Promotii

În 4/5 februarie 1990 apărea la Bucureşti săptămînalul incomod Caţavencu, fondat, scris şi distribuit de studenţi de la Politehnică şi Litere. Devenit copilul teribil, adulat şi fanatizat al generaţiei Revoluţiei din 1989 şi a Pieţei Universităţii 1990. Pentru mai bine de 15 ani, Caţavencu a fost liderul absolut al umorului în România. Caţavencu lua în balon lumea politică, avea reguli interne draconice de iniţiere în ale scrisului şi satirei şi avea un trib care îl susţinea. Eugen Istodor, el însuşi caţavenc, încearcă să descifreze, în demersul de faţă, ascensiunea şi decăderea veselului său trib, umorişti şi fani. Instrumente îi sînt o metodă sociologică de analiză a umorului şi interviurile cu propriii colegi, foştii preşedinţi ai României, patronii săptămînalului. Caţavencii şi tribul lor te provoacă astfel să înţelegi aventura unui trib, a umorului însuşi.

Cu Drumul spre Wigan Pier, un volum-reportaj apărut în 1937, Orwell îşi cucereşte notorietatea ca scriitor, dovedindu-şi extraordinarele calităţi de observator al realităţii contemporane. Aici, îşi relatează experienţele din timpul şederii în sumbrele zone industriale din Yorkshire şi Lancashire, în nordul Angliei, unde mineritul reprezenta principala sursă de venit – şi, adesea, de supravieţuire – pentru majoritatea oamenilor din clasa muncitoare. Implicat fără a-şi pierde obiectivitatea, Orwell oferă un set de imagini şi poveşti impresionante despre viaţa minerilor, a şomerilor şi a oamenilor rămaşi pe drumuri într-o lume întunecată şi o epocă aspră, între Marea Criză interbelică şi al Doilea Război Mondial. Sensibil la soarta săracilor Angliei, autorul, în ciuda orientării politice de stînga, nu îşi pierde bunul-simţ şi face o pledoarie pentru socialism, deşi, concomitent, ridiculizează socialiştii de budoar ai epocii. Drumul spre Wigan Pier, carte care a impresionat la vremea ei publicul britanic, rămîne o lectură fascinantă, căci dilemele ei sînt şi cele ale lumii contemporane.

„O călătorie literară devenită clasică, considerată de critici cuceritoare, dar şi tulburătoare... Astăzi această carte devine surprinzător de relevantă pentru vremurile noastre agitate. Dacă ar mai trăi şi şi-ar reitera acum călătoria în nord, Orwell ar descoperi că timpul şi spaţiul converg, iar trecutul îl copleşeşte.” (The Guardian)

„Un adevărat geniu… toată furia şi frustrarea lui Orwell şi-au găsit în Drumul spre Wigan Pier o cale de expresie.” (Peter Ackroyd)

„E foarte uşor să înţelegi de ce Drumul spre Wigan Pier a avut şi încă mai are un impact atît de puternic. Sinceritatea, prospeţimea şi vigoarea ei sînt excepţionale... Mai presus de toate, cartea este un studiu despre sărăcie şi, mai mult, despre durabilitatea diferenţelor de clasă.” (Richard Hoggart) 

Romanul Detonarea începe chiar din 1918, anul Marii Uniri, şi se sfîrşeşte în zilele noastre, urmărind povestea a patru generaţii ale unei familii, de-a lungul unui secol de transformări radicale pentru destinul României. Reprezentantul fiecărei generaţii are cîte un mentor, o călăuză care intervine decisiv în viaţa lui, dar întîlnirile ce par la început providenţiale se dovedesc de cele mai multe ori a fi fatale. Apar astfel nume importante ale istoriei, scriitori, gazetari sau politicieni, iar tabloul general este acela al unei împletiri între bune intenţii şi perfidie, între naivitate şi ticăloşie, între idealism şi cinism. Străbunicul, bunicul, tatăl şi fiica, deşi foarte diferiţi între ei, construiesc, pe rînd, cîte o bucăţică din destinul tragic al întregii familii, care îşi urmează cursul decadă după decadă.

„Am încercat să evit tentaţia unei fresce minuţioase şi chiar plictisitoare şi să pun în prim-plan esenţele, subscriind la ceea ce spunea Cioran, că vom ajunge într-o vreme cînd nu vom mai citi decît telegrame şi rugăciuni. Romanul acesta este aşadar o contopire a rugăciunii cu telegrama...” (Dan Stanca)

”Jurnalul meu este pielea mea de rezervă. E un înveliș magic, scriptural. Din când în când pielea adevărată mă apasă ca un costum greoi de scafandru. Atunci mi-o scot și îmbrac acest tatuaj de cuvinte. În el respir liber, în el pot atinge, în fine, cerul cu palma.”

