10Autori

„Interviul nu este un gen literar. Și nici unul «editorial». Este un gen jurnalistic.

Când devin, atunci, publicabile interviurile? Când intervievatorul e atât de iscoditor, atât de pasionat de ceea ce vrea să afle, încât îl provoacă pe cel întrebat ca, răspunzând, să descopere ceva ce el însuși nu știa și despre care, grație întrebării, află abia acum. Altfel spus, abia întrebarea l-a făcut să coboare în acel loc din mintea sa în care răspunsul exista fără ca el să știe. Întrebarea e atât de bine pusă, atât de bine țintită, încât mintea celui întrebat se focalizează către un adevăr surprinzător pentru el însuși. După acest criteriu au fost alese interviurile din acest volum. De aceea le sunt recunoscător tuturor celor ce mi-au cerut să răspund la întrebările lor, prin care m-au ajutat, în fond, să scot la lumină «a doua viață» a cărților mele.

M-aș bucura ca această carte să fie descoperită de oricine o va deschide cu surprinderea cu care am descoperit-o eu în forma ei finală.“ — GABRIEL LIICEANU

15 interviuri luate lui Gabriel Liiceanu

Dan-Liviu Boeriu  •  Melania Cincea  •  Magda Grădinaru  •  Mihai Mincan  •  Dana Mischie  •  Cristian Pătrășconiu  •  Lucian Popescu  •  Andreea Pora  •  Laurențiu Ungureanu

Cu o prefață de Andrei Pleșu

„O carte alcătuită din gânduri destinate oamenilor de peste un secol. O capsulă a timpului, cu bucăți din viața noastră exterioară și interioară, cu secvențe din cotidianul care va deveni istorie.  Desigur, în subtext, destinatarii ceva mai siguri ai acestor pagini sunteți dumneavoastră, contemporanii noștri, îngrijorați de tot ce ne așteaptă în anii următori. În speranța că acest semn de normalitate, inteligență și civilitate, că acest semn de viață care este cititul va exista și peste o sută de ani, prin volumul de față le trimitem salutări pe mai multe voci oamenilor din 2125.  Prinse bine în actualitate și totuși depășind-o, scrisorile din volum au, cu siguranță, viitor.“ — IOANA PÂRVULESCU

O minunată și, în contextul actual, emoționantă pledoarie pentru carte, pentru citit, pentru transmiterea valorilor salvatoare. 27 de scriitori, plus un invitat surpriză — inteligența artificială —contribuie la acest dialog epistolar.

Adriana Bittel  •  Lidia Bodea  •  Dan-Liviu Boeriu  •  Cristina Bogdan  •  Alexandru Călinescu  •  Cristina Cioabă  •  Livius Ciocârlie  •  Andrei Cornea  •  Bogdan Crețu  •  Augustin Cupșa  •  Mihai Frățilă  •  Alexandra Furnea  •  Gabriel Liiceanu  •  Cristian Mungiu  •  Radu Paraschivescu  •  Cătălin Pavel  •  Ioana Pârvulescu  •  Andrei Pleșu  •  Cristian Preda  •  Valentina Sandu-Dediu  •  Ioan Stanomir  •  Alexandru N. Stermin  •  Robert Șerban  •  Cătălin Vasilescu  •  Smaranda Vultur  •  Rodica Zafiu  •  Vlad Zografi

Ediție aniversară 30 de ani

„Formarea mea, potrivit limbajului curent, este legată de cărţi, de experienţe şi de oameni. Sensul global pe care îl dau existenţei mele este acesta: există un sens. Cărţile care mi-au vorbit mi-au vorbit pentru că adresau în mine o parte care avea nevoie de ele pentru a se manifesta. Experienţele pe care le-am trăit mi-au fost revelate pentru a declanşa în mine acele orizonturi care altminteri, dacă nu ar fi existat, nu mi-ar fi permis punerea în lumină a semnificaţiei care îmi orientează viaţa. Făpturile pe care le-am iubit au fost acelea care au iubit în mine ceea ce, fără iubirea lor, nu ar fi meritat să supravieţuiască. Sunt de aceea recunoscător şi accept integral viaţa care mi-a fost dată. Am văzut ideileşi am cunoscut carnea lor: viaţa merită cu recunoştinţă trăită. Am devenit conştient prin a fi om de cultură.“ —  HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face Ghidul nesimţitului – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. Ghidul nesimţitului vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită.

