Promotii

Acul de aur și ochii Glorianei este un roman de aventuri şi un posibil argument în sprijinul ideii că istoria constă într-o suită de versiuni. Suntem la sfârşitul secolului XVI, când lumea îşi păstrează relieful moştenit din alte vremuri: înşelătorii şi alianţe, cuceriri şi conspiraţii, excese şi duşmănii. Răzbunarea e monedă forte, iar trădarea, un tic fără frontiere. Pe scaunul papal de la Quirinale stă Clement VIII, în timp ce tronul Angliei e ocupat de Elisabeta I. Departe de ei, într-un sat ascuns în pădurile Umbriei, fraţii Durante şi Cesare Scacchi nu bănuiesc ce le rezervă destinul. Dacă Fulvia, ghicitoarea din ţinut, le-ar spune că vor ajunge oculişti reputaţi, i-ar râde în nas sau ar crede-o nebună. Şi totuşi, chiar asta se întâmplă. Destinul e atât de pus pe şotii, încât Durante Scacchi, fratele cel mare, devine medicul personal al papei. În ce-l priveşte pe Cesare, fratele cel mic, el e escortat la Londra, unde trebuie s-o opereze de cataractă pe Gloriana, aşa cum îi spun supuşii reginei Elisabeta. Din Val Castoriana la Roma şi de acolo la Londra, cu o incursiune prin Normandia, fraţii Scacchi scriu o cronică plină de neprevăzut, în care sublimul şi oroarea trăiesc împreună.

Însă Acul de aur și ochii Glorianei nu e doar o poveste despre ciumă şi pedeapsă, în care trebuie să-i dăm lui Cesare ce e al lui Cesare. Romanul lui Radu Paraschivescu, în care se insinuează Richard Burbage sau umbrele lui Ann de Boleyn, William Shakespeare şi Caravaggio, e poate în primul rând un omagiu adus ochiului, vederii şi culorilor.

Acul de aur și ochii Glorianei trebuia să deschidă o carte de povestiri. Numai că – am aflat și eu – socoteala din minte nu se potrivește cu cea din timpul scrisului. Și al cercetării – căci, da, a fost nevoie să consult diverse surse și documente privind istoria de altădată a Umbriei și a Angliei elisabetane. Pe măsură ce ramificam trama și descopeream întâmplări și amănunte care meritau luate în calcul, îmi dădeam seama că rama unei povestiri ar fi prea îngustă pentru aventura lui Cesare Scacchi și a celor din jurul lui, fie ei umbrieni, romani, francezi sau englezi. Fie ei măcelari, diplomaþi, mesageri, amante, interpreþi, medici, curteni, papi sau regine. Era nevoie de mai mult. Era nevoie de un roman. Cu atât mai mult cu cât mi se făcuse dor de scris un roman, mai cu seamă că de la ultimul se împlinesc mâine-poimâine nouă ani.

Pe copertă: George Peter Alexander Healy, Elizabeth I Rainbow Portrait, după un portret atribuit lui Marcus Geeraerts the Younger (detaliu)

Autoare laureată a Premiului  Pulitzer

Bestseller național 2021 în Statele Unite • Roman finalist la American Library in Paris Book Award 2021

„Indiferent dacă veți aborda acest roman ca pe o fabulă sau o alegorie, ca pe o carte de aventuri sau ca pe un studiu despre bunătate, ba chiar și ca pe o imagine magică a Parisului, veți descoperi o scriitură și o artă de a povesti de mâna întâi. Mulți critici au descris Perestroika la Paris ca pe un antidot la timpurile neliniștite pe care le trăim. Au dreptate. Citind acest roman, cei mai mulți nu se vor putea sustrage unei înalte stări de bine de la prima pagină până la sfârșitul inevitabil.“ — New York Journal of Books

Perestroika, sau Paras, pentru cei care ajung să o cunoască mai bine, este numele pe care i l-au dat oamenii, căci oamenii, după cum ea însăși o spune, nu se prea pricep să recunoască un cal, în tot cazul nu așa cum se recunosc caii între ei. Nici chiar atunci când vine vorba despre un cal de curse ca ea, premiat și îndrăgit. Inocentă, ar putea-o descrie noii ei prieteni din Paris – Frida, bracul german care o învață regulile traiului pe străzile Orașului Luminilor, Raoul, corbul mândru și sfătos, cu un pedigree cel puțin la fel de lustruit ca al lui Paras, sau cuplul gălăgios de rațe Sid și Nancy –, plină de nerv și isteață, ar eticheta-o antrenorii. Poate că toate acestea laolaltă au făcut-o să părăsească hipodromul și să pornească într-o aventură prin Paris, o aventură care celebrează curiozitatea, ingenuitatea și dorința oricărei făpturi de a trăi în libertate și în armonie cu lumea.

„Un tribut absolut extraordinar adus Parisului.“ — National Public Radio

„După ce a scris cea mai strălucitoare și feroce literatură din ultimii patruzeci de ani, Jane Smiley se îndreaptă, cu Perestroika la Paris, spre o tonalitate mai blândă. Un ton genial și mai pătrunzător ca niciodată. […] Dincolo de umorul debordant al romanului răzbate o atmosferă de singurătate, o tânjire după compania semenilor, resimțite de oameni și animale deopotrivă.“ — Boston Globe

„O fabulă elegantă, pe cât de captivantă, pe atât de surprinzătoare.“ — The Mail on Sunday

„Este cu adevărat un dar, într-o epocă asaltată de polarizări și chiar de tribalism agresiv, să descoperi un roman în care personajele, din specii diferite, cu dorințe și instincte diferite, construiesc împreună o comunitate.“ — Los Angeles Times

O cronică documentată a războiului de agresiune declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. O carte esențială pentru înțelegerea evenimentelor tragice și eroice din prima lună de război, în care știrile zilnice, rapoartele din surse oficiale și discursurile președintelui Ucrainei sunt prezentate cronologic.

