Promotii

„N-am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieţii… Plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului. Când începeam să scriu, nu aveam senzaţia preaplinului care se revarsă, ci mai curând a uimirii că trecea prin mine. Când se oprea, mă descopeream golită, pustie şi, mai ales, cu sentimentul că este de tot. Deşi ştiam că mi se mai întâmplase, deşi îmi spuneam că şi de alte dăţi mi se păruse la fel şi că totuşi minunea se repetase, mă uitam la ultima poezie scrisă cu sfâşietoarea convingere că de astă dată este într-adevăr ultima, că niciodată nu voi mai fi în stare să scriu nimic. Iar dacă următoarea evadare se dovedea zadarnică şi Dumnezeu nu venea la întâlnire, întâmplarea nu era decât o verificare în plus, pentru o perioadă, a acestei convingeri. Recădeam în contingent mai deprimată decât în momentul evadării, până când încet-încet începeam să simt că se pregăteşte o nouă iluminare care nu aşteaptă, pentru a se produce, decât o nouă fugă.“ — ANA BLANDIANA

Cei care pornesc la drum sunt de obicei exploratori, emigranți sau turiști. În „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri”, cel care-și croiește drum prin lume, străbătând veacuri, vremuri și continente, este un cântec. El se aude pentru prima dată în timpul foametei din Irlanda secolului al nouăsprezecelea, unde versurile lui exprimă compasiune pentru un deținut închis pentru furt de porumb. Pe urmă, cuibărit în memoria deținutului, cântecul ia calea coloniei din Macquarie, Tasmania, unde se transformă în protest împotriva abuzurilor penitenciare. Un jurnal de detenție ținut atunci este publicat în zilele noastre de un editor englez și intră în atenția unui anticar. În acest fel, cântecul se întoarce în Europa, unde devine, prin strădaniile unui fan, talismanul coral care-o însoțește pe Liverpool într-o finală de Liga Campionilor.

„Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” este un roman despre suferință și solidaritate, despre spaimă și vinovăție, despre succes și eșec. Dar în primul rând este o poveste despre foamea de libertate pe care o simțim indiferent dacă suntem închiși în celula unei temnițe sau între zidurile convențiilor și prejudecăților.

De ce, de-a lungul istoriei, statele au subestimat în mod regulat pericolele din afară care le amenințau supraviețuirea? De ce unele state au fost capabile să-și mobilizeze eficient resursele materiale pentru a răspunde adecvat la amenințările externe, în timp ce altele nu au reușit să facă acest lucru? Sub-balansarea este un fenomen comun, dar prea puțin cercetat în politica internațională, care se produce atunci când statele fie nu conștientizează amenințările periculoase pentru ele, fie aleg să nu reacționeze la aceste amenințări sau reacționează inadecvat și imprudent...

Scrisă la cald în două săptămâni ca un act de „exorcizare”, cum spune însuşi autorul, cea mai recentă carte a lui Michel Houellebecq şi prima autobiografică relatează două evenimente care l-au marcat în perioada octombrie 2022 – martie 2023: controversele pe marginea afirmaţiilor făcute în interviul cu Michel Onfray apărut într-un număr special din revista Front Populaire, soldate cu noi acuzaţii de islamofobie şi un proces intentat de rectorul Marii Moschei din Paris, şi vâlva stârnită de ceea ce avea să devină cunoscut în mass-media ca „pornoul lui Houellebecq”, apariţia, alături de soţia lui, într-un film pornografic realizat de colectiva olandeză KIRAC şi subiectul unui alt proces...

Adesea spunem că „o imagine face cât o mie de cuvinte” și mulți dintre noi ne gândim cel mai probabil la jurnalism, în special la jurnalismul bazat pe date, unde imaginile completează textul propriu-zis pentru a transmite, cu mare ușurință și în mod credibil, informații esențiale. Ce se întâmplă însă când imaginile induc în eroare sau nu sunt suficient de clare? Informația greșită se rostogolește cu rapiditate și efectele pot fi dezinformarea sau chiar manipularea în masă. Nu mai departe de 2020, pandemia de coronavirus ne-a demonstrat cât de importantă este acuratețea datelor prezentate în mass-media.