„Fiecare poveste de dragoste poartă în ea pariul veşniciei. Fiecare îndrăgostit vrea ca iubirea lui să treacă dincolo de toţi şi de toate. Şi fiecare îşi preţuieşte aleasa după cum se pricepe, după cum poate şi după cum crede de cuviinţă. Unul îi ridică un palat, altul îi scrie o poezie. Unul o îngroapă în flori, altul îi dăruieşte inele. Unul îi face zece declaraţii pe zi, altul o adoră mut, cu ochii mari. Unul regândeşte lumea de dragul ei, altul ucide. Dar nici unul nu acceptă că ar putea să existe pe lume poveste mai intensă sau mai vie decât a lui.“ — RADU  PARASCHIVESCU

Neagu Djuvara, principesa Elisabeta, Constantin Poroineanu, Florence Baker sau  oameni cu totul necunoscuți se întâlnesc în necugetate, năbădăioase, trădate sau interzise pagini de viață de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Cititorul îi însoțește la Nisa, la Londra, la Paris, la Sulina, în Basarabia sau într-un sătuc din Lombardia, stârnit de curiozitatea intensei lor trăiri erotice. Fiecare poveste se destăinuie mereu dintr-un alt unghi decât cel îndeobște acceptat de istoria oficială. Inspirate din biografii, mărturii și situații reale, cele șapte povestiri de dragoste construiesc un univers al iubirii dincolo de spațiu și timp, în șapte tablouri din galeria afectivă a unei lumi de mult pierdute.

„Cum de curând s-au împlinit 140 de ani de la naşterea reginei Maria, mi-am spus că o carte despre povestea inimii ei ar fi cea mai potrivită declarație a admirației şi iubirii mele față de această desăvârşită româncă englezoaică, mare regină şi cuceritoare scriitoare. De ce a cerut regina ca inima să-i fie înmormântată în alt loc decât trupul? Care sunt simbolurile şi înțelesurile ultimei ei dorințe? Cum se vor fi petrecut toate acestea? Cartea de față nu epuizează nici pe departe istoricul şi semnificațiile ritualului funerar privitor la înhumarea inimii, nici universul cultural şi religios căreia Maria îi aparține şi nici sofisticata ei heraldică sufletească. Este doar o readucere în actualitate a modului ei de a privi oamenii şi lumea, cu încredere, curaj şi cu o poftă de viață inegalabile.  Dacă epoca noastră mai are nevoie de modele – şi eu cred că are, acum mai mult ca oricând –, atunci nu există, în istoria României, un model mai puternic şi mai pasionant decât cel al reginei Maria.“ — TATIANA NICULESCU

Ţării mele şi Poporului meu, Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. — MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Fotografia de pe copertă: Regina Maria la Încoronarea de la Alba Iulia, 15 octombrie 1922 (Muzeul Naţional de Istorie a României)

Pe fundalul prăbușirii imperiilor și a monarhiilor, între noile granițe ale României Mari, viața politică e zguduită de o poveste de dragoste. Prințul moștenitor fuge în lume, în plină epocă antisemită, cu o femeie cu origini evreiești. Despre ei și povestea lor se va vorbi necontenit timp de decenii. Legionarii și, pe linia lor, comuniștii îi vor descrie în contururi îngroșate de ură, invidie și resentiment. Presa internațională va căuta să-i situeze când în descendența marilor iubiri interzise, când în anticamera unor tenebroase intrigi și comploturi politice. Vor fi condamnați de toți, bârfiți, hărțuiți și defăimați în ziare, în manuale și în cărți de istorie. Vor rămâne împreună în ciuda tuturor. Ce se află însă dincolo de bârfe și clișee și ce ascund ele sub masca discursului patriotard, antisemit sau moralizator? Din documente de arhivă, scrisori inedite, memorii, jurnale și mărturii ale contemporanilor, această carte reconstruiește culisele celui mai stăruitor scandal politic din istoria interbelică a României.

„Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei «mame eroine». O vreme am crezut că toate greutățile prin care-am trecut în copilărie m-au făcut mai puternică. Dar azi știu că tăietura făcută în scoarța copacului tânăr nu poate decât să crească, oricât ne-am lupta să schimbăm asta. Și crește.“ — IOANA NICOLAIE

Suntem în ultimul deceniu de comunism, cu strangulările și iluziile lui. Continuând saga familiei pe care cititorul o știe deja din Pelinul negru și Cartea Reghinei, Ioana Nicolaie ne spune în acest nou roman povestea Arseniei. Copilul trăiește sub o dublă presiune, a discursului oficial absurd și a lumii patriarhale în care s-a născut, și se luptă să-și găsească un drum în viață. Întâmplările prin care trece, cu aura lor de poezie și fantastic la-nceput, cu greutățile tot mai mari pe măsură ce crește, se înfășoară pe întrebarea cu răspuns greu de lămurit: ce-o așteaptă mai departe, în viață, ce-o să se facă ea când va fi mare? Femeie de serviciu la blocurile gri din oraș, fotograf, sportivă, gestionară, profesoară?

Roman psihologic, empatic și bine dozat la nivelul emoției, desfășurat în același decor mitic și în același timp cât se poate de realist al unui orășel din Nord, Tot înainte este o mărturie puternică despre monstruozitatea comunismului românesc, care a frânt milioane de vieți, visuri și destine.

Ilustrații de Sidonia Călin

„Melancolia e una dintre cărțile mele de suflet, la care țin enorm. Cred că nicăieri nu sunt eu însumi, cel de-acum, mai mult decât aici, în paginile ei. Îmi plac nelocalizarea și atemporalitatea ei, care o transformă într-o lume de parabolă și de basm. Cartea mea e pe o direcție diametral opusă prozei cotidianului și-a momentului istoric actual, pentru că eu am mizat, în perioada mea de după Solenoid, pe un fel de universalitate a povestirii, care s-o facă lizibilă în orice spațiu cultural, în orice limbă și-n orice timp. Sunt povestiri metafizice, dark, dar și luminate de un strop de suprarealism. Cred că ele se află cel mai aproape ca atmosferă de pictura lui Giorgio de Chirico, maestrul porticurilor, al statuilor și-al singurătății.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

O minunată pledoarie pentru ficțiune? O poveste de iubire care ține mai mult decât o singură viață? O mărturie despre artistul care nu-și împlinește destinul? O călătorie prin vămile văzduhului?

Drumul spre Soare-Răsare, noul roman al Ioanei Nicolaie, este despre toate acestea, și mult mai mult de atât. În paginile lui se topesc istorii, povești, de la cea individuală, a eroului care trebuie să se salveze, și să fie salvat, prin aducere aminte, până la cele colective, care țin de Istoria mare, care ne desenează tuturor viețile.

Realistă și fantastică în același timp, lumea cărții se dezvăluie, precum în picturile lui Chagall, nu doar imprevizibilă, ci și plină de culoare.

„Deși toată viața m-am îndeletnicit cu încercarea de a înțelege lucrurile, și am căutat în toate, în mult mai mare măsură decât plăcerea mea, luciditatea fără rest, a mea și a culturii, foarte târziu am înțeles că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul. Încă de când mă lăsasem fascinat de ideea posibilității de a-ți începe viața din nou, de astă dată perfect – iar asta s-a întâmplat când am descoperit, la șaptesprezece ani, La vita nuova a lui Dante –, eram deja în căutarea paradisului. L-am căutat, fără să știu că îl caut, în toate formele de frumos la care, de-a lungul vieții, mintea și inima m-au făcut sensibil, recunoscându-l, întotdeauna același, cald, emoționant, încărcat de nostalgie și de promisiuni, în marile pagini ale marilor literaturi, în ideile metafizice ale filozofiei, în ecuațiile fizicii matematice, în construcțiile teologiei, logicii formale sau muzicii, raportându-mă mereu, ca la un orient viu și la un nord polar deopotrivă, prin el, la splendorile poeziei.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Ilustrația copertei: Paradisul, Cântul XXIII (Cerul al optulea, al stelelor fixe). Dante, Divina Comedie, cca 1564, colecția Cornell University Library

Din când în când se face liniște în mine

ca și cum istoria s-ar fi oprit.

