Promotii

Ilustrații de Rebecca Bagley

Jeremy Strong a scris peste o sută de cărți, vândute în mai multe milioane de exemplare în întreaga lume.

Tatu și Țup locuiesc într-o căsuță din Pădurea Mare. Lui Țup îi place la nebunie să cânte la o tubă care împrățtie în aer brioșe și acadele, baloane, curcubeie și sclipici. Tatu, în schimb, se dă în vânt după sendvișurile cu brânză, pe care uneori le pictează. Cei doi se mai și ciondănesc, așa cum li se întâmplă chiar și celor mai buni prieteni, dar țin tare mult unul la altul și împreună își ajută amicii – Pantera cu dinți ascuțiți, Girafa cu picioare lungi și elegante, invizibila Insectă-Băț – să-și vadă visurile împlinite.

O poveste amuzantă și tandră despre prietenia dintre un tatu și un iepure, care ne dezvăluie că, deși la suprafață suntem diferiți, avem cu toții aceleași visuri și aceleași dorințe.
O lectură excelentă pentru cititorii la început de drum, care vor fi încântați de capitolele scurte și de ilustrațiile nostime, numai bune de imitat și de colorat.

Cu un cuvânt însoţitor al Preasfinţitului Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti

„Martiri ai credinței, martori ai fericirii, sfinți... Fiecare dintre noi a cunoscut oameni care au trăit în curățenie morală, care au vorbit despre fericire, care au trăit asemenea sfinților. Mulți români de-a lungul deceniilor comuniste au murit în penitenciare, au avut parte de experiențe atroce și de privațiuni teribile. De ce doar unii dintre ei sunt canonizați?
Pentru că martiriul celor șapte episcopi greco-catolici povestit în aceste pagini s-a petrecut în raport cu o comunitate de credință și cu un jurământ de slujire prin care ei nu-și mai aparțineau ca inși. Se puneau cu viața lor de zi cu zi la dispoziția celorlalți, devenind garanții celor mai înalte valori ale noastre ca oameni. Între gând, faptă și cuvânt nu a existat la ei niciodată o fisură. Și au făcut toate astea neîngâmfați, cu umilință și cu iubire adevărată de semeni.
Proba cea mai înaltă a slujirii este să nu abjuri de la un legământ pe care l-ai făcut cu oamenii în fața lui Dumnezeu. Când, în 1948, comuniștii au desființat Biserica Greco-Catolică, al cărei rol a fost uriaș în nașterea sentimentului de nație a românilor, în educarea lor și în apariția conștiinței latinității noastre, le-au cerut episcopilor să se lepede de legământul făcut de Biserica lor în urmă cu 248 de ani. Cu toții au luat această cerință ca pe o insultă. Și au ales, cum spune unul dintre ei, «marea cinste a temniței pentru credință».“ – Gabriel Liiceanu

„În momentul strivirii brutale a tuturor elitelor spirituale, intelectuale şi politice din România de către autoritățile comuniste, Biserica Greco-Catolică a oferit o contribuție inestimabilă de mărturie creștină dusă până la capăt, precum bobul de grâu căzut în pământ, care moare spre a aduce mult rod. Această carte se întemeiază pe dosarul înaintat la Vatican în vederea recunoașterii martiriului celor șapte episcopi greco-catolici morți sub prigoana comunistă între anii 1950 și 1970. Pentru ei, trăirea în credință n-a însemnat o simplă resemnare în fața suferințelor pe care le-au avut de îndurat, ci mai degrabă o anume bucurie de a se întâlni cu Cristos în pătimirea lui.“ – Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu

„Legăturile noastre cu Papa, Episcopul Romei, nu sunt orânduiri omenești, pe care să le putem schimba, ci orânduiri dumnezeiești, pentru care datori suntem să suferim, la nevoie, ocări, bătăi, amenințări, poate temniță și sărăcie, căci asta înseamnă a-l preamări pe Isus Dumnezeu, înseamnă a-i dovedi iubirea nemincinoasă, înseamnă a ne chezășui de acum și a ne agonisi, cu o trecătoare suferință, o veșnică mărire, mai presus de orice măsură (2 Cor 4, 17), căci durerile ceasului de față nu pot să stea în cumpănă cu mărirea ce va să se arate pentru noi (Rom 8, 18).“ – Scrisoare a episcopilor greco-catolici către credincioși, 24 iulie 1948