Cartea aceasta reamintește comunității internaționale că războiul declanșat de Rusia continuă și că ucrainenii apără prosperitatea și pacea Europei cu arma în mână și cu prețul vieții celor mai buni dintre ei.

„Încă din prima zi a invaziei, acest om a fost excepțional, fără doar și poate. Din prima zi, din primul ceas, a reușit să se ridicela înălțimea evenimentelor. S-a dovedit a fi un erou peste noapte. Mi-am amintit de Churchill, la Londra, în anul 1940… N-am văzut niciodată o asemenea metamorfoză la un șef de stat nor­mal, neconfigurat pentru un destin tragic. Sentimentul meu este că Zelenski nu era pregătit pentru asta. Și, totuși, transformarea s-a petrecut peste noapte. El a întrupat rezistența poporului său și a devenit un erou pur.

Dacă există astăzi în Europa o imagine a eroismului, el este. Dacă există astăzi o întruchipare a vechilor valori europene ale cavalerismului, el este… Acest tânăr este astăzi unul dintre părinții fondatori ai Europei. A refondat, într-un fel, Europa, cu curajul său, cu spiritul său de rezistență, cu angajamentul său față de valorile europei…“ — BERNARD-HENRI LÉVY

„Cine o cunoștea pe Cristina Modreanu ca jurnalistă și cronicar de teatru va fi plăcut impresionat(ă) să afle de recentele sale pasiuni «detectivistice»: în ultimii ani a lucrat efectiv în cercetare istorică, fiind astăzi asociată Universității «Babeș-Bolyai» din Cluj ca cercetătoare. Iar subiectul abordat e unul de ținută: istoria teatrului ca parte a istoriei lumii românești în timpul regimului comunist. Fiind, în raport cu societatea, un regim «total» și totalitar, comunismul nu putea pierde din vedere scena teatrelor. Mesajele transmise aici, personajele create de scenariști, regizorii în vogă sau actorii cu priză la public s-au aflat, logic, în atenția Securității. Cristina Modreanu a avut curiozitatea de a căuta aceste dosare la CNSAS. Și, plecând de la un studiu de caz inițial axat pe teatre din Timișoara, ulterior extins spre București, autoarea caută logica acelui «escapism» estetic devenit tactica de opoziție a unor intelectuali față de regimul politic. Teza cărții este una pe care o împărtășesc: discursul dominant de azi insistă pe supunerea civică și pe conformismul de grup al românilor din deceniile 1950-1980, însă, în realitate, România regimului comunist a fost scena unei confruntări subtile, dar persistente: revolta artiștilor prin «acte recurente de nonconformism», «refuz de supunere» și «tatonarea neobosită a granițelor trasate de cenzură», cum demonstrează autoarea aici. Cartea de față probează cu brio un adevăr: da, în România comunizată chiar a existat o rezistență prin cultură.” (Adrian Cioroianu)

Vârsta recomandată 10+

Cu ilustraţii de Peter Schössow

Carlo îşi aşteaptă tatăl de multă, multă vreme. Acesta îi promite mereu că va veni să-l vadă din Italia, unde locuieşte. Dar pur şi simplu nu mai vine. Atunci, Carlo porneşte el la drum spre Palermo. Singur-singurel, cu trenul de noapte, cu taxiul sau cu feribotul. Fără bilet sau vreun plan precis. Pe parcursul lungii sale călătorii trece printr-o groază de aventuri şi cunoaşte o mulţime de oameni neobişnuiţi. Până când, în sfârşit, ajunge la uşa tatălui său...

Roman distins cu premiile René-Fallet şi Alain-Fournier

Igiena asasinului, romanul care a făcut-o peste noapte celebră pe debutanta Amélie Nothomb, este o carte ce îţi taie respiraţia prin intensitatea extraordinară a fiecărei fraze, prin amestecul magistral dozat de cinism, cruzime şi ambiguitate. Prétextat Tach, un celebru scriitor distins cu Premiul Nobel pentru Literatură şi, totodată, un mizantrop desăvârşit, mai are doar două luni de trăit. Când vestea ajunge la urechile presei, toţi jurnaliştii visează la un ultim mare interviu. Dar geniul literar, ascuns în semiobscuritatea apartamentului său, refuză să primească mai mult de cinci solicitanţi, iar primii patru plătesc acest privilegiu cu viaţa. Însă ultima sosită, Nina, reuşeşte să-l antreneze pe scriitor într-un periculos joc de roluri al cărui câştigător rămâne incert până la final.

Romanul a fost ecranizat în 1999, în regia lui François Ruggieri, cu Jean Yanne şi Barbara Schulz în rolurile principale.

