Promotii

Poţi să faci multe lucruri în România, dar să te plictiseşti, sub nici o formă. Suntem o ţară veselă, chiar dacă pe teritoriul ei trăiesc şi oameni trişti. Cele unsprezece povestiri din Garoafe la bordel exact pe asta pun reflectorul, pe felul în care sursele de amuzament se pot ivi de oriunde. Radu Paraschivescu cotrobăie prin rafturile şi sertarele României de azi şi de ieri, după care creează păţanii menite să smulgă hohote sau măcar să provoace surâsuri. Unele par aşezate la frontiera plauzibilului, altele sunt situaţii de viaţă curentă trecute prin filtrul literaturii. Decorul se schimbă ca în caleidoscoapele copilăriei. Te trezeşti la un seminar despre cuplarea la cerinţele UE în agricultură, în platoul unei emisiuni TV unde lucrurile o iau razna pe nepusă masă sau la o discuţie între şefii de galerii pentru reducerea violenţei în tribune. Eşti părtaş la o farsă cazonă care aminteşte de anii 1980, le ţii companie bucureştenilor când primesc un înalt oaspete american sau asişti la un paradox pe sol străin: invazia individuală. Te miri de coincidenţele din viaţa unui bărbat care îşi duce zilele sub amprenta unei cifre anume, te freci la ochi când vezi ce face ratingul din viaţa omului şi descoperi până unde poate merge spiritul de iniţiativă al studentului român. Totul în registrul poantei, al parodiei, al bunei dispoziţii.

„Viața e simplă“ era deviza lui de tinerețe. Născut într-o familie de evrei cu veche tradiție în Țările Române, Mihail Sebastian a trăit însă în cea mai zbuciumată epocă din istoria modernă a Europei. S-a născut la Brăila, înaintea Primului Război Mondial, a citit, a scris, a iubit și a călătorit înaintea celui de al Doilea, a cunoscut teroarea antisemită părăsit de prieteni și a murit pe neașteptate în zorii așezării lumii în matca totalitarismului sovietic. Reconstituirea acestei vieți împletește cu măiestrie contextul istoric și intelectual al vremii cu scrierile gazetărești, cu lecturile, romanele, piesele de teatru și Jurnalul lui, într-un portret mai actual ca oricând pentru Europa zilelor noastre.

S‑ar putea ca, atunci când pierdem fiinţele cele mai apropiate, ele să ne ia într‑o măsură cu ele. Tocmai pentru că o parte din tine migrează odată cu cei care au plecat, moartea e descărcată în bună parte de dificultatea ei. Poate că noi murim cu ochii ațintiți către ei. Și poate că, în felul acesta, trăim moartea într‑o formă mai blândă.

Calatorul singuratic este o colectie de texte nonfictionale, eseuri si note de jurnal, scrise de Jack Kerouac in stilul sau poetic inconfundabil, de-a lungul mai multor ani. Unele dintre cele opt texte care alcatuiesc volumul au fost publicate si separat, in diferite reviste americane. Ele trateaza teme si subiecte intalnite in toata opera scriitorului, insa contureaza mai clar imaginea acestuia de ratacitor indragostit de oamenii pe care i-a intalnit si de locurile prin care a trecut – diverse zone din SUA, Mexic, Maroc, Marea Britanie si Franta.

Intr-o comunitate saraca din Antile, o familie venereaza un stramos de seama, regele exilat al Dahomey-ului, care a tinut piept colonistilor francezi. Fotografia lui troneaza in sufragerie de trei generatii, iar urmasii lui antilezi, rataciti in aburii alcoolului si ai povestilor despre maretia Africii pierdute din ticalosia albilor, l-au transformat intr-un cult, cinstindu-i memoria dupa randuieli ancestrale. Insa astazi, dupa aproape un secol, Spero, emigrat in SUA, priveste cu detasare povestea asta despre origini nobile care inaintasilor le-a adus numai amaraciune si batjocura, iar lui Debbie, sotia lui intelectuala din burghezia neagra a sudului american, inca un motiv sa-l dispretuiasca, reprosandu-i ca nu il intereseaza istoria nedreapta a fratilor negri si lupta sociala cu care sunt datori. Macinat de luptele lui interioare – ratarea ca artist, ca sot, ca tata –, Spero se refugiaza in bautura si relatii pasagere, asistand neputincios la prabusirea propriei vieti. Printr-o tesatura de povesti care se intrepatrund sub pana vrajita a lui Conde, Ultimii regi magi exploreaza, cu ironie si tandrete, ranile neconsemnate de istorie ale rasismului si colonialismului intr-un roman carnavalesc despre memorie, identitate si puterea tulburatoare a povestilor.