E ca o lumină imensă

pe o câmpie fără sfârșit,

un amestec de bucurie și spaimă

ca în fața lui Dumnezeu.

Știu că ține doar o secundă, dar simt

că așa ar putea fi mereu,

dacă aș avea destulă putere

să plec convinsă că vin înapoi,

cum pleacă păsările

în fiecare toamnă

spre viața lor de apoi.

Îl cheamă Brian Spencer și se numără printre ultimii romantici ai Europei. În biografia lui apar războiul, Churchill, Stalin, Tito, Balcanii, împărțirea Europei, Bosnia, Ucraina. Destinul lui e să dea un sens întâmplărilor și năpastelor, plecând în ultima misiune a vieții. Bazat pe povestea reală a unui fost pilot britanic, acest roman e o pledoarie pentru libertate, curaj și speranță, în vremuri politice tulburi și periculoase.

„Englezul din Gara de Nord readuce la viață trecutul prezentat prin ochii personajului principal, cu migăloasă fidelitate și atâta vervă, încât ajungi să citești romanul pe nerăsuflate. Tatiana Niculescu ne invită să revizităm evenimente care au marcat și continuă să marcheze lumea de azi. Un roman viu ca viața, care evoluează în funcție de ea. Deosebit de semnificative sunt paginile care prezintă notoriul acord de «procentaj» pe care Winston Churchill l-a semnat cu Iosif Stalin în octombrie 1944, prin care cel din urmă, prin forță și denaturare, a impus la putere în spațiul est-european câte o minoritate comunistă. Încă mai trăim consecințele acestui act.“ — DENNIS DELETANT

„Cum se poate să ai atâta poftă de viață și de ghidușii și, în același timp, să întruchipezi modestia cumințeniei, odihna tăcerii, calmul înțelepciunii, fidelitatea fără cusur și faptul de a trăi, viu și alert, în prezent? Se poate, dacă ești câine.

Acest volum este rodul unei indignări hazlii. Când am aflat că Editura Humanitas avea în pregătire un volum colectiv dedicat pisicilor (Ce vrăji a mai făcut pisica mea, 2023), mi-am manifestat comic dezacordul, protestând în numele stăpânilor de câini. Protestul meu a devenit o carte cu poze și povești despre căței spuse de stăpânii lor. Iar cartea li se adresează tuturor iubitorilor de animale.“ — TATIANA NICULESCU

MIHAELA BĂRBUȘ  •  IOANA BOTH  •  MARIUS CHIVU  •  RADU COROZEL  •  WILHELM DANCĂ  •  MIHAl FRĂȚILĂ  •  DORIAN GALBINSKI  •  GEORGETA-ANCA IONESCU  •  SELMA IUSUF  •  RIRI SYLVIA MANOR  •  CIPRIAN MĂCEȘARU  •  MIHAELA MIROIU  •  LIVIU PAPADIMA  •  CĂTĂLIN PAVEL  •  OANA PELLEA  •  CRISTIAN TUDOR POPl!SCU  •  CRISTIAN PREDA  •  DUMITRA RÂȘNOVEANU  •  GABRIELA TABACU  •  SARA TURETTA

O prevestire care schimbă oamenii. O carte despre cum binele și răul se fac deodată, despre cei simpli, care nu deosebesc dreapta de stânga și despre cei complicați, care se cred aleșii lui Dumnezeu. Despre poveștile care îndreptățesc și nedreptățesc, despre tați și despre Tată, și despre o fiică isteață, care nu lasă povestea să moară.  O carte în care dragostea vine neinvitată, ca oricând și oriunde pe lume. Un roman cu suspans, despre marea aventură a încercării omului de a găsi un rost vieții.

