Promotii

Polițiști corupți, avari incurabili, agenți imobiliari cu tendințe de vampiri sau adepți anonimi ai celor mai diverse teorii ale conspirației, nicio categorie reprezentativă pentru peisajul românesc al zilelor noastre nu lipsește din această satiră acidă. Prinse într-un cerc vicios al infamiei, al ignoranței și al aparențelor care dizolvă esența, personajele devin oglinzi ce reflectă cu o precizie aproape chirurgicală mentalitățile și caracterele care bântuie scena politică și spațiul public din România. Uneori absurdă, alteori tragică tocmai prin comedia amară pe care o aduce în prim-plan, narațiunea unește punctele roșii de pe traseul degradării morale, iar în spatele zâmbetului ironic smuls cititorului, drama constă în faptul că figurile care populează universul construit de Mihai Găinușă nu au fost, probabil, niciodată cu adevărat bune, ci forțate chiar din prima clipă să se adapteze mediului pentru a supraviețui. Corectă sau nu, viața lor se derulează mereu în jurul acelorași evenimente și ajunge, în ultimă instanță, încă o rotiță în marele mecanism al indiferenței și resemnării.

„Scriitor matur, cu experiență deja consacrată în genuri multiple – poezie, roman sau eseistică literară –, Horia Corcheș revine cu un volum în care ficțiunea autobiografică se întâlnește fertil cu moduri narative contemporane. Volumul e emoționant prin montajul memoriei afective și problematizant prin lipsa de încrâncenare anticomunistă (incursiunea în anii ’80-’90 conține o privire echilibrată ideologic asupra epocii, nu o denunță, nici nu o idilizează). Cartea este extrem de actuală și prin surprinderea deopotrivă empatică și critică a masculinității angoasate. Memoria caldă a familiei, trecutul recent ca totalitate socială difuză, iubiri dezamăgitoare, fapte și fantasme erotice. Sunt sigur că, prin toate acestea, vocea narativă a lui Horia Corcheș își va găsi rolul și locul în istoria literaturii române contemporane.” (Claudiu Turcuș)

„Nostalgia, sentimentalismul și candoarea tutelează volumul lui Horia Corcheș. Dar nici funcționalitatea narativă nu este previzibilă, nici imaginarul nu este deloc tipic. În prima parte, rememorarea copilăriei din anii ’80 se înstrăinează de seria inflaționistă de autoficțiuni «roz»/«negre» consacrate vieții în comunism pentru a facilita reflectarea unor medii sociale – ale așa-numitului «proletariat îmburghezit» – pe cât de definitorii pentru epocă, pe atât de puțin explorate. Intrigile erotice din a doua secțiune, plasate în perioada posttranziției, evită clasicele scenarii ale dezabuzării zgomotos-autenticiste și dau seama de o anesteziere sentimentală epidemică, întinsă din săli profesorale în birouri corporatiste, din capitală în provincie, din urbanul care-și trăiește vanitos occidentalizarea până în zona precariatului rural sau de periferie.” (Cosmin Borza)

Ella Müller, protagonista romanului Thera, este o femeie care se hotărăşte pe neaşteptate să-şi părăsească soţul şi paşnica viaţă familială pentru a se regăsi şi a experimenta libertatea şi independenţa. Numai că se izbeşte de o realitate dureroasă: dezaprobarea celor apropiaţi, care nu înţeleg motivele acestei decizii, îndoielile şi remuşcările, sentimentul de vinovăţie şi problemele de adaptare la o nouă viaţă ale fiului ei o împing să tânjească tocmai după siguranţa şi liniştea, acum idealizate, ale familiei a cărei iluzie fragilă de stabilitate ea însăşi a destrămat-o.

Iosif Vulcan, fiul lui Nicolae Vulcan şi al Viktóriei Irinyi, s-a născut pe 31 martie 1841 la Holod, atunci parte din Regatul Ungariei. În 1871 s-a căsătorit cu Aurelia Popovici, care i-a fost mereu alături şi l-a susţinut în toate proiectele întreprinse. A urmat cursurile liceului romano-catolic din Oradea (1851-1859) şi ale Facultăţii de Drept din Budapesta (1859-1863). A ales însă o carieră mult mai dificilă şi a început să lucreze în presa de limbă română de la Budapesta, la diferite publicaţii (Concordia, Aurora română, Umoristul), unde şi-a făcut ucenicia de ziarist, reporter, editor şi secretar de redacţie. În 1865 şi-a lansat propria revistă (Familia), pe care a mutat-o ulterior la Oradea (1880). Timp de 42 de ani, în paginile Familiei au fost publicate articole, poezii şi nuvele ale scriitorilor din Imperiul Austro-Ungar şi din Regatul României. În 1866, pe adresa redacţiei a sosit o scrisoare cu poezia „De-aş avea...”, semnată Mihail Eminovici, pe care Vulcan a hotărât să o publice, dar cu numele românizat Eminescu. Din acest motiv este considerat „naşul literar” al poetului. A pus bazele Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român, care a avut un rol important în dezvoltarea dramaturgiei româneşti. A publicat numeroase volume, printre care romane, poezii, piese de teatru, nuvele, jurnale de călătorie (în urma voiajelor întreprinse în Germania, Franţa, România, Imperiul Otoman sau Imperiul Austro-Ungar), dar şi un important volum istoric, Panteonul Roman. A tradus romane de succes ale autorilor Xavier de Montépin, Claire de Chandeneux şi Jules Verne. A fost ales membru al Societăţii Kisfaludy (1871) şi al Academiei Române (1891). A fost unul dintre cei mai importanţi promotori ai culturii române din acea perioadă, într-un context politic foarte complicat, reuşind să sprijine prin acţiunile lui oameni din toate artele româneşti. S-a stins din viaţă pe 8 septembrie 1907, la Oradea.