Cum poate bama să demonstreze slăbiciunile teoriei pieței libere? E capabil morcovul, a cărui culoare portocalie era cândva de neconceput, să ne arate ce și cum trebuie îmbunătățit în sistemul de brevete? Ne poate da banana o idee despre influența corporațiilor în diferite țări? Căpșuna poate fi un indiciu pentru ascensiunea roboților și viitorul pieței muncii? În cartea sa, renumitul economist Ha-Joon Chang combină poveștile celor mai diverse alimente cu teoriile economice mai mult sau mai puțin cunoscute și reușește, cu mult umor și trecând prin mai toate bucătăriile lumii, să ofere o imagine inedită, pe înțelesul tuturor, a economiei de ieri și de azi. Aflăm astfel ce anume a propulsat economiile marilor puteri și cum s-au prăbușit economii promițătoare, care sunt modelele de bune practici și ce mituri false au primit statut de adevăruri istorice sau ce anume ar putea ajuta dezvoltarea națională și o mai bună cooperare internațională. Mai presus de orice însă, Economia comestibilă ne învață că „trebuie să ne găsim propria cale de a ne înțelege (și a schimba) economia și, odată cu ea, lumea în care trăim laolaltă, la fel cum toți trebuie să descoperim pe cont propriu cum putem mânca mai bine”.

„Scris alert, concentrat și fără să-și menajeze cititoarele/cititorii, romanul acesta feminist (Legatul Angelei) este agresiv cu prostia și comoditatea care se depun (mai totdeauna) în noi. Are ceva din ritmul unui punk rock song: l-am asociat – intuitiv – eticii protestatare proprii activistelor/artistelor din grupul Pussy Riot. Iar capitolul spectaculos, intitulat (cum altfel?) «Viața e a mea», din partea finală a cărții Emiliei Faur, «panotează» nu doar cei patru pereți (ai unei săli de expoziție), ci însăși condiția femeii în România, cu o luciditate, o tandrețe și o disperare pe care – în același asamblaj narativ/multimedia – nu le-am mai întâlnit.” (Ștefan Manasia)

Milioane de oameni își fac griji că abuzul de alcool le afectează sănătatea, dar se tem că renunțarea la acesta va însemna plictiseală, dificultăți de socializare și schimbări majore ale stilului de viață. Annie Grace împletește în mod strălucit cele mai recente descoperiri științifice din domeniile psihologiei și neurologiei privitoare la această dependență, analizând mai degrabă cauzele decât simptomele. Autoarea contrazice mitul cultural conform căruia alcoolul este o parte vitală a vieții și demonstrează că recuperarea controlului nu este esențială doar pentru fericirea și împlinirea personală, ci și pentru a pune capăt suferinței celor apropiați persoanei dependente.