Pe copertă: Victor Vasnețov, Arhanghelul Mihail în genunchi, schiță pentru pictura Catedralei Sfântul Vladimir din Kiev, 1885–1893

Intr-o tara europeana cu un arc muntos in mijloc, strabatuta de un fluviu si avind iesire la mare, sosesc pe rind trei calatori. Unul aduce moartea, altul traieste impreuna cu ea, in vreme ce al treilea incearca sa o evite. Personajele intra in scena ca niste pasageri care urca la bordul unui pachebot de lux, isi gasesc cabinele, isi despacheteaza bagajele si incearca sa se pregateasca pentru calatoria ce va urma. Treptat, ritmul se inteteste si pune in miscare mici si mari teme ale lumii in care traim. Supravegherea electronica, social media, propaganda, oamenii temuti de alti oameni temuti, refugiatii, turismul sexual, toate amestecate cu discutii molcome despre vinuri fine, sport, trabucuri rare sau mincare in exces. Dar daca toate acestea nu sint decit o perdea de fum? In romanul lui Bogdan Teodorescu nimeni nu este ceea ce pare.

Este o poveste de iubire intre doi tineri sasi, ea ramasa in Sighisoara, el deportat la Stalino, sau povestea unuia dintre cei mai tragici ani ai secolului XX? In fapt, cele doua fire epice se sustin reciproc in acest roman in care totul sta sub semnul dublului: surorile, fratii, albul troienelor de zapada si negrul carbunelui, nazismul si comunismul... Una dintre putinele carti din literatura romana din care se pot afla amanunte despre viata unei comunitati sasesti transilvane, sever diminuate numeric dupa al Doilea Razboi Mondial, in timpul regimului Ceausescu si in anii ’90, Dincoace si dincolo de tunel este un roman despre multiculturalitate si memorie.

Premiul PEN România 2020, acordat (post-mortem) lui Vintilă Mihăilescu

„O carte densă, în care Vintilă Mihăilescu a îndesat, cu grijă însă, atît gîndurile lui, fiind el însuşi propriul său psihanalist, cît şi tot ce a căutat (cu o ambiţie demnă de cel mai onest şi harnic cercetător) să ştie încercînd să înţeleagă ce sînt viaţa, boala şi moartea. O întreprindere la care nu s-ar fi angajat dacă nu ar fi avut ghinion – căci boala este un mare ghinion, care l-a adus în situaţia de a pătrunde într-un univers complicat, inedit: spitalul. Pe care, dincolo, dar şi în paralel cu autoanaliza lui, a încercat să-l vadă, să-l descifreze cu ochii observatorului social, evidenţiind relaţii dictate de statutul celui spitalizat, de reacţiile sale, dar şi de mecanismele de apărare – ale lui şi ale celor care-l înconjoară, familie, prieteni, doctori, colegi de suferinţă. Această carte, care ne priveşte pe fiecare dintre noi, este scrisă de cineva care s-a uitat fix şi încăpăţînat în ochii vieţii şi, plecîndu-se elegant în faţa misterelor ei, aduce un minunat omagiu condiţiei umane.” (Aurora Liiceanu)

Cele două corpuri de acasă • Drumul spre spital • Spitalizarea • Domesticirea spitalului • Relaţia medic-bolnav • Boală, spital şi mecanisme de apărare • În-chipuiri ale corpului

Orizonturile reflectiilor din aceasta carte sint deschise de analiza cauzelor obiective si a motivelor subiective care impiedica sau stimuleaza realizarea unei educatii de calitate pentru toti. Dintr-o perspectiva interdisciplinara din cadrul stiintelor sociale, sint oferite indicii si experiente reprezentative pentru construirea si afirmarea unei educatii care sa sporeasca puterea economica, tehnologica si culturala a cetatenilor si natiunii. Unele sectiuni celebreaza forta actuala sau potentiala a inovatiilor si a gandirii critice din educatie, altele se apleaca asupra unor nonsensuri pretioase, conservatoare sau pur si simplu inselatoare. Insa de fiecare data sint cautate raspunsuri la aceeasi intrebare: cum se poate ajunge la a beneficia individual si social de o educatie mai buna? Demonstratiile sint doar tangentiale cu ideea sau strategia de transformare a sistemului si educatiei romanesti. Abia intr-un volum ce va urma vor fi oferite solutii de transformare, ameliorare si eventuala evadare din starea actuala de criza a educatiei romanesti. Atunci va fi prospectata educatia pe care am putea s-o avem, desigur, pornind de la premisele statuate in acest prim volum despre educatia pe care inca nu o avem. - Lazar Vlasceanu

