Promotii

Théo şi Mathis, doi puşti de doisprezece ani, se pitesc sub scara de la cantina şcolii ca să bea pe ascuns. Théo trăieşte în tutelă alternativă, cînd cu tatăl său şomer şi depresiv, cînd cu mama lui isterică. Mathis e copilul unei femei traumatizate de copilăria ei sumbră şi al unui bărbat absent şi prietenul nedezminţit al lui Théo. Hélène, profesoara celor doi, ce trăieşte cu povara bătăilor încasate cînd era mică, bănuieşte că ceva nu e în regulă cu Théo, care îi stîrneşte o senzaţie de déjà-vu, şi încearcă să-l salveze. Cécile, mama lui Mathis, după ce descoperă viaţa dublă a soţului ei fermecător, simte că liniştea familiei se năruie de tot cînd Mathis se întoarce de la şcoală mirosind a alcool. Legămintele, spune Delphine de Vigan, sînt „legăturile invizibile care ne unesc, promisiuni pe care le-am şoptit şi al căror ecou nu-l mai luăm în seamă”. Şi tocmai asemenea legăminte guvernează şi otrăvesc viaţa celor patru personaje ale acestui roman polifonic.

„Chiar aşa mult se pot schimba oamenii? Oare fiecare dintre noi adăposteşte în el ceva de nerostit care iese la iveală într-o zi, la fel cum o cerneală necurată, antipatică, ar ieşi la iveală sub căldura flăcării? Oare fiecare dintre noi ascunde înlăuntrul lui demonul ăsta tăcut, în stare să ducă, ani la rînd, o existenţă de măscărici?”

„Ideea de rasă are o lungă istorie discontinuă şi eterogenă. Şi se reinventează mereu, adesea prin redescoperirea şi combinarea unor ingrediente vechi, uitate, refulate ori cenzurate, prin schimbarea paradigmelor – de la filosofie, lingvistică şi antropologie la antropogeografie, medicină, genetică, eugenism şi biopolitică. Lucrarea semnată de Marius Turda, unul dintre cei mai valoroşi specialişti internaţionali ai acestei problematici, şi de colega sa Maria Sophia Quine este o sinteză istorică şi critică a evoluţiei conceptului de rasă din Epoca Luminilor pînă astăzi. Adică istoricizarea şi contextualizarea unei idei plasate între negare/relativizare constructivistă şi absolutizare esenţialistă, între universal (natura umană) şi particular (ierarhizarea grupurilor şi indivizilor între sublim şi monstruos).” (Sorin Antohi, membru în Academia Europaea)

„Fetiş într-o vreme, tabu într-alta, conceptul de rasă marchează – mai mult decît oricare altul – joncţiunea dintre disciplinele ştiinţifice şi cele umane. Tocmai de aceea, istoria conceptului de rasă este deopotrivă o arheologie a imaginarului ştiinţific şi o incursiune ştiinţifică în imaginarul comun, aşa cum îl sedimentează tradiţia culturală. Departe de a colora doar peisajul (pitoresc) al trecutului, un asemenea exerciţiu ne permite să focalizăm, lucid şi atent, cîteva din marile probleme ale prezentului. Imigraţia – ce readuce în atenţie tema străinului (şi problematizarea identitară) –, pe de o parte, biotehnologiile şi Inteligenţa Artificială – care ne trimit la meditaţia asupra ireductibilului uman –, pe de alta, sînt doar orizontul cel mai vizibil al actualizării dezbaterilor pe care le-a cunoscut istoria conceptului de rasă. Marius Turda şi Maria Sophia Quine ne poartă – cu o erudiţie dublată de un stil clar – printre avatarurile, adesea surprinzătoare, ale acestui concept. Asemenea realităţii pe care pretinde a o numi, «rasa» e cînd ceva evident şi cu neputinţă de definit, cînd ceva bine fixat teoretic, dar imposibil de descoperit în realitate. Această evanescenţă, cu amestecul ei de lumină şi întuneric, irizează deasupra unei istorii ai cărei purtători sîntem. „E raţiunea pentru care cei doi autori ne invită să gîndim şi să asumăm critic moştenirea acestui concept ambiguu (dar inconturnabil) al culturii noastre.” (Mihai Maci, lect.univ.dr., Universitatea din Oradea)