În urmă cu 140 de ani, gândindu-se cu nostalgie la vremea copilăriei, patiserul Louis Lefèvre-Utile și-a propus să creeze un produs care să semene cu șervetul de masă cusut de bunica sa. Așa a apărut biscuitul petit beurre, care prelua simbolurile timpului de pe acel șervet: cele patru „urechiușe” reprezentau anotimpurile, cei 52 de „dinți” – săptămânile dintr-un an, iar cele 24 de găurele – orele unei zile. Astăzi biscuitul arată exact ca atunci, dar probabil că foarte puțini îi cunosc istoria. După cum puțini știu istoria cunoscutei cofetării Escribà din Barcelona sau a rahatului turcesc... Aurora Liiceanu ne spune poveștile unor dulciuri celebre și ale dinastiilor de cofetari și patiseri care și-au legat numele de ele. Alături de bărbați pasionați de meseria lor ca Jean-Romain Lefèvre și Antoni Escribà vom întâlni femei puternice precum Pauline Utile sau Jocelyne Tholoniat, care au contribuit la dezvoltarea afacerilor familiilor lor. Iar pentru că gustul e asociat cu mirosul, vom face o incursiune în lumea parfumurilor, după care vom reconstitui mirosurile de odinioară ale unor orașe ca Amsterdamul, Parisul sau Bucureștiul.

Cuvânt‑înainte de Constantin Cucoş

Salutar în contextul literaturii de specialitate din România din sfera psihologiei educației, volumul Cogniția epistemică cuprinde teorii, modele și practici ale acestui domeniu, descriind procesele prin care subiectul reflectează la natura, limitele și criteriile de judecare ale cunoașterii sale. Conținând informații importante în formarea multor categorii de profesioniști – specialiști în științe socioumane, profesori de literatură, matematică, istorie și științe, educatoare și învățători –, lucrarea prezintă scenarii de intervenție pe baza cărora pot fi construite strategii de predare a diferitelor teme, ținând cont de specificul epistemic al domeniilor de cunoaștere, dar și de epistemologiile personale ale elevilor și profesorilor. De asemenea, sprijină configurarea conținuturilor și sarcinilor didactice, descrie credințe și profiluri epistemice la elevi și studenți, explică prin ce mecanisme se pot schimba acestea și precizează rolul climatului epistemic din clasă. Nu în ultimul rând, publicul larg poate afla cum se nasc, evoluează și se modifică credințele despre cunoaștere, cum cultivăm virtuțile și contracarăm viciile epistemice, cum ne justificăm credințele ori pur și simplu cum producem cotidian sens.

Din iulie 1976, una dintre cele mai secetoase veri ale secolului, până în decembrie 1999, lună marcată de ploi diluviene, „Natură umană” evocă mai bine de douăzeci de ani din istoria Franţei şi a mapamondului (explozia centralei de la Cernobîl, sfârşitul URSS, venirea la putere a lui François Mitterrand, dezastrul ecologic provocat de scufundarea petrolierului Erika). Acţiunea se petrece în Franţa rurală, în departamentul Lot, o zonă izolată, mai puţin supusă schimbărilor precum apariţia noilor tehnologii şi infrastructuri şi regulilor comerţului global. Alexandre, care a crescut la ferma lui din Lot, alături de cele trei surori, îşi doreşte să-şi ducă mai departe viaţa la fel, dar va trebui să facă concesii pentru a supravieţui. Romanul este un imn închinat pământului, un omagiu adus agricultorilor şi o analiză a schimbărilor radicale care au marcat modul de viaţă în ultimii ani ai secolului XX şi care prefigurează catastrofele climatice viitoare. Este o mare carte a naturii umane, ce atrage atenţia asupra umanităţii noastre aflate în pericol.

„Venim pe lume echipați cu «Dumnezeu», altfel spus cu nevoia de a da nume vastității, acelui «Ceva» gândit în toate sensurile posibile ale nelimitatului. Dumnezeu este arhetipul perfecțiunii de care am nevoie pentru a trece dincolo de relativ, de aproximativ, de coruptibil. Dumnezeu e «cuierul» ontologic în care ne agățăm nevoia de absolut, idealul, dorința fierbinte, speranța și frica de moarte. Nu facem decât să-l înjosim căutându-l prin ceruri, văzduhuri și galaxii. Pentru a-l găsi, ne-ajung galaxiile dinlăuntru, «cămările infinite ale spiritului nostru» (Sf. Augustin).“

„Dumnezeu nu stă cu ochii pe tine, nu e arbitrul vieții tale. Nu pedepsește, nu răsplătește. Este doar reper și idee. Doar tu stai cu ochii pe Dumnezeu, ca să poți apoi, având măsura a ce se cade și a ce nu, să stai cu ochii pe tine. Nimic din ce faci bun nu e menit să te salte în ochii lui și să sfârșească răsplătitor cu un loc călduț în rai. Totul, în raportarea la el, se petrece pentru a te întoarce la tine. Dumnezeu nu te judecă, ci te ajută să te judeci prin ochii lui, ca și cum ar fi și s-ar uita la tine. Dumnezeu e «banca din cer» în care ne-am depus tot capitalul moral.