„Aceasta carte nu e despre cancer, desi s-ar putea crede ca am dezvoltat o monomanie literara legata de el. Nu cred ca e ceva glorios in a literaturiza boala, mai ales cind te afli in pozitia confortabila de a scrie despre ea si atit. Povestirile sunt despre fragilitate in toate formele ei, despre nesigurantele femeilor tinere, ale mamelor, ale fiicelor care isi pierd mamele, despre spaimele apatrizilor sau ale dezradacinatilor, despre micile sau marile suferinte care populeaza birourile sticloase ale corporatiilor. Cu toate astea, vreau sa cred ca Papa Nicolau…, in ciuda titlului, poate fi o lectura tonica.” (Roxana Dumitrache)

Traducere din limba italiană de Florin Chiriţescu

Clelia, o creatoare de modă de succes, se întoarce la Torino, oraşul ei natal, unde urmează să supravegheze deschiderea unui salon. Aici, ea este atrasă într-un cerc de tineri mondeni, într-o lume a restaurantelor şi a marilor cazinouri, a artiştilor şi a petrecerilor. În mijlocul acestei mulţimi de oameni care încearcă să scape de plictiseală, Clelia o întîlneşte pe singuratica Rosetta, o femeie enigmatică şi depresivă, a cărei sinucidere din finalul poveştii anunţă tragic chiar sfîrşitul aceluia care a gîndit personajul: sinuciderea lui Pavese. Femei singure, publicat cu doi ani înainte ca Cesare Pavese să se sinucidă, a primit cel mai apreciat premiu italian pentru literatură: Premiul Strega. Considerat unul dintre momentele importante ale realismului italian, romanul surprinde melancolia şi vidul ce macină o societate prinsă între spleenul decadenţei şi nebuniile hedonismului.

La 8 mai 1945, Germania nazistă capitulează. Hitler se sinucisese cu o săptămînă înainte în buncărul său subteran. Englezii, americanii și sovieticii sărbătoresc împreună victoria. Aceasta este versiunea oficială. A existat însă mereu și o altă versiune: Hitler ar fi scăpat din Berlinul asediat și ar fi supraviețuit războiului. Care este adevărul? Răspunsul s‑ar putea afla în arhivele serviciilor secrete ale fostei Uniuni Sovietice. După doi ani de negocieri cu autoritățile ruse, Jean‑Christophe Brisard și Lana Parshina au reușit să obțină accesul la dosarele secrete legate de căutarea rămășițelor pămîntești ale lui Hitler de către agenții sovietici. Examinînd conținutul arhivelor – inclusiv un fragment de craniu și un maxilar prezentate ca fiind ale liderului nazist – și apelînd la mijloacele științei moderne, cei doi autori realizează o anchetă fascinantă care aruncă o lumină nouă asupra ultimelor zile ale lui Hitler.

Volumul Emanuelei Costantini ne oferă o amplă și excelent documentată prezentare a dezvoltării orașului București pe fundalul formării și consolidării statului român însuşi. Evoluția Bucureştiului e văzută ca o oglindă a istoriei naţionale, fiind descrisă din multiple puncte de vedere – social, economic, arhitectonic ori urbanistic –, cu accent asupra momentului Marii Unirii.

„Insolitul este inseparabil de iubire, el prezidează la revelarea sa atît în ceea ce are ea individual, cît și în ceea ce are ea colectiv. Sexul bărbatului și cel al femeii nu sînt atrase magnetic unul spre altul decît introducînd între ele o urzeală de incertitudini mereu reînnoite, adevărată proliferare de păsări-muscă ce se vor fi ducînd pînă-n infern ca să-și curețe penele. Presupunînd că problema vieții materiale a bărbatului s-a rezolvat – s-a rezolvat în acest cadru, îmi place mie să cred – incertitudinile de care vorbeam îmi par eclatante, pentru o clipă nu vreau să am ochi decît pentru ele. Dragostea mea pentru tine n-a făcut decît să crească din prima zi: sub smochinul imperial, ea tremură și rîde-n scînteile tuturor forjelor sale cotidiene. Și pentru că tu ești unică, tu nu poți să nu fii pentru mine întotdeauna alta, o altă tu însăți. Prin felurimea acestor flori de negîndit, pe tine, cea schimbătoare, te iubesc acolo, în cămașă roșie, goală, în cămașă gri.” (André Breton)