Pornind de la un element autobiografic (cartea despre rolul tractoarelor în istoria Ucrainei moderne scrisă de tatăl ei), autoarea construieşte povestea lui Nikolai, un văduv ucrainean în vârstă de optzeci şi patru de ani, cetăţean britanic naturalizat, un ins excentric, trăsnit, egoist, care gândeşte logic doar atunci când e vorba de combustia internă. După moartea soţiei, rătăcit într-o mare de zile şi nopţi solitare, el redescoperă iubirea în persoana oportunistei Valentina, o ucraineancă blondă de treizeci şi şase de ani, divorţată, care doreşte să obţină drept de rezidenţă în Anglia şi se instalează, cu „sânii ei superiori, botticellieni”, în casa şi în viaţa bătrânului, explodând ca „o grenadă trandafirie şi zulufată” în familia lui. Cele două fiice ale lui Nikolai se dau peste cap să-l extragă din hăţişul amoros şi juridic în care s-a afundat şi, în cursul luptei împotriva duşmanului comun, surorile – care nu se iubeau mai deloc – se apropie, învaţă să se cunoască şi află, împreună cu cititorul, episoade tragice din istoria familiei şi a ţării lor de origine. Scris cu vervă şi duioşie, ingenios şi plin de umor, romanul Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană îşi captivează cititorii până la ultima pagină.

Volumul de faţă reuneşte două dintre scrierile de început ale lui Dino Buzzati, Bàrnabo, omul munţilor (1933) şi Secretul Pădurii Bătrâne (1935), care s-au bucurat de mare succes la vremea apariţiei, ambele fiind ecranizate. Tânărul pădurar Bàrnabo, însărcinat cu paza explozibilului, nu reuşeşte să-i împiedice pe bandiţi să pună mâna pe muniţie. Plecând de la o intrigă simplă, primul roman al lui Dino Buzzati anticipează prin tematică şi stil capodopera scriitorului italian, Deşertul tătarilor: aşteptarea „evenimentului vieţii” şi ratarea întâlnirii cu acesta în momentul în care se iveşte. De cu totul altă factură, Secretul Pădurii Bătrâne este o proză fantastică şi o fabulă despre măreţia naturii, dar şi despre forţa timpului care devorează totul. Umor, aventură, fantezie debordantă, înţelesuri ascunse şi semnificaţii filozofice – două texte în care îl descoperim pe scriitorul italian în tot ce are mai valoros: un regal Buzzati!

Noul volum semnat de Michel Houellebecq conţine eseuri pe teme de actualitate, culturale, politice sau filosofice, precum şi o serie de interviuri cu Frédéric Beigbeder, Geoffroy Lejeune şi alţii. Volumul nu vorbeşte numai despre actualitatea literară franceză a ultimilor ani, ci mai ales despre experienţa unui scriitor în pandemie. Nonconformismul houellebecquian rămâne la fel de provocator ca şi până acum – sau, poate, un pic mai mult.

În publicaţiile românești de pe la 1900 și dintre cele două războaie mondiale, Karlsbadul era numit „cel dintâi loc de cură din lume”. I se mai spunea și „Mecca balneologilor”, „Mecca ficaţilor și a fierei” sau „cel mai frumos spital al Europei”.
Cum a ajuns staţiunea „de băi” din nordul Boemiei să fie supranumită astfel? Şi cum a dobândit extraordinara popularitate de care s-a bucurat în perioada Belle Époque și în anii interbelici? Cum se face că pe atunci Karlsbadul reprezenta standardul de excelenţă în materie de petrecere a timpului liber, în domeniul hotelier, al restaurantelor și cafenelelor, al reţetelor culinare, al modei? Şi ce resorturi i-au împins în acele vremuri pe mii și mii de români să călătorească an de an într-acolo? Cartea profesorului Radu Mârza aduce răspunsuri la toate aceste întrebări prin cercetarea unui bogat material documentar, punând pe primul plan mărturiile vizitatorilor și pacienţilor români care au frecventat Karlsbadul, dar și ale medicilor români care au practicat în faimoasa staţiune balneară.

„Modul curei și a petrecerei în Karlsbad este original. Oaspele are cvartiră numai pentru mas. De la 5 oare dimineaţa pănă la 9 sara toată lumea e în picioare, pe la izvoare, unde fiecine, dupre rândul venirei, bea apa rânduită și se preumblă la umbră sau, pe ploaie, sub galerii. Degiurnarea se face au prin grădini, chioscuri așezate pe stânci, în pădure, sau pe la cafenele înșirate pe strada numită Vize, ce samănă unui salon împodobit cu magazii din ambe laturi, iar pe la mizloc sunt sute de mese cu oaspeţi, și toate aceste se petrec cu acompaniamentul orhestrelor armonioase în cursul zilei. Cei ce sunt buni pedeștri petrec minunatele preumblări pe munţii din pregiur, dintre care figurează stânca numită Hirșenșprung (Săritura cerbului) sau Ţiclăul lui Petru cel Mare.” (Gheorghe Asachi)

În cele două părți, „Investigații mateine” și „Amintiri”, volumul reunește două dintre temele predilecte ale scriitorului: literatura și memorialistica. Prima parte cuprinde două eseuri dedicate lui Mateiu I. Caragiale și romanului Craii de Curtea-Veche, în care Ion Vianu analizează în profunzime atât autorul, cât și opera, valorificându-și cunoștințele psihanalitice. A doua parte conține texte autobiografice, în care scriitorul revine în trecut, rememorând anii premergători exilului său și atmosfera acelor vremuri în „Exercițiu de sinceritate”, punctând principalele etape din viața Regelui Mihai în „Elegie pentru Mihai” sau povestind despre o reprezentație remarcabilă a lui George Enescu în „Oedip la Cumpătu”.