Dar nu e bine să crezi că ai, în contul transcendenței, mai mult decât ai. Tot ce primești primești prin ricoșeu din ideea orientativă de Dumnezeu. În tot ce faci. Tot prin el îți măsori derapajele și căderile; la limită, ticăloșiile de ființă neîngerească. Însă e tare greu să-ți reglezi de-a lungul vieții cântarul interior care-ți permite să nu trăiești cu o falsă imagine de sine. Neexistând un tribunal divin, nu vei primi niciodată un certificat de bună purtare. Lui Dumnezeu nu-i ceri, iar el nu-ți dă. N-ai cu cine negocia. Obligația care-ți revine la ieșirea din viață este – dacă te-ai uitat bine la el – să-ți fi numărat singur păcatele.“ — GABRIEL LIICEANU

Ilustraţia de pe copertă: Pescar (simbol al lui Isus), mozaic, sec. VI, Biserica Sfinţilor Lot şi Procopius, Khirbet al-Mukhayyat (Nebo), Madaba, Iordania

În cartea ei de debut, Cristina Chira depune mărturie că la început nu a fost cuvântul, ci energia, acea capacitate a oamenilor de a acționa. Ca un cântec-manifest al feminității al cărui refren e tocmai această energie, volumul de față își desfășoară forța narativă de la prima până la ultima frază, survolând ingenios viețile unor personaje de o vivacitate molipsitoare.

„De ce, Cristina Chira? De ce… Numai nenea Anghelache, al lui Caragiale, ar putea să spună de ce, în volumul de față, fetele (și băieții) care pornesc la drum cu toate pânzele și speranțele sus dau greș. În mai fiecare text, scris cu o precizie a descrierii și a amănuntelor remarcabilă, există un hop, ultimul, o enigmă lunecând pieziș în calea fericirii eroilor. Ce se întâmplă acolo? îți vine să întrebi. De ce nu pot ajunge cu niciun chip la liman? De ce? Dar Cristina Chira, cuminte, nu vrea să răspunză.” (Florin Iaru)

Reghina este un Iov feminin, dintr-un spațiu nord-transilvan, în care miraculosul se insinuează în ordinea comună, iar istoria recentă sugrumă destinele oamenilor. Este mamă a doisprezece copii, împreună cu care alcătuiește „un trup de o mie de kilograme“, plămădit din puține bucurii și insuportabilă suferință. Până la urmă, Reghina este mama universală. Miza cărții Ioanei Nicolaie este să scoată la lumină, prin incursul faulknerian în interiorul unei minți care amestecă timpurile și emoțiile, o viață, un destin, o urmă pe care umanitatea personajelor ei o lasă (sau nu) în lume. Cartea nu se citește cu sufletul ușor, ci cu sufletul la gură. Narațiunea e densă, stratificată în episoade ce construiesc o viziune etnografică a marilor evenimente din viață (în definitiv, suntem în spațiul lui Rebreanu): o șezătoare, un pețit, o nuntă, prima noapte de dragoste, uluirea, durerea, rușinea, frica, prima bătaie primită de la soț, primul copil, următorii până la doisprezece. Viața unei femei, așa cum a fost ea. Cititorul va întâlni cu emoție, de-a lungul romanului, diverse feluri de a-nțelege realitatea: orășelul Văralia, unde se petrec întâmplările din carte, are ceva din familiarul satului Prislop, din magia ținutului Macondo și din dramatismul vieții oamenilor în comitatul Yoknapatawpha, rămânând totuși un spațiu unic, nemaiîntâlnit, descris de autoare cu o iubire nesfârșită.