Selecție, note și prefață de Cătălin Cioabă și Ioan Milică

A-l descoperi pe gazetarul Eminescu înseamnă a trece peste câteva obstacole nevăzute. Mai întâi, faima sa de poet, care ne ispitește să credem că tot ce a avut de spus a scris doar în vers. Apoi, varietatea deconcertantă a textelor publicistice, care-l descumpănește pe cititorul de azi, părându-i-se că se pierde în noianul de relatări ale unor scene dintr-un alt veac. Se simte oare în ele spiritul lui Eminescu? Pe de altă parte, prea adesea s-a spus că publicistica aparține mai mult unei ideologii decât autorului ei. Dar este acest lucru adevărat? Sau e doar o scuză pentru uitare?
O voce se distinge totuși aici, aceeași ca în marile poeme, dacă avem răbdarea de a trece peste prejudecățile noastre hrănite de nerăbdare. Îl vom descoperi pe scriitorul Eminescu, chiar și atunci când rezumă știrile zilei, când descrie faptul divers, când redactează cronici de război sau când polemizează.
Aflăm în aceste pagini un adevărat ziarist-regizor ce rotește caleidoscopul de întâmplări al lumii și pune în mișcare un cortegiu de imagini pline de nuanțe, vii și pregnante, îndemnându-l pe cititorul din orice epocă să devină contemporanul său.

„N-am căutat nici să mitizez nişte figuri deja legendare (în anumite cazuri), nici să le supun unei brutale demitizări (de tip senzaţionalist). Am preferat să amestec tonul memorialistic şi expozitiv cu prezentarea realistă, confirmabilă din alte surse. Pe unii dintre marii oameni cuprinşi în antologia mea i-am cunoscut îndeaproape, locuind chiar în intimitatea lor sufletească, pe mulţi alţii i-am întîlnit o zi sau doar o oră, fără să le pot scotoci sertarele secrete. E o diferenţă inevitabilă între relaţiile de prietenie şi conlucrare îndelungată şi contactele «oficiale», pe fondul cărora orice demnitar îşi pune masca prestabilită şi recurge la propriul stoc de anecdote sau la atitudini modelate prin rutină. Evident, orice mare om e înainte de toate (şi la urma urmei) o simplă fiinţă umană, cu defectele, limitele, viciile şi iluziile sale cu tot. Nu mi-au ieşit nicicînd din memorie spusele lui Montaigne, care observa atît de judicios că sur le plus haut trône du monde on n’est jamais assis que sur son cul (Essais III, 13). Ca să salvezi ideea de «mare om», eşti nevoit să citeşti harta unei personalităţi în pofida accidentelor de relief constatate cu ochiul liber. Dincolo de «steaua» care ţi-a călăuzit drumul, ieşi din mulţime nu prin viciile comune pe care le împarţi cu restul muritorilor, cît prin acele virtuţi care te deosebesc de el. Un om nu capătă grandoare întrucît şi-a învins toate patimile (situaţie în care părăseşte galeria eroilor şi se înscrie în aceea a sfinţilor), ci pentru că a reuşit să le contrapună însuşiri şi realizări notabile, capabile să influenţeze favorabil mediul său social, naţiunea sau (mult mai rar) destinul însuşi al umanităţii.” (Teodor Baconschi)

Trintius, un hacker anarhist, îndrăgostit nebuneşte de o victimă a lui, Ema, este recrutat în închisoare de serviciile secrete. După mai multe şedinţe de psihoterapie, Trintius îşi scrie memoriile camuflate într-o şaradă de întîmplări extraordinare, divers localizate în timp şi spaţiu, din Patagonia lui Magellan în Cuba lui Che Guevara, din Barbaria corsarilor în Coreea de Nord contemporană. Dar este Ema ceea ce pretinde? Ajunge personajul principal să controleze jocul sau trăieşte doar o iluzie? Răspunsurile se găsesc în memoriile lui Trintius – o colecţie de întîmplări cu personaje aflate în situaţii teribile de viaţă la extrema realităţii. Aparent autonome, poveştile capătă neaşteptat coerenţa intimă a traumelor unui hacker hăituit de propriile fantasme. Ca să-l înţelegi, trebuie să înveţi să priveşti prin ochiul unei libelule, un „ochi format din mii de alţi ochi, numiţi omatidii, ca nişte lentile, fiecare aplecată asupra unui detaliu. Şi din toate adîncimile perspectivei, ochiul cel mare reconstituie întreaga imagine”.

Romanul Câinele iubirii e o poveste de familie neconvențional spusă, despre o lume deopotrivă dură, întunecată și plină de tandrețe. Privită prin ochii copilului-narator, existența cenușie dintr-un oraș de provincie comunist, cândva la sfârșitul anilor ’70, capătă dimensiuni fabuloase: un tată ofițer, autarhic și închis în sine, a cărui boală îl reduce treptat la stadiul de invalid, o mamă puternică, în ciuda fragilității ei fizice, o istorie complicată de familie, care îl are în centru pe bunicul patern, sunt elementele poveștii.