„Ion Vianu valorifică, în ceea ce scrie, nu doar o densă experiență de viață, ci și o enormă experiență de lectură. Preferă să lucreze în adâncime: un răbdător cumul de reflecție și reverie, o rafinată emotivitate, un gust superior al retrospectivei și introspecției sunt calitățile lui definitorii. Scrisul său, de o calmă melancolie, e exercițiul zilnic al unui nefericit euforic, al unui spirit împăcat cu propria lui neîmpăcare. Avem de a face cu o inteligență cultivată fără uscăciuni livrești, voluptuoasă fără desfrâu, civilizată fără iluzii. În plus, Ion Vianu este un neprețuit martor al vremii sale, al profesiei sale de psihiatru, al totalitarismului comunist, în formele lui cele mai amare. Fiecare pagină e un dozaj insolit de clasicitate și vertij.” (Andrei Pleșu)

„Se mai poate spune ceva nou și pertinent despre Mateiu Caragiale? Da, se mai poate. O dovedesc, între altele, Investigațiile mateine ale lui Ion Vianu, în dialog cu cele – mai vechi – ale lui Matei Călinescu. Într-un eseu de dimensiunile Crailor…, fostul psihiatru convertit la literatură își valorifică din plin experiența profesională, dar și pe cea de scriitor și cititor avizat, cu alonjă hermeneutică redutabilă.” (Paul Cernat)

„Volumul lui Ion Vianu nu este unul cu eroi, nici o carte cu «buni» și «răi», ci una despre rău, despre stăpânirea generalizată și implacabilă a răului istoric. Rău care e totuna cu socialismul românesc, cu acest experiment monstruos la care a fost supusă toată populația țării. Și prin care a fost deformată fibra morală a întregii colectivități. Rău de care se putea apăra numai cine reușea să se extragă și să plece. Fiindcă lupta unui ins singular cu sistemul întreg nu avea, practic, nici o șansă. Bine scrisă și tulburătoare, Exercițiu de sinceritate este o mărturie cât se poate de importantă despre trecutul nostru apropiat și despre căile alchimice de forjare a individualității.” (Ioana Crăiuțu)

„O carte mică, dar ce mare e plăcerea nu doar s-o citești, ci să întâlnești înțelegerea celui ce-ți vorbește din aceste pagini cernite, o elegie pentru propria ta viață îngropată în povestea lui Mihai.” (Vasile Popovici)

Romanul Castelul de nisip îşi introduce cititorii în atmosfera aparent liniştită a familiei lui Bill Mor, un profesor britanic care trăieşte într-un orăşel aflat nu departe de Londra împreună cu soţia sa, Nan, şi cu cei doi copii ai lor. Mor îşi doreşte nespus o schimbare, poate să intre în politică, însă soţia sa este un spirit sceptic, manipulator şi încăpăţânat. Nici în privinţa viitorului copiilor nu se înţeleg mai bine şi, în fond, căsnicia lor de peste douăzeci de ani scoate la iveală doar un amalgam de resentimente, convenţii verbale şi temeri. Iar viaţa pare că va continua aşa la nesfârşit. Până când o tânără pe nume Rain Carter soseşte în orăşelul lor să picteze portretul domnului Demoyte, fostul director al şcolii particulare la care predă Mor. Întâlnirea celor doi declanşează o intrigă complexă, ce îmbină dragostea, vinovăţia, magia, arta şi ambiţiile politice. Copiii adolescenţi ai lui Mor şi mama lor luptă discret, dar fără milă împotriva invadatoarei. Domnul Demoyte, bun prieten cu profesorul şi fermecat la rândul lui de pictoriţă, îl sfătuieşte pe Mor să o ia pe Rain şi să fugă în lume. Dar care ar fi consecinţele unui asemenea gest?

Un omagiu adus regizorului italian Federico Fellini şi puterii creatoare a viselor

Naratorul din Legea visătorului e doldora de poveşti şi, mai ales, visează mult. Îşi dă seama că are stofă de scriitor la vârsta de zece ani, după o noapte în care e martorul unor incidente bizare: înainte de culcare, după ce-i explică lui Louis, prietenul său cel mai bun, că „lumina e apă”, se trezeşte singur, părăsit de toţi, în timp ce casa în care locuieşte e inundată de… lumină lichidă. Pornind de la povestirea unor vise care se leagă în timp şi se petrec în acelaşi spaţiu, Daniel Pennac îşi reimaginează copilăria şi îl conduce pe cititor într-un univers deopotrivă incitant şi înşelător, un loc plin de întorsături neaşteptate unde acesta e invitat să descopere straturi de realitate. Autorul elogiază imaginaţia şi puterea de a visa, această funcţie vitală pe care o consideră sursa meseriei de scriitor, dar şi familia şi prietenia. Cartea este un omagiu adus lui Federico Fellini, celebrul regizor italian, el însuşi un mare visător, care a avut o influenţă profundă asupra lui.