Până la treisprezece ani, Christine nu şi-a cunoscut tatăl. Nu ştie despre el decât puţinele lucruri pe care i le-a spus mama ei cât a crescut-o singură, dintr-un salariu modest de dactilografă, într-un orăşel din centrul Franţei, înfruntând oprobriul public la care se expuneau în acea perioadă mamele necăsătorite. Nu l-a văzut decât într-o fotografie veche. De aceea, când îl întâlneşte la Strasbourg, unde el conduce departamentul de traduceri din limbi indo-europene din cadrul Consiliului Europei, este peste măsură de entuziasmată şi de emoţionată...

Thomas Quinn, un scriitor de treizeci de ani fără succes, e bântuit nu doar de relaţia distrusă cu celebrul său tată, acum mort, ci şi – aproape la propriu – de enigmaticul şi genialul Andrew Black, fost protejat al tatălui său. Cu câţiva ani în urmă, Black a scris o capodoperă care s-a vândut într-un milion de exemplare, după care a dispărut. E posibil ca Thomas să fie urmărit de protagonistul din romanul lui Black? Rămas singur când soţia lui, Imogen, pleacă să lucreze la celălalt capăt al lumii, Thomas Quinn se trezeşte treptat într-un univers care se destramă, populat de personaje de roman, cu oraşe întregi ce se dovedesc ficţionale, unde nimic şi nimeni nu e ce pare. Dacă l-ar găsi pe Black, poate ar afla nişte răspunsuri. Un roman despre misterul scrisului, tainele Bibliei, haos şi entropie, amintind de cărţile lui Umberto Eco.

Câştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2023

Andrei, antieroul romanului, este blocat într-un job rutinier pe care îl face de acasă. Locuieşte singur şi are puţini oameni în viaţa lui, iar aceştia de cele mai multe ori îşi fac simţită prezenţa doar online, într-un cadru formal. Departe de a fi mizantrop sau resemnat, el caută compania şi afecţiunea celorlalţi, dar soluţiile pe care le găseşte nu sunt dintre cele mai inspirate şi îl conduc la situaţii atipice, uneori conflictuale, alteori înduioşătoare, dar de cele mai multe ori comice.

Roman distins cu prestigioasele John Llewellyn Rhys Prize şi Prix du Meilleur Livre Étranger

O satiră plină de spirit atât la adresa politicii duse de Margaret Thatcher în anii ’80, cât şi a societăţii de consum, „Ce hăcuială!” este romanul care l-a propulsat pe Jonathan Coe în topul celor mai importanţi romancieri britanici. Familia Winshaw, prezentată în această carte din perspectiva nefericitului său biograf, Michael Owen, reprezintă o adevărată galerie de monştri, tot ce-i mai rău în societatea britanică de după al Doilea Război Mondial. Membrii acestui clan îşi umplu sau şi-au umplut la viaţa lor timpul cu ocupaţii ca traficul de arme (printre clienţi numărându-se Saddam Hussein), escrocherii de tot felul, scandaluri, trădări şi, în general, distrugere pe orice plan, ţelul suprem fiind doar profitul. Cartea îmbină satira socială incisivă şi sofisticată cu suspansul unui roman poliţist neobişnuit, ce parodiază o comedie britanică omonimă din 1961. Din păcate, nici Michael Owen nu este tocmai un model de virtute şi echilibru. Iar atunci când cineva fură manuscrisul biografiei, lucrurile iau o turnură de-a dreptul bizară.

„Am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier. Am avut întotdeauna convingerea că, în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie. Iar eu aveam nevoie să mă curăţ de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în mine, aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în mâlurile lor contagioase. Era un fel de a repeta – ca în taina botezului – «Mă lepăd de Satana», sugerând realităţii să se lepede la rândul ei.“ — ANA BLANDIANA

Există atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. Realitatea însăşi îşi lărgeşte câteodată cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încărcate rămân – pentru ani, decenii şi chiar secole întregi – ambigue, de o apartenenţă incertă. Apoi, prin cine ştie ce întâmplare, sau numai prin eroziunea obişnuită a timpului, dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fâşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului, însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel.

Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfățișare mai plină de semnificații a acestuia. La urma urmei, a-ți imagina înseamnă a-ți aminti.

Cetitor sau cetitoare (vâj bătrân sau domnişoară)

Ce-n lumină de opaiţ mă ceteşti în astă seară

Năzuind să afli taina marelui Ampotrofag,

A lui Languedoc i proci, dac-ai şti cât mi-eşti de drag!

Crede, nu ştiu opul ista, epopeea de alviţă

Ce ţi-am pus-o între mânuri, domnişor sau copiliţă,

Dă ce lupt s-o-nchei, când poate nu-i decât o nălucire:

Nice glorie-mi aduce, nice bani şi nici mărire

Şi nu ştiu, nu ştiu, mă crede, dacă duce undeva.

Mă silesc să sap un templu în o stâncă de halva,

Bombonele, mieji de nucă pun pe el ca pe-o colivă

Năzuind să fie totuşi un palat. Fii milostivă,

Gingaşo, şi ia din carte numai cât e pentru tine.

„Unele dintre micile istorii adunate aici sunt basme, altele povestiri, altele, până la urmă, fragmente de jurnal. Toate sunt în definitiv amintiri, reale sau inventate. Nu imagini ale realității, ci ale minții care o decupează din hiperrealitatea noastră de toate zilele.

Au fost presărate până acum în multe dintre cărțile mele, în alte contexte și cerând o altă lectură. M-am gândit să le strâng, pentru plăcerea cititorului, între coperțile unui singur volum, nu pentru că aș crede foarte mult – deși cred – în calitățile prozei scurte, ci mai ales pentru că am o credință de neclintit în poezie.

N-am prea avut de ales în alcătuirea acestei culegeri de «povestiri alese». Am lăsat doar să intre texte de o lungime rezonabilă, pe care m-am amuzat să le așez într-o ordine oarecare, dar altfel le-am lăsat să colaboreze, să se alieze, să se înfrunte, să se submineze-ntre ele ca orice grup de necunoscuți adunat între zidurile unei odăi.

Sperând ca până la urmă să iasă de-aici mallarméanul «beau livre».“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

Publicate sub forma a două romane distincte, la distanţă de un an, cele două părţi din „Femeia şi străinul” spun povestea unei femei care are în proprietate o fermă, a soţului ei alcoolic şi a unui bărbat care e angajat ca muncitor în gospodărie. În mijlocul unei naturi pe cât de majestuoase, pe atât de aspre cu cei care-şi duc traiul sub zodia capriciilor ei, drama în care sunt antrenaţi cei trei capătă proporţii de tragedie. Între femeia abuzată şi noul argat se înfiripă o poveste de dragoste care-l scoate cu totul din minţi pe soţul şi aşa dezechilibrat, iar evenimentele se precipită. În a doua parte a romanului, echilibrul micului univers dezintegrat de violenţă şi omor pare să se restabilească.

Într-un apartament din Bruxelles, bărbații stau pe balcon la un pahar, femeile discută în bucătărie și copiii se joacă − un cadru casnic cât se poate de banal. Se pare totuși că Mircea are o relație nesănătoasă cu băutura, iar Mihai, un fost alcoolic ieșit la liman, primește sarcina de a-l face din nou bine. Motivat inițial de bani, el concepe un plan de bătaie, care va depăși repede simplele plimbări și exerciții fizice și va ținti spre cauza profundă a problemei. Mihai vorbește mult, dar știe și să tacă și se mândrește cu faptul că este un observator atent și nu uită nimic....

„…O carte despre mine şi timpul pe care l-am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de vântul bătând mereu din altă direcţie a istoriei, spulberând sensurile, dar nu şi încăpăţânarea mea de a le înţelege.

Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva.“ — ANA BLANDIANA

Nimeni nu mai are încredere în nimeni, nimeni nu mai este alături de nimeni, o asociere este o utopie, un gest de sprijin al cuiva sau a ceva, aproape de neimaginat. Suntem singuri, cu desăvârșire singuri, nu doar în istorie, ca popor, ci și în eternitate, ca oameni. De aceea, în toată devenirea noastră am reușit numai lucrurile care puteau fi făcute de unul singur (poezia, de exemplu) și am fost jalnici sau pur și simplu inexistenți în domeniile în care ar fi fost nevoie de cea mai elementară asociere sau solidarizare.

Tot ce se întâmplă și felul incredibil, ușor suspect, în care se întâmplă par a spune că toată durerea, toată suferința unei jumătăți de secol a fost fără sens. Ceea ce nu pot accepta. Există în mine o convingere subterană, ascunsă, nemărturisită pentru că nu știu cum ar putea fi formulată inteligibil, care îmi spune că nici o suferință nu poate fi zadarnică și că țările care ies acum din întuneric și teroare nu pot, nu trebuie să-și dorească pur și simplu să devină asemenea celor ce nu au fost acolo, că societățile care se inventează acum trebuie să adauge libertății și bunăstării statelor apusene și picăturile de umanitate distilate din suferința pe care au îndurat-o.

Pentru că cel mai greu dintre toate enormele eforturi la care este supus spiritul creator, într-o lume și într-un timp ca acesta, este acela de a privi cu neînduplecare tot răul, toată urâțenia din jur, găsind în același timp puterea de a descoperi urmele de frumusețe și bine capabile să păstreze vie iubirea care mișcă soarele și celelalte cuvinte.

„Cum va fi citită azi această carte scrisă, pe viu, în preajma atentatelor de la 11 septembrie 2001, care au zguduit America și aveau să infirme iluzia «sfârșitului Istoriei»? Presupun că un pic altfel decât în 2003. Liberalizarea vizelor în SUA încă nu s-a produs, stilul de viață american a pătruns și în România, the American Dream nu mai e ce-a fost, globalizarea se îndreaptă, tot mai mult, spre deglobalizare, iar Statele Unite și lumea întreagă au devenit, după atâtea crize și tensiuni, mult mai nesigure – nu prea mai ai unde și de ce să visezi la mari evadări. Un lucru e cert: confruntarea cu experiența americană l-a ajutat pe Gheo să-și asume, până la capăt, propria identitate, într-o carte outside the box, un reper nu doar pentru generația sa, ci și pentru lumea în care trăim.” (Paul Cernat)

Prefață de Radu Ioanid

La începutul deceniului șapte, când familia Deleanu, fostă Greenberg, a plecat din România pentru a se stabili în Franța, nu a emigrat, ci i s-au acordat vize de ieșire din țară în urma unui troc în care statul român primea în schimb, după caz, animale domestice de rasă, instalații automatizate pentru ferme sau mașini-unelte moderne. După venirea la putere a lui Ceaușescu, afacerea va fi sistată temporar, apoi va lua proporții: statul socialist își va vinde bună parte din cetățenii de origine evreiască statului Israel. Asemenea unor mărfuri, aceștia vor fi evaluați și vânduți în străinătate pe valută forte – practic, exportați. Cum a fost posibil ca în inima Europei postbelice să aibă loc un asemenea trafic cu ființe umane? Născută în Franța, jurnalista Sonia Devillers, descendentă a familiei Deleanu, se decide să descurce ițele acestei afaceri după ce descoperă numele bunicilor săi în lucrarea lui Radu Ioanid despre Securitatea română și vânzarea evreilor. Reconstituind povestea propriei familii în perioada interbelică și mai ales în cea de după instaurarea regimului comunist, când Delenii au fost siliți să părăsească țara, cartea sa retrasează o mică istorie dureroasă ce se înscrie în marea istorie a eliminării evreilor din România.