„La început a fost o fotografie găsită întâmplător, care m-a făcut să scriu despre ce mă frământă. Despre cicatricele care nu se vindecă, istoria în care suntem aruncați și căreia nu vrem să-i aparținem, boala căreia nici ei nu vrem să-i aparținem. Am vrut să disting fețele colective ale vinovăției, chipurile individuale ale mărturisirii, mecanismele prin care, împreună, devenim o înfățișare, o imagine. Ce ne umanizează? Ce ne dezumanizează? Până unde suntem noi înșine? Ficțiunea m-a ajutat întotdeauna să decupez teritorii aparent nelocuibile, pentru că lumile mele au granițe fine, permeabile, ușor de străpuns. Am scris cartea aceasta cu teama că, uneori, le-am lăsat personajelor mele prea multă libertate, și cu neliniștea că, alteori, le-am abandonat când aveau mai mare nevoie.“

Istoria lui Isus e una dintre acele narațiuni universale a căror fascinație crește odată cu trecerea timpului. Prin Omul din Nazaret, Anthony Burgess se alãtură grupului select de artiști care au îmbogățit colecția de reprezentări ale personajului biblic. Cu harul lui de povestitor, cu stilul lui de o mare îndrãzneală și un rafinament rar, a dat o operă literară emoþionantă și copleșitoare.

Apărut în 1979, la nici trei ani după scenariul pe care Burgess l-a scris pentru miniserialul de televiziune Isus din Nazaret, în regia lui Franco Zeffirelli, romanul reconstituie parcursul lui Isus într-un dialog permanent cu Scripturile — recunoaștem personajele, precum și o mare parte din întâmplări, dar intervin și elemente noi, explicații ce par sã submineze narațiunea canonicã. Cum sugerează chiar titlul, accentul cade pe omul din Nazaret, pe dimensiunea umană a lui Isus, pentru care divinul pare nu arareori o povară. Aceastã preaomenească esență constituie aspectul cel mai convingător al romanului.

Pe copertã: Carl Bloch, Patimile lui Isus (detaliu)

Carte cu autograful autorului. Stoc limitat.

Un succes literar incontestabil al anului 2012 în Franța, romanul Pălăria Președintelui (Le Chapeau de Mitterrand) a obținut premiile Landerneau Découvertes și Relay des Voyageurs. A fost ecranizat în 2014 în regia lui Robin Davis. Tradus în peste 15 limbi, în Marea Britanie a intrat în Kindle Top 5 și a devenit Waterstone Book Club Choice în 2013; în SUA, tot în 2013, a fost selectat pentru ABA’s Indies Introduce Debut Authors, iar în Germania s-a aflat pentru mai multe săptămâni în 2016 printre primele zece titluri din topul publicației Der Spiegel.

În romanul său inteligent și plin de umor, Antoine Laurain îi oferă rolul principal unei pălării. Dar nu o pălărie ca oricare alta, ci una învestită cu puteri excepționale, asemenea primului ei proprietar — președintele Franței, François Mitterrand. În periplul ei de la un posesor la altul, pălăria — tichie fermecată dintr-un basm al zilelor noastre — le va schimba radical viața celor care o poartă.

Visul numărul 9 are, ca toate romanele lui David Mitchell, o multitudine de fire narative. Ceea ce dă coerență întregului este odiseea urbană a unui tânar naiv, dar foarte inteligent și cu imaginație debordantă, Eiji Miyake, devenit major la 20 de ani, dupa legea japoneză. Romanul preia titlul cântecului #9 Dream de John Lennon, compozitorul preferat al personajului central.

De pe insula Yakushima, Eiji pleacă la Tōkyō pentru a-și căuta tatăl necunoscut. Fanteziile lui structurează narațiunea caleidoscopică. Firul principal se intersectează cu mai multe fire conexe — mama, internată din cauza alcoolismului într-o clinică izolată, încearcă să-și recâștige fiul, pe care l-a părăsit; sora lui geamană, care s-a înecat în ocean, îi bântuie visele —, se întâlnește cu fire întâmplatoare — prietenia lui Eiji cu proprietarul unui magazin de închiriat filme; relația lui cu o pianistă cu ceafa perfectă —, se ciocnește de altele pline de violență atât în viața reală, cât și în irealitate — tânarul nimerește într-un război nimicitor din lumea interlopă, dominată de Yakuza; își asumă roluri de super-erou în jocuri electronice —, sau se mută pe fire paralele — Eiji citește fabulele scrise de o bătrână autoare surdă pentru nepotul ei sau jurnalul prezumtivului său bunic, fost luptător kamikaze în marina militară.