„Mă întreb dacă ar fi putut fi altfel. Iosif şi cu mine să trăim fericiţi, fără revistă, departe de luminile notorietăţii. Să fim noi doi, pur şi simplu, fără vreo «luptă naţională», fără strădaniile de ridicare a poporenilor, fără participările la întruniri şi fără onorurile publice care au venit cu timpul. Multă vreme am visat la aşa ceva, la un Iosif altfel, care să stea numai cu mine şi să mă iubească, iar eu să mă bucur de el. Am fost o proastă, o femeie proastă. Un om ca Iosif nu şade pe cuptor, aşteptând să treacă timpul, dar nu de asta am fost o proastă, ci pentru că nu mă cunoşteam pe mine însămi. Dacă nu făcea ce-a făcut, eu nu l-aş fi iubit. M-aş fi plictisit repede de el. Pentru că nu pot iubi un bărbat fără un vis. Atunci nu ştiam cum eram, dar acum ştiu: o molie care zboară spre torţă. O molie norocoasă, care a stins trei torţe până să se stingă ea însăşi, dar uite că nu m-am stins de tot şi n-am să mă sting până nu termin de scris ce trebuie scris. Dacă nu eu, cine?
De ar fi să pun pe hârtie chiar totul, nu mi-ar ajunge o viaţă, iar eu nu mai am la dispoziţie decât câteva zile, poate o săptămână, poate o lună, nu ştiu. Datorită lui Iosif am cunoscut mii de oameni în aceşti 36 de ani de căsnicie, iar pe câţiva, poate cei mai importanţi, i-am cunoscut după ce el s-a dus. Am urmat fără teamă drumul pe care mi l-a lăsat cu limbă de moarte, am făcut tot ce trebuia făcut, tot ce a crezut Iosif că trebuia făcut, dar, din păcate, drumul n-a dus nicăieri, iar războiul le-a stricat pe toate. De planul lui Iosif s-a ales praful, ca şi de revistă, ca şi de mine, ca şi de toată lumea noastră, care s-a risipit ca fumul. Oamenii de acum nu au habar, nu pentru ei las mărturia aceasta, ci pentru urmaşii urmaşilor lor, ca adevărul să se afle şi să se ştie. Poate că le va fi de folos, poate că nu, dar asta să decidă ei.”

Serie BESTSELLER NEW YORK TIMES

Ce poate fi mai palpitant decât să ai o mulțime de prieteni... electronici? Ei bine, pentru Sammy este palpitant, dar și complicat. Când mama lui este cu totul absorbită de un nou proiect secret și nu se mai ocupă de roboții din familie, băiatul se confruntă cu o adevărată revoluție în rândul amicilor lui neobișnuiți, iar aliat îi este E – odinioară cel mai enervant robot din lume, acum îi este ca un frate.

Dichiseală, Micdejunătorul, Tândală, McAport, Blitz, Drona Malona, Geoffrey, Brittney 13 și chiar și mașina inteligentă Suvi simt lipsa atenției și a îngrijirii primite din partea mamei. Cu toate că Sammy și Maddie, sora lui, încearcă să preia din îndatoririle ei și să se ocupe de roboții familiei, lucrurile scapă de sub control în cel mai îngrijorător și mai... amuzant fel!

Ce se întâmplă cu mama? Este un mare mister – nu se știe decât că lucrează la un proiect super secret și mega important, care va schimba în bine viața lui Maddie; fetița este țintuită în casă din cauza unei boli ce o face teribil de vulnerabilă în fața microbilor.

Sammy, Maddie și E, fra-botul lor, trebuie să fie curajoși, răbdători și creativi... Iar așteptarea va merita, cu siguranță!

„În spatele chicotelilor și al umorului spumos al cărții se află învățăminte importante despre prietenie, compasiune și familie, îndeosebi în ceea ce privește devotamentul lui Sammy față de surioara lui și relația tot mai profundă cu «fra-botul» lui.” Publishers Weekly

„Povestea unui robot extraordinar, care merge la ore, ca orice puști de rând, și în cele din urmă schimbă soarta școlii și a elevilor ei pentru totdeauna! O poveste minunată despre încercările prin care trec adolescenții și despre dorința lor de a-și găsi locul.” National Parenting Publications Award

Phillip Dean, fost student eminent la Universitatea Yale, pe care a abandonat-o fără scrupule, călătorește la întâmplare prin Europa într-o limuzină împrumutată, aproape lefter. Într-o zi își amintește că o cunoștință i-a povestit despre orășelul Autun, de lângă Dijon, și decide să-i facă o vizită acolo. La Autun o întâlnește pe Anne-Marie Costallat, o tânără vânzătoare, și ceea ce ar fi trebuit să fie o ședere de numai câteva zile se transformă într-o poveste de dragoste în același timp inocentă și intens carnală, o lungă aventură care lui îi dezvăluie Franța profundă și îl pune față în față cu propriul destin. Sofisticată în simplitatea ei, dezinhibata Anne-Marie devine pentru Phillip întruchiparea Franței, obiect al dorinței și al visării fără scăpare, arhetip feminin căruia el nu poate decât să-i sucombe.

