Promotii

Toată viața ne ținem eul în brațe, fără să putem, o clipă măcar, să-l punem jos și să ne uităm la el ca și cum n-ar fi al nostru. Imposibila lui separare de noi nu ne permite să-l atingem și să-i pipăim conturul. Cu toate astea, m-am încăpățânat să întind o mână spre necunoscutul din mine, să bâjbâi după el, să mă cert și să mă împac cu el, sperând că, într-un târziu, va ieși la iveală, vom cădea la o înțelegere și mă va ajuta, într-o bună zi, să aflu cine e și cine sunt.

„În această carte eu sunt «îndrăgostitul în acțiune» (l’amoureux au travail) al lui Barthes, iar «ideile îndrăgostite» sunt cele care s-au născut în mine, cu care am stat de vorbă în taina minții mele, adăpostindu-le întreaga viață. Și, desigur, le-am iubit. Dar, spre deosebire de ideile lui Barthes, ale mele, ca obiecte ale adorației, nu sunt o absență. Le-am dat glasul meu, le-am înființat. Nevoia de a înțelege, care m-a condus la întâlnirea cu ele, este o formă de iubire prin care îmbrățișăm toate lucrurile lumii. Prin noi și numai prin noi, ca ființe gânditoare și cuvântătoare, lumea poate avea sens și poate fi iubită.“ — GABRIEL LIICEANU

În Bucureştiul interbelic oamenii au trăit şi idealul, şi prostia însângerată, au simţit şi rafinamentul extrem, şi opacitatea grosolană, au avut generoşi şi ticălosi, echilibraţi şi fanatici, lucizi şi fantaşti, buni şi răi, bine şi rău. Nu semănau unii cu alţii şi nimeni nu-i obliga să gândească la fel şi să spună acelaşi lucru. Minunat este că lumea lor nu era nici paradis, nici infern ci o lume normală, o lume a tuturor posibilităţilor şi un loc sub soare ca oricare altul.Au avut de toate. Bucureştiul interbelic este locul unde s-a întâmplat totul.

„Am scris o poveste de dragoste care schimbă legile vieții. Într-un moment de criză, la cumpăna vremii, la fel ca la cumpăna apelor, deși viața curge înainte, timpul unei femei o ia înapoi.  Timpul e personaj, unul atât de limpede, încât s-ar putea spune aproape că romanul este chiar despre dragostea femeii – a oricărei femei – cu timpul. Iar dincolo de partea fantastică a poveștii (dar, la urma urmei, care dragoste, privită din interior, nu îngăduie și o parte fantastică?) este acest tulbure secol 21 și viața noastră, cu regulile ei necruțătoare și cu lupta pentru – si l’amour existe encore… – supraviețuirea sentimentelor.“ — IOANA PÂRVULESCU

O poveste plină de surprize, în care un bărbat și un motan, destul de asemănători, stau în preajma aceleiași femei. Veți găsi, în această carte, umorul și jocul, pe de o parte, iar pe de altă parte, melancolia și o nedezmințită înțelegere a omenescului cu toate suferințele lui, adică a celor care cad în viață ca într-o imensă capcană.

Minciuna nu stă doar cu regele la masă, ca în poezia lui Vlahuţă, ci şi cu o bună parte dintre politicienii României. Şi nu e ea singurul amfitrion al parlamentarilor, primarilor şi jupânilor mai mari sau mai mici. Sunt şi alţii, indiferent dacă ne aflăm într-un an electoral sau nu. Textele din Libertatea de depresie despre aşa ceva vorbesc: despre felul în care un vis de ţară poate deveni un coşmar. Despre Caţavencii noştri de tip nou, gata să se bată cu cărămida patriotismului în piept. Despre impostori şi hoţi, despre huligani şi nechemaţi, despre borfaşi şi slugi cu spinarea de pâslă, despre inşi bolnavi de mesianism galopant şi bufoni nocivi. Sunt doar o parte dintre personajele prezente în textele lui Radu Paraschivescu – o distribuţie în care poţi ghici uneori ecouri din proza sud-americană. Şi chiar dacă ne găsim într-o perioadă în care ţara pare orientată într-o direcţie bună, nu poţi să nu te întrebi cum am fi arătat dacă decidenţii noştri n-ar fi fost rezultatul unei atât de masive contraselecţii. Unde am fi fost dacă meritul şi competenţa ar fi surclasat pila şi învârteala? Cum ne-am fi simţit fără atâţia agenţi patogeni care ne poluează viaţa şi ne strică rosturile?