Israel Prize for Literature 2018

Tînărul Asaf găseşte pe stradă un labrador care-l tîrăşte vrînd-nevrînd, cu toată nelămurirea lui, la o pizzerie şi apoi în chilia unei călugăriţe. Va afla că pe călugăriţă o cheamă Teodora, că este închisă în mănăstire încă din copilărie şi, ca să-şi treacă timpul, citeşte mult, corespondează cu oameni importanţi din întreaga lume şi-şi pune întrebări neaşteptate: „Cum îi explici unui orb ce sînt verdele, violetul, purpuriul? A ce miroase un nou‑născut după baie? Ce simte un om cînd trenul goneşte în viteză pe lîngă el? Cum bat la unison inimile spectatorilor la o minunată piesă de teatru?”. Amîndoi, tînărul curajos şi strania eremită, încearcă s-o găsească pe Tamar, o adolescentă care şi-a luat lumea-n cap şi cîntă pe străzi cu glas dumnezeiesc, căutîndu-l, în acelaşi timp, pe Şai, un tînăr genial rătăcit în lumea drogurilor. Un roman caleidoscopic, văzut de critici ca o combinaţie între Aleargă, Lola, aleargă şi Oliver Twist, Cineva cu care să fugi de acasă îşi dezvoltă intriga pe jumătate poliţistă, pe jumătate romantică în lumea unui Ierusalim văzut cu un ochi fugar, colorat de poveşti sinistre şi romanţioase aventuri nocturne, descris ca din goana unui tren care fuge parcă fără destinaţie.

Frumos şi impresionant... Grossman a creat un loc plin de mari pericole şi schimbări de situaţie neverosimile, de suspans irezistibil şi rodnice chinuri ale dragostei. Los Angeles Times

Pasionat şi sincer... o poveste în acelaşi timp universală şi personală, o poveste de iubire clasică plasată în Israelul zilelor noastre. The New York Times Book Review

În romanul lui Grossman, a cărui poveste colindă străzile prăfuite ale Ierusalimului, idealismul şi angoasa adolescentină dau viaţă personajelor. The New Yorker

Cineva cu care să fugi de acasă dovedeşte încă o dată că Grossman este unul dintre cei mai fermecători scriitori contemporani. San Francisco Chronicle

Tăierea fecioarelor este povestea unei fetițe care se pregătește pentru ritualul interzis al exciziei genitale. Ritualul are loc pe ascuns și e condus exclusiv de femei. Romanul a fost scris în urma unei călătorii a autoarei în Africa. Potrivit unui raport ONU din 2016, în jur de două sute de milioane de fete și femei au fost supuse mutilării genitale în 27 de țări africane, precum și în Yemen, Irak și Indonezia. În fiecare an, în jur de trei milioane de fete sunt excizate (aproximativ șase pe minut), în timp ce, în clinici occidentale private și la prețuri exorbitante, femei excentrice aleg de bunăvoie excizia din rațiuni de estetică erotică.

O insulă, un secol de iubiri, de drame, de mici întâmplări uimitoare și, uneori, de miracole.

Roman tradus în peste douăzeci de limbi, bestseller în topurile din principalele publicații anglo-americane, desemnat drept „una dintre cele mai bune cărți ale anului 2016“ de Sunday Express și Irish Independent înMarea Britanie, de Globe and Mail în Canada și de Kirkus Reviews, New York Magazine, Cosmopolitan și NPR în SUA.

Castellamare, o insulă imaginată în largul coastelor Siciliei, biciuită de sirocco și aflată sub protecția Sfintei Agata, suficient de îndepărtată de continent ca să fie uitată, dar nu îndeajuns încât să fie ocolită de freamătul și zbuciumul lumii. Inima insulei este Casa de la Marginea Nopții, un bar situat într-una dintre cele mai vechi clădiri de piatră, cu fațada acoperită de bougainvillea. Acesta este locul în care Amedeo Esposito, un copil abandonat din Florența ajuns medic, își găsește un cămin și mai ales dragostea, pentru a întemeia ceea ce a visat de când se știe: o familie.

La aproape trei decenii de la expediţia organizată de Muzeul Naţional de Istorie Naturală în Indonezia, Alexandru Marinescu, unul dintre participanţi, rememorează perioada petrecută în lumea tropicală. Bazîndu-se pe jurnalul ţinut în cele patru luni de expediţie, naturalistul îşi reconstruieşte întreaga călătorie, cu bune şi cu rele. De la Jakarta la celebra Grădină Botanică din Bogor, pe insulele Bunaken, cu vedere spre vulcanul Manado Tua, Sulawesi sau Bali, a bătut în lung şi-n lat minunatul şi misteriosul arhipelag. Temerarul aventurier a avut în faţa ochilor letala coroană-de-spini, a capturat un piton, a pornit în căutarea păsărilor maleo şi a înfricoşătorilor varani din insula Komodo, iar unele dintre aceste întîlniri au avut urmări dureroase. Toate amintirile trec prin filtrul cercetătorului matur, care le descrie cu mult umor, cu pasiune, dar şi cu o notă de nostalgie.