Povestea lor ne este spusă, într-un joc tragic și înșelător al revelării/ocultării adevărului, de cel care-l găzduiește pe Phillip la Autun, amicul nenumit, Naratorul, personaj el însuși al unui joc de lumini și umbre în fundalul intrigii principale.

Desăvârșit stilistic și memorabil, Un joc și o desfătare este unul dintre primele mari romane americane care vorbește cu franchețe despre dorința erotică și despre aspirația către o pasiune eliberată de rușine și de vinovăție, dar în egală măsură despre relația ambiguă și dificilă dintre realitate și ficțiune.

Cu ilustrații de Ioana Drogeanu

„Vocea mea e cea a omului mediu, a unui fel de mostră socială, bărbatul tipic bucureştean de 40 de ani, oarecum educat, dar nu un intelectual, poate un proletar intelectual, căruia îi place şi la mall, şi la un joint cu băieţii, senzualist, cum s-ar fi zis cândva, moştenitor al socialismului şi al tranziţiei capitaliste, oleacă vulgărel în raport cu standardele ridicole de distincţie, fără limbaj privat sau idiosincrazii extraordinare, comun deci, întru câtva, deşi ştie ce-i aia aliteraţie, totuşi, porc şi sentimental, înţelept şi rău – dar mai sunt eu aşa? Nu prea, majoritatea poeziilor de aici sunt scrise cu ani în urmă. Nici nu eram chiar aşa, mai degrabă făceam un rol, o voce democrată, pornind de la ceva adevărat din mine şi prin opoziţie cu arhetipul poetului prea sublim pentru lumea asta. O dilemă a mea după ce m-am născut iar, cum ştiu că am fost, în sens religios – ce fac cu ce am scris înainte, cu porcărioarele şi cinismele. N-am stat mult să mă frământ, totuşi, mi-am amintit cum a găsit bunică-miu în butoiul cu zăr un şoarece mort. A păstrat zărul – «doar n-o s-arunc atâta zăr bun pentru un şoarece». Şi nici nu era mort de mult, nu apucase să se împută.” (Dan Sociu)

Carte de memorialistică, biografie şi, totodată, un erudit exerciţiu de istorie şi critică literară, Trei inele spune poveştile a trei scriitori exilaţi care, analizând opere clasice ale literaturii, au creat la rândul lor capodopere: Erich Auerbach, filologul evreu refugiat din Germania lui Hitler la Istanbul, unde şi-a scris principalul studiu asupra literaturii occidentale, Mimesis, François Fénelon, arhiepiscopul francez din secolul al XVII-lea care a fost repudiat din cauza Peripeţiilor lui Telemah, o ingenioasă continuare a Odiseei şi cea mai citită carte în Europa timp de o sută de ani, şi W.G. Sebald, romancierul german autoexilat în Anglia ale cărui naraţiuni sinuoase explorează temele odiseice ale dislocării, nostalgiei şi despărţirii de casă. Acestor trei istorii li se adaugă povestea celor două cărţi scrise de Daniel Mendelsohn despre saga familiei sale marcate de Holocaust şi de aceeaşi Odisee. O carte despre exil şi destin ca temă literară, despre felul cum experienţa personală a exilului se transformă în poveste, într-o naraţiune exemplară.

„Trei inele aminteşte de Jorge Luis Borges, Italo Calvino, Walter Benjamin şi Hannah Arendt. Mendelsohn este unul dintre foarte puţinii specialişti şi critici care acordă aproape aceeaşi importanţă cunoaşterii şi sentimentelor. Rezultatul e o carte pe atât de subtilă, profundă şi bine documentată pe cât e de sinceră, directă, dureroasă şi emoţionant de umană.” (The Times Literary Supplement)

„Trei inele nu este doar o continuare a volumului O odisee, simplă dezvoltare a unei teme. Ceva s-a schimbat. Putem spune că între O odisee şi Trei inele construcţia circulară se transformă dintr-o preocupare literară într-una metafizică. Aici miza e mai mare: nu vorbim numai de mecanismele povestirii, ci şi de alcătuirea cosmosului.” (James K.A. Smith, Literary Hub)

