10Autori

ANA BLANDIANA (nume literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la Timişoara, la 25 martie 1942. Studii de filologie romanică, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. Burse de studii la Iowa University (SUA), Heidelberg Universität, DAAD Berlin. Cărţi de poezie: Persoana întâi plural, 1964; Călcâiul vulnerabil, 1966; A treia taină, 1969; 50 de poeme, 1970; Octombrie, noiembrie, decembrie, 1972; Poeme, 1974; Somnul din somn, 1977; Întâmplări din grădina mea, 1980; Ochiul de greier, 1981; Ora de nisip, 1984; Stea de pradă, 1986; Alte întâmplări din grădina mea, 1987; Întâmplări de pe strada mea, 1988; Poezii, 1988; Arhitectura valurilor, 1990; 100 de poeme, 1991; În dimineaţa de după moarte, 1996; La cules îngeri, 1997, 2003, 2004; Cartea albă a lui Arpagic, 1998; Balanţa cu un singur talger, 1998; Soarele de apoi, 2000; Refluxul sensurilor, 2004; Poeme, 2005, Întoarcerea lui Arpagic, 2008; Patria mea A4, 2010; Pleoape de apă, 2010; Orologiul fără ore, 2016; Variațiuni pe o temă dată, 2018; Integrala poemelor (2019). Cărţi de eseuri: Calitatea de martor, 1970, 2003; Eu scriu, tu scrii, el/ea scrie, 1975; Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, 1978; Coridoare de oglinzi, 1983; Autoportret cu palimpsest, 1985; Oraşe de silabe, 1987; Geniul de a fi, 1998; Ghicitul în mulţimi, 2000; Cine sunt eu?, 2001; A fi sau a privi, 2005; O silabisire a lumii, 2006; Spaima de literatură, 2004, 2010; Fals tratat de manipulare, 2013; Istoria ca viitor, 2017. Cărţi de proză: Cele patru anotimpuri, 1977, 2001, 2011 – nuvele; Proiecte de trecut, 1982, 2011 – nuvele; Sertarul cu aplauze, 1992, 1998, 2002, 2004 – roman; Imitaţie de coşmar, 1995 – nuvele; Oraşul topit şi alte povestiri fantastice, 2004 – nuvele; Povestiri fantastice, 2016 - nuvele. Cărţile sale de poezie şi de proză au apărut în traducere, începând din 1982, la prestigioase edituri din Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franţa, Olanda, Bulgaria, Letonia, Albania, Serbia, Slovenia, Macedonia, China, Coreea de Sud. Premii literare: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1982; Premiul Internaţional „Gottfried von Herder“, Viena, 1982; Premiul Naţional de Poezie, 1997; Premiul „Opera Omnia“, 2001; Premiul Internaţional „Vilenica“, 2002; Premiul Internaţional „Camaiore“, 2005; Premiul Special „Acerbi“, 2005; Premiul „Poetul European al libertăţii“, 2016, Premiul Canadian pentru Poezie „Griffin", 2018. Interdicţii de publicare: 1959–1964, 1985, 1988–1989. În 1990, Ana Blandiana reînfiinţează PEN Clubul Român, al cărui preşedinte devine. Este unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care o conduce între 1991 şi 2001. Fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, de la Sighet. Membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé“ şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă(2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020).

„Preotul mi-a tăiat moțul, iar nașul mi-a vârât sub ochi tăvița tradițională, pe care se-nșirau câteva obiecte disparate: un păhăruț cu vin, un clește, niște bani, o păpușică cu păr de ață, spice de grâu… Trebuia să apuc de pe tavă, succesiv, trei obiecte, care să-mi prevestească viitorul în viață: dacă luam paharul aveam să fiu bețiv, dacă alegeam păpușa – afemeiat, dacă apucam cleștele – un muncitor harnic etc. Mă-ntreb ce zeu a-mpins în acel moment, ușor, cu vârful degetului, creionul de la urechea nașului, făcându-l să cadă-ntre lucrușoarele de pe tavă? Fapt este că m-am repezit imediat la creionul ce nici nu trebuia să fie acolo, l-am înșfăcat cu toată puterea și nu i-am mai dat drumul, nici n-am mai vrut să iau altceva de pe tavă.