Ce se întîmplă cînd într-un sat din vecinătatea Bucureştiului un pădurar organizează orgii în dricul bisericii, un interlop sîngeros deschide un salon de masaj erotic şi un copil hermafrodit atrage în jurul lui roiuri de lăcuste? Cum devine un preot de ţară un as al resuscitării? Poate un copil crescut printre găinile şi gunoaiele din bătătură, urît şi timid, să devină un mare afacerist, cu mult succes la femei? Cum poţi omorî zeci de oameni şi tot ce se alege de ei să fie un cîmp cultivat cu tutun? Ce legătură există între deschiderea unei fabrici elveţiene pe un islaz şi creşterea apetitului sexual al angajatelor de acolo? Răspunsurile la întrebările de mai sus le puteţi găsi în 8, roman ce inventariază păcatele disfuncţionalei familii Mocoiu şi care se sprijină pe o alegorie biblică scrisă într-un registru realist-noir.

În vremuri tulburi pentru România, la început de secol XX, Vasilica şi Tiberiu, soţ şi soţie, îşi iau avutul pe care au reuşit să-l strîngă în satul lor din Ardeal şi, împreună cu toată familia, pleacă să-şi facă un rost la Bucureşti. Ea, şcolită la Budapesta, devine cea mai cunoscută moaşă din capitală, fiind preferată medicilor din maternitate chiar şi de mai-marii urbei. El, fost institutor care a învăţat latina şi greaca veche la Viena, ajunge să se alăture unui grup de patrioţi care se cred rezistenţa română împotriva ocupaţiei germane. Pe fundalul vieţilor celor doi se conturează tabloul unei epoci de mari frămîntări, încheiate odată cu Marele Război, cu personaje dintre cele mai diferite, de la familia regală, vîrfurile politicii româneşti şi intelectualitate, la oameni din popor care se străduiesc să supravieţuiască într-o lume ce se schimbă cu o viteză ameţitoare. Acte de curaj nebunesc şi fraternizări cu inamicul, prietenii neaşteptate şi trădări dureroase, deziluzia în faţa unei înfrîngeri iminente la sfîrşitul războiului şi euforia Marii Uniri, toate acestea se găsesc în Bucureşti, marea speranţă, un roman-frescă despre începuturile României moderne.

Două femei, ale căror drumuri, fără intervenţia sorţii, nu s-ar fi intersectat niciodată, au destinele strîns legate pînă la capăt, în viaţă şi în moarte. Una e văduvă şi educată, cealaltă e orfană şi a moştenit de la mamă darul de a lecui oasele sfărîmate ale oamenilor, iar amîndouă îşi duc traiul într-un sat de munte care îşi modelează şi remodelează la nesfîrşit locuitorii. Relaţia celor două femei este providenţială la început, dar linia dintre prietenie şi trădare este foarte subţire, secrete întunecate ies la suprafaţă, nedreptăţi imposibil de iertat au fost făcute şi consecinţele nu întîrzie să apară. Un bildungsroman în negativ, aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată scoate la lumină o lume în care trăirea în istorie (de)reglează comportamentele, un spaţiu căruia cei din afară îi găsesc cu greu sensul.

Ediţie îngrijită, introducere şi note de Andrei Pippidi

„O operă în care atitudinea morală şi loialitatea joacă un rol aşa de mare poate părea învechită multor oameni de azi. Solidaritatea naţională pe care N. Iorga a predicat-o necontenit a rămas o formulă convenţională, repetată la festivităţi, în timp ce o fărâmiţează îmbrânceala partidelor şi a intereselor personale.
Se publică astăzi pentru prima oară caietele XX-XXII, care întregesc Memoriile cu perioada de la 25 februarie 1938 la 26 noiembrie 1940, o seară înainte de sfârşitul în faţa unui pluton de execuţie improvizat. Existenţa acestui material inedit a fost complet necunoscută publicului, chiar istoricilor preocupaţi de biografia învăţatului sau de ilustrarea activităţii politice din ultimii ani de pace înainte ca ţara să fie absorbită de-al Doilea Război Mondial. Cititorii părţii precedente a jurnalului vor găsi detalii despre cum a evoluat situaţia şi despre regimul acelor ani, cu care Iorga a colaborat, dar îl vor recunoaşte şi pe el însuşi, chiar dacă unele aspecte – nemulţumire corozivă, resentiment, vanitate – care i-au influenţat relaţiile personale apar aici într-o lumină mai puternică.“ – Andrei Pippidi

Am luptat contra dictaturei şi n-am făcut cârdăşie cu ea. Voiu lupta şi de azi înainte contra ei. Sunt ferm convins că viitorul Statului român nu este nici dictatura, nici comunismul. Sunt alte forme specifice adequate Statului român. Le poate imprima cine cunoaşte profund istoria acestui neam nenorocit.
De viitorul României nu desperez. A trecut ea şi prin altfel de zile decât acestea. Este un mister al dăinuirii noastre peste tot răul ce vreau să ni-l facă alţii, pentru acela pe care din orbirea noastră ni-l facem singuri.