„Acest scurt roman e ca o reverie, cu decoruri şi personaje de teatru. Citindu-l, ai senzaţia că treci dintr-o încăpere în alta, de la o situaţie la alta, fiecare completând-o sau contrazicând-o pe cea dinainte... E un text fascinant, bine scris şi extrem de sugestiv. Chiar şi vorbind despre sine, Pennac ne conduce spre alt orizont, în pagini unde cuvintele plutesc şi-şi râd de noi.” (SensCritique)

„Pennac nu-şi interpretează visele în lumina psihanalizei, nici nu supraevaluează simbolurile care-i populează nopţile. Imaginarul e un lucru minunat, dar foarte simplu, după spusele lui. Trebuie lăsat să umble liber.” (Le Devoir)

„Pendulând între real şi imaginar, Daniel Pennac îi face o reverenţă lui Federico Fellini, despre care spune: «Omul acesta îmi fusese mai de preţ decât o familie», vizitează un sat aflat pe fundul unui lac de acumulare şi, mai târziu, îşi aminteşte cum, tânăr profesor fiind, le cerea elevilor să ţină jurnale de vise.” (France Inter)

La început de pandemie, șase prieteni plictisiți de recluziune se regăsesc în mediul online și încep să rememoreze copilăria comună de la bloc. Discutând, își dau seama că au amintiri divergente despre viața lor din ultimul deceniu comunist. Viziunile diferite asupra trecutului comun împing dialogurile spre dispute, iar de acolo nu mai este decât un pas până la certuri deschise, atenuate doar de poveștile din prezent ale celor din grup. Majoritatea au emigrat, înainte sau după căderea comunismului, în Israel, Austria, SUA, Japonia ori Suedia, aducând astfel un plus de exotism poveștilor lor. Totuși, tensiunile se acumulează, prietenii din copilărie sunt acum adulți, au crescut și s-au dezvoltat în medii diverse, iar secretele ținute mai bine de trei decenii ies la suprafață, în așteptarea marii confruntări față în față. Roman despre copilăria în comunism și emigrație, despre soarta primelor prietenii și diferențele de percepție a trecutului, Frunza scoate la iveală, cu umorul negru și sinceritatea proprii lui Mihai Buzea, teme știute, dar despre care puțini se încumetă să vorbească.

Confesiunile unui opioman englez au fost publicate mai întâi în foileton în London Magazine, în anul 1821, iar în 1822 au apărut în volum. Aceasta a fost prima scriere majoră a lui Thomas De Quincey şi cea care l-a făcut cunoscut cu rapiditate în lumea literară a epocii. Cartea este o relatare a adolescenţei şi tinereţii rebele şi chinuite a autorului, un romantic revoltat. În plus, reprezintă una dintre primele descrieri detaliate ale dependenţei de un drog (pe atunci legal): opiul. Sensibilitatea acută a celui ce povesteşte şi rememorează, ampla frescă socială pe care o realizează – de la lumea micii nobilimi până la cea a mahalalelor mizere din Londra, unde adolescentul fugar ajunge să trăiască o vreme –, precum şi descrierea plăcerilor şi chinuri-lor opiului fac din Confesiunile... lui De Quincey o lectură deopotrivă cuceritoare şi instructivă. Printre autorii asupra cărora scriitorul şi-a exercitat influenţa de-a lungul timpului se numără Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire şi Nikolai Gogol, iar mai târziu, în secolul XX, Jorge Luis Borges.

„Mi-e teamă. Mi-e teamă să mă așez la scris. Cine sunt eu să scriu despre…
Mi-e teamă să mă așez la citit. Și apoi? Cine ce așteaptă de la mine? Gânduri înspăimântate, nesigure mă traversează, oare, oare voi îndrăzni să spun ce cred cu adevărat? Ce cred?! Ce simt?! M-am confruntat, nu de puține ori, mărturisit sau nu, exprimat sau nu în CUVINTE: «Ah, iar o comemorare! Iar niscaiva mărturii ale unor vremuri de-acum de mult apuse. Știm, știm, am înțeles, a fost groaznic! Dar cât mai aveți de gând să răsuciți pe toate fețele o tragedie consumată și trecută?! Avem alte griji acum, alte nenorociri de comentat»…
Citesc, citesc cu spaimă. Aș vrea să mă opresc. Mi se pare că am citit destul ca să-mi pot face «lecțiile»: să pot livra cele câteva fraze menite să însoțească volumul. Mereu aceeași spaimă: oare sunt eu cea chemată, se cuvine să spun eu ceva?
Destul, îmi spun, destul. Ochii mi se înroșesc, curg lacrimi. Să fie oare de la ecranul calculatorului pe care citesc? Să fie asta singura explicație? Plâng.
Plâng. Citesc.
De la o vreme nu mai înțeleg. Nu mai pot înțelege. Erau povești încântătoare despre copilărie, prietenie, viață… viață frumoasă, ba nu, viață cu bune și cu rele. Povești cu oameni de toate felurile. Și apoi? Totul se schimbă, se răstoarnă. Iadul. Nici un răspuns la întrebarea «Cum a fost posibil?». Cuvintele își pierd sensul. Logica se sparge.
Mi-e frică. Citesc mai departe.”
(Maia Morgenstern)

„În perioada martie-septembrie 1941, «jidanii», căci așa vorbea Cabinetul despre evrei, erau expuși unor acțiuni de marginalizare, îndepărtare din societate sau reprimare. Iată cum se exprima Ion Antonescu la întrunirile Cabinetului: «Va trebui să inspirăm românilor ura împotriva dușmanilor nației. Așa am fost crescut eu: cu ură împotriva turcilor, jidanilor și ungurilor» (8 aprilie). Toată această incitare la ură împotriva evreilor s-a transformat într-un set de ordine privind uciderea în masă, deportarea și moartea în Transnistria, iar semnalul începerii soluției finale a fost dat la Iași. Mărturiile din acest volum sunt importante pentru că redau o experiență unică, a unui tânăr de 14 ani aflat, din voința altora, în fața morții. A unei morți criminale.” (Alexandru Florian)