Într-un fel, tot ce-am scris de-a lungul vieții mele am scris, de fapt, cu acel creion de tâmplărie pe care soarta mi l-a pus de la-nceput între degete. Bătătura pe care-o am de la nenumărate pixuri și stilouri și creioane pe degetul mijlociu e singurul semn de muncă grea pe care-l am pe trup, și sunt mândru de ea ca de o medalie de onoare.“

Cel mai tânăr rege al României urcă pe tron într-o vreme în care țărilor din răsăritul Europei li se rezervă „rolul de cobai într-un experiment de un cinism care întrece închipuirea omenească“, cum va spune chiar el. În zilele noastre, mărturia lui despre abdicare e pusă la îndoială de unii, preferându-i-se documente anonime ale regimului comunist instalat la putere prin fraudă, minciună și manipulare.

Este Mihai I un învins? Dacă împlinirea unui destin se măsoară în succese aclamate public și compromisuri de anvergură, atunci acest rege nu e un model de urmat. Dar, dacă statornicia, răbdarea și modestia definesc viața adevărată, atunci ultimul rege al românilor rămâne pentru generațiile viitoare un reper de înțelepciune într-o lume răscolită de fantasmele puterii.

„La ora 9, sună telefonul din birou. Mihai e anunțat să se prezinte în sala tronului, pentru depunerea jurământului. Vocea care-i vorbește i se adresează cu «Majestate». Buimac, are sentimentul că retrăiește o dimineață din copilărie când bona îi spune că e rege, iar el o întreabă dacă, în cazul ăsta, mai are voie să se joace. E un coșmar? E realitate? E copil? A crescut? Iar e rege? Iar e singur? Durează mult? Se îmbracă în grabă încercând să-și ascundă emoțiile și să-și compună, ca de atâtea ori până atunci, în situațiile dificile, o față impenetrabilă. Collect yourself, i-ar șopti Sitta dacă ar fi cu el.“

Fotografia de pe copertã: Regele Mihai în castelul de la Sinaia, 1 aprilie 1946

Pentru cititorul evlavios, această carte e scandaloasă. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice preț. Ateul nu va fi satisfăcut. Cititorul instalat în certitudini va fi tulburat. În alt secol, ar fi fost socotită eretică și pusă pe foc. Dar cel ce trăiește paradoxurile și nedumeririle propriei credințe, scepticul și însetatul de cunoaș­tere, aflați și ei în căutarea unor răspunsuri, se vor regăsi în întrebările presărate de-a lungul acestei călătorii. Despre Isus nu știu să spun decât atât: e ființa care a suferit cel mai mult din pricina felului în care arătăm noi, oamenii. I-a păsat de noi ca nimănui pe lume. De aici și încercarea lui de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodată, nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură. – GABRIEL LIICEANU

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice.Exerciții de umor criptic (2019).

„Paginile Apelului către lichele au fost scrise pe fundalul unei drame istorice. Ele sunt febrile pentru că au fost puse pe hârtie sub febra urgenţei de a evacua trecutul şi sub teama că ar putea să ni se întâmple ceea ce între timp ni s-a întâmplat. Din acest punct de vedere volumul acesta este documentul unei societăţi învinse şi, confruntat cu ceea ce a urmat şi cu momentul în care ne aflăm, un document al triumfului lichelelor. El este totodată un proiect tipic de intelectual umanist (şi iluminist), care crede că o lume poate fi schimbată cu ajutorul cuvintelor. De aceea, în cele mai multe dintre paginile acestei cărţi care are ca temă o miză a istoriei, cuvintele sunt încinse la roşu, sunt patetice, sunt forţate să îşi atingă limita, sunt urlate, imprecate, aleargă pe scenă despletite şi se bat cu pumnii în piept. Şi, pentru că între timp s-au dovedit neputincioase, ele sunt în aceeaşi măsură tragice şi ridicole. Cu ce disperare am vrut atunci, câţiva dintre noi, să mutăm cursul lucrurilor în direcţia cea bună! Iar «direcţia cea bună» — de asta nu mă îndoiam nici o clipă, aşa cum nu mă îndoiesc nici acum — trecea prin eliberarea societăţii româneşti de figura emblematică şi dominatoare a lichelei ieşite din comunism şi care se pregătea acum să facă din nou istorie.“ — GABRIEL LIICEANU