Ştiu, poate, mai multe acum despre vegetaţia junglelor tropicale şi despre fauna lor, despre lumea recifelor de corali şi chiar despre straniile ritualuri funerare din Tana Toraja, dar universul indonezian rămîne prea complex şi misterios pentru un european. Ceea ce am văzut şi am trăit în insule mă bîntuie încă şi cred în adevărul unui vechi proverb chinez care spune că este mai bine să vezi o dată decît să citeşti de o sută de ori. Alexandru Marinescu

Familia Anei Blajinschi, o femeie de aproape 90 de ani, decide să o mute pe aceasta la un cămin de bătrîni. O strănepoată primeşte misiunea delicată de a merge la ea ca s-o convingă să accepte această soluţie. Însă vizita ia o turnură neaşteptată cînd octogenara începe să-i povestească fetei despre perioada de coşmar din tinereţe, cînd a fost deportată în stepele Kazahstanului. După o călătorie cumplită, alături de mii de oameni înghesuiţi în vagoanele pentru vite, în timpul căreia a crezut la un moment dat că şi-a găsit dragostea, pentru Ana au urmat zece ani de viaţă grea, pe timp de război şi foamete, însă credinţa în Dumnezeu şi speranţa că va supravieţui i-au dat putere. Străbunica îşi deapănă amintirile dureroase, străpunse pe alocuri de raze de lumină, căci „povestea are putere, povestea alungă necuratul, dar alungă şi moartea”. Bazat şi pe mărturii reale, romanul Lilianei Corobca este o călătorie în întuneric, cu întîmplări cutremurătoare, în care doar în ultimul moment descoperim ce se află la capătul drumului.

Ediţie bilingvă. Ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei, tabel cronologic, traducere, note şi comentarii de Emanuel Grosu. Studiu introductiv de Corin Braga

Călătoria Sfîntului abate Brendan este o sinteză din secolele VIII-IX între tradiţia legendară celtică şi gîndirea creştină. Autorul anonim îmbină două genuri narative hibernice, immram şi echtra, şi le supune unui proces de interpretare creştină, descriind călătoria pe care Sfîntul Brendan o întreprinde pe ocean în căutarea Paradisului terestru. Originalitatea cu care sînt reunite sursele şi temele extrase din arii culturale diverse face din text o parabolă a căutării condiţiei originare pierdute şi a felului în care prin sfinţenie ea poate fi redobîndită.

Vîrsta recomandată: 12+

Romanul Sylvie şi Bruno împleteşte două poveşti: una se derulează în lumea reală, iar cealaltă într-un tărîm de vis. Fermecător şi doldora de momente fanteziste, poezie şi jocuri de cuvinte, el descrie aventurile bizare ale fraţilor Sylvie şi Bruno în Ţara Basmelor. La graniţa dintre realitate şi vis se naşte o poveste originală, care nu se aseamănă cu nimic – nici măcar cu Alice în Ţara Minunilor. Sylvie şi Bruno, cel din urmă roman al lui Lewis Carroll, publicat pentru prima oară în 1889, îi poate bucura deopotrivă pe copii şi pe adulţi.

Cartea Elenei Bogdan despre tatăl ei, profesorul Petru Bogdan, scrisă între 1972 și 1974, a rămas în manuscris, aidoma multor pagini diaristice. Cunoaște acum această întîrziată apariție postumă, la peste patru decenii de la redactarea ei și la aproape două decenii de la stingerea din viață a autoarei.

„Această carte prezintă povestea adevărată a unui mare profesor universitar, a unui mare om de știință, a unui mare patriot, în sensul cel mai profund posibil al noțiunii de patriotism. Toate acestea au definit personalitatea lui Petru Bogdan, profesor la Universitatea din Iași în perioada 1902-1940. Doctor în Filozofie, specialitatea Științe Fizico-Chimice, al Universității din Berlin, în 1901, cu o pregătire teoretică, dar și experimentală, strălucite, Bogdan lucrase cu somități științifice ale vremii, între care în mod direct cu doi laureați Nobel pentru chimie, J.H. van’t Hoff și Wilhelm Ostwald, fondatori ai chimiei fizice. În România, istoria chimiei fizice începe odată cu publicarea de către Petru Bogdan a lucrărilor sale științifice de-a dreptul în mari jurnale internaționale, în jurul anului 1900. În 1915, la Facultatea de Științe din Iași ia ființă prima Catedră de Chimie fizică din România. Rezultatele cercetărilor lui Bogdan și ale elevilor săi, printre care s-au aflat, de exemplu, viitorii academicieni Horia Hulubei, Raluca Ripan, Theodor V. Ionescu, Radu Cernătescu, Alexandru Cișman, rezultate obținute în laboratoarele modeste de care dispunea catedra, au fost recunoscute internațional și confirmate, în decursul deceniilor următoare, de evoluția disciplinei chimiei fizice.” (Gelu Bourceanu)