„O mai văzusem de două sau trei ori intrînd în local: evenimentul mi‑a fost anunțat de fiecare dată, înainte ca tînăra să pătrundă‑n raza mea vizuală, printr‑un fel de mișcare ondulîndă de umeri ce străbătea cafeneaua de la ușă pînă la mine. O astfel de mișcare, atunci cînd, tulburînd o asistență vulgară, capătă aproape instantaneu un caracter ostil, atît în viață, cît și în artă, mi‑a semnalat întotdeauna prezența frumosului... Oamenii se descurajează stupid în privința dragostei – mi s‑a‑ntîmplat și mie –, trăiesc dominați de ideea că dragostea se află întotdeauna în urma lor, niciodată înainte: secolele au trecut, dar minciuna iubirii se‑ntîmplă mereu numai la douăzeci de ani. Ei suportă (se resemnează, mai degrabă) să admită că dragostea nu‑i pentru ei – cu cortegiul său de transparențe, cu o privire peste lume la care participă toți ochii clarvăzătorilor. Ei șchioapătă de amintiri înșelătoare, pe seama cărora pun pînă și originea unei căderi imemoriale, ca să nu se recunoască prea vinovați. Și totuși, promisiunea de viitor din fiece clipă conține, pentru fiecare, întregul secret al vieții, gata să se‑arate întîmplător într‑o zi într‑o altă ființă.” (André Breton)

„Noi ne acceptăm eroii abia atunci când şi-au luat locul într-un trecut care nu ne obligă. Cât sunt vii, preferăm să le împrumutăm urâţenia noastră decât să imităm frumuseţea lor.
Adevărul e că, de peste două decenii, Doina Cornea n-a mai existat pentru noi. N-a devenit un model, așa cum s-ar fi cuvenit. Nu i s-a mai cerut părerea, pentru a acompania cu rectitudinea spiritului ei toate strâmbătățile care au pus treptat stăpânire pe noi. Cei care fac opinia publică în țara asta au uitat-o repede și și-au amintit, scurt, de ea abia când a plecat dintre noi.
Făcând ce a făcut, Doina Cornea n-a așteptat nimic de la nimeni. Dialogul ei cu libertatea l-a purtat în absoluta lui gratuitate: fără punerea în scenă a unei parade etice şi fără gândul de a prezenta vreodată nota finală societăţii care beneficiase de pe urma îndrăznelii ei. Disidenţa Doinei Cornea n-a fost, până la urmă, decât expresia publică pe care a căpătat-o, în chip firesc, o devenire interioară.“ – Gabriel Liiceanu

Lucrare distinsa cu Grand Prix de la Biographie Politique 2018 si Grand Prix du Livre d’Histoire 2018

Contrar tendintei multa vreme predominante de a-l reabilita pe Lenin pentru a-l covirsi cu acuzatii pe Stalin, Courtois arata ca Vladimir Ilici Ulianov a dorit, a conceput si apoi a instaurat o dictatura ideologica nemiloasa, inventind conceptele si instrumentele totalitarismului de tip comunist. Lenin se distinge de ceilalti adversari interni ai tarismului, opunindu-se nu doar liberalilor si democratilor, ci si tuturor curentelor socialiste, pe care le critica fara crutare in scrierile si discursurile sale. Ajutat de o forta de convingere neobisnuita, el alege sa se sprijine pe o minoritate de revolutionari de profesie, si nu pe mase. Va reusi astfel sa pregateasca in umbra preluarea puterii in Rusia prin lovitura de stat din octombrie 1917, putere pe care o va extinde ulterior printr-o recurgere sistematica la violenta imbinata cu un oportunism politic rar intilnit.