Cu umor şi cu tandreţe, cu spirit critic şi cu înţelegere, Radu Paraschivescu îşi poartă din nou cititorii prin „meandrele concretului” carpatin şi le spune, cum a făcut-o de atâtea ori, că România e un spaţiu care trebuie ferit, pe cât posibil, de agresiunea personajelor dubioase cu agende pe măsură. Din politică, din sport, din afaceri – în general, din toate zonele unde impostorii se infiltrează uşor, pentru ca apoi să fie greu, dacă nu imposibil, de evacuat.

„…La mine vine multă lume. Eu însă nu le fac nimic, decât stau de vorbă cu ei, îi îndrum – și când pleacă spun că au fost schimbați, și atunci ei mă consideră făcător de minuni.“ — ARSENIE BOCA, declarație din dosarul său de Securitate

„Arsenie Boca. Cine este acest om care dă sens şi speranţă atâtor vieți deznădăjduite? Este cultul lui o vastă operaţiune de marketing religios, şi-atât? Are viaţa lui datele recognoscibile ale vieţilor de sfinţi ai creştinătăţii? Cum se face că un om preocupat de profunde căutări intelectuale şi care s-a declarat în repetate rânduri împotriva «minunismului» a ajuns să fie asociat atât de insistent cu miracolul, cu fantasticul, cu paranormalul? Am încercat să dau câteva răspunsuri scriindu-i povestea. Sunt încredințată că, dincolo de procesul de canonizare a lui Arsenie Boca și de controversele pe care acesta le stârnește, dincolo de turismul religios și de politicile bisericești, biografia lui este cel puțin la fel de pasionantă ca un pelerinaj la locurile secrete din noi înșine, unde se nasc deopotrivă spaimele și speranțele.“ — TATIANA NICULESCU

Fotografia de pe copertă: Arsenie Boca în 1946 (sursă: Arhiva CNSAS)

Istorie culturală presărată cu amintiri și anecdote, povestea cozonacului e o fereastră spre istoria României. Trecut prin numeroase avataruri – pâine îndulcită, pâine rituală dospită, aluat boieresc preparat după rețete străine de Paști și de Crăciun, prăjitură sofisticată de familie, specialitate etnică, simbol național –, cozonacul e legat de evenimente, oameni, locuri și întâmplări care au marcat generații de români. Deliciul acestei cărți e în îmbinarea dintre harul povestirii și bogăția documentării. Atras de parfumul trecutului din memorii, jurnale, opere literare, și pus pe gânduri de întrebări, ipoteze și etimologii, cititorul e purtat într-o pasionantă căutare a bucuriei de a plămădi, din chipurile cozonacului, un acasă personal sau colectiv.

„Treptat, poveștile despre cozonaci au început să-mi vorbească altfel: erau capsule ale intimității ocrotitoare, lecții despre pofta de viață în siguranța unui cămin, despre răbdare, încredere, dragoste, tărie de caracter și despre o pașnică întregire a omului în timp, care, în secolul tuturor vitezelor și al tehnologiei digitale, a devenit cu atât mai rară și mai prețioasă.“ — TATIANA NICULESCU

Despre roata destinului, urzeala sorții și chipurile neașteptate ale ursitei se vorbește și se scrie de când lumea. Vechi și noi, culturile și civilizațiile dau înțelesuri tulburător-obscure acestor forțe nevăzute care par să conducă din umbră viețile oame­nilor. Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?

Zece scrisori schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecții, umor, experiențe personale și culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepții despre destinul omului. Un epistolar despre soartă și sorți care se citește pe nerăsuflate.

„Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori! –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt. Despre asemenea oameni este vorba în această carte. Ei poartă numele de Monica şi Virgil Ierunca, Noica sau Creţia, Sebastian sau Dragomir, Henri Wald, Andrei Pleşu sau Horia Bernea. Cu excepţia lui Mihail Sebastian, pe toţi ceilalţi i-am întâlnit în carne şi oase şi ei sunt cei care mi-au construit sau mi-au influenţat destinul.“ — GABRIEL LIICEANU

„Scriind paginile acestui jurnal de idei, nu m-am putut desprinde de imaginea «spiritului universal» ca activitate a unui uriaș creier al omenirii traversat fără încetare de ideile celor care, de-a lungul câtorva mii de ani, au gândit în beneficiul speciei noastre. Ramificațiile ideilor exprimate de fiecare dată altfel, adăpostite de acest mega-creier, reprezintă cultura lumii. Urmărirea acestor zig zaguri și ricoșeuri mintale, fie că e vorba de recunoștință și ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remușcare, de invidie, ură și crimă, de ticăloșie, de cruzime, de iubirea care nu așteaptă nimic, mă rog, de toate temele pe care omenirea le macină la nesfârșit de două-trei milenii în filozofie și literatură, mi-a produs mari satisfacții, m-a făcut să mă simt bine citind și notând deopotrivă, m-a făcut să nu mă plictisesc niciodată. Am ajuns în final să sper că paginile mele i-ar putea convinge și pe alții că splendoarea este la îndemână: nu trebuie decât să deschizi un volum de pe un raft și să te lași purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lăsat în scris aceste idei au devenit, fără să știe, prietenii mei, toți prietenii mei.“ — GABRIEL LIICEANU

Un tată îi scrie, înaintea unei operații dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operație, scrisorile continuă să se înlănțuie. Se agață mai întâi „ca iedera" de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex", ce căutăm într-o lume în care nu părem destinați fericirii? Protagonista scrisorilor este însă inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obișnuit, plin de griji, și chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvi. O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărți: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69", flash-uri din anii '50 și fleacurile vieții de zi cu zi. Dar și gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof". Din cele șaisprezece scrisori se conturează o viață și un cod. Sub protecția distanței și-a convenției epistolare, Gabriel Liiceanu găsește prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-și amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat și să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul" din titlu.

„Singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi-o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor. În materie de etică, funcţionăm constant printr-o nedemolabilă autocomplezenţă. Trăim într-o inflaţie barocă a competenţei morale, într-o lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toţi membrii ei se simt moralmente în ordine sau că toţi resimt dezordinea proprie drept neglijabilă. L'enfer c'est les autres – părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c'est nous-mêmes.“ — ANDREI PLEŞU

Umorul, satiricul şi grotescul au fost dintotdeauna, în volumele sale de versuri, în „Levantul” şi-n „Orbitor”, în „Enciclopedia zmeilor” şi-n „De ce iubim femeile”, a doua coardă la arcul lui Mircea Cărtărescu, alături de cea onirică şi vizionară. În „Frumoasele străine” ele sunt coarda dintâi. Puţine cărţi din literatura română de azi îi pot sta alături ca naturaleţe a povestirii şi ca ubicuitate a comicului, întins pe toate registrele, de la zâmbetul discret la râsul cu lacrimi. Cele trei povestiri unite de aceeaşi voce narativă, destinsă şi firească, sunt filme cu camera în mână, fără nici o emfază, mizând pe sinceritate şi simplitate. Sunt road movies, mai scurte sau mai lungi, cu scriitori, artişti vizuali, poliţişti şi criminali, studente şi responsabili culturali, fantome şi cineaşti, risipiţi într-o lume mereu surprinzătoare.

„La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un Înger al compasiunii și al suferinței irosite care lasă la îndemâna fiecărei națiuni lovite și călcate în picioare de istorie câteva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Națiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund și înalt în civilizația națiunilor lovite.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Pe copertă: Ștefan Câlția, gravură din ciclul Grădini pentru Dinu Pillat (detaliu)

În prima poveste veți simți parfum de crini regali. În cea de-a doua un puternic miros de terebentină. A treia vă aduce în auz un nume care zgârie și unul care mângâie. A patra e cu adieri de aripi nevăzute. A cincea are miză și pariază pe nenoroc. Prima are inocență, umor, visare. A doua realism, râs, nerv. A treia, cu ironie, face poezie și economie (politică). A patra cade din fantastic în lumea noastră cea de toate zilele. Iar a cincea are trei capete de umbră.