Poveștile sunt vitale pentru dezvoltarea copiilor, fie că e vorba de echilibrul lor emoțional, de bogăția limbii, de capacitatea de adaptare sau de sentimentul de apartenență. Secretul stă în bucuria de a vorbi cu copilul tău, în plăcerea de a citi o carte sau de a istorisi povești împreună. Elaine Reese, psiholog de formație, cercetătoare și mamă la rândul ei, prezintă în această carte rezultatele studiilor realizate de ea pe teren, cu sute de copii și părinți, de-a lungul a nu mai puțin de 15 ani. Sunt detaliate aici tehnicile care funcționează cel mai bine în fiecare etapă de dezvoltare în parte, de la copii foarte mici până la adolescenți, inclusiv copii cu întârzieri de învățare sau cu temperament dificil. Găsim sfaturi chibzuite pentru părinții care se confruntă cu probleme foarte actuale: cum pot beneficia totuși copiii de pe urma poveștilor cu care se intersectează inevitabil, prin intermediul internetului și al tehnologiei de tot felul? În ce măsură diferă poveștile istorisite fetelor, respectiv băieților, și de ce? Cum se pot bucura copiii de povești împreună cu părinții lor, în cazul în care aceștia se separă sau divorțează? Vom vedea apoi că părinții pot și trebuie să cultive încontinuu ritualul poveștilor în familie chiar și după ce copiii cresc – și mai ales după ce aceștia devin ei înșiși părinți. Sunt îndrumări bine întemeiate, general valabile și la îndemâna oricui, motiv pentru care această carte merită un loc în biblioteca fiecărui părinte.

În anul 2020, la cererea revistei Paris Match și a altor publicații internaționale, Bernard-Henri Lévy realizează o serie de reportaje pe opt teatre de conflict care, inclusiv din cauza pandemiei de Covid-19, au trecut în planul doi al știrilor. Călătorind în Nigeria însângerată de acțiunile teroriștilor Boko Haram, în Kurdistanul sirian și cel irakian, în Ucraina, în Somalia pradă războiului civil și în Bangladeshul amenințat de schimbările climatice, în insulele grecești cu tabere de refugiați, în Libia și în Afganistan, filosoful și jurnalistul francez ne reamintește că în toate aceste locuri uitate oamenii continuă să lupte, să sufere și să moară.
Ca o introducere la aceste reportaje dramatice, prima parte a cărții cuprinde câteva eseuri în care autorul arată cum au luat naștere gustul pentru aventură, convingerile și idealurile ce l-au făcut să devină un filosof care cutreieră lumea pentru a da mărturie despre războaie uitate sau ignorate.

Bernhard Schlink este autorul bestsellerului Cititorul.

Poveşti despre despărţirile care ne strivesc, despre cele care ne eliberează, despre izbânzile şi eşecurile în dragoste, despre încredere şi trădare, despre amintiri ameninţătoare şi copleşitoare, despre felul cum lucrul potrivit survine într-o viaţă greşită şi lucrul nepotrivit, într-o viaţă corectă. Poveşti despre oameni aflaţi în diferite faze ale vieţii, despre speranţele şi complicaţiile lor sentimentale. „Iubeşte şi fă ce vrei” nu este o reţetă pentru happy-end, ci răspunsul atunci când toate celelalte răspunsuri dau greş. Sunt poveşti care ne surprind, care ne tulbură, care ne încântă.

„Bernhard Schlink ştie să toarne o întreagă viaţă în forma restrânsă a unei povestiri.” (Ruhr Nachrichten)

„Schlink are un simţ infailibil pentru răsturnările neaşteptate de situaţie, pentru dramatism şi suspans.” (Rheinische Post)

„Proza lui Schlink este accesibilă oricărui cititor; e scrisă într-un limbaj limpede, curgător, care nu are nevoie de efecte stilistice.” (Deutschlandfunk Kultur)

„Volumul radiază o cunoaştere psihologică a oamenilor şi a idealurilor (adesea trădate) ale acestora, precum şi o artă a esenţialului.” (Münchner Merkur)

Apariția vieții și capacitatea sa de a genera ordine din haos sunt enigme care încă nu au primit un răspuns definitiv. Renumitul fizician Paul Davies susține că, pentru a lămuri aceste enigme, trebuie mai întâi să răspundem la o întrebare mai adâncă: „Ce este informația?“ Ca să înțelegem natura și originea vieții, Davies ne propune să adoptăm o perspectivă asupra biologiei potrivit căreia fundamentele vieții sunt asemănătoare sistemelor cibernetice, în sensul în care viața așa cum o cunoaștem ar trebui să fie considerată un fenomen asemănător stocării și gestionării informației. Pătrunzând în adevărata mecanică a fenomenelor din lumea fizică obișnuită, Davies ne arată cum procesele biologice, de la fotosinteză la capacitatea de orientare a păsărilor, se bazează pe mecanica cuantică, și cum fizica cuantică și procesarea informației ar putea constitui cheia dezlegării misterului vieții de pe Pământ. Folosind un limbaj accesibil, Rețelele de informație și misterul vieții expune diferite teorii interdisciplinare pentru a ne purta într-o călătorie edificatoare către țelul suprem al științei: unificarea tuturor teoriilor din biologie și fizică, astfel încât omenirea să poată înțelege locul pe care îl ocupă în univers.

Admirat de Tolstoi, Cehov și Thomas Mann, Nikolai Leskov se numără printre clasicii ruși din secolul al XIX-lea. Walter Benjamin l-a definit ca povestitorul.