Fotografia de pe copertă: N. Iorga în 1938

Traducere şi note de Mugur Zlotea

Yu Hua este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori chinezi – atât pentru romanele sale, cât și pentru bestsellerul China în zece cuvinte, care ne împărtășește o perspectivă onestă și curajoasă asupra Chinei din ultima jumătate de secol.
Reflecțiile lui Yu Hua asupra istoriei și transformărilor sociale care i-au marcat patria continuă în acest volum, în care sunt grupate pentru prima dată 26 de texte scrise între 1999 și 2018. Scopul acestor scurte eseuri este să surprindă rapiditatea și profunzimea schimbărilor prin care trece China în noul mileniu. Cu toate că temele abordate sunt uneori puțin cunoscute cititorului străin, Yu Hua reușește să redea, limpede și cu umor, toate detaliile de care avem nevoie ca să înțelegem societatea chineză aflată într-o continuă schimbare.
Fiecare mini-eseu abordează câte un subiect esențial: cenzura omniprezentă în China și metodele ingenioase ale chinezilor de-a o fenta, corupția endemică, poluarea și efectele ei asupra oamenilor, felul în care este percepută America, sărăcia extremă în care trăiesc tot mai mulți chinezi etc.
Instructive, profunde și câteodată grave, însă niciodată lipsite de umor, textele care compun acest volum spun povestea uneori de succes, alteori de o tristețe copleșitoare a Chinei contemporane așa cum n-a îndrăznit nimeni să o facă până acum.

„Yu Hua surprinde un portret al Chinei moderne atât de incisiv și de pătrunzător cum rareori avem ocazia să vedem.“ – Time

„Yu Hua dezvăluie o față a Chinei diferită de tot ceea ce ați auzit până acum de la cei care au citit despre ea sau au vizitat-o.“– The Wall Street Journal

Ediţie îngrijită, introducere şi note de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu

Nimăre nu mă gonea, dar mie mi se părea că mă prinde şi mă duce la domnitoru Caragea şi mă pune în ţapă, pentru că adesior sîmbătile punea în ţapă pe hoţi. Am privit şi mă luasi frica; tot sîmbăta pe vinovaţii la puşcărie, la unii tăia mîinile cu satîru, la unii tăia nasu şi urechile, legaţi cu mîinile dindărăt, numai scutura din cap.

Tînărul care își scrie amintirile din vremea ciumei lui Caragea este un personaj coborît din Ciocoii vechi și noi sau din Scrisorile lui Ion Ghica. Lipsit însă de ambiția și de machiavelismul acelora, Tache Merișescu rătăcește printr-o lume nestatornică și plină de primejdii; soarta i-o fac relațiile de familie, bunul-plac al înaltelor obraze și, mai presus de toate, întîmplarea.
Băiat de casă la boier, amant al cuconiței, calfă la București, edecliu la Țarigrad, negustoraș prin porturile Levantului, el ne lasă o mărturie neprețuită din secolul fanariot – secol pe care îl cunoaștem mai mult din scrierile călătorilor străini ori din amintirile cețoase ale nepoților celor care l-au trăit.
Manuscrisul pe care Constanța Vintilă-Ghițulescu îl scoate astăzi la lumină va deveni o piesă de neocolit în istoria literaturii noastre premoderne.

Pe copertă, scenã din Bucureştii începutului de secol XIX: Biserica şi Hanul Greci

„Poate Dumnezeu să trudească? Dacă școala credinței asigură că Dumnezeu este atotputernic și atoateștiutor, oare poate El să trudească, fie și numai pentru a pune lucrurile la punct? A remedia istoria omului, a-și dărui pe mai departe răbdarea, a repune lucrurile pe făgașul cel bun, a descoperi binele chiar și acolo unde răul pare ubicuu sunt câteva dintre specialitățile exclusive ale lui Dumnezeu. Pentru om, a le recunoaște și a le situa în viața proprie înseamnă a primi însăși cheia tainei pe care o presupune truda divină. Renunțarea la imaginea unui «Dumnezeu senin și rece» față de grijile omului devine însă esențială pentru a face descoperirea salutară: într-adevăr, când vine vorba despre mântuirea sufletelor, lui Dumnezeu nu-i este totuna.“ – MIHAI FRĂȚILĂ

