într-un text de un comic savuros, să-și schimbe discursul critic pentru a deveni poetically correct. Un prunc se naște cu darul de a înfuleca și a secătui de viață tot ce iubește, altul are darul de a potoli foamea celor care doar îi rostesc nu-mele. De la Facerea lumii, fiecare nume are în spate o istorie, demonstrează Adrian Alui Gheorghe, iar fiecare ființă de pe pă-mînt are o rădăcină fantastică din care se poate naște, din fantezia unui povestaș inspirat, o nouă poveste.

„Rămas fără o slujbă certă, am fost angajat să spun povești unui om care se împotmolise în orizontul patului de suferință. O suferință mută pe care povestea o putea atenua, o făcea suportabilă. Astfel am văzut cum acționează cuvîntul asupra minții, inimii și sufletului omenesc, ca un fel de neurohormon al fericirii, care se insinuează în creier. De asta, nu vă îndemn să vă îndepărtați de realitatea imediată, care vă asigură echilibrul pe planetă, dar vă îndemn să nu vă îndepărtați mai ales de poveste, de literatură, care vă asigură echilibrul în univers. Fiecare om e o poveste cu final previzibil, numai că pînă la final sînt o mulțime de imprevizibilități. Asta e literatura, de fapt. În poveste viața fiecăruia capătă sens, în afara ei e mai mult un element statistic. Vorba cuiva: sîntem ceea ce citim. Dar, dacă nu citim, cine sîntem?“ (Adrian Alui Gheorghe)

„Critic moderat al regimului comunist din România, Mihai Botez a testat cu relativ succes limitele acestuia. Dar disidenţa lui Botez, care nu a fost imaculată, nu ar fi durat fără sprijinul guvernului SUA şi al Europei Libere. Documentele accesibile în arhivele guvernamentale româneşti, fragmentare şi relativ puţine, sînt insuficiente reconstituirii parcursului său. Evoluţia lui Botez poate fi acum mai bine revelată prin recentele desecretizări ale documentelor aflate în arhivele guvernamentale din SUA, la Departamentul de Stat, FBI, INS şi la diferitele biblioteci prezidenţiale, la care se adaugă documentele din arhiva Europei Libere. Reunind cele mai semnificative dintre aceste documente inedite, cartea oferă cititorului posibilitatea unor noi lecturi în privinţa personalităţii lui Botez.” (Radu Ioanid)

„Celor care nu au trăit într‑un sistem cu partid unic le este greu să evalueze măsura în care se amestecă un asemenea regim în viaţa cetăţenilor. Opoziţia era ghidată de o analiză a riscurilor – ce risca oponentul dacă înfrunta regimul? În unele cazuri, se punea în balanţă şi ce ar putea avea disidentul de cîştigat. Unde îl plasăm pe Mihai Horia Botez în acest spectru al analizei? Iată sarcina pe care şi‑o asumă Radu Ioanid în admirabilul şi convingătorul lui studiu de caz.” (Dennis Deletant)

După tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, scriitoarea turcă Aslı Erdogan a fost arestată şi închisă. Vina sa era că scrisese pentru publicaţia pro-kurdă Özgür Gündem texte în care denunţa diverse acţiuni îndreptate împotriva libertăţii de opinie. A stat patru luni în închisoare, însă, deşi a fost eliberată, a devenit ţinta persecuţiilor şi în cele din urmă a fost constrînsă să părăsească Turcia. Volumul reuneşte o parte dintre articolele care i-au atras ostilitatea regimului. Sînt cronici politice, reflecţii asupra scrisului şi a exilului, eseuri despre acţiunile represive ale guvernului turc, despre povara mentalităţilor şi stereotipurilor arhaice în Turcia modernă pagini încărcate de emoţie, în care inspiraţia poetică se îmbină cu luciditatea activistei pentru drepturile omului şi literatura cu jurnalismul.