Lady Macbeth din Mțensk, una dintre primele sale povestiri și cea mai cunoscută, a fost publicată în 1865 în revista Epoha, condusă de F.M. Dostoievski, care avea o mare prețuire pentru autor. Transformată într-o operă de Dmitri Șostakovici în 1934, a cunoscut trei versiuni cinematografice, cea dintâi fiind regizată de Andrzej Wajda în 1962. Luate laolaltă, narațiunile care o însoțesc în volumul de față, de la istorii grotești până la povestiri pline de tâlc, alcătuiesc portretul aceluiași personaj: omul rus al secolului al XIX-lea, cu „apetitul lui pentru cădere și înălțare“, cu micile lui vanități și meschinării, cu gesturi grandioase și veleități niciodată împlinite. Despre Nikolai Leskov s-a spus deseori că este „cel mai rus dintre scriitorii ruși“. Povestirile lui sunt clocotitoare, pline de ironie, dar lăsând să se întrevadă un substrat mult mai profund.

De când există omenirea, medităm la sensul vieții și la scopul nostru în viață. Este oare fericirea un țel care trebuie urmărit? Ce înseamnă viața într-o societate laică? În aceste pagini, cercetătorul și filozoful Frank Martela oferă o perspectivă unică în încercarea de a afla ce anume conferă semnificație existenței noastre, de ce suntem nemulțumiți de prezent și de ce avem mereu dorința de a depăși etapa în care ne aflăm.  Frank Martela răspunde la aceste întrebări – și la multe altele – pe un ton relaxat și plin de umor, plasând câteva dintre cele mai mari teme și dileme filozofice ale vieții într-un context modern, accesibil. O viață minunată este o călăuză neprețuită pentru toți cei care își caută locul în lume și scopul în viață.

În martie 1988, la o universitate americană pentru surdomuți s-au declanșat ample proteste: studenții nu cereau doar schimbarea rectorului, ci, în ultimă instanță, acceptarea statutului lor aparte, greu de înțeles pentru lumea din jur care aude. Incitat de acest eveniment, Oliver Sacks întreprinde o cercetare a universului surzilor și a limbajului semnelor – un limbaj de o formidabilă bogăție și plasticitate, posedând o gramatică proprie, a cărei înțelegere ne conduce spre cele mai profunde straturi ale gândirii. Văzând glasuri e o carte revelatoare. Ne îndeamnă să medităm asupra limbajului în genere și ne spune povestea emoționantă a unor oameni care sunt la fel ca noi, și totuși foarte diferiți. Ne apropie de esența condiției umane.

Acest volum reunește romanele Paramnezii și Necredinciosul.

„Romanul lui Ion Vianu are un fir epic limpede. În același timp, nu puține sunt pasajele cu o încărcătură sapiențială succint și misterios formulată, care dau stilului lui Ion Vianu o tensiune aforistică și poematică. Asemenea pasaje mi-au sugerat că autorul știe despre om și abisurile lui, precum și despre lumea sacrului o mulțime de taine și că deține nu puține certitudini. Unele module ale romanului chiar asta sunt, meditații ori interogații pe teme biblice... Directă și frumoasă, emoționantă prin ceea ce spune și prin ceea ce sugerează, Paramneziile lui Ion Vianu este o carte «coaptă» ca un fruct pe creangă. Ea distilează o experiență de viață în care biograficul și livrescul sunt contopite și ne pune în contact cu o personalitate de o mare distincție sufletească și de o mare îngăduință față de tot ce înseamnă fenomenul uman.” (Marta Petreu)

„Necredinciosul – o jucărie romanescă despre alteritate și despre procesul integrării eului. Prozatorul rotunjește un ghem de semne și sensuri și aruncă cititorului un dumicat ispititor, incitant, rezistent la interpretări ultime, greu de ruminat fără rest... Povestitorul se joacă nestăpânit și inteligent cu ascultătorul‑cititor și îl implică în amestecul inepuizabil de povești reale și inventate. De la arta deducției la arta seducției, Ion Vianu este, el însuși, un admirabil cuceritor. De Curte‑Veche.” (Irina Petraș)

„Dacă traiectoria unui singur destin confirmă un Jurnal, aceea a mai multora trimite la mai complexa țesătură a unui roman. În Paramnezii, trei alte destine se intersectează cu al povestitorului, închipuind figuri însetate de absolut – a prietenului care se sinucide în detenție, spre a nu accepta eliberarea pe cauțiune turnătoriei, a lui Djamil, apoi, pacientul magrebian care, de asemenea, se sinucide, când înțelege a fi intrat într-o fundătură fără ieșire, în fine a amicului swițerian care, cu înaintarea în vârstă, dă tot mai mult curs instinctelor totalitare. Sunt cazuri-limită pe care surprinderea unei vieți în punctul de trecere spre starea seniorală a senectuții și le însușește, întru completarea propriei personalități. Or, tocmai evoluția acesteia, străbătând straturile de timp prin evocarea unor segmente existențiale, decide pigmentul final, dă respirație narațiunii, dincolo de suflul ei secret, după noi, mai prețios încă. «Ce curioase sunt disperările dostoievskiene în decor alpin!», exclamă eroul din Paramnezii, până la ultimul rând rămas fără nume. În fapt, ele îl urmăresc pretutindeni pe cel plecat. Chiar când se întoarce. Fiind cel care-și lasă în urmă umbra...” (Barbu Cioculescu)

„Romanul Necredinciosul al lui Ion Vianu este o carte ale cărei sensuri rezonează în straturile cele mai ascunse ale conștiinței. Un roman psihologic al timpurilor noastre, percutant, cu umbre grave. Un roman despre căutarea Sinelui în spatele măștilor, mai mult sau mai puțin transparente, pe care le poartă fiecare dintre noi, conștient sau nu.” (Dana Pîrvan-Jenaru)