„Cernobîl înseamnă «pelinul negru» sau «iarba neagră», căci explozia centralei nucleare din aprilie 1986 nu se putea petrece decât într-o zonă a negrului, a amărăciunii. Am scris Pelinul negru şi ca o formă de revoltă, deşi mărturisesc că n-a fost uşor să plonjez în dramă şi să o deşir scriitoriceşte. Am copilărit, fără nici cea mai mică bănuială, într-un loc contaminat radioactiv. Abia când am început să simt pe propria-mi piele urmările, am înţeles cât de acută era grozăvia, şi câtiva ani m-am întrebat continuu cine e de vină, de ce nu răspunde nimeni pentru marile catastrofe, cum există atâtea victime subînţelese, care n-au deloc glas. Nu mi-am putut răspunde altfel decât scriind Pelinul negru – punctul de vedere e al unei fetiţe născute la câteva luni după dezastru a cărei existenţă e ca o frânghie care, pe măsură ce calci, se tot subţiază, până devine o sforicică ce sfârşeşte, inevitabil, prin a se rupe. Iar căderea nu înseamnă strivirea pur şi simplu de asfalt, ci scufundarea din uman în subuman.“ (IOANA NICOLAIE)

„Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cât au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vânzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire.

Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi?

Prea puţin. După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase.

Şi atunci, de ce o scriu?

Fiindcă nu pot să n-o fac.

«Prea puţin» e mai mult decât «deloc».

Ajutorul, mai cu seamă în vremurile astea, nu se refuză.

Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori şi un sprijin pentru mine.“ — RADU PARASCHIVESCU, aprilie 2020

Îl cheamă Brian Spencer și se numără printre ultimii romantici ai Europei. În biografia lui apar războiul, Churchill, Stalin, Tito, Balcanii, împărțirea Europei, Bosnia, Ucraina. Destinul lui e să dea un sens întâmplărilor și năpastelor, plecând în ultima misiune a vieții. Bazat pe povestea reală a unui fost pilot britanic, acest roman e o pledoarie pentru libertate, curaj și speranță, în vremuri politice tulburi și periculoase.

Cu ilustrațiile autorului

„Melancolica moarte a Băiatului-stridie exprimă cu intensitate suferinţa unui adolescent marginalizat. Ca și filmele sale, poemele lui Tim Burton reușesc să fie deopotrivă copilărești și sofisticate, împletind inocenţa cu macabrul.“ — New York Times

„În maniera povestirilor unor Shel Silverstein, Roald Dahl sau Edward Gorey – dar provenind dintr-un și mai perfid tărâm al fanteziei –, poveștile înfiorătoare ale lui Tim Burton invocă fantasticul cu o oarecare demenţă.“ — Entertainment Weekly

„Copiii din poveștile acestui Tim cel Crud – «părintele» lui Edward Mâini-de-Foarfecă, al Călăreţului fără Cap și al Miresei moarte – sunt bizare bricolaje a două lumi. Pe jumătate minerale, obiecte, plante sau moluște, condamnate la diferenţă, la batjocură și, în cele din urmă, la crude morţi premature, personajele lui Burton sunt, de fapt, epifanii infantile care incomodează și stânjenesc prin stranietatea lor. Proscriși încă de la naștere, acești monstruleţi mecanomorfi, acești alieni candizi, aceste deșeuri cu suflet își petrec copilăria în izolare și singurătate. Normalitatea le face rău, iar oamenii nu știu să-i iubească pe cei care nu le seamănă.“ — MARIUS CHIVU

Un roman al nevoii de speranță, al renașterii culturii africane Pe malurile unui râu sălăşluiesc două comunităţi Gikuyu ce trăiesc după legile tradiţiei, bazându-se pe credinţe ale căror origini puţini şi le mai amintesc. Misionarii creştini veniţi în zonă încearcă din răsputeri să scoată în afara legii ritualul circumciziei femeilor, dar în acelaşi timp creează disensiuni în rândurile celor două comunităţi. Localnicii sunt împărţiţi în cei care cred în educaţia creştină, cu binefacerile şi oportunităţile ei, şi cei care speră că tradiţiile poporului lor îi vor călăuzi spre o soartă mai bună. Pe măsură ce conflictul se adânceşte, tragedia capătă noi nuanţe prin intervenţia unui cuplu de îndrăgostiţi, care încearcă să acopere ruptura culturală ce macină cele două lumi.