Ilustrată din abundenţă cu desene dupa natură ieşite din pana inspirată a lui Tudor Banuş, Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu aduce pentru prima dată la lumină o lume întreagă ce părea pierdută pentru totdeauna. Urme ale mitologiei zmeilor există, e drept, în folclorul românesc, dar, cum s-a remarcat de mult, zmeul nu are chip şi nici trăsături distinctive clare. Această lipsă e suplinită din plin de cele douăsprezece specii de zmei prezentate aici împreună cu habitatul lor natural, cu anatomia, istoria, limba, obiceiurile, ocupaţiile, ştiinţa şi artele lor. În plus, o serie de zece poveşti subtil înlănţuite una cu alta ca într-o salbă fără sfârşit ne prilejuiesc o delectabilă întâlnire cu zmei vii, aflaţi în plină acţiune, în toate împrejurările vieţii acestora.

„Gândirea lui Andrei Pleșu stârnește mereu idei în mintea cititorului, ceea ce o face greu – aproape inutil – de rezumat. Scrisul lui ilustrează un tip de gândire trăită, în contact cu viața, la antipodul organizării și reorganizării de concepte, de abstracțiuni. Cum o spune el însuși la un moment dat, «conceptele sunt cadavre de îngeri. Iar cei care, în exercițiul gândirii, nu văd nimic dincolo de ele practică – nu neapărat cu rea-credință – o formă patetică de necrofilie». Andrei Pleșu a scris o stimulatoare lucrare de filozofie.“ — ANDREW LOUTH

Pe copertă: Hans Memling, Îngeri muzicieni (detalii), cca 1490, Muzeul Regal de Arte Frumoase, Anvers

Prefaţă de Radu Paraschivescu

„Roșcata amară“ înmiresmată cu trei noi povestiri, versiunea 2.0 a scandaloaselor aventuri erotico-literare ale lui Dan Alexe.

„Rar mi-a fost dat, în ultima vreme, să citesc ceva mai viu şi mai vibrant, mai uman şi mai firesc, mai arzător, mai dramatic, mai curgător şi mai abrupt, mai vesel şi mai trist, mai suculent, mai poznaş, mai poetic, mai ame- şi amu-ţitor. Şi rar am văzut, de când sunt editor de carte, un asemenea talent în (orgolioasă) desfăşurare. Dan Alexe nu ţine neapărat să se aşeze în albia unui gust impus de critică, a unei tendinţe, a unei mode. Dă impre¬sia că scrie ca să-şi facă sieşi o plăcere ‒ şi cred că şi-o face. Îl interesează prea puţin dacă textele lui se vor solda cu o baie de elogii sau cu o răstignire. Dan Alexe scrie în temeiul unei înzestrări formidabile, al unei culturi aspirate pe toate canalele şi al unei pofte năvalnice, aproape carnale, de-a face literatură din orice. Îi place să aştearnă poveşti. Îi place la nebunie. Dar îl bănuiesc că-i place şi să ghicească reacţia cititorului. Stupoare, jubilaţie, ruşine, invidie, contrarietate, vertij, fericire, indignare, căinţă ‒ toate acestea sunt forme de feedback la textele din Miros de roşcată amară. O singură reacţie lipseşte: indiferenţa.“ — RADU PARASCHIVESCU

Și El le-a zis: Vouă vă este dat să cunoașteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celor din afară toate li se fac în parabole. (Marcu 4, 11—12)

„Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt și pertinent. De la cele ale experienţei curente (Ce număr porţi la pantofi?), până la cele ale expertizei știinţifice (Ce este legea gravitaţiei?). Există și întrebări, cele ale primei copilării, care par simple, sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: De ce are mâna cinci degete?, Cine a inventat somnul? Există, în sfârșit, întrebările «mari», întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun «rusești», căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care e sensul vieţii? Pentru astfel de întrebări, nu poți să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un «ocoliș» transfigurator. E cea mai adecvată soluţie. Singura. În loc să spui, savant: «uite cum stau lucrurile!», spui: «hai mai bine să-ţi spun o poveste». În cartea de faţă va fi vorba despre poveștile spuse de Iisus, în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăţiei Sale. Sarcina pe care și-o asumă e imposibilă, așadar e pe măsura divinităţii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă și abuz doctrinar, și are de dat nu doar materie de reflecţie, ci și motivaţie de viaţă, suport existenţial.“ — ANDREI PLEȘU