Un roman memorabil despre dragoste și război, inspirat din fapte reale

Adolescentul evreu Tholdi, care aspiră să devină muzician, o întâlneşte pentru prima dată pe prostituata romă Liuba, o fată frumoasă şi misterioasă, în ziua în care împlineşte şaisprezece ani. Câteva săptămâni mai târziu, Armata Română, aliata Germaniei naziste, ocupă Cernăuţiul, oraşul său natal. Tholdi reuşeşte să-şi facă rost de o slujbă la fosta fabrică de textile a tatălui său. E în culmea fericirii, asta până când află că Radu şi Grigore, cei doi fraţi care conduc acum fabrica, sunt colaboratori ai naziştilor. Printr-o întorsătură a sorţii, Tholdi şi Liuba se reîntâlnesc în momentul în care adolescentul descoperă că ea este amanta lui Radu. În încercarea de a-şi salva familia de la trimiterea într-un lagăr de concentrare, Tholdi îi ajută să-şi ţină relaţia secretă. O instalează pe Liuba într-un apartament din cartierul evreiesc, vizavi de locuinţa familiei lui, se îngrijește să aibă tot ce îi trebuie şi, în cursul lecţiilor de pian pe care i le predă noaptea, între cei doi se înfiripă o prietenie foarte preţioasă. Liuba este cheia supravieţuirii lor, însă iubirea lui Tholdi se poate preschimba oricând într-o obsesie periculoasă ce le-ar aduce moartea.

Gheorghe Ursu (1926‑1985), inginer constructor, scriitor și disident român. Din 1950 a lucrat la Institutul de proiectări în construcții ISLGC. În 1944 a debutat în literatură în cotidianul Ecoul, în pagina literară realizată de Miron Radu Paraschivescu, Virgil Ierunca și Ion Caraion. În 1971, Editura Litera i‑a publicat volumul de versuri Mereu doi, cu un cuvânt înainte semnat de Nina Cassian. În perioada 1969‑1982 a făcut mai multe excursii în Occident, în timpul cărora a intrat în legătură cu disidenți români, printre care Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. În toți acești ani a devenit un critic vocal al abuzurilor regimului comunist, inclusiv prin scrisori care au fost citite la postul de radio Europa Liberă. Pe 21 septembrie 1985 a fost arestat pe motiv că ar fi deținut valută. De fapt, a continuat să fie anchetat violent de Securitate pentru „intensă activitate de propagandă dușmănoasă prin acțiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propagandă reacționară din străinătate”. Pentru că a refuzat să se dezică de criticile aduse lui Nicolae Ceaușescu în scrisorile respective și să‑și trădeze prietenii, pe 17 noiembrie 1985 a fost ucis, prin tortură, de doi anchetatori din Direcția a VI‑a Cercetări Penale a Securității. Jurnalul intim care a stat la baza anchetei și pe care plănuia să‑l prelucreze literar și ulterior să‑l publice a fost confiscat și distrus de anchetatori împreună cu alte manuscrise (jurnalul cuprindea 61 de caiete cu însemnări zilnice din perioada 1949‑1984).

MARIO VARGAS LLOSA s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia. Între timp, lucrase în Franţa ca profesor de spaniolă şi jurnalist. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.

La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizația spectacolului (2016).

La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016, 2020), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016, 2020), Mătuşa Julia şi condeierul (2017, 2021), Lituma în Anzi (2017), Oraşul şi câinii (2017), Istoria lui Mayta (2019), Casa Verde (2019), Băieţii şi alte povestiri (2019), Chemarea tribului (2019), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2020), Elogiu mamei vitrege (2020), Povestaşul (2020), Paradisul de după colţ (2021), Vremuri grele (2021), Conversație la Catedrala (2021), Visul celtului (2021).

George C. Dumitru s-a născut la 26 februarie 1978 în Constanța. A terminat Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică în București. A lucrat în domeniul IT ca programator și manager de proiect. În 2005 a fondat compania de tehnologie DirectVision, pe care o conduce în prezent. A debutat în 2003 în cadrul antologiei de proză scurtă Respiro, apărută la Editura Dacia. Alte povestiri au apărut în revistele literare Tomis, Oglinda Literară, Cronica Veche, Viața Românească, Tiuk,Revista de suspans, Opt Motive, Vatra, Liternautica și în antologiile Cele mai frumoase proze ale anului (Adenium, 2014) și Orașul (Gestalt Books, 2016). În 2010, povestirea „Opulență“ a fost tradusă și inclusă în antologia Pensi che ci saremmo potuti conoscere in un bar?, coordonată de Editura Caravan Edizioni din Italia. A publicat volumele de proză scurtă Poveste cu o fată (Vremea, 2010), Sub mâinile mele (Herg Benet, 2014), Tenebre (Cartea Românească, 2017) și romanul Mișcarea de rezistență (Paralela 45, 2013).