Pentru prima oară în literatura română, un roman care reface realist o pagină din Vechiul Testament: istoria nesupusului profet Iona. O lume colorată, cu personaje din satul lui Iona, de pe corabia pe care călătorește și din cetatea cu sclipiri ca din 1001 de nopți, Ninive. Nu lipsesc monstrul din ape și cei de pe pământ.

Bestseller Gaudeamus 2018

„Literatura este locul în care intimitatea se dezvăluie. În această carte, cortina se ridică de pe cuvintele spuse în mare taină: scriitorii se roagă (în pagini de jurnal) și personajele lor se roagă (în ficțiune). Adunate laolaltă, cuvintele cele mai sincere și mai puternice li se transformă într-un teribil spectacol al omenescului, în momente pline de dramatism. Am ales 37 de autori din marea bibliotecă a lumii, de la Homer și Platon până la Ionesco, Cioran, N. Steinhardt și Mircea Cărtărescu și am încercat să-i citesc ca și cum aș face-o pentru prima dată. Bănuiala mi s-a confirmat: m-au recucerit prin actualitate și prin câteva detalii care – mi s-a părut – schimbă totul. Punctul de pornire este întotdeauna o rugăciune din cărțile lor, iar comentariul liber prin care m-am legat de acestea trece firesc de la literatură la viață. Deși rugăciunea este un moment liric sau dramatic, cartea a ieșit preponderent epică. Adevărul este că îmi place să povestesc. Fie și cărțile din bibliotecă, fie și viețile bieților oameni, viețile eroicilor oameni care le-au scris. Precum și, iată, dialogurile lor secrete.“ — IOANA PÂRVULESCU

Spre a trăi şi a prospera în lumea ficţiunilor critice reprezentative, postmodernismul românesc avea nevoie de un scenariu convingător, de o expertiza calificată, de un certificat de garanţie autorizat. Acum, toate acestea există.Prin strălucita sa lucrare, îndelung şi atent elaborată, scrisă cu rară pregnanţă şi forţă expresivă, care se citeşte cu încîntare şi curiozitate, ca un bun roman, Mircea Cărtărescu mută pe o treaptă superioară dezbaterea în jurul postmodernismului. El ne arată pentru prima dată, cu claritate, că această dezbatere nu e nici marginală, nici episodică, întrucît ne afectează însăşi percepţia asupra literaturii române, în ansamblul ei. Nu încape îndoială că monografia lui Cărtărescu va ramîne de-aci înainte o referinţă obligatorie, cu o mare putere de iradiere. Paul CORNEA

Cartea de faţă pleacă de la obiceiul multora de-a crede tot ce li se spune şi li se arată: un borcănel plin cu un lichid miraculos, o posibilitate de îmbogăţire urgentă, o conspiraţie menită să ne facă robii unei puteri malefice, o carte doldora de aberaţii prezentate drept adevăruri ştiinţifice. Peste tot în lume, nu doar în România, fluviul credulităţii are trei afluenţi: sărăcia, boala şi disperarea. Oamenii care se scaldă în apele lor văd o barcă de salvare în orice frunză plutind la întâmplare. Buna informare pierde teren în faţa deznădejdii. A spaimei. A indigenţei. Şi chiar dacă nu toţi cei înfăţişaţi în cele patru capitole ale cărţii sunt şarlatani, cu toţii profită de naivitatea altora, de neputinţa celor mai săraci cu şcoala de-a deosebi adevărul de scorneală. Unul încearcă să convingă lumea că dacii i-au învăţat latină pe romani, altul susţine că plata cu cardul te face ostaticul tehnologic al lui Bill Gates. Unul crede că virusul SARS-COV 2 dispare după o gură de ţuică, altul îi neagă existenţa. Unul înfiinţează o academie de slăbit, altul ştie că festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra conţine indicii la vederea cărora secta care ne controlează pe toţi primeşte undă verde să pună gheara pe planetă. Unul acreditează teza că Isus s-a născut în Ardeal, altul exaltă virtuţile curative ale argilei albastre.