Pe copertă: Moretto da Brescia, Christ in the Wilderness (detaliu), Metropolitan Museum of Art, New York

A venit la inmormantare nu-l mai tineam minte dar mi-a zis "eram copii in curte la bunicul tau si tu aventuros ca de-obicei – ce-ar fi sa ingropam un mesaj pentru noi cei din viitor? – pe urma am incercat si eu singur si peste ani se construia pe deasupra sau se turna ciment" Ii parea rau ca de un esec dar mi-am amintit instant de el de amiaza aia de vara pe gramada de lemne in fata gradinii cu straturi de rosii mari urate, carnoase si dulci.

Cu ilustraţii de Vladimir Alexandru Chircă

Conține rețeta pentru cea mai bună turtă dulce din lume.

Bob în Țara Tuturor e cartea iepurelui alb de Termonde, Bob pe numele lui, care-și dorește o nouă condiție – din simbol al Paștelui vrea să devină o marcă a Crăciunului și vrea să fie recunoscut ca atare. Cu această dorință arzătoare în suflet, dar fără să aibă habar ce-l așteaptă, pornește într-o călătorie inițiatică spre Țara de Gheață pentru a se întâlni cu faimosul Consiliu al Renilor, singura entitate în stare să-i preschimbe visul în realitate. Drumul e lung și anevoios. Se rătă­cește, e atacat, ținut captiv, aproape gata să moară de foame și frig. Dar totodată întâlnește ființe de la care învață să se orienteze și deprinde curajul, bunătatea, detașarea și un pic din misterul lumii, ca, atunci când i se va cere, să fie gata să prepare cea mai bună turtă dulce dintre câte există.

Un profesor de filozofie născut la Brăila spre sfârșitul secolului XIX devine în anii României Mari maestrul unei generații strălucite de gânditori și scriitori a căror faimă va depăși granițele țării. Printre ei, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica. Apariția lui vulcanică într-o Românie abia închegată politic și teritorial are efectul unei mutații de destin.

Îi place să i se spună Nae. Împământenește un limbaj teologic românesc, face din predarea filozofiei o împărtășire a înțelepciunii, le deschide studenților gustul pentru metafizică și gândire speculativă, învigorează scrisul gazetăresc, participă la primele mari proiecte editoriale românești, se implică în mișcările de tineret, e mândru să fie sfetnic de taină al regelui Carol II. Cu inteligența, umorul și farmecul lui aparte își conduce discipolii pe cărări politice periculoase.

Este deopotrivă venerat și detestat: un seducător al minților și al inimilor, pentru care Maria Cantacuzino (Maruca), prietena reginei Maria, e gata să se sinucidă.

Imensul orgoliu intelectual îi este zeu și călăuză în toate contradicțiile existenței sale.

Pare să fie jurnalul unei femei. Dacă ar fi să o credem pe autoarea poveștii-jurnal, e fiica unui scriitor cunoscut și, copilă fiind, a fost martora unor întâmplări de la Vila scriitorilor din Neptun, în vara lui ’83. Dacă ar fi să o credem, a existat un timp în care scriitorii se adunau într-o vilă de la Neptun în vacanțele de vară. Nichita voia să scrie un roman despre tinerețe, iar Ioan Alexandru și un căpitan de miliție discutau pe plajă despre posibilitatea demonstrării existenței lui Dumnezeu printr-o combinație de algebră și geometrie optică. Cezar Ivănescu, aterizat intempestiv într-o noapte la Vilă, încerca să elucideze circumstanțele suspecte ale morții lui Marin Preda din urmă cu trei ani. Oamenii de știință ai momentului aveau și ei un loc de întâlnire pe litoral, pe malul lacului Limanu, unde discutau despre bătrânețe, moarte și incertitudinea unui nou răsărit de soare.