Billie si Franck zac pe fundul unei prapastii, intr-o vagauna din Muntii Cevennes, iar Franck si-a pierdut cunostinta. Ca sa-si salveze cel mai bun prieten, alaturi de care a trecut prin lungul sir de peripetii ce a fost viata lor de pina atunci, Billie face singurul lucru care-i trece prin cap: ii tine stelutei sale norocoase o pledoarie insufletita, dezarmant de sincera si adesea ireverentioasa in favoarea prieteniei lor. Ii povesteste cum au reusit sa se scoata unul pe celalalt de pe fundul prapastiei care fusese copilaria lor din „lumea a patra”, marcata, pe de o parte, de un tata intolerant si cu idei extremiste si o mama abrutizata de bautura si, pe de alta, de mizeria unei vieti traite linga groapa de gunoi, intr-o familie abuziva si nepasatoare. Ii descrie micile explozii de fericire si frumusete aduse de muzica sau carti, dar si ranile de nevindecat provocate de oameni, capriciile si greselile fiecaruia si curajul de a-si lua viata in propriile miini, construind, cu o tandrete stingace si un umor exuberant, uneori deocheat, un manual de supravietuire prin iubire.a

„Dupa plans nu este o carte ca oricare alta, ci o texterapie, o forma narativa de o intensitate aparte, care surprinde cu mare acuitate sinuosul drum al revenirii la sine parcurs de naratorul personaj. Sofisticat si inteligent, romanul lui Cristian Fulas spune povestea unui Orfeu contemporan scufundat in Infernul generat de propriile slabiciuni, dar capabil sa descopere, prin scris, o cale de iesire si de regasire.” (Carmen Musat)

Această carte cuprinde un inedit dialog zilnic, anume desfăşurat pe durata Anului Centenar 2018. Cronică implicită a unui rar moment de istorie, volumul atacă simultan temele permanente (legate de identitate, devenire, religie, cultură şi valori), prilejuind comentarii neconvenţionale, la confluenţa dintre inteligenţa tradiţiei şi intuiţia viitorului. Cititorul ei va descoperi deopotrivă frenezia detectivă a celui care întreabă şi portretul secret al celui care răspunde: doi scriitori români ai veacului nostru complicat, care continuă să crediteze fecunditatea gîndirii libere, virtutea exprimării limpezi şi darul comuniunii spirituale.

Teodor Baconschi se află la confluenţa a două tărîmuri. Ca intelectual, el vine din Lumea Veche, a adevărurilor dăltuite în bronzul tradiţiei, cu mîndrie şi umilinţă. Ca scriitor, stilistic, e un avangardist al ideii şi un retorician al exprimării seducătoare, învăluită în catifea şi mătase. Citindu-l, înţelegi de ce exerciţiul spiritual înnobilează în chip spontan şi ireversibil. Scrisul său atrage ca un magnet şi te ţine în prizonieratul ameţitor al culturii înalte, care instruieşte, nelinişteşte, intrigă şi provoacă în egală măsură. (Mircea Mihăieş) Chiar dacă epoca noastră mizează din nou pe timpul circular, nu-mi pot imagina restul timpului – cel care mă separă de moarte – decît în termenii vectoriali, tensionaţi eshatologic, pe care i-am pus în ecuaţia mea personală prin actul infinit deschis al credinţei. Asemenea unui Rutilius Namatianus, rămîn un „om vechi”, convins că istoria are o finalitate transcendentă, că Occidentul are un destin global şi că progresul în cunoaştere depinde de conceptul adevărului. Chiar dacă Lyotard a îngropat „marile naraţiuni” şi Vattimo teoretizează „ştiinţa slabă”, cred într-o dinamică a Revelaţiei, deci mă despart de acel deus otiosus al deismului iluminist, din „tăcerea” căruia au ieşit ideologiile, utopiile şi excesele modernităţii, îmbăiate acum în nihilismul deconstrucţiilor de tot soiul. Rămîn de bunăvoie la termenii pariului pascalian...

Editie bilingva: araba -romana

Majoritatea textelor din acest volum recompun in jur de 20 de ani de exercitii, evocari si articole de atitudine cu miza culturala, scrise de Petru Cimpoesu, unul dintre prozatorii actuali de prima linie. Alaturi de ele se regasesc patru povestiri inedite, ecouri de roman, fiecare dintre ele lasind cite o usa intredeschisa imaginatiei cititorului. Barbati fara degete si alte amintiri penibile este o carte ce reconstituie o lume si in acelasi timp depune marturie despre forta si datoria scriitorului de a rezista prin poveste, indiferent de timpul istoric pe care il traverseaza.