Din toate aceste motive, Vitrina cu şarlatani este o încercare de repunere în drepturi a discernământului. A informării corecte, din surse credibile. A recursului la argument şi la logică.

„Tot sensul vieții noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume şi din fiecare. Fiecare dintre eseurile cuprinse în acest volum pune în lumină sau celebrează o formă de nevăzut. Nu este nevăzutul suprasensibil ori extrasenzorial. Nu e nimic mistic în nevăzutul de care vorbesc și nimic mistagogic în felul în care îl invoc. Nevăzutul nu e o opțiune. Nevăzutul este aici, lângă noi, în noi, ca un dat inconturnabil al lumii și al naturii noastre. Suntem în el predați lui cu totul, așa cum suntem predați apei, când ne scufundăm, ori aerului, când ne regăsim respirația. Singularitatea condiției noastre constă în faptul că partea nevăzută, în viața noastră, decide totul, în situația în care singurele dovezi ale nevăzutului de care depindem stau în văzutul după care fugim, ori de care fugim, ori pe care îl pierdem.“

„La început, esenţa umanităţii europene a fost a unui om care se refugia dintr-un dezastru: gestul fondator constă în faptul că, în Eneida, eroul nu a părăsit Troia distrusă de flăcări singur, ci împreună cu esența trecutului său. Enea îl ducea în spinare pe bătrânul său tată, Anchise, care, la rândul lui, purta cu el larii și penații strămoșilor. Această imagine a fost cifrul simbolic al Romei și, ori de câte ori s-a reinventat, a fost și cifrul simbolic al Europei.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)

Ilustraţia de pe copertă: Anne-Louis Girodet de Roussy-Trioson (1767–1824), Enea, Anchise şi Ascaniu fugind din Troia (detaliu)

„Când le povestesc uneori studenţilor mei că am apucat să-l văd în copilărie pe Călinescu, că i-am cunoscut mai târziu pe Cioculescu şi pe Geo Bogza, că am stat de vorbă cu Marin Preda şi cu Nichita Stănescu pe când eram eu însumi student, mi se pare întotdeauna că mă privesc cu neîncredere. Şi nu pentru că nu m-ar socoti destul de bătrân ca să fi participat la acele lumi scufundate, ci pentru că înseşi acele lumi au pentru ei, ca şi locuitorii lor, transparenţa destrămată a irealului. Nu l-am cunoscut pe Eminescu, nu sunt nici chiar aşa de bătrân. De multe ori m-am gândit însă cum ar fi fost. Au fost sute, mii de oameni care l-au văzut şi l-au auzit, şi cărora asta nu li s-a părut nimic deosebit. Căci, fireşte, Eminescu a deve­nit cu ade­vărat Eminescu abia după boală şi moarte. Până atunci era un ziarist în forfota bucureşteană, puteai sta lângă el în tramcar sau într-o berărie, iar dacă cineva ţi-ar fi zis: «Ăsta-i poetul Eminescu», poate că i-ai fi aruncat o a doua privire.“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

„Formarea mea, potrivit limbajului curent, este legată de cărţi, de experienţe şi de oameni. Sensul global pe care îl dau existenţei mele este acesta: există un sens. Cărţile care mi-au vorbit mi-au vorbit pentru că adresau în mine o parte care avea nevoie de ele pentru a se manifesta. Experienţele pe care le-am trăit mi-au fost revelate pentru a declanşa în mine acele orizonturi care altminteri, dacă nu ar fi existat, nu mi-ar fi permis punerea în lumină a semnificaţiei care îmi orientează viaţa. Făpturile pe care le-am iubit au fost acelea care au iubit în mine ceea ce, fără iubirea lor, nu ar fi meritat să supravieţuiască. Sunt de aceea recunoscător şi accept integral viaţa care mi-a fost dată. Am văzut ideile şi am cunoscut carnea lor: viaţa merită cu recunoştinţă trăită. Am devenit conştient prin a fi om de cultură.” HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Pe copertă: Zbor, desen de Ștefan Câlția