Texte de Ana Blandiana, Lidia Bodea, Gigi Căciuleanu, Denisa Comănescu, Marius Chivu, Cătălina Dumitrescu, Mihai Frățilă, Simona Kessler, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Germina Nagâț, Radu Paraschivescu, Alina Pavelescu, Tania Radu, Vlad Stroescu

„Ultimele cercetări în domeniu arată că principala trăsătură a pisicii e arta de-a suscita simpatie comportându-se antipatic. Performanța nu e la îndemâna oricui, să fim sinceri. Când un om face lucruri nesuferite, el devine – în mod logic – nesuferit. Când o pisică face lucruri nesuferite, ea devine – în mod ilogic – obiect al adoraţiei. Supremaţia felină e violentă, netă şi implacabilă. Pisica nu se simte datoare să câştige dragostea omului prin fapte bune. Şi, în fond, de ce-ar face-o? Omul i-a dovedit deja că-i apreciază la fel de mult năzbâtiile. Dacă un copil dărâmă un ghiveci cu mingea şi intră cu pantofii înnoroiaţi în sufragerie, riscă o scatoalcă sau măcar o vorbă de reproş. Dacă pisica sfâşie perdeaua, franjurează fotoliile abia cumpărate, scămoşează covorul cozonăcindu-l cu ghearele şi îşi face nevoile în papucii de casă, o luăm în braţe şi-o consolăm pentru pocinogul pe care ni l-a pricinuit.

Cotizanţii acestui volum felinofil au profesii, vârste şi experienţe de viaţă diferite. Şi se bucură împreună – dacă bucurie o fi asta – de foloasele şi ponoasele notorietăţii. Unul e coregraf, altul agent literar. Unul e filozof, altul prozator. Unul e faţă bisericească, altul critic literar. Unul e poet, altul director de editură. Unul e psihiatru, altul se ocupă de Securitate. Umbrela sub care încap cu toţii e din blană şi are coadă, oricât de suprarealistă ar părea imaginea. În prezenţa pisicii, ei îşi leapădă haina profesiei şi, odată cu ea, sobrietatea posturii publice. Apelativele de curtoazie se topesc, protocolul se destramă şi colocatarii felinelor rămân Otilia, Gigi, Gabriel, Denisa, Marius, Germina, Dan C., Cătălina, Mihai, Simona, Vlad, Tania, Lidia, Alina, Radu etc.“ — RADU PARASCHIVESCU

„Explicația că latinofonii – proto-românii – se retrăgeau în munți vreme de secole în timpul «invaziilor» este de o absurditate atât de mare, încât e uluitor că a putut fi acceptată de-atâta timp. Pentru ca o populație compactă să trăiască secole în munți, ar trebui să avem așezări atestate arheologic, fortărețe și drumuri.

Carpații nu pot fi străbătuți de-a lungul crestelor altfel zis, nici astăzi, cu excepția unor alpiniști puși pe record, nu s-ar putea merge de la sud la nord, de-a lungul piscurilor, din trecătoarea Brașovului spre Bucovina. O populație sărăcită, fugită în munți vreme de secole, și-ar pierde rapid unitatea lingvistică și am avea azi nații romanice distincte între Făgăraș și Maramureș.

Apoi, îngustele văi ale Carpaților nu prezintă, arheologic, absolut deloc urmele unei ocupări vechi din partea unei populații masive. La fel cum toponimia și hidronimia munților Carpați nu sunt romanice, ci majoritar slave.

Misterioasa populație a strămoșilor noștri care de-a lungul «mileniului de tăcere» (271–1241) e presupusă a fi trăit în munți, în vreme ce câmpia a fost ocupată secole la rând de goți, slavi și cumani, nu a lăsat nici o urmă!“ —DAN ALEXE

„După prima noastră întâlnire, s-a întâmplat ceva neașteptat. Stând de vorbă, ne-am pomenit prinși în complicitatea pe care o crea însuși dialogul nostru. A început să ne placă jocul pe care-l jucam. Mircea Ivănescu s-a lăsat împins, pentru o ultimă oară, pe coridoarele vieții lui, dându-mi senzația că i-am prilejuit o mare și finală recapitulare a ei. Și că, într-un fel nerostit, îmi era recunoscător pentru asta. Iar eu, la rândul meu, urmându-l pe drumul pe care i-l deschideam prin întrebările mele, eram fascinat de ceea ce vedeam și, mai ales, de felul în care el se vedea pe sine.“ — GABRIEL LIICEANU

