10Autori

„Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor şi constat că problemele dintotdeauna ale vieţii omeneşti au fost evacuate. Despre dramă se vorbeşte mai curând în cheie telenovelistică, despre suferinţă, în cheie clinic profilactică, despre idealuri şi reuşită — în cheie pragmatic corporatistă. Avem puzderie de «manuale» care ne învaţă (în doi, trei, sau zece paşi) cum să obţinem bunăstarea lăuntrică şi succesul profesional, avem nenumărate compendii de buzunar pentru deprinderea «tehnicilor» Zen, Yoga, Sufi, Reiki, Osho etc., dar, în realitate, atenţia noastră, reflexivitatea noastră au alte priorităţi. Dincolo de o generală nevoie de «reţetar», viaţa noastră interioară e pustie, amuţită de urgenţe, de oboseală, de gata-făcutul unei exteriorităţi sufocante, oferite, până la indigestie, de scena publică.
Am ajuns să evacuăm din spaţiul nostru de comunicare tot ce priveşte tulburarea noastră lăuntrică, zbaterea cotidiană, mereu nemărturisită, pe care suferinţele, iubirile, spaimele noastre o întreţin mocnit, dincoace de cuvinte. Nu ne ruşinăm să «consumăm», la lumina zilei, secrete de alcov «dezvăluite» de tabloide, sau de «picante» emisiuni de divertisment, dar suntem pudici cu sentimentele noastre, cu depresiile noastre, cu euforiile şi neliniştile noastre.“ (Andrei PLEȘU)

L-am început în 1987, cred că era primăvară. Eram un amărât de profesor la o şcoală generală din fundul Colentinei, proaspăt căsătorit şi cu o proaspătă fetiţă în cărucior. Am început "Levantul" pe un colţ de masă de bucătărie acoperită cu muşama, bătând la maşină cu o mână, iar cu cealaltă împingând căruţul înainte şi-napoi pe vinilinul murdar al bucătăriei. Timp de un an şi jumătate am scris vreo şapte mii de versuri lăsându-mă, pur şi simplu, purtat de „zefirii“ stilurilor şi-ai prozodiei. După vreo trei cânturi am ştiut că poemul avea să fie o epopee clasică, în douăsprezece părţi, şi că va cuprinde o lume autosuficientă şi completă, cu geografia şi istoria ei, cu poveştile ei amoroase şi politiceşti, cu intrigile şi trădările ei, cu filozofia şi fantasmele ei. Ultimele părţi, tot mai transparent pamfletare, le-am scris cu urechea lipită de radio, ascultând, ca toată lumea, Europa Liberă. Vodă „şi al lui perfect orând“ mai aveau foarte puţin de trăit…
Am terminat poemul prin toamna lui 1989, cu câteva luni înainte de „revoluţiunea“ ce-avea să se dovedească la fel de suspectă ca şi cea din poema mea: „Ştiu, e un eşec penibil, ştiu, ţaruki şi paluki…“

„Ca o alta Eliza, fata-fetita devine «farmecatoare», o vrajitoare buna «strivind urzici pe prispa si in oale», urzind camasi de cuvinte pentru cei 11 frati si aducandu-i astfel la viata.“ (Simona Sora)

„Cand sunt intrebat care sunt cartile mele pe care le consider cele mai importante, raspund aproape automatNostalgia, Levantul si Orbitor. De fiecare data simt insa, obscur, ca fac o nedreptate. Ca las deoparte, uitata intr-o zona umbrita a mintii, o a patra carte majora a mea, pe care de un sfert de secol ma straduiesc s-o uit, ca pe-o iubire veche si nevindecata inca. E corpusul poemelor mele lirice, scrise in tinerete, intr-un efort continuu, halucinant si epuizant, care-a durat doisprezece ani. A fost epoca in care mi-am trait viata, fara rest, numai si numai in poezie. Cand privesc in urma, vad imediat acea flacara stralucitoare, acea cautare disperata de forme noi, acea continua masurare a puterilor intr-un inegal skandenberg cu poezia, care-ar fi putut face, numai ea, opera mea completa. Cand, prin 1992, am hotarat sa nu mai scriu poezie a fost o sinucidere simbolica in speranta unei renasteri.
Mi s-a dat apoi, intr-adevar, sansa unei noi vieti in literatura, dar o viata nu separata de prima, ci izvorata in intregime din ea. Poezia a gasit o cale de-a curge mai departe in scrisul meu si a ramas pentru mine, mai departe, chiar daca dizolvata intr-un epic translucid, sensul vietii mele. Faptul ca nici azi nu ma intereseaza nimic altceva, in efemerul si enigmaticul lumii, decat poezia este mostenirea acelei epoci indepartate.
Cititorul va gasi in acest volum, reproduse integral, cele sase volume de versuri publicate de mine, la care va adauga, poate, «din citit ori amintire», al saptelea volum, Levantul, care, din motive evidente, nu si-a gasit locul aici.“ (Mircea Cartarescu)

Textele din acest volum au fost scrise de pe pozitia unui membru al „societatii civile“ in perioadele in care febra organismului social a atins in tara noastra grade paroxistice. Acesta este si motivul pentru care subtitlul volumului este Texte civile.