© Fundaţia Ștefan Câlția

Toată viața ne ținem eul în brațe, fără să putem, o clipă măcar, să-l punem jos și să ne uităm la el ca și cum n-ar fi al nostru. Imposibila lui separare de noi nu ne permite să-l atingem și să-i pipăim conturul. Cu toate astea, m-am încăpățânat să întind o mână spre necunoscutul din mine, să bâjbâi după el, să mă cert și să mă împac cu el, sperând că, într-un târziu, va ieși la iveală, vom cădea la o înțelegere și mă va ajuta, într-o bună zi, să aflu cine e și cine sunt.

„În această carte eu sunt «îndrăgostitul în acțiune» (l’amoureux au travail) al lui Barthes, iar «ideile îndrăgostite» sunt cele care s-au născut în mine, cu care am stat de vorbă în taina minții mele, adăpostindu-le întreaga viață. Și, desigur, le-am iubit. Dar, spre deosebire de ideile lui Barthes, ale mele, ca obiecte ale adorației, nu sunt o absență. Le-am dat glasul meu, le-am înființat. Nevoia de a înțelege, care m-a condus la întâlnirea cu ele, este o formă de iubire prin care îmbrățișăm toate lucrurile lumii. Prin noi și numai prin noi, ca ființe gânditoare și cuvântătoare, lumea poate avea sens și poate fi iubită.“ — GABRIEL LIICEANU

În Bucureştiul interbelic oamenii au trăit şi idealul, şi prostia însângerată, au simţit şi rafinamentul extrem, şi opacitatea grosolană, au avut generoşi şi ticălosi, echilibraţi şi fanatici, lucizi şi fantaşti, buni şi răi, bine şi rău. Nu semănau unii cu alţii şi nimeni nu-i obliga să gândească la fel şi să spună acelaşi lucru. Minunat este că lumea lor nu era nici paradis, nici infern ci o lume normală, o lume a tuturor posibilităţilor şi un loc sub soare ca oricare altul.Au avut de toate. Bucureştiul interbelic este locul unde s-a întâmplat totul.

„Am scris o poveste de dragoste care schimbă legile vieții. Într-un moment de criză, la cumpăna vremii, la fel ca la cumpăna apelor, deși viața curge înainte, timpul unei femei o ia înapoi.  Timpul e personaj, unul atât de limpede, încât s-ar putea spune aproape că romanul este chiar despre dragostea femeii – a oricărei femei – cu timpul. Iar dincolo de partea fantastică a poveștii (dar, la urma urmei, care dragoste, privită din interior, nu îngăduie și o parte fantastică?) este acest tulbure secol 21 și viața noastră, cu regulile ei necruțătoare și cu lupta pentru – si l’amour existe encore… – supraviețuirea sentimentelor.“ — IOANA PÂRVULESCU

O poveste plină de surprize, în care un bărbat și un motan, destul de asemănători, stau în preajma aceleiași femei. Veți găsi, în această carte, umorul și jocul, pe de o parte, iar pe de altă parte, melancolia și o nedezmințită înțelegere a omenescului cu toate suferințele lui, adică a celor care cad în viață ca într-o imensă capcană.

Minciuna nu stă doar cu regele la masă, ca în poezia lui Vlahuţă, ci şi cu o bună parte dintre politicienii României. Şi nu e ea singurul amfitrion al parlamentarilor, primarilor şi jupânilor mai mari sau mai mici. Sunt şi alţii, indiferent dacă ne aflăm într-un an electoral sau nu. Textele din Libertatea de depresie despre aşa ceva vorbesc: despre felul în care un vis de ţară poate deveni un coşmar. Despre Caţavencii noştri de tip nou, gata să se bată cu cărămida patriotismului în piept. Despre impostori şi hoţi, despre huligani şi nechemaţi, despre borfaşi şi slugi cu spinarea de pâslă, despre inşi bolnavi de mesianism galopant şi bufoni nocivi. Sunt doar o parte dintre personajele prezente în textele lui Radu Paraschivescu – o distribuţie în care poţi ghici uneori ecouri din proza sud-americană. Şi chiar dacă ne găsim într-o perioadă în care ţara pare orientată într-o direcţie bună, nu poţi să nu te întrebi cum am fi arătat dacă decidenţii noştri n-ar fi fost rezultatul unei atât de masive contraselecţii. Unde am fi fost dacă meritul şi competenţa ar fi surclasat pila şi învârteala? Cum ne-am fi simţit fără atâţia agenţi patogeni care ne poluează viaţa şi ne strică rosturile?