„...O astfel de carte istoriseşte o fabulă care, cu sau fără noi, merita să fie inventată.“ (Constantin NOICA)

Mult iubite Domnule Noica, Ţin pe masa mea o poză pe care Andrei ne-a făcut-o la Păltiniş, în timp ce urcam pe poteca pietruită care duce spre cabana d-voastră. Poza este făcută din spate şi are în ea o elocvenţă a însoţirii care mă fascinează de câte ori o privesc. Poate pentru că astăzi este ajunul Crăciunului şi simt nevoia să mă deschid către obiectele iubirilor şi veneraţiilor mele, mă întorc către d-voastră, din depărtarea aceasta care apropie în chipul cel mai adânc, şi vă mulţumesc pentru drumul pe care, cu spatele întors către lume, m-aţi lăsat să îl facem împreună. De „despărţit“ poate fi vorba doar în sensul că drumul ce mi se deschide în faţă trebuie de-acum să-l străbat singur, vegheat doar de privirea d-voastră, pe care îmi place să o simt în urma mea ca pe o însoţire, ce îmi măsoară din depărtare poticnirile, şovăiala şi regăsirile. Aşa mă simt în clipa aceasta, altfel, dar la fel de tare, legat de d-voastră... Gabriel (Gabriel Liiceanu către Constantin Noica, 24 decembrie 1982)

„Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie şi eu sunt într-un picior, şi el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul.“ (Constantin NOICA, „Jurnal de idei”)

„Asist cu bucurie la «despărţirea» lui Gabriel de mine. O grăbesc chiar. Voi sfârşi în singurătate, aşa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu...“ (Constantin NOICA, „Jurnal de idei”)

Eroii din ,,Goblinii" şi din ,,Goblini contra pitici" îşi continuă aventurile dincolo de zidurile cetăţii Clovenstone. Skarper şi Henwyn au de înfruntat forţe întunecate şi creaturi monstruoase şi trebuie să dezlege noi mistere uluitoare. Goblinii au parte, şi de această dată, de tot felul de peripeţii în lupta pentru învingerea forţelor răului şi pentru salvarea propriilor vieţi. Scrisă cu umor şi plină de suspans, Aventura goblinilor vorbeşte despre eterna încleştare dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric.

„Titlul cărţii, la fel de uşchit ca şi celelalte, nu reia, cum ne-am fi aşteptat, titlul vreunei proze din volum, ci un gest curent în lumea carnavalesc-sinucigaşă a lui Teodorovici, care, în altă carte, reprezintă debutul în viaţa erotică al personajului principal... Partea cea mai surprinzătoare a prozei lui Lucian Dan Teodorovici şi marca sa indiscutabilă în ansamblul prozei tinere de azi o reprezintă ancorarea în metafizic, chiar un metafizic louche, care fuge din faţa (sau din spatele) ochilor la prima piruetă raţionalistă.” (Simona Sora)

„Lucian Dan Teodorovici lucrează cu un bun, subtil amestec stilistic şi afectiv: ironia şi melancolia, bonomia ce dizolvă tentaţia cinismului, plăcerea jocului (inclusiv în retorica genului dramatic) şi evitarea satirei sarcastice, priza la absurdul existenţial, paralel cu comicul rafinat ce palpită aproape sub fiecare situaţie de fizionomie, toate acestea stimulând nu doar lectura, ca plăcere, dar şi reflecţia pe marginea ei.” (Dan C. Mihăilescu)

Perfecționiștii nu sunt oameni echilibrați și nu-i nimic rău în asta. Niciodată mulțumiți cu o viață banală, își doresc să exceleze din toate punctele de vedere, iar aceasta înseamnă că au nevoie în permanență de provocări și că există lucruri pe care pur și simplu le fac mai bine decât alții. Prin urmare, perfecționismul nu este o boală, iar persoanele care „suferă” de el nu trebuie să se trateze. Există cinci categorii de perfecționiști, iar după ce vei afla, cu ajutorul chestionarului din carte, căreia dintre ele îi aparții, te vei cunoaște mai bine și vei învăța cum să valorifici această înclinație naturală. „O carte necesară pentru toți cei pregătiți să parcurgă drumul crucial de la apariția dorinței de control până la deținerea unei puteri discrete.” (Susan Cain) „Un ghid practic care te va ajuta să înveți și să evoluezi.” (Tal Ben-Shahar)

„Nu striga niciodată ajutor” este al optulea volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu și se poate spune că e diferit de toată poezia lui precedentă. Scris la treizeci de ani după penultimul volum, timp în care autorul n-a mai scris niciun vers, el reprezintă o întoarcere la simplitatea și generalitatea poeziei genuine, imediate și emoționale, dezbrăcate de sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie.

Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești. Marea temă a cărții este singurătatea esențială, ireductibilă, a fiecărui om, oricât de mult îi despart distanțele în timp și spațiu, ca și diferențele culturale. Așa încât „Nu striga niciodată ajutor” e una dintre rarele cărți care pot fi înțelese deopotrivă de cititorul avizat și de cel mai puțin deprins cu poezia.

„Când scrii ficţiune, ai libertatea să preiei ceva ce s-a întâmplat în realitate şi să-l modifici de dragul efectului artistic. Însă ar fi o greşeală să citeşti o operă de ficţiune doar ca o simplă transcriere a experienţei autorului. Evident, există aproape inevitabil elemente autobiografice în literatură. Cel puţin aşa e în cazul meu.” (David Lodge)

Nu este prima oară când Sylvain Tesson se confruntă cu zăpada și frigul. În trecut a mers pe urmele evadaților din Gulag, apoi pe cele ale Marii Armate a lui Napoleon în retragerea sa din Rusia pe timp de iarnă, după care a plecat în căutarea leopardului zăpezilor pe platourile înalte din Tibet.

De data aceasta, împreună cu prietenul său, ghidul montan Daniel Du Lac, autorul pornește din Menton, de pe malul Mediteranei, pentru a traversa Alpii pe schiuri până la Trieste, trecând prin Italia, Elveția, Austria și Slovenia. Aventura va dura 85 de zile și se va întinde pe patru ani, între 2018 și 2021, cei doi călătorind în jur de 20 de zile la sfârșitul fiecărei ierni. Pe drum li se va alătura un al treilea tovarăș, cu care vor împărți oboseala urcușului pe pantele înzăpezite și singurătatea serilor în refugiile din Alpi. Albul monoton al decorului alpin devine pentru Sylvain Tesson o substanță și, chiar mai mult decât atât, o stare: o uitare de sine a celui care se luptă să-l străbată, dublată de o atenție îndreptată spre lume, într-o alternare permanentă între pândă și retragerea în sine.

În 1995 în Kailua-Kona, Hawaii, Nainoa Flores, un băiat de şapte ani cade de pe un vas de agrement în valurile Oceanului Pacific. Când rechinii îşi fac apariţia, toată lumea se aşteaptă la ce-i mai rău. Dar Noa este prins cu delicateţe în fălcile unui rechin şi redat mamei sale, povestea preschimbându-l pe băiat într-o adevărată legendă. Familia lui Nainoa, care se zbate să-şi câştige existenţa, vede în salvarea acestuia un semn de bunăvoinţă din partea vechilor zei hawaiieni – mai ales că băiatul pare să posede puteri uluitoare. Însă, pe măsură ce timpul trece, presupusul dar divin începe să dezbine familia: Nainoa, care lucrează acum ca paramedic în Portland, se zbate să-şi înţeleagă propria misiune; la nord, în statul Washington, fratele său mai mare, Dean, se lansează în lumea sportului universitar de elită, obsedat de bogăţie şi faimă; iar în California, Kaui, sora mai mică, se dedică studiilor, escaladelor şi senzaţiilor tari, în încercarea de a-şi câştiga independenţa. Când familia Flores se confruntă iarăşi cu evenimente supranaturale, membrii ei sunt nevoiţi să-şi regândească valorile legate de familie, tradiţii şi supravieţuire.