Ilustrații de Mircea Cantor

„Omul recent este o meditaţie despre lumea de azi a unui modern nesatisfăcut de propria sa modernitate. Este o critică a modernităţii care nu se mulţumește nici cu proclamaţiile suficiente ale postmodernităţii, nici cu regretele tradiţionalismului – o interogaţie asupra modernităţii suscitată de presimţirea dureroasă că, ori de câte ori ţi se deschide în faţă un drum, altele ţi se închid în spate ori în laterală. Când ne închinăm bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii modernităţii și delatorii tradiţiei, în sufletele noastre se tânguiesc toate bogăţiile pe care le-am pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.
Răul modernităţii nu ţine de răutatea ei proprie, ci de viciul celor care au transformat-o într-un orizont lipsit de alternativă al vieţilor noastre. Ca și marxismul pentru «progresiști», modernitatea și pseudomorfoza sa, postmodernitatea, par a fi devenit pentru cădelniţătorii lor de azi condiţia umană însăși. Tot adevărul instinctelor noastre morale stă chezășie că nu este așa.
Omul recent încearcă să sugereze că, prin ceea ce-i lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate încă salva. Cu o condiţie însă: dacă vom avea inteligenţa să putem regăsi în neghiobia trufașă a timpului pe care îl trăim – întreg, viu, bun și frumos – creștinismul tuturor începuturilor.
Să fim moderni: dar – nihil sine Deo!“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

„Imaginați-vă că am trăi într-o lume ca o bilă mică. Asta ar însemna că spațiul este curb. Acum, să presupunem că eu aș întinde mâna înainte. Dacă sfera lumii noastre ar fi foarte mică, știți ce s-ar întâmpla? Mâna mea mi-ar atinge ceafa. La rigoare, într-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, având adică o curbură îndeajuns de mare, pentru a-mi scărpina ceafa ar trebui să întind mâna în față. Asta e vestea bună. Vestea proastă este că, într-o astfel de lume, în fața mea s-ar afla mereu un om necioplit care, neam prost, ar sta numai cu spatele la mine – iar acesta aș fi chiar eu!
Dar se mai întâmplă ceva, independent de faptul că spațiul este sferic ori nu. Ceea ce eu văd atunci când mă uit drept în față nu este o situație contemporană cu mine, ci una care s-a petrecut în trecut: mi-aș vedea, dacă spațiul ar fi suficient de curbat, ceafa de azi-dimineață, să zicem, nu ceafa de acum. Atunci când privim cerul înstelat de deasupra noastră, noi nu vedem prezentul, ci trecutul situațiilor stelare la care ne uităm: orice privire în adâncul cerului este de fapt o privire aruncată în trecut, și anume, cu cât mai departe ne uităm în spațiu, cu atât mai la început – spre începutul timpului – pătrundem. La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui să fie originea universului. Această afirmație, corectă în cosmologia modernă, ne readuce imediat în minte descrierea făcută de Dante lumii văzute de el în ascensiunea sa. Căci Dante se îndreaptă constant spre Dumnezeu, adică spre izvorul, spre originea lumii: una din descrierile posibile ale lumii pe care Dante ne-o prezintă, la care sunt sigur că ar subscrie, este aceea în care Pământul este centrul unei enorme sfere pline, a cărei circumferință reprezintă chiar originea timpului și spațiului – adică Dumnezeu.“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

„Am învăţat multe din cărţi – spunea cineva – dar am învăţat totul de la câţiva oameni.“

 Suntem, în bună mă­sură, suma întâlnirilor de care am avut parte. În ce mă priveşte, am fost norocos. Parcursul de-a lungul căruia s-a alcătuit biografia mea privată şi publică mi-a prilejuit o sumedenie de contacte umane, a căror ''urmă“ m-a modelat, într-un fel sau altul, de la croială până la cusătură. Şi mă simt îndemnat să dau seamă de această şansă. Am, în plus, convingerea că portretele care urmează pot fi, dincolo de ceea ce înseamnă ele pentru mine, şi foarte utile documente de epocă. (Andrei Pleşu)

 Am ales din cuprinsul cărţii câteva categorii de portrete, ca să vă faceţi o idee mai clară:

MARGINALI, PUŞCĂRIAŞI, MAEŞTRI: Alexandru Dragomir, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Alexandru Paleologu, Andrei Scrima, Şora, Corneliu Coposu, Marin Tarangul, Ion Frunzetti, Alice Voinescu, Toto Enescu , Radu Bogdan