Traducere din franceză, studiu introductiv și note de Alina Pavelescu

„Răul de care a suferit România e încă prezent, cerându-şi vindecarea de la orbi şi de la surzi.“ – LOUIS BASSET, mai 1920

„Avem de-a face cu un personaj carismatic, de o inteligență sclipitoare, cu convingeri și principii ferme, deopotrivă sentimental și iremediabil îndrăgostit de România. Iar jurnalul său rămâne un tur de forță profund umanist, un adevărat tratat de teorie și analiză politică pe înțelesul tuturor, străbătut necontenit de valorile morale.“ – ALINA PAVELESCU

Fotografia de pe copertă: placheta aniversară dăruită lui Louis Basset de subordonaţii săi, angajaţii administraţiei Casei Regale, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de activitate (Muzeul Naţional de Istorie a României)

„În 1946, George Orwell spunea că scrie pentru că există minciuni pe care vrea să le denunțe şi fapte asupra cărora vrea să atragă atenția; în primul rând, spunea el, doresc să fac să se audă o voce.
Am scris multe dintre articolele cuprinse în această carte cu acelaşi sentiment: că există undeva o minciună şi că sunt dator, față de cei care nu o văd ori se complac în ea, să o scot la iveală – sau, mai bine spus, să o dau în vileag. 
Devenită prin mistificare şi distorsiune ortodoxia morală a unor politici din ce în ce mai agresive, minciuna asta ne-a marcat viețile atunci şi continuă să ni le infecteze acum. Atunci propovăduia eliberarea de o dictatură care nu exista, acum profesează eliberarea de o conspirație, a statului paralel, care nu există.
Scopul, atunci şi acum, era controlul statului prin ocuparea lui. Pentru a fi permanentă, ocuparea trebuia urmată de transformarea sistemului legal într-un sistem de legalizare a încălcărilor legii.
Este ceea ce se petrece de câțiva ani cu justiția, sub ochii noştri uluiți şi neputincioşi. Mecanismul, cinic și nerușinat, e foarte simplu: subordonarea justiției față de interesele de partid şi legalizarea abuzurilor derivate din aceste interese prin scoaterea în afara legii a sancțiunilor legale prevăzute împotriva lor. În Faust II, Goethe numea asta impunerea în mod legal a fărădelegii. E ceea ce trăim.“ – Horia-Roman Patapievici

Traducere din limba engleză și note de Dan Croitoru

Acţiunea noului roman al lui Ian McEwan, Maşinării ca mine, se desfăşoară într-o Londră alternativă din anii 1980. Marea Britanie a pierdut Războiul din Insulele Falkland, Margaret Thatcher se luptă cu Tony Benn pentru putere, iar Alan Turing a făcut o descoperire crucială în domeniul inteligenţei artificiale. Într-o lume nu tocmai ca a noastră, Charlie, un tînăr care se lasă dus de valurile vieţii, se îndrăgosteşte de Miranda, o fată eminentă, dar care ascunde un secret teribil. Cînd Charlie primeşte o moştenire, îl achiziţionează pe Adam, una dintre primele „fiinţe artificiale” recent apărute pe piaţă, şi, împreună cu Miranda, îi configurează personalitatea. În scurtă vreme, cei trei se văd confruntaţi cu o dilemă morală profundă. Subversiv şi extrem de captivant, noul roman al lui Ian McEwan pune întrebări fundamentale: faptele noastre sau vieţile interioare ne fac umani? Poate o maşinărie să înţeleagă sufletul omenesc?

Ilustrații de Rebecca Bagley

Jeremy Strong a scris peste o sută de cărți, vândute în mai multe milioane de exemplare în întreaga lume.

Tatu și Țup locuiesc într-o căsuță din Pădurea Mare. Lui Țup îi place la nebunie să cânte la o tubă care împrățtie în aer brioșe și acadele, baloane, curcubeie și sclipici. Tatu, în schimb, se dă în vânt după sendvișurile cu brânză, pe care uneori le pictează. Cei doi se mai și ciondănesc, așa cum li se întâmplă chiar și celor mai buni prieteni, dar țin tare mult unul la altul și împreună își ajută amicii – Pantera cu dinți ascuțiți, Girafa cu picioare lungi și elegante, invizibila Insectă-Băț – să-și vadă visurile împlinite.

O poveste amuzantă și tandră despre prietenia dintre un tatu și un iepure, care ne dezvăluie că, deși la suprafață suntem diferiți, avem cu toții aceleași visuri și aceleași dorințe.
O lectură excelentă pentru cititorii la început de drum, care vor fi încântați de capitolele scurte și de ilustrațiile nostime, numai bune de imitat și de colorat.