Vârsta recomandată 10 +

Alexandru are un vis măreț: să fie conducătorul întregii lumi. Așa că pleacă de acasă, din mult iubita sa Macedonie, împreună cu prietenii din copilărie și cu calul Bucefal, să și-l împlinească. Dominic Sandbrook ne este ghid prin deșerturile Egiptului, la oracolul din Siwa, prin zăpezile din munții Persiei, prin Afganistan și până în India, urmărind expedițiile incredibile ale lui Alexandru, de-a lungul cărora acesta îi învinge pe toți cei care i se opun. Căci orice este posibil cu ajutorul zeilor…

Desene de Mihail Coșulețu

MARIUS CHIVU • MARIANA CODRUȚ • BOGDAN COȘA • AUGUSTIN CUPȘA • ADELA GRECEANU • BORCO ILIN • FLORINA ILIS • ANGELO MITCHIEVICI • IULIAN POPA • MIRCEA PRICĂJAN • VIORICA RĂDUȚĂ • ANDREEA RĂSUCEANU • ADRIAN G. ROMILA • CORINA SABĂU • SEBASTIAN SIFFT • TATIANA ȚÎBULEAC

„16 autori din tot atâtea orașe au scris câte o proză despre locul natal sau în care se regăsesc cel mai bine. În unele texte, atmosfera orașului se insinuează pe nesimțite printre întâmplări, referirile directe la spațiu fiind aproape absente. În altele, acesta comunică imperceptibil cu psihologia personajelor, anticipându-le sau justificându-le gesturile și acțiunile. O lectură în cheie ironică, o privire nostalgică, o imersiune în trecutul istoric al unui loc – toate sunt variante de a citi și a scrie orașul. Scriind despre orașul lui, fiecare prozator și-a făcut de fapt propriul portret.“ — ANDREEA RĂSUCEANU, coordonatoarea volumului

Romanul spune povestea lui Gunnar Kampen, un bărbat din Reykjavík care-şi petrece copilăria şi tinereţea sub semnul svasticii şi al cultului rasei germanice. Detaliul istoric dublează fantezia şarmantă cu care Sjón şi-a obişnuit cititorii, arătând că inocenţa naţiunii insulare e o iluzie şi că Răul – antisemitismul, naţionalismul, totalitarismele de orice fel – nu exclude prietenia, iubirea sau solidaritatea, ci dimpotrivă, se ascunde mai bine în spatele lor.

Femei fără bărbaţi urmăreşte destinele întreţesute a cinci personaje care ajung să trăiască laolaltă într-o casă cu grădină de la periferia Teheranului zilelor noastre. Romanul explorează poveştile de viaţă ale acestora şi provocările cu care se confruntă în încercarea de a-şi duce traiul în absenţa bărbaţilor şi departe de constrângerile impuse de familie, de societatea iraniană şi de cultura islamică. Deşi pe parcursul său au loc unele dispute legate de onoare, virginitate, dar şi de alte aspecte ale vieţii cotidiene strict reglementate, Femei fără bărbaţi este un roman despre oameni şi nu despre idei, dezvăluind o lume complexă, plină de suferinţă şi abuzuri, însă şi de forţă feminină şi speranţă, în inima căreia irupe un tip aparte de realism magic, de sorginte orientală.

Romanul a inspirat în anul 2009 o celebră ecranizare, pentru care regizoarea Shirin Neshat a obţinut Leul de Argint la Festivalul de film de la Veneţia.

„Pasiunea pentru superlative rămâne nestinsă în România de-a lungul timpului. Casa de avocatură spirituală a excepționalismului carpatin nu doarme și insistă să susțină, în acest avânt insomniac, că trăim într-un spațiu unde cel mai bun lucru pe care-l putem face e să ne admirăm singuri măreția. România nu e singura țară care se pretinde mare pentru a uita că e mică. Dar e cea care ne interesează, fiindcă în ea trăim. Or, a inventa formule superlative când ești corigent la atâtea criterii elementare trădează un fel de-a fugi din realitate care va trebui introdus rapid în calendarul sporturilor olimpice. O țară lipsită de autostrăzi și spitale se leagănă în iluzia excepționalismului și a fratelui său de cruce, celmaicelismul. O țară plină de analfabeți funcțional se chinuie să-și ilustreze detenta fabricând produse care ies din conturul normalității. O țară cu școli în care plouă și în care veceul e în fundul curții se păcălește singură prin îndelungi artificii cosmetice. O țară unde lumea nu mai citește adulmecă lacom Cartea – e adevărat, a Recordurilor. O țară plină de gropi și de boli cochetează cu vârful clasamentului. O țară cu mortalitatea infantilă cea mai mare din Europa exaltă traiul bun și se visează deasupra celorlalte.“ — RADU PARASCHIVESCU

Ochii tuaregului continuă, după aproape două decenii, povestea lui Gacel Sayah şi a familiei sale, personajele centrale ale romanului Tuareg (unul dintre marile succese ale lui Vázquez-Figueroa, cu vânzări de peste cinci milioane de exemplare în toată lumea, adaptat pentru marele ecran). Ca în majoritatea cărţilor anterioare ale autorului hispanic, tema centrală este impactul nociv pe care civilizaţia îl are asupra modului de viaţă tradiţional al unor comunităţi ce au ştiut să păstreze o legătură strânsă cu natura. Pentru milioane de telespectatori din lumea întreagă, raliul Paris-Dakar este unul dintre principalele evenimente sportive ale anului, iar pentru concurenţi, o ocazie de a-şi demonstra calităţile şi a-şi testa limitele. Dar pentru tuaregi, acesta nu reprezintă decât o competiţie absurdă, ce devastează teritoriul pe care îl stăpânesc de veacuri şi ameninţă să distrugă una dintre cele mai vechi populaţii ale lumii orientale. Există oare vreo cale de-a se apăra?