„definitiv. o trilogie” este o reverență adusă marelui scriitor american Paul Auster, în general, și cărții sale „Trilogia New Yorkului”, în special. Dacă în „Trilogia New Yorkului” avem trei false povestiri cu detectivi desfășurate pe fundalul uriașei metropole, adevăratele mize fiind căutarea unui sens, descoperirea de sine și rolul decisiv al hazardului, în „definitiv. o trilogie” avem trei povești, scrise în trei stiluri diferite, despre întâlnirea cu destinul, despre alegerile pe care le facem, neglijență și prețul pe care îl plătim după aceea, când e deja prea târziu ca să mai putem schimba ceva, teme existente și în opera lui Auster. Virgil, Marcel, Dorina, Harry și Dingo, câțiva dintre protagoniștii acestei cărți, ar putea fi oricare dintre noi. Toți mergem pe o cărare îngustă, printr-o pădure, crezând că o cunoaștem, pentru ca, într-o bună zi, ceva să schimbe dramatic totul. Adesea e o întâmplare simplă, un fapt banal, o nimica toată, la urma urmei, însă nu mai suntem aceiași și nici măcar nu conștientizăm asta. Unii îi spun destin. Alții hazard, neprevăzut ori soartă. Indiferent ce nume i-am da, viața noastră, din acel punct, e alta. „definitiv. o trilogie” e o carte despre nimicul care schimbă viața în moarte, lumina în întuneric și o ploaie obișnuită într-o catastrofă naturală.

„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercînd să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. Mărcile lui lirice apar surprinzător și discret, ca mici puncte incandescente, și în proza fluidă și simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuș)

Cu ilustraţii de Teodora Răileanu

Vârsta recomandată: 10 +

Continuarea aventurilor din „Alex Blue, băiatul extraterestru”

Alex duce o viaţă liniştită în sânul familiei, convins că aventurile lui au luat sfârşit. Dar se trezeşte atras din nou într-o serie de peripeţii extraordinare când, în urma planului sinistru al arborianului Krul, viaţa sa şi cele ale prietenilor săi xilonieni sunt în pericol. Refugiat, împreună cu aceştia, pe planeta Ospitalierilor, Alex porneşte în căutarea unui portal magic cu ajutorul căruia să se întoarcă în timp şi să împiedice eliberarea lui Krul şi a noii sale armate. Însă lucrurile se complică, fiindcă e trădat, iar pe urmele lui nu sunt doar maleficii arborieni, ci şi misterioşii neronieni Amira şi Mordin. Vor reuși oare Alex şi prietenii lui să găsească portalul magic?

„Othello” și „Poveste de iarnă” pun în scenă aceeași patimă: gelozia. În ambele piese, bărbați geloși tună și fulgeră împotriva soțiilor nevinovate. Natura, cuprinsă de furtună, se face ecoul acestei dezordini amoroase. Furtunii masculine i se opune muzica feminină, iar Desdemona și Emilia mor cântând. În tragedie, muzica nu poate acoperi furtuna, însă în comedia târzie (romance) energia tragică e deturnată, iar discordia furtunii se transformă în concordia muzicii. Iago uneltește întru distrugerea Desdemonei, dar în Poveste de iarnă timpul și providența conspiră pentru a o salva pe Hermiona. În cheie simbolică (mai productivă decât cea „postcolonială”), albul și negrul structurează tragedia lui Othello, alături de alte binoame: înger-demon, femeie-bărbat, Veneția-Cipru, muzică-furtună.