APROAPELE DE DEPARTE: Soljeniţîn, Václav Havel, Helmut Kohl, Bronisław Geremek

OAMENII DILEMEI: Cosaşu, Mircea Vasilescu, Tita Chiper, Zigu, Lena, Leo, Adrian Cioroianu

GAZETĂRIE DE TRANZIŢIE : Emil Hurezeanu, Ion Cristoiu, Cu laptopul pe maidan, O impostură, O meserie ingrată: analist politic, Omul nepotrivit, Moderator, Tehnici ale interviului

POLITICIENI ÎN TRANZIŢIE: Monica Macovei, Mihai-Răzvan Ungureanu, Un politician second-hand, Portrete fără chip, Adrian Păunescu, Sfătuitorii de campanie, „Intelectuali“ şi „politicieni“, Manele şi politică

EXIL ROMÂNESC: Emil Cioran, Monica Lovinescu şi Paul Miron, Mircea Eliade, Neagu Djuvara, Herta Müller, Exil românesc

CÂŢIVA PRIETENI: Gabriel Liiceanu, Petru. Petru Creţia, Wolf Lepenies, Adam Michnik, Dan Setlacec, Dan Sluşanschi, Edmund Pollak, Victor Rebengiuc, Johnny Răducanu, Profesorul Cajal, Mihai Botez, Mircea Dinescu

Textele au mai apărut fie în prefeţele sau postfeţele celor portretizaţi, fie prin Dilema, Dilema Veche şi Adevărul, fie prin alte culegeri de texte. Trei portrete sunt inedite: Mihai Şora, Gabriel Liiceanu şi primul text despre Noica.

„Travesti este un studiu de caz despre un copil hermafrodit, dar şi o explorare a întunecatei sexualităţi adolescentine. Mai presus de orice, însă, acest mic roman, care m-a obsedat şi m-a chinuit mai mult decât orice altă carte a mea, e anabasis-ul meu, drumul meu ascuns şi întortochiat către centrul adânc îngropat al fiinţei mele.
Travesti este şi portalul către Orbitor. Trilogia mea n-ar fi putut exista fără exerciţiul de sinceritate aproape sinucigaşă de aici. Nu e uşor să afli cine eşti, nici să te priveşti în ochi după ce ai aflat. Şi, în orice caz, nu vei mai fi niciodată acelaşi. O dată cu Travesti, cântecele inocenţei – etapa mea euforică, a poemelor, a Nostalgiei şi a Levantului – au amuţit, lăsând locul unor tot mai imposibile şi mai nemulţumite de sine cântece ale experienţei.
În fine, Travesti este descrierea ororii de a fi singur, autoportretul meu în cea mai nefericită perioadă a vieţii mele. Cartea asta mă urmăreşte şi azi şi consună ciudat cu ceea ce scriu acum, la un sfert de secol după terminarea ei.“ – MIRCEA CĂRTĂRESCU)

„Când scrie proză, Radu Paraschivescu e un fel de arteziană ficțională. Are o capacitate de autopunere în scenă năucitoare. Istoriile sunt ingenioase, arborescente, complicate. Au mereu nevoie de un challenge cultural, cât mai surprinzător cu putință, frizează reconstituirea istorică, biografia literară, dar nu se țin de gen, ci merg acolo unde-l duce pe autor plăcerea scrisului, slujită până la performanțe de nivel digital. Sunt aproape convinsă că ar scrie la fel de bine în orice manieră, pe orice subiect, oricât de încărcat cultural, istoric și textual, pentru că s-a născut cu o genă de iluzionist, pe care – înțelept și nemilos cu sine – și-o dresează prin literatură.“ – TANIA RADU

„Fluturele negru este romanul unei predestinări în care fiecare amănunt – copilăria chinuită, maes¬trul iubit, dar aflat într-o altă vârstă a picturii, amorul novelesc pentru o femeie pierdută, dar mai ales spectrul morţii-prietene, viziunea fluturelui negru în fiecare gest, vis, întâmplare – îşi are rolul său. Nu există scăpare din universul negru al lui Caravaggio – pare a ne spune povestitorul din alt timp –, nu există scăpare în afara scurtului moment în care, printr-un tertip (de ordinul creaţiei din nimic), artistul ne obligă să privim altfel figurile sale ambivalente, concupiscente sau suave, fructele sale pline de o sevă artificială, «cinele de taină» necanonice şi neconvenţionale.“ – SIMONA SORA