„«Libertatea este un cuvînt care refuză să tacă», iată una dintre frazele fulgurante ale lui Aslı Erdoğan. E lupta cotidiană a unei femei împotriva oricărei forme de opresiune.” (France Culture) 

„O concentrare a principiilor şi cauzelor pe care Aslı Erdoğan le-a apărat, a multitudinii de victime şi oprimaţi pentru care s-a mobilizat, a tuturor formelor de represiune condamnate de pana sa de o mare sensibilitate. Pagină după pagină, sîntem zguduiţi împreună cu şi pentru această luptătoare neobosită. Căci zîmbim rareori şi nu rîdem deloc, nici măcar forţat, nici măcar ironic, pe parcursul lecturii.” (Libération)

De formaţie fiziciană, Aslı Erdoğan (n. 1967, Istanbul) a lucrat la Centrul European de Cercetări Nucleare din Geneva, apoi a făcut studii de antropologie la Rio de Janeiro, unde a scris primul său roman (Omul cochilie, 1994). Revine la Istanbul în 1996 şi se consacră literaturii (cu romanul Mandarinul miraculos) şi jurnalismului. În 1998 a început o rubrică într-unul dintre cele mai influente ziare turceşti, cotidianul Radikal. Articolele în care pledează pentru drepturile femeii şi tratează subiecte tabu vorbind de închisori, tortură, chestiunea kurdă au atras asupra ei, în aceeaşi măsură, faimă, dar şi tribulaţii, culminînd cu concedierea, în 2001. Cartea care i-a adus celebritatea, Oraşul în mantie purpurie, a apărut în 1998 şi a fost tradusă în numeroase limbi, printre care franceză, norvegiană, germană, bosniacă, arabă, bulgară, suedeză şi engleză. Arestată şi închisă în august 2016 împreună cu colegii din redacţia ziarului de opoziţie la care scria (Özgür Gündem), este eliberată după mai bine de patru luni şi judecată în stare de libertate condiţionată. În 2017 i s-a decernat Premiul pentru Pace Erich Maria Remarque, iar în 2018, Premiul Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor. În prezent trăieşte în exil, în Graz, Austria. Textele ei au fost adaptate şi pentru teatru, balet clasic, radio şi film. Alături de alţi şase scriitori, printre care Orhan Pamuk şi Yaşar Kemal, a fost subiectul unui documentar regizat de Osman Okkan.

Numeroasele atentate teroriste din ultimii ani ne-ar putea face să credem că terorismul constituie o caracteristică a lumii contemporane. Dimpotrivă, au fost rare perioadele din istorie și regiunile care nu l-au cunoscut. Cu colaborarea unor reputați specialiști, Gérard Chaliand și Arnaud Blin descriu și analizează fenomenul terorist în toată complexitatea sa, urmărind diferitele tipuri de terorism cu care s-a confruntat lumea de-a lungul secolelor, din Antichitate și pînă în epoca modernă și contemporană. Înțelegem astfel rădăcinile islamismului radical, apariția spectaculoasă a terorismului islamist odată cu al-Qaida, viitorul mișcării islamiste, operațiunile sinucigașe, amenințarea terorismului după 11 septembrie, precum și jihadismul din perioada Daesh. Volumul include de asemenea discursurile și manifestele actorilor principali ai terorismului, de la Bakunin și ayatollahul Khomeini la Osama bin Laden.

„Trebuie să înăbușim dușmanii dinăuntru și din afară ai republicii ori să pierim împreună cu ea. Or, în această situație, cea dintîi maximă a politicii voastre trebuie să fie că poporul se conduce prin rațiune, iar dușmanii poporului, prin teroare. Dacă resortul guvernării populare pe timp de pace este virtutea, resortul guvernării populare în vreme de revoluție îl constituie simultan virtutea și teroarea; virtutea, fără de care teroarea e funestă; teroarea, fără de care virtutea e neputincioasă.” Maximilien de Robespierre, Discurs în fața Convenției din 5 februarie 1794 

„Teroristul este nobil, teribil și exercită o fascinație irezistibilă, căci îmbină în el cele două culmi sublime ale măreției umane: martirul și eroul. Din ziua în care jură, din adîncul inimii, să‑și dezrobească poporul și patria, știe că e sortit morții.” Serghei Stepniak Kravcinski, Rusia clandestină (1863)

În această a treia carte dedicată femeilor contemporane din România, Andreea Paul s-a lăsat inspirată de „realitățile românești emoționante care au transformat răul în bine și greul în ușor prin implicare civică” și a reușit să adune poveștile a nu mai puțin de 100 de coautoare. Volumul își concentrează atenția asupra unei conștiințe feminine treze, care nu dă niciodată vina pe soartă, sărăcie sau guvern, ci caută să genereze schimbarea pornind din interior și construind treptat o lume mai bună. Fiecare poveste a acestor femei este un exemplu de succes obținut prin eforturi susținute și dorința fermă de a realiza ceva pentru ele, pentru cei apropiați lor și, mai presus de orice, pentru comunitate. Aceste doamne activează în domenii variate și susțin proiecte dintre cele mai diverse, dar la baza tuturor mărturiilor stau aceleași noțiuni de curaj, pasiune, generozitate, iubire, putere.