„Uitați-vă la mine. Pare că sunt un tip vesel, care râde foarte mult. Poate că toată viața a trebuit să îngrop ceva, ceva pe care acum, în mod impudic, ajung să-l scot – și nu știu de ce o fac –, într-o conversație, la lumină.“ — MIRCEA IVĂNESCU

„Cu toții știm în chip intuitiv ce sunt minciuna, ura sau seducția. Dar, întorcând paginile acestei cărți, s-ar putea ca, la sfârșit, să ne trezim în cu totul alt punct decât eram înainte de a o fi deschis. Speranța autorului este că, la capătul acestui exercițiu de lectură, cititorul îi va împărtăși iluzia: aceea de a fi înțeles.“ — GABRIEL LIICEANU

Misterele cele mari – a spus un înţelept – nu stau în tărâmul nevăzutului; lăcaşul lor este, dimpotrivă, universul văzut. Să ne cufundăm deci în universul acesta pentru a regăsi, în ţesătura lui, substratul diafan care-l justifică. Ochiul va deveni astfel organul unei grandioase sinteze şi, nu peste multă vreme, vom fi îndreptăţiţi să proclamăm cu ceremonie: Toate ale lumii sunt una prin „volubilitatea“ privirii!

„Ceea ce m-a izbit din primele clipe ale comerţului meu intelectual, ca dascăl şi apoi ca prieten mai în vârstă, cu studentul Andrei Pleşu a fost, în afara marii sale capacităţi de a formula precis, clar şi nuanţat în acelaşi timp ceea ce avea de spus şi mai ales ceea ce socotea cu cale să împărtăşească din gândurile lui asupra faptelor culturale de care se ocupa, amploarea referinţelor de istoria artelor şi de istoria culturii în genere, spontaneitatea ideilor şi neaşteptatele asociaţii mentale cu care-şi extindea, asupra unor domenii mult mai vaste decât cel studiat, concluziile analizelor critice, atât de judicioase, ce întreprindea cu pasiune. Un simţ, al nu ştiu câtelea simţ, pe lângă cele aflate la toţi oamenii divers şi inegal dezvoltate, lui îi semnala, în faptele vizualităţii exprimate plastic, cu nedezminţită siguranţă, esenţialul.“ — ION FRUNZETTI

Romanul Blestemaţi poartă în sine imaginea unui Woodstock etern, cu celebrităţi de prima pagină bătându‑i drumurile (v‑aţi putea întâlni la un bulgăre de popcorn caramelizat cu Frank Sinatra, John Lennon, Jackie Onassis sau chiar cu Norman Mailer), îngreunat totuşi de birocraţia înfiorătoare a demonilor şi de proiecţiile nesfârşit de plicticoase ale clasicului film hollywoodian Pacientul englez.

„În sfârșit am citit o carte românească. Alexandru Vakulovski: Pizdeț. Să-i scriu? Să nu-i scriu? Nu știu, oricum în seara asta o să mă văd cu Santiago și o să-i povestesc despre Pizdeț, poate o să-i dau cartea și lui... și altora, și altora, și la emisiune probabil o să povestesc de ea, și poate o să-i spun și Mădălinei, și lui Bogdan, și lui Miron, și poate o să uit, așa cum deseori o fac, și poate o să-mi treacă. Sper să nu.” (Andrei Gheorghe)

„Într-un moment de confuzie și stagnare, cum e cel pe care îl traversează acum literatura română, Alexandru Vakulovski a știut să deschidă un drum, să schițeze o orientare, a avut, cu alte cuvinte, puterea să inoveze. Nu e puțin lucru.” (Gheorghe Perian)

„Îmi fac iluzia că cititorii acestui volum vor afla, așa cum am aflat și noi doi stând de vorbă, lucruri esențiale despre viața lor, despre prietenie, despre iubire, despre respect și liberă slujire, despre minciună și ură, despre gândirea însăși, despre spiritele mari ale lumii, despre ființele alese ale culturii noastre neonorate îndeajuns, despre cei care ne-au făcut oameni sau despre evitarea in extremis a marilor naufragii culturale.“ — GABRIEL LIICEANU