Pe copertă: Caravaggio, Copil muşcat de guşter (detaliu)

„În 1946, George Orwell spunea că scrie pentru că există minciuni pe care vrea să le denunțe şi fapte asupra cărora vrea să atragă atenția; în primul rând, spunea el, doresc să fac să se audă o voce.
Am scris multe dintre articolele cuprinse în această carte cu acelaşi sentiment: că există undeva o minciună şi că sunt dator, față de cei care nu o văd ori se complac în ea, să o scot la iveală – sau, mai bine spus, să o dau în vileag. 
Devenită prin mistificare şi distorsiune ortodoxia morală a unor politici din ce în ce mai agresive, minciuna asta ne-a marcat viețile atunci şi continuă să ni le infecteze acum. Atunci propovăduia eliberarea de o dictatură care nu exista, acum profesează eliberarea de o conspirație, a statului paralel, care nu există.
Scopul, atunci şi acum, era controlul statului prin ocuparea lui. Pentru a fi permanentă, ocuparea trebuia urmată de transformarea sistemului legal într-un sistem de legalizare a încălcărilor legii.
Este ceea ce se petrece de câțiva ani cu justiția, sub ochii noştri uluiți şi neputincioşi. Mecanismul, cinic și nerușinat, e foarte simplu: subordonarea justiției față de interesele de partid şi legalizarea abuzurilor derivate din aceste interese prin scoaterea în afara legii a sancțiunilor legale prevăzute împotriva lor. În Faust II, Goethe numea asta impunerea în mod legal a fărădelegii. E ceea ce trăim.“ – Horia-Roman Patapievici

„Ajunse la rond, unde îl aștepta Vasile Singurătate. Coborâse de pe soclul său și levita la o palmă deasupra aleii. În dreptul frunţii, al coastelor și-n josul pântecului piatra lui nobilă era spartă. Dar ţinea încă la piept o carte, singura scrisă de el vreodată, o carte ilizibilă de piatră. Băiatul se-apropie de soclu și citi înc-o dată inscripţia săpată-n aramă: CUM NINGE SOARTA? Își lipi fruntea de ea și-o repetă în gând până cuvintele își pierdură sensul. Apoi se-ndreptă către marele mutilat și-l luă, fără să-l privească, de braţ. Porniră-mpreună de-a lungul șinelor de tramvai, lăsându-și în urmă umbrele lungi și subţiri. Strada era tăcută și pustietatea totală. Drumul n-avea sfârșit. Omul de piatră avea să-l însoţească de-acum toată viaţa.“

Această carte despre limită este o apologie a vagului. Lucruri vagi, poate cele mai vagi, sunt omul, Dumnezeu, libertatea. Vagul este opusul precisului. Vagul este ceea ce rămâne după traversarea unui spaţiu populat cu limite. Limita îl inchide mai întâi pe om în spaţiul precisului. Problema este cum să parcurgem apoi treptele precisului pentru a ajunge la lucrurile vagi.

Tragicul e cartea de debut a lui Gabriel Liiceanu. Deși aparențele sunt ale unei monografii compuse în marginea unei categorii estetice, ea anunță de fapt volumul care va apărea douăzeci de ani mai târziu ca împlinire a unui parcurs speculativ-filozofic: Despre limită. Tragicul e definit ca întâlnire a unei fiinţe conştiente finite cu propria sa finitudine percepută ca limită. Așadar, cu moartea ca limită de nedepășit.

Însă ce sens poate avea înfruntarea unei limite de nedepășit? De ce e nevoie ca elanurile ființei noastre să fie măsurate prin tentativele depășirii unei limite care nu cunoaște un „dincolo“? S-ar putea – și aceasta este ipoteza discursului de aici despre tragic – ca întreaga noastră bogăție de ființă să vină din faptul că suntem singurii care trăim într-un dialog imposibil. Tragicul nu este orice „rău“. El este răul care deschide un orizont al binelui în stăruință; o nouă stare. Creezi o nouă stare prin simpla stăruință.

Zece ani mai târziu, după ce citise Jurnalul de la Păltiniș și aflase că autorul debutase cu o carte despre tragic, Cioran i-a spus acestuia: „S-ar putea să plătiți cândva acest debut. On peut pas écrire impunément sur le tragique“.