O lectură fascinantă și un avertisment cu privire la pericolele ignorării istoriei

Fiii unui ceasornicar evreu din Kozienice (Polonia), Harry Lenga și cei doi frați ai săi au învățat meseria tatălui lor încă de la o vârstă fragedă. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma invadării Poloniei de către Germania nazistă, soarta familiei Lenga s-a schimbat pentru totdeauna. Cu toate acestea, Harry și frații săi nu-și închipuiau că meșteșugul ceasornicăriei avea să le salveze viața. În cele mai groaznice condiții imaginabile, mereu sub amenințarea morții, au reparat ceasurile naziștilor și s-au susținut reciproc, reușind să supraviețuiască ghetourilor, lagărelor, marșului morții și oferindu-ne o lecție perenă: atunci când avem de înfruntat răul absolut, cel mai greu este să ne păstrăm umanitatea.

„O relatare despre felul în care capacitatea de rezistență, tenacitatea și priceperea în ale ceasornicăriei i-au ajutat pe Harry Lenga și frații lui să supraviețuiască războiului.” (The New York Times)

„Toate poveștile despre supraviețuire în timpul Holocaustului sunt extraordinare, dar puține sunt mai impresionante decât cea a lui Harry Lenga. Consemnată de fiul său, Scott, această mărturie despre tăria de caracter, capacitatea de rezistență, dragostea frățească și credință ar trebui citită de toți cei interesați să păstreze vie amintirea celor care, la fel ca Harry Lenga și frații săi, au găsit o cale de a rămâne în viață – și de a rămâne oameni – în fața răului.” (Dr. Michael Oren, fost ambasador al Israelului în SUA și deputat în Knesset)

Ea este „femeia care iubește prea mult“, el este „bărbatul care se teme să iubească“. El suferă de „sindromul funiei de gât“, ea – de „sindromul lasoului“. Fără să-și dea seama, fiecare aduce în intimitatea cuplului carențele relației sale din copilărie cu părintele de sex opus. Neînțelegerile și conflictele lor își au de obicei originea în trauma fetiței neglijate de tată și în neajutorarea băiatului supraprotejat de mamă. Şi totuși, iubirile noastre pot fi fericite, susține autorul acestui bestseller internațional. Există soluții pentru formarea unui cuplu viabil – soluții îndrăznețe, la îndemâna noastră, pe care însă ne-ar fi greu să le descoperim pe cont propriu…

Roman distins cu Premiul Jan Michalski 2019

În urmă cu zece ani, Iris, eroina romanului Zeruyei Shalev, a fost victima unui atentat terorist (la fel ca scriitoarea însăşi, rănită în explozia provocată de un atentat sinucigaş, în 2004). Viaţa lui Iris fusese şi până atunci o înlănţuire de dureri şi tristeţi surde, pe jumătate uitate: un tată mort în războiul de Yom Kippur, o mare iubire pierdută în adolescenţă, o viaţă de familie intrată în rutină. Trupul sfârtecat aduce o durere nouă, răspândită în fiecare fibră, ce nu se lasă ştearsă nici după un deceniu, iar din ea se nasc, pe neaşteptate, alte şi alte spaime şi dureri. Cea mai teribilă se dovedeşte groaza de a lua o decizie: să-şi urmeze iubitul din tinereţe, revenit ca prin minune lângă ea, sau să rămână alături de copii, prinşi la rândul lor într-o plasă de suferinţe şi nefericiri?

Un pahar de vin roşu echivalează cu o oră de sport. Peste câţiva ani oamenii vor atinge nemurirea. Ingerarea prafului de zeolit te scapă de cancer. Consumul de ciocolată te face să slăbeşti şi îţi scade glicemia. Bărbaţii care se uită la sâni frumoşi zece minute pe zi îşi prelungesc viaţa cu cinci ani. Bondarii pot învăţa să marcheze goluri. Apa sfinţită din Austria conţine materii fecale. Tatuajele ajută organismul să lupte mai bine împotriva anumitor boli. Femeile cu fundul mare sunt mai sănătoase şi mai inteligente decât celelalte. Mâncarea e mai sănătoasă dacă e fotografiată înainte de consum. Puii de găină au mai multă minte decât copiii. Bărbaţii care poartă cămăşi roz câştigă mai mult decât ceilalţi. Îmbrăţişările vindecă răceala şi gripa.