„Volumul conține referințe la o tematică și la o serie de personalități ale vieții artistice (autohtone și internaționale) mai puțin frecventate în ziua de azi. «Actualitatea» s-a schimbat. Nu numai în sensul că multe nume ale peisa­jului cultural local au intrat, printr-un trist, dar probabil inevitabil traseu al memoriei, în penumbră, dar și în sensul că domenii ca «istoria criticii de artă românești și universale», «analitica imaginii», filozofia vizualității și-au pierdut relieful. Să nu uităm că secolul XX a fost caracterizat de mulți hermeneuți prestigioși drept o trecere de la civilizația cărții la civilizația imaginii.

Rămâne de văzut spre ce evoluează secolul XXI...

Oricum, pentru viitorul cercetător care va alege să studieze istoria culturii românești moderne și contemporane, cartea de față va putea constitui, sper, o sursă utilă.“ — ANDREI PLEŞU

Suntem confiscați de „actualitate”! Adică de „știri”, „analize” politice, informații de ultimă oră, confruntări de partid și reportaje de front din peisajul instituțional al momentului. Toate „fierbinți” și trecătoare. Cartea de față încearcă să iasă din strânsoarea acestor actualități evanescente (inactuale în fond, de vreme ce se uită în câteva zile), pentru a sonda teritoriul unor aparente „inactualități”: cele despre care nu prea vorbim, în ciuda relevanței lor universale și a impactului lor constant asupra vieților noastre. „Inactualități” care ne macină subliminal, care constituie, de fapt, substanța inevitabilă a căutărilor, spaimelor și nedumeririlor noastre. Nu promit că, la capătul lecturii, cititorul va fi „edificat” asupra problemelor de care m-am ocupat: rostul și istoria inimii, neliniștile și promisiunile bătrâneții, meteahna prostiei, sensul răului. Dar va regăsi, poate, un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură nu mai apucă, „ocupat” cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene.

Poţi să faci multe lucruri în România, dar să te plictiseşti, sub nici o formă. Suntem o ţară veselă, chiar dacă pe teritoriul ei trăiesc şi oameni trişti. Cele unsprezece povestiri din Garoafe la bordel exact pe asta pun reflectorul, pe felul în care sursele de amuzament se pot ivi de oriunde. Radu Paraschivescu cotrobăie prin rafturile şi sertarele României de azi şi de ieri, după care creează păţanii menite să smulgă hohote sau măcar să provoace surâsuri. Unele par aşezate la frontiera plauzibilului, altele sunt situaţii de viaţă curentă trecute prin filtrul literaturii. Decorul se schimbă ca în caleidoscoapele copilăriei. Te trezeşti la un seminar despre cuplarea la cerinţele UE în agricultură, în platoul unei emisiuni TV unde lucrurile o iau razna pe nepusă masă sau la o discuţie între şefii de galerii pentru reducerea violenţei în tribune. Eşti părtaş la o farsă cazonă care aminteşte de anii 1980, le ţii companie bucureştenilor când primesc un înalt oaspete american sau asişti la un paradox pe sol străin: invazia individuală. Te miri de coincidenţele din viaţa unui bărbat care îşi duce zilele sub amprenta unei cifre anume, te freci la ochi când vezi ce face ratingul din viaţa omului şi descoperi până unde poate merge spiritul de iniţiativă al studentului român. Totul în registrul poantei, al parodiei, al bunei dispoziţii.

„Viața e simplă“ era deviza lui de tinerețe. Născut într-o familie de evrei cu veche tradiție în Țările Române, Mihail Sebastian a trăit însă în cea mai zbuciumată epocă din istoria modernă a Europei. S-a născut la Brăila, înaintea Primului Război Mondial, a citit, a scris, a iubit și a călătorit înaintea celui de al Doilea, a cunoscut teroarea antisemită părăsit de prieteni și a murit pe neașteptate în zorii așezării lumii în matca totalitarismului sovietic. Reconstituirea acestei vieți împletește cu măiestrie contextul istoric și intelectual al vremii cu scrierile gazetărești, cu lecturile, romanele, piesele de teatru și Jurnalul lui, într-un portret mai actual ca oricând pentru Europa zilelor noastre.