„Guvernul României și alianţa din care provine și-au dovedit de atâtea ori fascinaţia pentru selecţia negativă, încât nu mai poţi nici măcar să te revolţi. Ilie Mario Rafael e doar un nume din dosarul pe care scrie cu litere mari «Cultura sfidării». De ce-l numește premierul într-o asemenea funcţie? Pentru că poate. Codrin Ștefănescu a lămurit deja dilemele pricinuite oamenilor onești de abuzurile puterii PSD. «Pentru că putem» e, din acest punct de vedere, o lozincă mult mai aproape de natura adevărată a partidului decât «Îndrăznește să crezi». «Pentru că putem» e o sinteză a bunului-plac și a dispreţului pentru lege, pentru normalitate și pentru respiraţia europeană a ţării.
De ce păstraţi penali în funcţii publice? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de secretar general al guvernului un om trimis în judecată pentru trafic de influenţă, constituirea unui grup infracţional organizat și fals în declaraţii în formă continuată? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de consilier personal al premierului un condamnat la opt ani cu executare? Pentru că putem. De ce numiţi ca ministru al tineretului și sportului o tânără specializată în campanii publicitare pentru spirtoasele familiei? Pentru că putem. De ce numiţi ca premier un om incapabil să se exprime cursiv în propria sa limbă și cu atât mai puţin într-o alta? Pentru că putem. De ce forţaţi ordonanţe care să-i scape pe marii vinovaţi din PSD de pușcărie? Pentru că putem. De ce vă bateţi joc de oameni și de ţară? Pentru că putem.
Și pot. Chiar pot. Fără să-i intereseze cum ne privește Occidentul, fără să se gândească la altceva decât la propria lor piele, fără urmă de consideraţie pentru naivii și disperaţii care le-au luat de bune promisiunile și i-au adus la putere.“ – Radu Paraschivescu

„Îşi bat joc de tine. Te fură, te învârt pe degete, te mint. Îţi castrează legile şi-ţi râd în nas. Te fac să-ţi fie ruşine să scoţi buletinul în aeroporturile lumii. Te tratează cu dispreţ şi, când li se pare c-ar fi nevoie, cu gaze. Te duc cu preşul promisiunilor. Te cred naiv, manipulabil, neinformat. De doi ani. Săptămână de săptămână, zi de zi, ceas de ceas.
Trăieşti într-o ţară aflată în pragul cleptocraţiei, într-o democratură condusă de condamnaţi penal, de impostori şi de analfabeţi. Suporţi zilnic ruşinea de-a avea miniştri care nu ştiu să scrie şi să vorbească nici măcar în limba lor. Te revolţi şi îţi strigi disperarea în pieţe. Iar uneori încerci să scapi de sufocare râzând. Măcar câteva minute sau o oră.

Orice om îi este teamă, cartea-parastas a României după doi ani de guvernare PSD, e o amendă simbolică pentru partidul care mai are puţin şi îşi îngenunchează ţara. Dar nu numai. E în acelaşi timp un instrument care măsoară trei decenii de speranţe înşelate şi de iluzii pierdute.“ – Radu Paraschivescu

Suntem doar o verigă către „ceva mai bun și mai înalt“? Va ieși vreodată din noi, ca dintr-o uriașă crisalidă, „omul cu adevărat uman“? Sau poate că ar trebui să ne împăcăm cu gândul că nu vom arăta niciodată mai bine decât ne-a creat bunul Dumnezeu?

Așteptând sau nu ceva mai înalt decât noi, s-ar cuveni deocamdată să ne punem această întrebare: cum ar fi bine să trăim ca „buni muritori“? Căci este o datorie de onoare, dacă tot am fost dotați cu rațiune, să încercăm să înțelegem ce trăim, după cum e o dezonoare a speciei să fi primit rațiune și să murim fără să fi încercat. Paginile acestei cărți s-ar fi putut tot atât de bine intitula Îndreptarul bunului muritor.

„Scrisul e singurul meu mod de a funcționa în acord cu mine însumi, mai ales dacă se întâmplă să am și ecouri binevoitoare din partea câtorva cititori. În rest, știu foarte bine că nu scriitorii și artiștii în genere determină mersul lumii. Rostul lor este doar, uneori, să o facă suportabilă. Sau pur și simplu să o povestească, cu un glas obosit sau ironic, în ideea că, în anumite situații, întunecimea se poate «salva», melancolic, prin comentariu...“ – Andrei Pleșu

”Jurnalul meu este pielea mea de rezervă. E un înveliș magic, scriptural. Din când în când pielea adevărată mă apasă ca un costum greoi de scafandru. Atunci mi-o scot și îmbrac acest tatuaj de cuvinte. În el respir liber, în el pot atinge, în fine, cerul cu palma.”