Toate aceste bazaconii sunt concluzii ale unor aşa-zise studii şi cercetări din Anglia şi România, din Suedia şi Statele Unite, din Germania şi Australia. Asta arată că delirul pseudoştiinţific nu are graniţe şi că naivitatea e speculată la fel de bine în orice colţ al lumii. În concertul imposturii mondiale, România are un loc bine stabilit şi greu de contestat. Radu Paraschivescu pune faţă în faţă şarlatania românească şi omoloagele ei din alte ţări şi de pe alte continente. E greu să stabileşti, la finalul lecturii, cine merită Marele Premiu al neghiobiei. E la fel de greu, pe parcursul ei, să-ţi stăpâneşti râsul. Şi nu uitaţi: fiecare carte vă prelungeşte viaţa cu durata citirii ei.

Povestirile ce compun volumul lui George C. Dumitru îi dau imediat cititorului senzația unei imersări în lumea românească actuală. O lume de oameni prizonieri ai grijilor de zi cu zi: câștigarea existenței, dificultățile din cuplu, copiii care cresc și problemele lor cu școala, cu telefoanele mobile, jocurile pe calculator și rețelele de socializare ce-i acaparează. Priviți de autor cu o ironie în care pare să se strecoare uneori și o undă de duioșie, protagoniștii acestor povestiri – personaje adesea cenușii, banale – sunt sistematic învinși în încercările lor de a depăși constrângerile cotidianului și de a se împlini. Un angajat al unei corporații plănuiește în amănunt seducerea unei colege, dar un incident face ca operațiunea să se sfârșească, umilitor, înainte de a începe. Un altul, atras de perspectiva de a urca în ierarhia firmei, se îmbată cu comice visuri de mărire care nu așteaptă decât următoarea ședință pentru a se spulbera la contactul cu realitatea. O femeie care a renunțat la carieră pentru a se consacra familiei – de fapt, slujirii unui soț de care e dominată – se străduiește să se convingă singură printr-un adevărat program de viață că a găsit calea spre fericire...

Rozariul de aur al teologiei, publicat pentru prima dată la Hagenau în atelierul lui Heinrich Gran între 1503 și 1508, este ultima lucrare scrisă de teologul Pelbart din Timișoara, figură cunoscută a lumii savante a Europei Centrale în secolul al XV-lea: o enciclopedie în patru volume care urmează tematic Cartea Sentințelor a lui Petrus Lombardus, tratând pe rând Treimea, creația, christologia și, respectiv, sacramentele. Ediția prezentă a prologului acestei lucrări introduce pentru prima dată într-o cultură modernă o scriere amplă a lui Pelbart din Timișoara, ce dovedește dezvoltarea originală a tradiției franciscane în opera sa.

Alecu Ancuțescu își poartă greu cei aproape 60 de ani. Lumea lui îl dezamăgește și îl înspăimântă, iar violența i-a devenit, pe negândite, firescul. Nici nu mai știe de când Larisa, soția sa pe care odată a adorat-o, e o alcoolică veșnic arțăgoasă ori de când Oana, fiica lor de 15 ani pe care o iubește nemăsurat, s-a lepădat de orice afecțiune filială față de el. Egreta Office, clădirea de birouri unde e paznic și refugiul lui de 15 ani încoace, a rămas singurul loc în care mai poate să simtă că nu e pe de-a-ntregul ratat. Dar într-o zi Larisa dispare, iar Alecu, încercând să se salveze pe sine și să-i salveze pe ai săi, își disecă viața și fricile căutând răspunsuri izbăvitoare, în mijlocul unor accese de nebunie ce par să-l îndepărteze de eliberarea dorită. Ce anume îi ține împreună pe membrii familiei sale disfuncționale și cum se face că nașterea copilului i-a înstrăinat pe unul de altul? Cum își mai poate răscumpăra el viața când trecutul s-a transformat acum într-o amenințare? Povestea lui Alecu Ancuțescu depășește granițele unui roman de familie, reușind să oglindească o societate canceroasă a anilor nesiguri din preajma aderării României la Uniunea Europeană.

„Deznădejdea de a fi creator într-un spațiu cultural în care ideile, oricât de originale sau viguroase pentru cunoaștere ar fi, rămân fără ecou ne pune în fața unei alternative stranii: fie teza cărții va fi confirmată, și ea nu va fi urmată de o dezbatere de substanță, sfârșind prin a fi ignorată; fie cartea se va bucura de succes și ideile ei vor fi intens discutate și popularizate, dar infirmate în  același timp.

Din păcate, cartea lui Horia-Roman Patapievici, esențială pentru cunoașterea blocajelor din cultura română, confirmă prin propriul ei destin maladia pe care o descrie.“ — GABRIEL LIICEANU

„Într-o lume în care aproape toți vociferează, tot mai puțini se pot smulge din orbire ideologică și prea puțini mai știu să asculte și altceva decât sunetul propriei voci; într-o lume în care mai toți refuză să practice ori să recunoască buna-credință și în care nimeni nu se mai arată dispus să cedeze la argument, sper ca prezenta carte, prin onestitatea îngrijorărilor și prin naivitatea optimismului, să poată aduce un moment de calm al discuției și de seninătate a valorilor.

Prima ediție a acestei cărți a apărut în 2007 cu titlul Despre idei & blocaje. La cererea editurii — și pentru a consemna faptul că nimic nu s-a schimbat în ceea ce privește piața ideilor din România —, m-am gândit să reeditez volumul cu un titlu care exprimă în aceeași formulă și judecata asupra dramei culturii noastre, și remediul absent: De ce nu avem o piață a ideilor.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Ilustrația de pe copertă: Marcantonio Raimondi, Apollo pe Muntele Parnas înconjurat de muze și poeți faimoși, cca 1517–1520, gravură