Cu un cuvânt însoţitor al Preasfinţitului Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti

„Martiri ai credinței, martori ai fericirii, sfinți... Fiecare dintre noi a cunoscut oameni care au trăit în curățenie morală, care au vorbit despre fericire, care au trăit asemenea sfinților. Mulți români de-a lungul deceniilor comuniste au murit în penitenciare, au avut parte de experiențe atroce și de privațiuni teribile. De ce doar unii dintre ei sunt canonizați?
Pentru că martiriul celor șapte episcopi greco-catolici povestit în aceste pagini s-a petrecut în raport cu o comunitate de credință și cu un jurământ de slujire prin care ei nu-și mai aparțineau ca inși. Se puneau cu viața lor de zi cu zi la dispoziția celorlalți, devenind garanții celor mai înalte valori ale noastre ca oameni. Între gând, faptă și cuvânt nu a existat la ei niciodată o fisură. Și au făcut toate astea neîngâmfați, cu umilință și cu iubire adevărată de semeni.
Proba cea mai înaltă a slujirii este să nu abjuri de la un legământ pe care l-ai făcut cu oamenii în fața lui Dumnezeu. Când, în 1948, comuniștii au desființat Biserica Greco-Catolică, al cărei rol a fost uriaș în nașterea sentimentului de nație a românilor, în educarea lor și în apariția conștiinței latinității noastre, le-au cerut episcopilor să se lepede de legământul făcut de Biserica lor în urmă cu 248 de ani. Cu toții au luat această cerință ca pe o insultă. Și au ales, cum spune unul dintre ei, «marea cinste a temniței pentru credință».“ – Gabriel Liiceanu

„În momentul strivirii brutale a tuturor elitelor spirituale, intelectuale şi politice din România de către autoritățile comuniste, Biserica Greco-Catolică a oferit o contribuție inestimabilă de mărturie creștină dusă până la capăt, precum bobul de grâu căzut în pământ, care moare spre a aduce mult rod. Această carte se întemeiază pe dosarul înaintat la Vatican în vederea recunoașterii martiriului celor șapte episcopi greco-catolici morți sub prigoana comunistă între anii 1950 și 1970. Pentru ei, trăirea în credință n-a însemnat o simplă resemnare în fața suferințelor pe care le-au avut de îndurat, ci mai degrabă o anume bucurie de a se întâlni cu Cristos în pătimirea lui.“ – Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu

„Legăturile noastre cu Papa, Episcopul Romei, nu sunt orânduiri omenești, pe care să le putem schimba, ci orânduiri dumnezeiești, pentru care datori suntem să suferim, la nevoie, ocări, bătăi, amenințări, poate temniță și sărăcie, căci asta înseamnă a-l preamări pe Isus Dumnezeu, înseamnă a-i dovedi iubirea nemincinoasă, înseamnă a ne chezășui de acum și a ne agonisi, cu o trecătoare suferință, o veșnică mărire, mai presus de orice măsură (2 Cor 4, 17), căci durerile ceasului de față nu pot să stea în cumpănă cu mărirea ce va să se arate pentru noi (Rom 8, 18).“ – Scrisoare a episcopilor greco-catolici către credincioși, 24 iulie 1948

Pe copertă: Victor Vasnețov, Arhanghelul Mihail în genunchi, schiță pentru pictura Catedralei Sfântul Vladimir din Kiev, 1885–1893

„Ajunse la rond, unde îl aștepta Vasile Singurătate. Coborâse de pe soclul său și levita la o palmă deasupra aleii. În dreptul frunţii, al coastelor și-n josul pântecului piatra lui nobilă era spartă. Dar ţinea încă la piept o carte, singura scrisă de el vreodată, o carte ilizibilă de piatră. Băiatul se-apropie de soclu și citi înc-o dată inscripţia săpată-n aramă: CUM NINGE SOARTA? Își lipi fruntea de ea și-o repetă în gând până cuvintele își pierdură sensul. Apoi se-ndreptă către marele mutilat și-l luă, fără să-l privească, de braţ. Porniră-mpreună de-a lungul șinelor de tramvai, lăsându-și în urmă umbrele lungi și subţiri. Strada era tăcută și pustietatea totală. Drumul n-avea sfârșit. Omul de piatră avea să-l însoţească de-acum toată viaţa.“