Tăierea fecioarelor este povestea unei fetițe care se pregătește pentru ritualul interzis al exciziei genitale. Ritualul are loc pe ascuns și e condus exclusiv de femei. Romanul a fost scris în urma unei călătorii a autoarei în Africa. Potrivit unui raport ONU din 2016, în jur de două sute de milioane de fete și femei au fost supuse mutilării genitale în 27 de țări africane, precum și în Yemen, Irak și Indonezia. În fiecare an, în jur de trei milioane de fete sunt excizate (aproximativ șase pe minut), în timp ce, în clinici occidentale private și la prețuri exorbitante, femei excentrice aleg de bunăvoie excizia din rațiuni de estetică erotică.

„Dintre cele peste patruzeci de povești intersectate în construcția tridimensională a Orbitorului, am selectat pentru acest volum trei nuclee pe care le-am socotit deopotrivă foarte importante și foarte poetice: episodul trecerii Dunării de către clanul Badislavilor, spectacolul de circ la care asistă copilul Mircea într-o vară de neuitat și povestea contelui Witold Csartarowsky și-a nunții sale mistice petrecute în fantasticul decor al lacului Como.“ (MIRCEA CĂRTĂRESCU)

Ilustrația copertei: François de Nomé (Monsù Desiderio), Distrugerea Sodomei și Gomorei (detaliu)

„Mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adâncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mână de oameni? Iar cei care au pretenția că gândesc mai pot s-o facă fără să aibă harul de a-i pune pe alții pe gânduri?
Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. De aceea, m-am adresat literaturii. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întâlnit literatura dinăuntrul filozofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după «cearta mea cu filozofia» de acum câteva decenii.
Ele sunt meditații despre nodurile vieții – despre libertate, Dumnezeu, plictis, prostie, frumusețe, îndrăgostire, neîntâlnire și altele asemenea –, dar împletite și strânse din «materia primă» a literaturii. Am gândit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și, făcând-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decât aș fi aflat dacă aș fi rămas singur, față în față cu «esențele pure».“ (GABRIEL LIICEANU)

„Cu excepţia celor care se referă la poezie, aceste texte sunt dovada măsurii în care istoria i-a răpit istoriei literare drepturile pe care le avea de la naştere asupra mea.“

„Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există oare un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul «criză» vine din verbul krinein, care înseamnă «a judeca», «a analiza». Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării. Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile – care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să-i convingă și pe ceilalți să le respecte –, ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului («un élan vers le pire», spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: «Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat».“ (ANA BLANDIANA)

Volum coordonat de Tatiana Niculescu

Texte de George Bălan, Andrei Pleșu, Martin S. Martin, Gabriel Liiceanu, Petru Creţia, Michael Fieger, Victor Bărbulescu, Tarciziu Șerban Adam, Emanuel Conţac, Teodor Baconschi, Florin Buhuceanu, Constantin Necula, Wilhelm Tauwinkl, Domnica Petrovai, Andrei Șerban, Florentina Ionescu, Cristi Danileţ

„Ideea acestei cărţi a pornit de la un dialog epistolar între doi scriitori: Andrei Pleșu și George Bălan. Apărându-și fiecare felul lui de a fi, ei pledează ori pentru iubirea dintre bărbat și femeie, care încheagă cupluri heterosexuale și familii, ori pentru iubirea între parteneri de același sex, care cer drepturi civile și religioase. În jurul acestui nucleu am adunat păreri pro și contra, abordări istorice, hermeneutici literare, amintiri, ilustrări biblice, mărturii personale, deslușiri legislative. Iubirea din oglindă este, până la urmă, o poveste despre cum se construiește o identitate din cine credem că suntem, din imaginea celorlalţi despre noi, din lecturile noastre, din iubiri și fantasme, din fricile și din instinctele care pândesc în noi. Această carte se adresează deopotrivă heterosexualilor și homosexualilor, nouă, tuturor, căci fiecare în felul nostru jinduim să iubim și să fim iubiţi.“ (TATIANA NICULESCU)