„Profesorul Petru Bogdan a adus faimă științei românești și foarte numeroase cadre universitare – atît de chimie fizică, cît și de fizică – din țara noastră au crescut la lumina îndrumării sale, susținute fiind în promovarea lor cu o mare principialitate și cu căldura unui suflet de o excepțională distincție.” (Horia Hulubei)

„Pătruns de simpatie umană și de sentimentul solidarității sociale, Petru Bogdan a avut bucuria unui constructor de oameni, devenind un mare și fidel slujitor al instituției regale care i se încredințase în 1941: Fundația «Regele Ferdinand I». A murit pe cîmpul de onoare, în prima zi de refugiu, la 28 martie 1944, pornit din Iași pe drumul pribegiei, pentru a pune la adăpost instituția creată de Regele Ferdinand, Întregitorul națiunii române.” (Dimitrie Gusti) 

Ce au în comun Anne şi Mary Boleyn cu două prinţese indiene din epoca de glorie a Imperiului Mogul? Cu siguranţă, dorinţa de putere – atît de puternică, încît le face să nu mai ţină cont de nimic, nici măcar de legăturile de sînge. Sînt surori rivale. În Anglia, Anne a făcut tot ce a putut ca să devină soţia regelui Henric al VIII-lea, fără să ţină cont că acesta era amantul surorii ei Mary. În India, Roshanara şi-a sprijinit fratele mai mic să ajungă pe tron şi a uneltit ca s-o îndepărteze de la putere pe sora lor, Jahanara. Interesată de relaţia dintre surori în general şi cu precădere de cea dintre prinţesele indiene, Aurora Liiceanu face o incursiune în istoria Imperiului Mogul, în care conducători luminaţi, prinţi însetaţi de faimă şi femei seducătoare sînt protagoniştii unor fascinante poveşti de iubire şi ură, loialitate şi trădare.

Jahanara şi Roshanara: surori duşmance • Povestea lui Akbar • Prinţesa cu trup de trandafir: Gulbadan • Anarkali: o iubită care poate a existat, poate nu • Marele jaf al averii mogule şi aventura unui diamant • Iubire nepermisă şi sînge amestecat • O prinţesă şterge praful istoriei

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru poveşti (2010, 2011), La taifas (2010, 2012, 2016), Viaţa nu-i croită după calapod (2011), Cuvinte încrucişate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii (2013), Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013), Soacre şi nurori. La cine este cheia? (2014), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche. Primele iubiri (2015, 2016), Ea şi El. Biografia unei relaţii (2016) şi Madlena (2017).

75 de romane şi 28 de povestiri reunite în 10 volume care îl au ca protagonist pe unul dintre cei mai îndrăgiţi detectivi ai secolului XX

Claudio Bianchi trăieşte singur la ferma lui din sudul idilic al Italiei. Un bătrîn tipicar şi încăpăţînat care nu renunţă la tabieturile lui, Claudio se împotriveşte vieţii moderne, strîmbă din nas la apropierea cunoscuţilor şi preferă o viaţă simplă, în care îşi vede de treburile de la fermă şi le citeşte poezii bătrînului ţap Cherubino, cîinelui Garibaldi şi celor trei vaci. Într-o dimineaţă, un vizitator nebănuit îşi face apariţia în grădina sa – o licornă de o frumuseţe stranie, al cărei secret îi va schimba cu totul viaţa retrasă. Cu ajutorul neaşteptat al poştaşului şi al năvalnicei lui surori, Claudio trebuie să-i ţină departe de oaspetele său pe toţi vînătorii de unicorni, pe turiştii atît de curioşi, pe reporterii amatori de senzaţional şi pe monstrul care se prezintă drept om de afaceri. Unul dintre cei mai iubiţi povestitori contemporani americani, Peter S. Beagle alcătuieşte prin romanul În Calabria o istorie a unor vremuri complicate, o înşiruire de aventuri care apropie fantezia de cotidianul cel mai banal.

Cu farmecul său de povestitor, Peter S. Beagle face să strălucească subiecte atît de banale precum fantomele, unicornii sau vîrcolacii. Ani de zile, cititorii pasionaţi l-au văzut ca pe un specialist în frămîntările inimii, pe care mintea nu le poate pricepe. Ursula K. Le Guin

Singurul dintre scriitorii contemporani care ne aminteşte de Tolkien. Booklist

Unul dintre cei mai mari scriitori, demn de compania lui Márquez, Allende şi chiar Borges. The American Culture

Foulsham, unul dintre cele mai mari depozite de gunoi ale Londrei, s-a umplut atît de mult, încît zidurile sale s-au prăbuşit, lăsînd mizeria să se reverse peste oraşul din care a fost adusă. În acest timp, Umbitt Iremonger, mînat de ura faţă de locuitorii Londrei, născoceşte o cale prin care obiectele de zi cu zi iau forma oamenilor, iar oamenii – forma obiectelor. Aruncată în întunecata Casă Heap, Lucy Pennant este salvată de o creatură înspăimîntătoare, Binadit Iremonger, care seamănă mai mult cu un animal decît cu un om. Toţi locuitorii oraşului sînt disperaţi. Singurul care ar avea puterea să-i scape de teribilul Umbitt este Clod. Dar el a fost transformat într-o monedă de aur şi, după ce a trecut din mînă în mînă, acum este de negăsit.