„Intelectualul roman traieste nevrotic si dramatic, prins intre tentatia de a gesticula vehement pe scena publica si cea de a tranti, scarbit, poarta istoriei si de a se incuia in camera lui. Mereu am avut, ca romani, ceva de infruntat, de indreptat, de luat de la capat. Traim, epuizant, o stare de insurectie cetateneasca. Bolnava noastra Romanie, cu smecherii, lichelele sau incapabilii care au condus-o periodic, ne-a cerut, de prea multe ori, sa nu uitam ca suntem «cetateni» si «romani». Visez o Romanie de care sa nu trebuiasca sa-mi aduc aminte mai mult de o data la patru ani.“ (Gabriel Liiceanu)

„Interviul este, in definitiv, o specie camuflata a confesiunii.“ (Andrei Plesu)

E greu sa gasesti cantecul la care tii cel mai mult – unul dintr-o suta. Facand o alegere, comiti nouazeci si noua de nedreptati. Si nu numai atat. Obiceiul de-a clasifica si de-a ierarhiza totul (echipe de volei, marci de masina, detergenti si actrite) risca sa devina manie.

„Mie mi se pare ca nimeni dintre cei care s-au intalnit cu imaginea lor pusa pe masa de disectie a Securitatii n-ar trebui sa taca. Fiecare bucatica din aceasta experienta satanica, oricat de marunta ar fi ea, ar trebui adusa in constiinta celorlalti, impreuna cu cei care, pierzandu-si calitatea de «seaman», au facut-o cu putinta.“ (Gabriel Liiceanu)

„În aceste pagini cuvintele sunt mobilizate într-un regim de urgenţă. În joc este o reparaţie a Istoriei şi încercarea de a ieşi dintr-un trecut traumatic. Se trăieşte cu teama că s-ar putea întâmpla din nou ceva rău, altfel rău decât înainte, folosindu-se materialul, distorsiunile şi tehnicile cu care operase răul de până atunci. Pericolul este o nouă adjudecare a scenei publice de către vechii protagonişti, care sunt pe cale să-şi schimbe costumele şi să-şi distribuie rolurile pentru a juca în noua piesă. Una care, pe afișele Istoriei, nu mai poartă titlul de «socialism victorios», ci de «democraţie» şi de «piaţă liberă». Iar nouă ni se cere să asistăm la spectacol – dar fără comentarii! – şi să admirăm «consensual» performanţele contorsioniștilor de profesie.'' (Gabriel LIICEANU)

Lucrul cel mai frumos care se întâmplă în aceste pagini este povestea unei anumite forme a întâlnirii. Oamenii se întâlnesc şi rămân legaţi de-a lungul vieţii în cele mai diferite chipuri.

Qu'est donc ce livre? Journal, pas vraiment. Essai, traité, roman non plus. Le plus exact serait de dire qu'il est l'explosion irrépressible de mon être tout au long d'une année. Mais, ô miracle, cette explosion me rend à moi-même tout entier.

Nu cumva „aproapele ne e cel mai departe”? Nu cumva suntem incapabili să răspundem la întrebarea „cine sunt eu”? Şi totuşi, Gabriel Liiceanu încearcă, invitându-l pe cititor să meargă la întâlnirea cu necunoscutul din noi.

Antologie de poezie.

Ioana Pârvulescu are pasiunea vagabondării prin secole, aşa cum alţii o au pe aceea a călătoriilor în ţări străine.

Aşa cum spune şi titlul, cititorul are în faţă o carte alcătuită din scrisori. Nu e prima de acest gen şi, desigur, nici ultima. Ceva o singularizează totuşi: prilejul care i-a dat naştere, grăuntele în jurul căruia s-au aşternut atâtea gânduri şi atâtea sentimente – nu întotdeauna avuabile, însă întotdeauna salvate de frumuseţea expresiei.

"Asa cum despre moarte nu se poate vorbi in mod fecund decat din punctul de vedere al vietii, nu am vorbit aici despre ura decat dintr-un interes plin de afectiune pentru lumea in care traiesc. Soarta ei nu are cum sa-mi fie indiferenta. Asadar, nu-mi place sa urasc de moarte si, daca am scris acest text, am facut-o pornind de la stupefactia ca ceva precum crima - si mai ales aceea facuta cu sistem - poate in genere sa existe.