De la autoarea bestsellerurilor # 1 New York Times Marile minciuni nevinovate şi
Când vina ne desparte

Nouă persoane ajung într-un centru de relaxare izolat, unele dintre ele pentru că vor să slăbească, unele ca să-și schimbe stilul de viață, altele din motive pe care nu le pot recunoaște nici chiar față de ele însele. Însă niciunul dintre oaspeți nu-și imaginează ce vor însemna cele zece zile de lux, meditație și consiliere pentru care au plătit.
Scriitoarea Frances Weltry vine la Tranquillum House în căutare de leacuri pentru o durere de spate, o inimă frântă și o tăietură sâcâitoare la deget. O intrigă ceilalți oaspeți, însă charismatica directoare a centrului este cea care îi trezește cel mai tare curiozitatea.
Ar putea deține ea răspunsurile pe care Frances nici măcar nu știe că le caută? Ar trebui să lase deoparte îndoielile și să se bucure de Tranquillum House sau ar trebui să fugă cât mai poate.

„O încântare pentru fanii Marilor minciuni nevinovate… Spirituală și pătrunzătoare, scriitura lui Moriarty face toți banii." – People

„Moriarty revine cu încă o carte pe care n-o poți lăsa din mână." – Time

„Fiecare dezvăluire este o surpriză savuroasă… Nouă străini este atât de bine scrisă și de inteligent construită, încât pare să se termine prea repede." – Booklist

„O carte plină de un umor negru care sfidează orice clasificare. Reușește să fie grozav de amuzantă și să aibă și încărcătură emoțională în același timp, dovedind că autoarea Marilor minciuni nevinovate încă mai are multe de oferit cititorilor ei." – Bustle

Liane Moriarty (n. 1966) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nu-și mai amintește când a scris prima sa povestire, dar ține minte perfect primul contract pentru o carte: tatăl ei a angajat-o să scrie un volum despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că-și va publica prima carte. Romanul său de debut, Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney, a fost publicat de Pan Macmillan. De atunci, a mai scris șapte romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste 14 milioane de exemplare în întreaga lume.
O puteți vizita online la lianemoriarty.com.
La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți, Când vina ne desparte și Ultima aniversare.

AVNI DOSHI s-a născut la New Jersey, în 1982, și în prezent locuiește în Dubai. A obținut o licență în istoria artei la Barnard College, New York, și un master în același domeniu la University College London. Deși a crescut în Statele Unite, a petrecut mult timp și în Prune, India, la familia mamei sale. Mai târziu, a locuit vreme de șapte ani în India, fiind curator pentru diferite galerii. A colaborat la British Vogue, Granta, Elle India, Harper’s Bazaar India și The Sunday Times. A primit Tibor Jones South Asia Prize în 2013 și Charles Pick Fellowship în 2014. Romanul ei de debut, Zahăr ars (Burnt Sugar; Humanitas Fiction 2021) a fost publicat pentru prima dată în India, în 2019, cu titlul Girl in White Cotton, fiind nominalizat la Tata First Novel Prize și câștigând, în 2021, Sushila Devi Award. Odată cu apariția în Marea Britanie cu titlul actual, a fost finalist la Booker Prize în 2020 și s-a aflat pe lista nominalizărilor la Women’s Prize for Fiction în 2021. A fost declarat „Cartea anului 2020“ de The Guardian, The Economist, The Spectator și la NPR. Este în curs de traducere în peste 25 de țări.

Macarie Drăgoi (la Botez, Marius-Dan), născut la 9 mai 1977 în Căianu Mic, jud. Bistriţa-Năsăud. Absolvent al Facultății de Teologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1996-2000); studii aprofundate, secţia Teologie-Istorie, la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca (2000-2001) şi studii de specializare la universităţile Leeds şi Durham (2004-2005). Doctor în Teologie și în Istorie. A fost secretar al mitropolitului Bartolomeu Anania (1998-2003), redactor la Radio Renaşterea din Cluj-Napoca (1999-2002) şi Radio Reîntregirea din Alba Iulia (2003-2005). În perioada studiilor în Anglia a întemeiat prima parohie românească din nordul Marii Britanii, la Mirfield-Leeds. La 5 martie 2008 a fost ales Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord de către Sfântul Sinod al BOR. În prezent, îi păstorește pe românii ortodocși din Europa de Nord, pentru care a înființat noi parohii cu mai multe biserici proprii și centre cultural-catehetice. A întemeiat Centrul pentru tineret „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare”, Centrul de pelerinaje „Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești” și alte centre social-filantropice. A pus bazele noii reviste eparhiale bilingve Candela Nordului și ale editurii Felicitas, a înființat distincția pentru mireni și clerici „Crucea Nordului” și alte decorații episcopale. În 2010, împreună cu ierarhii și teologii ortodocși din Stockholm, a întemeiat Centrul de Studii Ortodoxe din capitala Suediei, cu o editură proprie, Anastasis. A publicat numeroase studii pe teme teologice, istorice şi etnologice, precum şi articole, recenzii şi interviuri în periodice bisericeşti şi de cultură.