Sfirsit de decembrie 1989 in marunta localitate miniera Surulesti, unde inginerul Valer Negrea-Negrescu fusese detasat din Bucuresti, in urma deciziei luate de personajul malefic si omnipotent, nemuritorul Neculai Craciun. Detasarea sa este in realitate o forma acoperita de detentie politica, prin domiciliu fortat. Pretextul este acela de a ridica un zid la gura minei de uraniu, exploatata prin anii ’50 de prietenii de la Rasarit si parasita de ceva vreme. Inginerul participa la luarea cu asalt a Directiunii fostei mine si in urma acestei actiuni revolutionare se alege cu un bolovan greu si misterios, ascuns in seiful directorului minei. Este cadoul libertatii despre care nu stie nici cum, nici la ce foloseste, ca de altfel toti cei care au participat la Revolutie. E o pehblenda – oxid natural de uraniu – lucioasa si intunecata la culoare, de o radioactivitate extrema.

Permafrost reprezinta cheia fictionala, metafora revelatorie pentru saptamina care a urmat caderii regimului dictatorial comunist din Romania, o saptamina care trebuia sa fie una a alegerilor si a clarificarilor, dar care a fost una a confuziei si a jocului inselator de oglinzi. Nimic nu este ceea ce pare in acest spatiu si timp. Pentru ca permafrostul –pamintul vesnic inghetat – este cea mai rea dintre caile de supravietuire ale omului. Uneori e singura cale. Alteori, o chestiune de destin.

    Insurectia din Nigeria condusa de luptatorii grupului islamist Boko Haram a lasat mii de morti, a destabilizat cea mai mare economie din Africa, a ingrijorat si a revoltat o lume intreaga din cauza violentelor extreme la care s-au dedat jihadistii. Cu toate acestea, gruparea nigeriana continua sa ramana un mister, unul pe care ziaristul Mike Smith reuseste sa il dezlege. Cu ajutorul anchetelor pe care el si colegii sai le-au desfasurat pe teren, al interviurilor luate „la cald”, dar si al unei laborioase cercetari a izvoarelor istorice, autorul izbuteste sa ne ofere o prezentare nu doar a uneia dintre cele mai absurde si fanatice grupari teroriste, ci si a tarelor profunde ale Nigeriei care au dus la aparitia miscarii jihadiste si care, din pacate, continua sa o intretina. Caci, asa cum demonstreaza magistral Mike Smith, Boko Haram exista si continua sa poata racola adepti pentru ca in cea mai populata si mai tanara tara a continentului african continua sa domneasca saracia si coruptia.

Romanul Harta si teritoriul (2010), distins cu Premiul Goncourt, este o imagine in raspar a lumii artei contemporane si a caracterului profund comercial al productiilor sale, ce-si vehiculeaza la nesfarsit amalgamul de clisee. Deopotriva clasic si modern, Harta si teritoriul este romanul scriitorului la maturitate, care mediteaza cu o detasare ironic-melancolica asupra starii lumii si a fiintelor ce o populeaza. Naratiunea urmareste parcursul biografic si creativ al lui Jed Martin, un artist mizantrop care devine faimos in intreaga lume datorita fotografiilor de harti realizate pentru Ghidurile Michelin si ciclului sau de portrete inspirate de diverse meserii. Contrar tuturor asteptarilor, arta sa conceptuala, lipsita de orice suflu cultural, se dovedeste a fi un mare succes comercial. Printr-o magistrala punere in abis, povestea ia o intorsatura insolita cand Michel Houellebecq, care ii pozeaza lui Jed pentru portretul meseriei de scriitor, devine personaj al propriului roman si este omorat chiar in casa lui din Loiret.

„Cu acest volum, publicat postum în 1626, începe un tip de cercetare a naturii în care omul contemporan poate recunoaște elemente ale științei moderne. În același timp, Francis Bacon ne vorbește aici de alchimie, astrologie și magie naturală, de medicamente miraculoase, prelungirea vieții și posibilitatea de a produce animale și plante nemaivăzute. Sylva Sylvarum face parte din marele proiect baconian de a înzestra știința cu o poveste: agregare de sensuri și scenariu iniþiatic, special construite pentru a lua în stăpânire imaginația cititorului, trezind curiozitatea, entuziasmul și emulația, dar și dorința de a «intra în poveste», de a deveni parte a scenariului căutării și descoperirii de-a lungul căruia se naște cunoașterea.“ (Dana Jalobeanu)

Ilustrația copertei: Detalii din frontispiciul lucrării Sylva Sylvarum (1626) de Francis Bacon.