„De câte ori, de-a lungul istoriei, omenirea s-a organizat ca turmă, cruzimea și excluderea au dictat regula comportării faţă de cei puţini care nu erau la fel ca ceilalţi. Nimic nu poate fi mai asupritor decât teroarea numărului mare. Așa încât e bine că ne rușinăm azi de ce le-am făcut noi, «oamenii normali», celor din stirpea lui Oscar Wilde sau a lui Alan Turing. Numai că, în exuberanţa «ieșirii la lumină», a părăsirii catacombelor în care «celălalt eros» a fost obligat să se ascundă secole la rând, n-ar strica să găsim de astă dată acea cuminţenie a minţii care să ne împiedice să ajungem, cu o vorbă a lui Pascal, la o nouă «dereglare a oamenilor».“ (GABRIEL LIICEANU)

Ilustraţia copertei: Egon Schiele, Femei îmbrăţişându-se (detaliu)

„Nimeni nu poate spune când alege cineva să nu mai trăiască pentru că viața i-a fost trasă prea jos. Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere.
La noi, la români, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a rămas până în clipa de față un mister. Românii numesc «minune» o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă.
De fapt, sublimul și eroicul nu pot fi programate. Ele apar întotdeauna dintr-o provocare nebănuită a istoriei. Abia provocat astfel, un popor descoperă că există o iubire din care se poate muri și că, dacă vrea să-și recupereze in extremis patria furată, el trebuie să fie gata să-și pună în joc viața pentru a-i reda un preț.“ (GABRIEL LIICEANU)

„Un scriitor adevărat ia asupra sa suferinţa umană de orice fel ar fi ea și-ncearcă s-o transforme, alchimic, în frumuseţe.
Nu frumuseţe pieritoare și inutilă, ci acea frumuseţe care, după spusele lui Dostoievski, «va salva lumea». Scriitorul, ca intelectual, se poate implica politic, social, moral în viaţa comunităţii sale, poate fi (și trebuie să fie) un purtător de cuvânt al binelui și-al adevărului, un luptător contra demonilor care au bântuit şi vor bântui etern fiinţa omenească. Dar, ca artist, menirea lui e să producă din toate acestea frumuseţe. Dacă un scriitor ratează în privinţa calităţii operei sale, curajul său civic nu va mai fi la fel de aproape de sufletul cititorilor săi.“ (MIRCEA CĂRTĂRESCU)

Ce înseamnă, de fapt, Comèdii la porțile Orientului? Înseamnă mai multe: umor tonic, haz vehement, ochi critic fixat asupra șubrezeniilor indigene, vervă cotropitoare, limbaj luxuriant și un farmec al rostirii care nu se obține din dicționare și compendii. Aveți de-a face, așadar, cu un volum de gală. Rostul lui e să ne binedispună și să ne reconecteze la literatura pură. Căci, dincolo de eventuala lor miză pedagogic-moralizatoare, Comèdiile asta sunt: bucăți sau, mai degrabă, bucate literare, din care nu lipsește nici o mirodenie și care alcătuiesc un ospăț inubliabil.
Andrei Pleșu descrie o Românie fără fard, dezbrăcată de sclipici și livrată cu toate scrântelile, ezitările, boacănele, excesele și abdicările ei postdecembriste. O Românie haotică și delirantă, ambiguă și abruptă, hazlie și inconsecventă. Un spațiu al candorilor și al conivențelor, al farafastâcului pompos și al formei fără fond.

O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.
Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.
Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul — şi el un necunoscut — ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă — tensiunea lor.
Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.

„Citind aceste pagini, mi-am dat seama că am tăcut bine atâţia ani de zile. Neputinţa de a mă exprima m-a făcut, desigur, nefericit, dar ceea ce până acum m-a împiedicat să vorbesc liber a fost tocmai «sentimentul conştient al insuficienţei personale».
Veninul strâns în mine nu atinsese concentraţia necesară pentru a deveni leac. Eram pur şi simplu necopt. A trebuit să cunosc spaima cărnii şi lehamitea ultimă a sufletului, să mă desprind de oameni care plecând au luat părţi din mine, să-mi îngrop prieteni, să trăiesc o revoluţie şi să am şocul întâlnirii cu poporul meu, să mă destram, să mă detest, să mă înec în regrete şi remuşcări şi să mai vreau, totuşi, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagină scrisă în nume propriu nu este decât o enormă pălăvrăgeală.“ (Gabriel LIICEANU)