Intr-o tara europeana cu un arc muntos in mijloc, strabatuta de un fluviu si avind iesire la mare, sosesc pe rind trei calatori. Unul aduce moartea, altul traieste impreuna cu ea, in vreme ce al treilea incearca sa o evite. Personajele intra in scena ca niste pasageri care urca la bordul unui pachebot de lux, isi gasesc cabinele, isi despacheteaza bagajele si incearca sa se pregateasca pentru calatoria ce va urma. Treptat, ritmul se inteteste si pune in miscare mici si mari teme ale lumii in care traim. Supravegherea electronica, social media, propaganda, oamenii temuti de alti oameni temuti, refugiatii, turismul sexual, toate amestecate cu discutii molcome despre vinuri fine, sport, trabucuri rare sau mincare in exces. Dar daca toate acestea nu sint decit o perdea de fum? In romanul lui Bogdan Teodorescu nimeni nu este ceea ce pare.

Este o poveste de iubire intre doi tineri sasi, ea ramasa in Sighisoara, el deportat la Stalino, sau povestea unuia dintre cei mai tragici ani ai secolului XX? In fapt, cele doua fire epice se sustin reciproc in acest roman in care totul sta sub semnul dublului: surorile, fratii, albul troienelor de zapada si negrul carbunelui, nazismul si comunismul... Una dintre putinele carti din literatura romana din care se pot afla amanunte despre viata unei comunitati sasesti transilvane, sever diminuate numeric dupa al Doilea Razboi Mondial, in timpul regimului Ceausescu si in anii ’90, Dincoace si dincolo de tunel este un roman despre multiculturalitate si memorie.

Premiul PEN România 2020, acordat (post-mortem) lui Vintilă Mihăilescu

„O carte densă, în care Vintilă Mihăilescu a îndesat, cu grijă însă, atît gîndurile lui, fiind el însuşi propriul său psihanalist, cît şi tot ce a căutat (cu o ambiţie demnă de cel mai onest şi harnic cercetător) să ştie încercînd să înţeleagă ce sînt viaţa, boala şi moartea. O întreprindere la care nu s-ar fi angajat dacă nu ar fi avut ghinion – căci boala este un mare ghinion, care l-a adus în situaţia de a pătrunde într-un univers complicat, inedit: spitalul. Pe care, dincolo, dar şi în paralel cu autoanaliza lui, a încercat să-l vadă, să-l descifreze cu ochii observatorului social, evidenţiind relaţii dictate de statutul celui spitalizat, de reacţiile sale, dar şi de mecanismele de apărare – ale lui şi ale celor care-l înconjoară, familie, prieteni, doctori, colegi de suferinţă. Această carte, care ne priveşte pe fiecare dintre noi, este scrisă de cineva care s-a uitat fix şi încăpăţînat în ochii vieţii şi, plecîndu-se elegant în faţa misterelor ei, aduce un minunat omagiu condiţiei umane.” (Aurora Liiceanu)

Cele două corpuri de acasă • Drumul spre spital • Spitalizarea • Domesticirea spitalului • Relaţia medic-bolnav • Boală, spital şi mecanisme de apărare • În-chipuiri ale corpului

Orizonturile reflectiilor din aceasta carte sint deschise de analiza cauzelor obiective si a motivelor subiective care impiedica sau stimuleaza realizarea unei educatii de calitate pentru toti. Dintr-o perspectiva interdisciplinara din cadrul stiintelor sociale, sint oferite indicii si experiente reprezentative pentru construirea si afirmarea unei educatii care sa sporeasca puterea economica, tehnologica si culturala a cetatenilor si natiunii. Unele sectiuni celebreaza forta actuala sau potentiala a inovatiilor si a gandirii critice din educatie, altele se apleaca asupra unor nonsensuri pretioase, conservatoare sau pur si simplu inselatoare. Insa de fiecare data sint cautate raspunsuri la aceeasi intrebare: cum se poate ajunge la a beneficia individual si social de o educatie mai buna? Demonstratiile sint doar tangentiale cu ideea sau strategia de transformare a sistemului si educatiei romanesti. Abia intr-un volum ce va urma vor fi oferite solutii de transformare, ameliorare si eventuala evadare din starea actuala de criza a educatiei romanesti. Atunci va fi prospectata educatia pe care am putea s-o avem, desigur, pornind de la premisele statuate in acest prim volum despre educatia pe care inca nu o avem. - Lazar Vlasceanu