La mai bine de trei decenii de la publicarea bestsellerului „Tuareg”, Alberto Vázquez-Figueroa revine asupra temei care l-a impus drept unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori spanioli contemporani: miticul Popor al Vălului şi lupta sa pentru a-şi apăra tradiţiile, în inima unui deşert pe care încep să şi-l dispute tot mai multe forţe. De data aceasta, ameninţarea vine din interior, din partea islamiştilor radicali, tot mai puternici şi mai violenţi, care seamănă haos şi teroare printre occidentali şi popoarele din deşert. Ca să-şi salveze onoarea şi să-i pedepsească pe cei care le pervertesc religia, liderii tuaregi hotărăsc să-i vâneze şi să-i lichideze pe jihadişti. Printre salvatorii credinţei lor se numără, neaşteptat, şi un umil şofer de camion, care cunoaşte deşertul ca-n palmă. Însă el nu va avea de luptat doar cu un duşman atroce şi cu întreaga lui reţea subterană de fanatici şi mercenari, ci mai ales cu tenebrele propriei conştiinţe.

Roman distins cu Premiul Mondello și Premiul Grinzane Cavour

Cu câteva zile înainte să împlinească treisprezece ani şi să intre, potrivit tradiţiei iudaice, în rândul adulţilor, Nono, povestitor cu o imaginaţie uluitoare, poliţist în devenire şi elev-problemă, este trimis de tatăl lui, detectiv exemplar al poliţiei din Ierusalim, la unchiul său pedagog, singurul care l-ar mai putea aduce pe calea cea bună. Însă călătoria cu trenul în pragul ceremoniei de bar mitzvah devine pe neaşteptate începutul unui joc extraordinar, în care întâlnirea cu fascinantul Felix, escroc de talie internaţională şi gentleman excentric cu un straniu accent românesc, şi cu fermecătoarea Lola Ciperola, marea doamnă cu şal violet a teatrului israelian, îi va deschide calea spre o aventură fabuloasă. Roman picaresc despre copilărie, identitate şi aventura dureroasă a maturizării, Sunt şi copii în zigzag explorează, prin ochii unui copil cu totul aparte, o lume carnavalescă în care nimic nu e ceea ce pare şi măştile se schimbă la fiecare pas. Distins cu Premiul Mondello (1996) şi Premiul Grinzane Cavour (1997), romanul a fost ecranizat în 2012 în regia lui Vincent Bal, cu Thomas Simon, Burghart Klaußner şi Isabella Rossellini în rolurile principale.

Acţiunea romanului Mikael Karvajalka este plasată în secolul al XVI‑lea, marcat de procesele Inchiziţiei, de războaiele lui Carol al V‑lea şi de apariţia protestantismului. Tânărul Mikael pleacă să studieze la Paris împreună cu prietenul său Antti Kallenpoika, fierarul care mai apoi îl va însoţi peste tot. Din aventură în aventură, străbate o Europă sfâşiată de conflicte politice, sociale şi religioase. Ajuns în inima unei păduri germane, Mikael întâlneşte o „vindecătoare”, care îl va vrăji definitiv. Dar suntem în anul 1520, când nimic nu mişcă fără ştirea Vaticanului, iar tânărului îi va fi dat să descopere chipul cel mai crud al Bisericii. Dezgustat de metodele barbare ale Romei, Mikael se alătură ţăranilor germani răsculaţi, îl cunoaşte pe Martin Luther şi asistă, în calitate de martor privilegiat al istoriei, la naşterea creştinismului protestant.

După ce a străbătut globul în lung şi-n lat timp de mai bine de 40 de ani, Wade Davis, considerat de National Geographic Society unul dintre cei mai importanţi exploratori de la cumpăna dintre milenii, ne înfăţişează realitatea ameninţărilor existente astăzi la adresa nu doar a diversităţii elementelor biologice, ci şi a celei umane şi culturale. După părerea autorului, în viitorul apropiat, multe dintre cele mai fragile culturi sunt sortite să dispară, iar odată cu acestea, cunoştinţe acumulate de milenii, modul de gândire, arta şi spiritualitatea unor întregi popoare: o adevărată memorie a planetei, a cărei pierdere ar fi incomensurabilă. Din Polinezia în Anzi, din Mali în Groenlanda, din Tibet în Australia, Wade Davis ne poartă într-o călătorie care este atât o pledoarie în favoarea culturilor străvechi, cât şi o invitaţie la a vedea altfel lumea, înainte de a fi prea târziu. O abordare antropologică actuală, conform căreia modelul nostru de societate este doar unul dintre multe altele, iar superioritatea sa este relativă.