Poveste de dragoste plasata in ultimul deceniu de comunism, In apele facerii reda atmosfera acelui timp fara ostentatie, prin existenta unor tineri intelectuali prinsi in capcana istoriei. Povestea unui erou fara nume este completata de trei voci diferite care preiau alternativ firul narativ, ilustrind realitatea cruda, visurile si utopiile protagonistilor. Simtindu-se intr-o inchisoare existentiala, antieroul acestei carti decide ca nu s-a nascut inca. Nu s-a nascut pentru ca inca nu a facut nimic important, nu are la ce sa priveasca in viitor si ce sa lase in urma. Parabola este insa si o fronda impotriva sistemului, o forma de rezistenta la alienarea politica in speranta gasirii unui sens al vietii. Tabloul Bucurestiului din anii ’80 este condimentat cu relatii amoroase, cu scene din viata nomenclaturistilor, dar si a boemei artistice, cu o buna observatie a realitatii si o analiza lucida, fara incrincenare, a acelor vremuri.

Unul dintre cele mai citite romane ale secolului XX, O calatorie in India se inspira din momentele de glorie ale expansiunii coloniale britanice, dar si din tensiunile rasiale ce marcheaza fiecare moment al vietii in colonii. Pe acest fundal, Adela Quested si prietena ei, doamna Moore, turiste britanice in Chandrapore, descopera ca, in ciuda legaturilor puternice cu comunitatea coloniala locala, isi doresc sa se apropie mai mult de savoarea si de povestile nestiute ale Indiei. Dar, cind destinul le aduce alaturi de Cyril Fielding si de prietenul lui din partea locului, doctorul Aziz, spiritele comunitatii din Chandrapore isi pierd linistea si vietile tuturor, colonist sau colonizator, isi schimba dramatic ritmul.

Traducere de Maria Magdalena Coresciuc

„Școala din 2050 nu se va mai ocupa de cunoștințe, ci de creiere. Cei trei piloni ai școlii – conținutul, metoda, personalul – trebuie reconsiderați. Mai întâi, vor trebui reabilitate științele umaniste și cultura generală, deoarece concurența cu mașinile în ceea ce privește materiile tehnice va fi în curând inutilă. Apoi, vor trebui personalizate sistemele educaționale, în funcție de caracteristicile neurobiologice și cognitive ale fiecărui elev. În fine, vor trebui aduși în școli specialiști în domeniul neuroștiințelor, deoarece profesorul din 2050 va fi în primul rând un expert în «neurocultură». Introducerea tehnologiilor NBIC, în scopul de a îmbunătăți tehnicile educative, va cere în același timp și o reflecție neuroetică temeinică: nimeni nu dorește ca școala să devină o instituție neuromanipulatoare. În fața provocării lansate de generalizarea inteligenței artificiale, este nevoie urgentă de a demara modernizarea educaţiei. Numai așa vom contrazice profeția lui Bill Joy, cofondator al companiei Sun Microsystems, care în anul 2000 prevedea că «viitorul nu va avea nevoie de noi».“ – Laurent Alexandre

Această carte nu se dorește o incursiune în dreptul dogmatic, ci încearcă să ofere câteva posibile (fără îndoială, nu singurele posibile) răspunsuri la întrebarea fundamentală evocată. Analiza pe care autoarele o pro¬pun este deci meta-conceptuală, căci ea transformă dreptul ca fenomen epistemic (drept – disciplină), hermeneutic (drept – interpretare) și social (drept – cultură) în propriul obiect de studiu, interesându-se, printre altele, cum se predă dreptul, în special în tradiția roma¬no-germanică, cum este gândit dreptul, mai ales de cei care îl cercetează, și cum se poziționează dreptul în raport cu societatea pe care o reglementează.

Despre cărțile lui Vladimir Nabokov, unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX, s-a scris mult. Dar și viața lui personală i-a preocupat pe cercetători: provenind dintr-o familie aristocratică, a părăsit Rusia natală de teama bolșevicilor și a locuit în Germania, Franța și Statele Unite înainte să se stabilească definitiv în Elveția.