Volumul cuprinde texte semnate de: Angela Achiţei • Nata Albot • Gabriela Alexandrescu • Violeta Alexandru • Liliana Angheluţă • Victoria Asanache • Angela Baciu • Cristina Balaban • Oana Băluţă • Marinela Bănică • Magda Bei • Simona Bişboacă • Atena Boca • Georgeta Bucur • Magda Cârneci • Daniela Ceredeev • Adela Chirică • Raluca Chişu • Teia Ciulacu • Nadia Comăneci • Dana Cristescu • Maria Culescu • Dorica Dan • Elena-Manuela David • Simona David Crisbăşanu • Crina Decusară-Bocşan • Ditta Depner • Ana Dragu • Daniela Drăghici • Roxana Dumitrache • Sandra Ecobescu • Roxana Gabor-Iliescu • Erika Garnier • Diana Gămulescu • Valentina Geamănă • Mihaela Geoană • Ligia Georgescu Goloşoiu • Anca Elena Gheorghică • Monica Gheorghiu • Carmen Ghercă • Cosmina Grigore • Cristina Guseth • Adela Hanafi • Elena Hâncu • Camelia Ionescu • Cristiana Ionescu • Gabriela Ionescu • Micaela Jugravu • Rozalina Lăpădatu • Dana Lupşa • Meryem Mambet • Alina Marin • Aurora Martin • Cristiana Mateoiu • Ana Măiţă • Melania Medeleanu • Mihaela Mihăescu • Mirabela Miron • Corina Murafa • Elena Cristina Nastasă • Nicoleta Nedelcu • Mirela Nemţanu • Andreea Mihaela Niţă • Alina I. Novac • Andreea Ogăraru • Mihaela Olaru • Mirela Oprea • Florentina Opriş • Cristina Otovescu • Liliana Pagu • Daniela Palade Teodorescu • Andreea Paul • Osnat Peled • Eleonora Pokola • Oana Popa • Daniela Popescu • Elena Preda • Camelia Proca • Monica Radu • Doris-Gabriela Rai • Lavinia Răducanu • Pamela Roussos Raţiu • Mihaela Rus • Gabriela Saulea • Mihaela Săsărman • Irina Sorescu • Raluca-Ioana van Staden • Petruţa Stănescu • Prinţesa Marina Sturdza • Karmen Suciu • Nicoleta Talpeş • Daniela Tontsch • Cristina Tudor • Mădălina Turza • Natalia Ungureanu • Daniela Vişoianu • Liana Maria Vîslan • Diana Maria Voicu • Oana Voiculeţ • Nadine Voindrouh Apostolescu • Valentina Paula Zaharia • Angela Zarojanu

Un intelectual ratat, un scriitor aspirant şi un tînăr politician gravitează în mod misterios în jurul unei tinere studente, prostituată solitară, cu toţii fiind puşi în mişcare de legi necunoscute, contrapunctice. Destinele, ca tot atîtea linii melodice, se intersectează doar pentru a se îndepărta din nou, însă vieţile lor ascund un înţeles profund, care se cere descoperit. Urmărind parcursul individual al fiecărui personaj, romanul conturează peisajul moravurilor româneşti înainte şi după evenimentele din 1989, punînd în lumină arivismul, sterilitatea intelectuală şi cinismul specifice unei societăţi în derivă. Bişniţarul devenit revoluţionar şi apoi deputat, profesorul universitar lasciv care abuzează de încrederea viitoarelor studente sau tînăra vulnerabilă, victimă a dramelor familiale, sunt doar cîteva figuri din acest tablou al unei societăţi care obligă la compromis şi promiscuitate morală.