„Aceasta carte nu e despre cancer, desi s-ar putea crede ca am dezvoltat o monomanie literara legata de el. Nu cred ca e ceva glorios in a literaturiza boala, mai ales cind te afli in pozitia confortabila de a scrie despre ea si atit. Povestirile sunt despre fragilitate in toate formele ei, despre nesigurantele femeilor tinere, ale mamelor, ale fiicelor care isi pierd mamele, despre spaimele apatrizilor sau ale dezradacinatilor, despre micile sau marile suferinte care populeaza birourile sticloase ale corporatiilor. Cu toate astea, vreau sa cred ca Papa Nicolau…, in ciuda titlului, poate fi o lectura tonica.” (Roxana Dumitrache)

Traducere din limba italiană de Florin Chiriţescu

Clelia, o creatoare de modă de succes, se întoarce la Torino, oraşul ei natal, unde urmează să supravegheze deschiderea unui salon. Aici, ea este atrasă într-un cerc de tineri mondeni, într-o lume a restaurantelor şi a marilor cazinouri, a artiştilor şi a petrecerilor. În mijlocul acestei mulţimi de oameni care încearcă să scape de plictiseală, Clelia o întîlneşte pe singuratica Rosetta, o femeie enigmatică şi depresivă, a cărei sinucidere din finalul poveştii anunţă tragic chiar sfîrşitul aceluia care a gîndit personajul: sinuciderea lui Pavese. Femei singure, publicat cu doi ani înainte ca Cesare Pavese să se sinucidă, a primit cel mai apreciat premiu italian pentru literatură: Premiul Strega. Considerat unul dintre momentele importante ale realismului italian, romanul surprinde melancolia şi vidul ce macină o societate prinsă între spleenul decadenţei şi nebuniile hedonismului.

La 8 mai 1945, Germania nazistă capitulează. Hitler se sinucisese cu o săptămînă înainte în buncărul său subteran. Englezii, americanii și sovieticii sărbătoresc împreună victoria. Aceasta este versiunea oficială. A existat însă mereu și o altă versiune: Hitler ar fi scăpat din Berlinul asediat și ar fi supraviețuit războiului. Care este adevărul? Răspunsul s‑ar putea afla în arhivele serviciilor secrete ale fostei Uniuni Sovietice. După doi ani de negocieri cu autoritățile ruse, Jean‑Christophe Brisard și Lana Parshina au reușit să obțină accesul la dosarele secrete legate de căutarea rămășițelor pămîntești ale lui Hitler de către agenții sovietici. Examinînd conținutul arhivelor – inclusiv un fragment de craniu și un maxilar prezentate ca fiind ale liderului nazist – și apelînd la mijloacele științei moderne, cei doi autori realizează o anchetă fascinantă care aruncă o lumină nouă asupra ultimelor zile ale lui Hitler.

Volumul Emanuelei Costantini ne oferă o amplă și excelent documentată prezentare a dezvoltării orașului București pe fundalul formării și consolidării statului român însuşi. Evoluția Bucureştiului e văzută ca o oglindă a istoriei naţionale, fiind descrisă din multiple puncte de vedere – social, economic, arhitectonic ori urbanistic –, cu accent asupra momentului Marii Unirii.

„Insolitul este inseparabil de iubire, el prezidează la revelarea sa atît în ceea ce are ea individual, cît și în ceea ce are ea colectiv. Sexul bărbatului și cel al femeii nu sînt atrase magnetic unul spre altul decît introducînd între ele o urzeală de incertitudini mereu reînnoite, adevărată proliferare de păsări-muscă ce se vor fi ducînd pînă-n infern ca să-și curețe penele. Presupunînd că problema vieții materiale a bărbatului s-a rezolvat – s-a rezolvat în acest cadru, îmi place mie să cred – incertitudinile de care vorbeam îmi par eclatante, pentru o clipă nu vreau să am ochi decît pentru ele. Dragostea mea pentru tine n-a făcut decît să crească din prima zi: sub smochinul imperial, ea tremură și rîde-n scînteile tuturor forjelor sale cotidiene. Și pentru că tu ești unică, tu nu poți să nu fii pentru mine întotdeauna alta, o altă tu însăți. Prin felurimea acestor flori de negîndit, pe tine, cea schimbătoare, te iubesc acolo, în cămașă roșie, goală, în cămașă gri.” (André Breton)