Bancile centrale, criza si postcriza. Romania si Uniunea Europeana incotro? - Daniel Daianu

Daniel Daianu ne ofera o noua carte scrisa intr-un stil atragator si eliberat de statistici greoaie. Preocupat de viitorul Romaniei si al Uniunii Europene, de conditiile aderarii la zona euro, el subliniaza necesitatea ca Romania sa invinga piedici si inertii interne pentru restabilirea echilibrelor macroeconomice in mod durabil si pentru o dezvoltare robusta si competitiva. Autorul reliefeaza apele involburate ale Uniunii Economice si Monetare Europene, nevoia de reforme, dar si pericolul ca proiectul european sa fie prins in capcanele unor dispute si curente eurosceptice, centrifuge. In opinia lui Daniel Daianu, bancile centrale, alaturi de alte institutii responsabile, pot si trebuie sa joace un rol activ in stingerea cauzelor care nasc asemenea curente si actiuni amenintatoare. - Academician Aurel Iancu

Traducere de Doru Mareș

Împrumutând senzualitatea stampelor japoneze, Biroul pentru Grădini și Iazuri este romanul unei călătorii inițiatice din Epoca Heian. Didier Decoin imaginează periplul unei tinere femei care-și iubește soțul și dincolo de moarte. Între rivalități politice și ritualuri seducătoare, scriitorul surprinde atmosfera unei Japonii eterne, care se abandonează rafinamentului și simțurilor. Recompensat în 2017 cu Prix des Lecteurs de L’Express / BFMTV, romanul este tradus în peste 15 limbi.

Cu umerii raniți de încarcatura prețioasă pe care o poartă – opt crapi, dintre ultimii prinși de soțul ei, Katsuro, înainte să se înece –, Miyuki pornește fără ezitare spre capitala Heian-kyō, ca să ducă, în locul acestuia, peștii pentru iazurile imperiale. La capătul unui drum lung, plin de întâmplări violente, ajunge la palat și-l întâlnește pe temutul Nagusa Watanabe, directorul Biroului pentru Grădini și Iazuri. Dar, în loc să fie trimisă acasă cu plata pentru crapi, lui Miyuki i se cere să mai rămână la Curte, unde urmează să aiba loc takimono awase, concursul de parfumuri pentru care toată lumea se pregătește cu febrilitate.

Sub aparența unui scriitor veleitar, în prezent pensionar inofensiv, retras într-o existență banală, Septimiu Făcăleanu ascunde un trecut întunecat, de milițian și paznic la penitenciarul din orașul S. Prins în mașinăria cinică, necruțătoare a presei, acceptă să-şi dezvăluie adevărata poveste, participând la o discuție televizată cu câțiva foști deținuți politici. Confesiunea lui va declanșa o avalanșă de reacții a unor foști torționari, care vor fi exploatate pe larg de întreaga presă românească, adâncind criza morală a celui care, din vanitate, acceptase șarada jurnalistică.

„Cu mulți ani în urmă, am avut o discuție pasionantă cu un cunoscut istoric al comunismului despre un fel de maladie misterioasă, pe care, iată, o definesc abia acum, în titlul unui roman, drept «sin¬dro¬mul Stavroghin». Acest personaj din Demonii lui Dostoievski m-a fascinat și, într-un fel, mă obseda de multă vreme. Stavroghin cel măcinat de propria luptă interioară, incapabil să se decidă între extazul binelui și hăul înspăimântător al răului satanic, chinuit de imposibilitatea unui echilibru între bine și rău. Azi, cred că știu ce îl înfricoșa pe Stavroghin: nu neputința lumii de a empatiza cu remușcarea lui, ci propria neputință de a traversa deșertul mântuirii. Dacă ai practicat răul până la un punct, întoarcerea la bine nu poate fi altceva decât parcurgerea în sens invers a aceluiași drum demonic. Nu te poți mântui pe căi lăturalnice. A căuta drumuri lăturalnice pentru mântuire e o lașitate la fel de mare ca aceea de a refuza să te pocăiești. Dacă aș fi torționar pocăit în căutarea mântuirii, aș fugi mai ales din calea celor dispuși să mă ierte prea ușor și m-aș ascunde mai ales de aceia care mă aplaudă pentru curajul meu.“ – Alina Pavelescu