Ştefan Agopian (n. 1947) a debutat editorial cu romanul Ziua mâniei (Cartea Românească, 1979). A publicat: Tache de catifea (Cartea Românească, 1981; Ararat, 1995; Gramar, 1999; Polirom, 2004, 2012); Tobit (Eminescu, 1983; Polirom, 2005, 2014; traducere în limba germană, Kriterion, 1989; Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti); Manualul întâmplărilor (Cartea Românească, 1984; Humanitas, 1993; Polirom, 2014; traducere în limba italiană, Felici Editore, 2012; traducere în limba germană, Verbrecher, 2018; Premiul Uniunii Scriitorilor); Sara (Eminescu, 1987; Paideia, 1991; Polirom, 2006; traducere în limba franceză, Actes Sud, 2015; Premiul revistei Amfiteatru pentru cea mai bună scriere beletristică a anului); Însemnări din Sodoma (Eminescu, 1993); Republica pe eşafod (Cartea Românească, 2000; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti); Fric (Polirom, 2003; Premiul ASPRO pentru experiment în cadrul Târgului Internaţional de Carte Bookarest 2004 şi Premiul revistei Cuvântul la categoria „Superlativele anului 2003”). La Editura Polirom au mai apărut volumele Opere I. Însemnări din Sodoma, Drumul, Republica pe eşafod, Ziua mâniei, Manualul întâmplărilor, Tache de catifea (2008), Opere II. Sara, Tobit, Fric (2009) şi Scriitor în comunism (nişte amintiri) (2013; Premiul special al juriului USR şi Premiul revistei Observator Cultural, secţiunea „Memorialistică”).

Saul Kripke (n. 1940, New York) a început să arate o înzestrare matematică deosebită și un interes puternic pentru întrebări filosofice la o vârstă fragedă. La 15 ani a dezvoltat o semantică pentru logica modală cuantificată, iar demonstrația sa a completitudinii semanticii modale a apărut în The Journal of Symbolic Logic, atunci când avea 19 ani.

A primit o diplomă de bachelor în matematică la Harvard în 1962 și a fost ales membru al Harvard Society of Fellows în 1963. Devine apoi lecturer la Princeton (1965 și 1966) și la Harvard (1966‑1968). Este numit profesor asociat (conferențiar) la The Rockefeller University în 1968 (apoi profesor în 1972) și McCosh Professor of Philosophy la Princeton University în 1977. Actualmente este profesor emerit la City University of New York. Kripke a fost cea mai tânără persoană invitată vreodată să susțină Prelegerile John Locke (1973) la Oxford și, datorită reputației sale extraordinare în comunitatea academică internațională, a primit multe titluri onorifice.

Kripke este unul dintre cei mai importanți și mai influenți filosofi analitici din ultima parte a secolului XX. Este totodată unul dintre logicienii matematicieni de frunte, care a adus contribuții epocale în domeniul logicii modale (este inventatorul „semanticii lumilor posibile”), al logicii intuiționiste și în teoria mulțimilor. Principalele contribuții ale lui Kripke se înscriu în aria metafizicii, filosofiei limbajului, epistemologiei, filosofiei minții, filosofiei logicii și matematicii. A propus de asemenea o nouă teorie a adevărului care urmărește să evite problema paradoxelor semantice, cum ar fi paradoxul „mincinosului”.

Lucrări principale: „A Completeness Theorem in Modal Logic” (1959), „Semantical Considerations on Modal Logic” (1963), Naming and Necessity (1972), „Outline of a Theory of Truth” (1975), „A Puzzle About Belief” (1979), Wittgenstein on Rules and Private Language (1982), Philosophical Troubles. Collected Papers (vol. I, 2011), Reference and Existence (2013).

Alice Pantermüller și-a dorit din școala generală să devină „scriitoare de cărți” sau profesoară. S-a format ca profesor, a predat germana ca limbă străină în Scoția și a absolvit un curs de librar. A devenit cunoscută prin cărțile pentru copii pe care le-a scris, în special prin seriile Bendix Brodersen și Jurnalul Lottei.

Daniela Kohl și-a câștigat de mică bani de buzunar vânzându-și desenele colegilor de clasă, mătușilor și bunicilor. A studiat comunicare și design la Fachhochschule München, iar din 2001 lucrează cu plăcere ca grafician și ilustrator freelancer. Împreună cu soțul, câinele și broasca sa țestoasă locuiește deasupra acoperișurilor din München.

Zeruya Shalev s‑a născut în 1959, în kibbutzul Kinneret din Israel. A absolvit un masterat în studii biblice şi a lucrat ca redactor la Editura Keter. Şi‑a făcut debutul literar cu un volum de poezii, dar s‑a orientat curând spre proză, publicând până acum mai multe romane şi o carte pentru copii. Cărţile sale sunt foarte apreciate de critica literară şi traduse în întreaga Europă. Dintre acestea menţionăm: Viaţa amoroasă (1997), bestsellerul Soţ şi soţie (2000; Polirom, 2008, 2012), distins cu Corine Internationaler Buchpreis (2001), Thera (2005; Polirom, 2010), Fărâme de viaţă (2011; Polirom, 2012), pentru care i s‑au decernat Welt Literaturpreis (2012) şi Prix Femina étranger (2014), şi Durere (2015; Polirom, 2016), distins cu Premiul Jan Michalski (2019). Zeruya Shalev este de asemenea câştigătoare a Premiului de Aur şi a Premiului de Platină ale Asociaţiei Editorilor din Israel şi a premiilor Amphi (2003), ACUM (obţinut de trei ori, în 1997, 2003 şi 2005) şi Wizo (2007).