„Trăim așa cum ne dictează ei. E un gând înnebunitor ăsta, nu pot scăpa de el. Nu pot să accept că niște indivizi care, într-o lume dreaptă, ar trebui să înfunde pușcăriile și, apoi, să fie obligați să muncească o viață pentru a plăti răul pe care l-au făcut unei țări, țării noastre, au reușit, de un an încoace, să ne dicteze cum să trăim. Să ne dicteze cum să ne scriem jurnalele. Nu pot să accept că niște oameni pentru care rușinea e ceva de batjocorit ne țin lecții de moralitate, de cinste, de sacrificiu, de dragoste de țară. Nu pot să accept că niște mediocri scriu Educația pentru copilul meu, pentru copiii noștri. Nu pot să accept că niște nulități ne condamnă să ne însănătoșim în spitale cu miros de cimitir. Nu pot să accept un lucru simplu. Acela că niște hoți ne fac legi. Niște îmbuibați au ajuns să sluțească într-un asemenea fel adevărul, încât orice urmă de normalitate, de bun-simț, de logică, de principii se sfărâmă sub un crez nou. Un crez al degradaților. Un crez îndesat cu forța pe gâtul unui popor. Poporul nostru.“ (RAMONA URSU)

În 1944, un număr impresionant de evrei din Transilvania sînt îmbarcaţi de autorităţile horthyste în trenuri şi trimişi spre „cuptoarele morţii” de la Auschwitz. Printre ei se află şi o fetiţă de zece ani, Hannya Moscovici, deportată împreună cu tatăl ei şi care nu prea înţelege ce i se întîmplă, dar simte că soarta ei tocmai a luat o turnură îngrozitoare. Prin urmare, îşi creează un refugiu în Limelfia, un tărîm fantastic în care nimic rău nu o poate atinge, populat cu fiinţe supranaturale, de o veselie molipsitoare, dar aceste escapade nu o pot feri de experimentele monstruoase ale lui Mengele. În jurul ei se desfăşoară poveştile inimaginabile ale adulţilor, cărora încearcă să le aline suferinţa invitîndu-i în lumea ei de basm, însă infernul lagărului nazist transformă oamenii şi aceştia devin capabili de orice în lupta lor disperată pentru supravieţuire. Convoiul mieilor împleteşte naivitatea copilăriei cu brutalitatea adulţilor, fantasticul cu realitatea, puritatea cu o cruzime greu de închipuit, totul pe fundalul celei mai mari tragedii din istoria umanităţii.

Cîştigător al National Geographic Traveller Reader Award pentru cea mai bună carte de călătorie a anului 2016

După succesul Însemnărilor de pe o insulă mică, Bill Bryson porneşte într-o nouă călătorie de explorare a Marii Britanii, de data aceasta de-a lungul „Liniei Bryson”, un traseu imaginar stabilit chiar de el între punctele cele mai îndepărtate ale insulei. Cu mult umor, cu ironie tonică şi adesea cu melancolia pe care numai un îndrăgostit de Marea Britanie o poate resimţi, autorul ne conduce prin fermecătoare peisaje rurale, zone urbane prospere sau sordide şi locuri ale memoriei colective adesea căzute în uitare. În ciuda neajunsurilor şi a ciudăţeniilor ei, Bryson preferă să locuiască pe ploioasa insulă. Şi nu doar pentru ceaiul cu lapte şi o zi liberă în plus de Crăciun.

„Au fost momente în care am izbucnit în rîs în public citind cartea... Ca întotdeauna, Bryson e nemaipomenit de hazliu.” (The London Times)

„După cum sugerează titlul Drumul către Little Dribbling, Bryson rămîne devotat toponimelor excentrice ale Marii Britanii, precum şi la fel de excentricelor sale distracţii.” (The New York Times Book Review)

„Farmecul şi spiritul lui Bryson continuă să emane din paginile sale.” (Daily Mail)

Vrei să afli cum să reacţionezi cu calm, rãbdare şi blândeţe la izbucnirile emoţionale ale copilului tău? Cinci instrumente care nu dau greş, testate de sute de mii de părinţi din întreaga lume, îţi vin în ajutor.

Ascultă-ţi copilul este mâna întinsă de doi specialişti părinţilor ocupaţi şi copleşiţi de griji din ziua de azi. Cele cinci soluţii practice pe care le oferă sunt pe cât de simple, pe atât de eficiente şi te vor ajuta să ai o relaţie mai strânsă şi mai puternică cu copilul tău, să îi dezvolţi încrederea în sine, inteligenţa nativă şi capacitatea de a învăţa. Peste o sută de poveşti adevărate ale unor părinţi care au pus deja la lucru cele cinci instrumente fac din cartea scrisă de Patty Wipfler şi Tosha Schore o lectură nu numai educativă, ci şi foarte agreabilă.

„Ghidul perfect ca să fii un părinte amuzant şi atent.“ (Kirkus Review)