Volum apărut cu suportul financiar al Autorităţii Naţionale Pentru Cercetare Ştiinţifică şi Inovare, CNCS‑UEFISCDI, şi cu suportul logistic al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

„Ne-am propus să prezentăm dificultăţile şi suferinţele prin care au fost nevoiţi să treacă atît deţinuţii politici, cît şi membrii familiilor acestora, respectiv cîteva sute de mii de persoane (pentru că arestarea şi condamnarea unui «duşman al poporului» avea efecte şi asupra părinţilor, soţiei/soţului şi copiilor). De asemenea, am dorit să surprindem interferenţele autorităţilor statului cu destinele lor, modul în care acestea s‑au repercutat asupra evoluţiei lor sociale, profesionale, economice pe termen mediu şi lung (unele identificabile chiar şi în prezent), dar şi încercările de a ieşi din zona marginală a societăţii. Documentele reflectă problemele cu care s‑au confruntat deţinuţii politici în timpul detenţiei şi după eliberare (dificultăţile de a‑şi continua studiile, de a‑şi găsi un loc de muncă, de a‑şi întemeia o familie sau de a o păstra pe cea de dinainte de arestare). Printre problemele de după eliberare pe care le‑am ilustrat se numără şi încercările autorităţilor de compromitere a acestora în faţa apropiaţilor şi a altor deţinuţi, tentativele şi metodele folosite la racolarea unora dintre ei ca informatori şi modul în care s‑a derulat colaborarea lor cu Securitatea. În ce priveşte familiile, am reprodus documente care se referă la încercările de a lua legătura cu cei închişi, la divorţ ca soluţie pentru a scăpa de şicanele şi marginalizarea din partea autorităţilor, la urmărirea copiilor şi a altor membri ai familiei, precum şi la problemele pe care le‑au avut aceştia. Credem că interviurile şi documentele publicate vor aduce o contribuţie consistentă la completarea imaginii represiunii comuniste în România.” (Editorii)

Autobiografia legendarului star rock. Bruce Springsteen este bardul visurilor pierdute ale Americii. - The Economist

Rareori un artist si-a istorisit viata cu atit de mult talent narativ si forta evocatoare. La fel ca in cintecele sale („Thunder Road”, „Badlands”, „Darkness on the Edge of Town”, „The River”, „Born in the USA”, „The Rising”, „The Ghost of Tom Joad”, pentru a aminti doar citeva), in autobiografia lui Bruce Springsteen gasim acea doza de lirism care l-a consacrat pe scena muzicala a lumii, dar si intelepciunea unui om care a stiut sa reflecteze profund la experientele prin care a trecut in viata. In Born to Run, Bruce Springsteen povesteste cum a crescut intr-un mediu religios, in Freehold, New Jersey, inconjurat de poezia, pericolele si intunericul care i-au stimulat apoi imaginatia, ajungind la momentul marii revelatii: debutul lui Elvis Presley la The Ed Sullivan Show. Cantautorul evoca intr-o maniera surprinzatoare dorinta sa de a deveni muzician, inceputurile ca rege al formatiilor de bar din Asbury Park si infiintarea E Street Band. Cu o candoare dezarmanta, Bruce Springsteen spune pentru prima data povestea framintarilor personale care i-au inspirat cele mai bune compozitii muzicale.

In agitatul si aglomeratul New York exista un spatiu linistit si plin de farmec unde tinarul Rene, regizor aspirant, duce o viata placuta si linistita. Asta pina in ziua cind in cartier se muta o familie ciudata, alcatuita din patru barbati – un tata virstnic si cei trei fii ai sai – ce folosesc nume romane ca sa-si ascunda originile si trecutul. Cei patru Golden, Nero si fiii sai, stirnesc interesul viitorului cineast, caci aceasta familie exorbitant de bogata ascunde taine uluitoare: legaturi vechi cu lumea interlopa din India, dezechilibre psihice, dezorientari sexuale. In scena intra si o rusoaica superba, o vinatoare de avere ce-l cucereste pe batrinul Nero Golden, manipulindu-i pe toti cei din jur, inclusiv pe naratorul Rene. Casa Golden este un tur de forta narativ, un roman cosmopolit, un roman al globalizarii in decor newyorkez, un roman despre identitate si destin.

De la imparatul Nero la Obama, prin Nasul… Acest veteran al romanului combina istoria si miturile Antichitatii cu afacerile murdare, cultura populara si tehnicile cinematografice pentru a crea o istorie de moravuri a zilelor noastre. - The Guardian

Din cind in cind ai ocazia sa dai peste o carte care te captiveaza, iti spune o poveste plina de farmec si te face sa te minunezi cum a nascocit autorul asa ceva. Casa Golden este o astfel de carte... Abordeaza o serie intreaga de adevaruri universale si, in acelasi timp, se dovedeste absolut originala. - The Associated Press