„O mai văzusem de două sau trei ori intrînd în local: evenimentul mi‑a fost anunțat de fiecare dată, înainte ca tînăra să pătrundă‑n raza mea vizuală, printr‑un fel de mișcare ondulîndă de umeri ce străbătea cafeneaua de la ușă pînă la mine. O astfel de mișcare, atunci cînd, tulburînd o asistență vulgară, capătă aproape instantaneu un caracter ostil, atît în viață, cît și în artă, mi‑a semnalat întotdeauna prezența frumosului... Oamenii se descurajează stupid în privința dragostei – mi s‑a‑ntîmplat și mie –, trăiesc dominați de ideea că dragostea se află întotdeauna în urma lor, niciodată înainte: secolele au trecut, dar minciuna iubirii se‑ntîmplă mereu numai la douăzeci de ani. Ei suportă (se resemnează, mai degrabă) să admită că dragostea nu‑i pentru ei – cu cortegiul său de transparențe, cu o privire peste lume la care participă toți ochii clarvăzătorilor. Ei șchioapătă de amintiri înșelătoare, pe seama cărora pun pînă și originea unei căderi imemoriale, ca să nu se recunoască prea vinovați. Și totuși, promisiunea de viitor din fiece clipă conține, pentru fiecare, întregul secret al vieții, gata să se‑arate întîmplător într‑o zi într‑o altă ființă.” (André Breton)

„Noi ne acceptăm eroii abia atunci când şi-au luat locul într-un trecut care nu ne obligă. Cât sunt vii, preferăm să le împrumutăm urâţenia noastră decât să imităm frumuseţea lor.
Adevărul e că, de peste două decenii, Doina Cornea n-a mai existat pentru noi. N-a devenit un model, așa cum s-ar fi cuvenit. Nu i s-a mai cerut părerea, pentru a acompania cu rectitudinea spiritului ei toate strâmbătățile care au pus treptat stăpânire pe noi. Cei care fac opinia publică în țara asta au uitat-o repede și și-au amintit, scurt, de ea abia când a plecat dintre noi.
Făcând ce a făcut, Doina Cornea n-a așteptat nimic de la nimeni. Dialogul ei cu libertatea l-a purtat în absoluta lui gratuitate: fără punerea în scenă a unei parade etice şi fără gândul de a prezenta vreodată nota finală societăţii care beneficiase de pe urma îndrăznelii ei. Disidenţa Doinei Cornea n-a fost, până la urmă, decât expresia publică pe care a căpătat-o, în chip firesc, o devenire interioară.“ – Gabriel Liiceanu

Lucrare distinsa cu Grand Prix de la Biographie Politique 2018 si Grand Prix du Livre d’Histoire 2018

Contrar tendintei multa vreme predominante de a-l reabilita pe Lenin pentru a-l covirsi cu acuzatii pe Stalin, Courtois arata ca Vladimir Ilici Ulianov a dorit, a conceput si apoi a instaurat o dictatura ideologica nemiloasa, inventind conceptele si instrumentele totalitarismului de tip comunist. Lenin se distinge de ceilalti adversari interni ai tarismului, opunindu-se nu doar liberalilor si democratilor, ci si tuturor curentelor socialiste, pe care le critica fara crutare in scrierile si discursurile sale. Ajutat de o forta de convingere neobisnuita, el alege sa se sprijine pe o minoritate de revolutionari de profesie, si nu pe mase. Va reusi astfel sa pregateasca in umbra preluarea puterii in Rusia prin lovitura de stat din octombrie 1917, putere pe care o va extinde ulterior printr-o recurgere sistematica la violenta imbinata cu un oportunism politic rar intilnit.

Billie si Franck zac pe fundul unei prapastii, intr-o vagauna din Muntii Cevennes, iar Franck si-a pierdut cunostinta. Ca sa-si salveze cel mai bun prieten, alaturi de care a trecut prin lungul sir de peripetii ce a fost viata lor de pina atunci, Billie face singurul lucru care-i trece prin cap: ii tine stelutei sale norocoase o pledoarie insufletita, dezarmant de sincera si adesea ireverentioasa in favoarea prieteniei lor. Ii povesteste cum au reusit sa se scoata unul pe celalalt de pe fundul prapastiei care fusese copilaria lor din „lumea a patra”, marcata, pe de o parte, de un tata intolerant si cu idei extremiste si o mama abrutizata de bautura si, pe de alta, de mizeria unei vieti traite linga groapa de gunoi, intr-o familie abuziva si nepasatoare. Ii descrie micile explozii de fericire si frumusete aduse de muzica sau carti, dar si ranile de nevindecat provocate de oameni, capriciile si greselile fiecaruia si curajul de a-si lua viata in propriile miini, construind, cu o tandrete stingace si un umor exuberant, uneori deocheat, un manual de supravietuire prin iubire.a