„Se pot închipui oamenii din această carte în România secolului 21? L-aş vedea perfect pe Maiorescu, atât de echilibrat, de raţional, de modern în toate privinţele, în Parlament, punându-i la punct pe toţi demagogii şi flecarii, propunând legi şi amendamente folositoare, luând poziţie în chestiuni litigioase şi, nu în ultimul rând, influenţând mersul lumii cu autoritatea lui. L-aş vedea apoi pe neobositul Carol Davila scoţând iar la lumină medicina de astăzi. Le-aş vedea în secolul 21 şi pe doamnele din secolul 19, dedicându-se deplin unor cauze altruiste, cum numai ele ştiau s-o facă, rezolvând o dată pentru totdeauna problema «copiilor străzii», deschizând azile pentru bătrâni, pentru orfani, cantine pentru săraci şi câte şi mai câte. L-aş vedea pe primarul Protopopescu-Pache rezolvând problema circulaţiei, a parcărilor, a murdăriei şi a gropilor din asfalt. Şi pe Caragiale l-aş vedea dând un nou volum de „Momente”, de trei ori mai voluminos şi mai savuros decât cel din 1901, în care personaje să fim noi toţi.“ — IOANA PÂRVULESCU, fragment dintr-un interviu

Euforia patriotică, mobilizarea, invazia română, întoarcerea frontului, înfrângerea Puterilor Centrale, disoluția Imperiului, pierderea Transilvaniei și schimbarea stăpânirii, Trianonul – cum au trăit maghiarii transilvăneni anii Primului Război Mondial?

Acolo unde vecinătatea Celuilalt face parte din cotidian, nu putem lupta cu resentimentele memoriei colective decât prin refuzul propagandei și prin deschiderea onestă, sinceră, empatică. Acest volum de mărturii este o premieră în spațiul românesc. El spune povestea Marelui Război cu vocea oamenilor care l-au trăit: simpli țărani, preoți de țară, militari, intelectuali, doamne din înalta societate, primari, miniltri, deputați. Din toate aceste glasuri, puse laolaltă cu măiestrie și cu deplină competență documentar-istorică, ajunge până la noi, vie, o lume despre care până acum n-am vrut să știm nimic.

„Originea limbajului a fascinat întotdeauna omenirea, în toate culturile. Cu toate astea, misterul acelei origini rămâne total, ceea ce nu ne împiedică să-l abordăm aici, în această carte care nu este altceva decât o inițiere ludică în știința lingvisticii și în care încercăm să curățăm această taină a originii limbajului uman și a clasificării limbilor de vegetația luxuriantă a miturilor populare și a ideilor preconcepute.  Aceasta este și o carte care te va învăța că, dacă așa ai procedat, ai făcut rău abandonând, la o vârstă încă fragedă, studiul limbii franceze (sau ruse, germane etc.) ori al alteia pentru care simțeai că ai fi avut o vocație, dar te-au descurajat profesorii rigizi, care la rândul lor fuseseră traumatizați de predecesorii lor tiranici și disprețuitori și care n-au făcut decât să-ți transmită convingerea că diversitatea nesfârșită și aparent inutilă a limbilor este o pedeapsă și un chin.  Vei mai afla aici și care e cea mai bună metodă pentru a învăța o limbă străină (sau mai multe, oricâte); de ce româna nu datorează nimic limbii ruse; sau care este cea mai satisfăcătoare clasificare a limbilor vorbite pe planetă, imaginabile sau posibile.“ — DAN ALEXE