Cu umor şi cu tandreţe, cu spirit critic şi cu înţelegere, Radu Paraschivescu îşi poartă din nou cititorii prin „meandrele concretului” carpatin şi le spune, cum a făcut-o de atâtea ori, că România e un spaţiu care trebuie ferit, pe cât posibil, de agresiunea personajelor dubioase cu agende pe măsură. Din politică, din sport, din afaceri – în general, din toate zonele unde impostorii se infiltrează uşor, pentru ca apoi să fie greu, dacă nu imposibil, de evacuat.

„…La mine vine multă lume. Eu însă nu le fac nimic, decât stau de vorbă cu ei, îi îndrum – și când pleacă spun că au fost schimbați, și atunci ei mă consideră făcător de minuni.“ — ARSENIE BOCA, declarație din dosarul său de Securitate

„Arsenie Boca. Cine este acest om care dă sens şi speranţă atâtor vieți deznădăjduite? Este cultul lui o vastă operaţiune de marketing religios, şi-atât? Are viaţa lui datele recognoscibile ale vieţilor de sfinţi ai creştinătăţii? Cum se face că un om preocupat de profunde căutări intelectuale şi care s-a declarat în repetate rânduri împotriva «minunismului» a ajuns să fie asociat atât de insistent cu miracolul, cu fantasticul, cu paranormalul? Am încercat să dau câteva răspunsuri scriindu-i povestea. Sunt încredințată că, dincolo de procesul de canonizare a lui Arsenie Boca și de controversele pe care acesta le stârnește, dincolo de turismul religios și de politicile bisericești, biografia lui este cel puțin la fel de pasionantă ca un pelerinaj la locurile secrete din noi înșine, unde se nasc deopotrivă spaimele și speranțele.“ — TATIANA NICULESCU

Fotografia de pe copertă: Arsenie Boca în 1946 (sursă: Arhiva CNSAS)

Istorie culturală presărată cu amintiri și anecdote, povestea cozonacului e o fereastră spre istoria României. Trecut prin numeroase avataruri – pâine îndulcită, pâine rituală dospită, aluat boieresc preparat după rețete străine de Paști și de Crăciun, prăjitură sofisticată de familie, specialitate etnică, simbol național –, cozonacul e legat de evenimente, oameni, locuri și întâmplări care au marcat generații de români. Deliciul acestei cărți e în îmbinarea dintre harul povestirii și bogăția documentării. Atras de parfumul trecutului din memorii, jurnale, opere literare, și pus pe gânduri de întrebări, ipoteze și etimologii, cititorul e purtat într-o pasionantă căutare a bucuriei de a plămădi, din chipurile cozonacului, un acasă personal sau colectiv.

„Treptat, poveștile despre cozonaci au început să-mi vorbească altfel: erau capsule ale intimității ocrotitoare, lecții despre pofta de viață în siguranța unui cămin, despre răbdare, încredere, dragoste, tărie de caracter și despre o pașnică întregire a omului în timp, care, în secolul tuturor vitezelor și al tehnologiei digitale, a devenit cu atât mai rară și mai prețioasă.“ — TATIANA NICULESCU

Despre roata destinului, urzeala sorții și chipurile neașteptate ale ursitei se vorbește și se scrie de când lumea. Vechi și noi, culturile și civilizațiile dau înțelesuri tulburător-obscure acestor forțe nevăzute care par să conducă din umbră viețile oame­nilor. Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?

Zece scrisori schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecții, umor, experiențe personale și culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepții despre destinul omului. Un epistolar despre soartă și sorți care se citește pe nerăsuflate.