Black Friday 90%

Fie că suntem sau nu părinți, mămici, tătici, bunici sau educatori, atunci când încercăm să înțelegem copiii mici, adolescenții și pe noi înșine ne ajută pe toți descoperirea parcursului dezvoltării întru independență.

Împreună putem să ne mirăm, să ne amintim, să explorăm și să ne întrebăm:
• Cum ajunge mama să fie un mediu de supraviețuire pentru copilul ei? 
• Cum sprijinim, prin joc, controlul sfincterian al copilului? 
• Ce semnificații profunde au tulburările alimentare?
• Ce rol are limba maternă în echilibrul afectiv?
• Ce înseamnă abandonul?
• Ce trăiesc părinții adoptivi?
• În ce constă rolul civilizator al tatălui?
• Cum ne influențează societatea în care trăim, comunitatea și grupurile?
• Cum să ne raportăm la lene, la cumințenie, la hiperactivitate, la lipsa de control?
• Cum formăm rezistența la frustrare?
• Ce rol au interdicțiile, impunerile și hotărârile adulților?
• Cât de serios este jocul pentru formarea unei personalități independente?

„Trăim așa cum ne dictează ei. E un gând înnebunitor ăsta, nu pot scăpa de el. Nu pot să accept că niște indivizi care, într-o lume dreaptă, ar trebui să înfunde pușcăriile și, apoi, să fie obligați să muncească o viață pentru a plăti răul pe care l-au făcut unei țări, țării noastre, au reușit, de un an încoace, să ne dicteze cum să trăim. Să ne dicteze cum să ne scriem jurnalele. Nu pot să accept că niște oameni pentru care rușinea e ceva de batjocorit ne țin lecții de moralitate, de cinste, de sacrificiu, de dragoste de țară. Nu pot să accept că niște mediocri scriu Educația pentru copilul meu, pentru copiii noștri. Nu pot să accept că niște nulități ne condamnă să ne însănătoșim în spitale cu miros de cimitir. Nu pot să accept un lucru simplu. Acela că niște hoți ne fac legi. Niște îmbuibați au ajuns să sluțească într-un asemenea fel adevărul, încât orice urmă de normalitate, de bun-simț, de logică, de principii se sfărâmă sub un crez nou. Un crez al degradaților. Un crez îndesat cu forța pe gâtul unui popor. Poporul nostru.“ (RAMONA URSU)

Romanul Câinele iubirii e o poveste de familie neconvențional spusă, despre o lume deopotrivă dură, întunecată și plină de tandrețe. Privită prin ochii copilului-narator, existența cenușie dintr-un oraș de provincie comunist, cândva la sfârșitul anilor ’70, capătă dimensiuni fabuloase: un tată ofițer, autarhic și închis în sine, a cărui boală îl reduce treptat la stadiul de invalid, o mamă puternică, în ciuda fragilității ei fizice, o istorie complicată de familie, care îl are în centru pe bunicul patern, sunt elementele poveștii.

„La început a fost o fotografie găsită întâmplător, care m-a făcut să scriu despre ce mă frământă. Despre cicatricele care nu se vindecă, istoria în care suntem aruncați și căreia nu vrem să-i aparținem, boala căreia nici ei nu vrem să-i aparținem. Am vrut să disting fețele colective ale vinovăției, chipurile individuale ale mărturisirii, mecanismele prin care, împreună, devenim o înfățișare, o imagine. Ce ne umanizează? Ce ne dezumanizează? Până unde suntem noi înșine? Ficțiunea m-a ajutat întotdeauna să decupez teritorii aparent nelocuibile, pentru că lumile mele au granițe fine, permeabile, ușor de străpuns. Am scris cartea aceasta cu teama că, uneori, le-am lăsat personajelor mele prea multă libertate, și cu neliniștea că, alteori, le-am abandonat când aveau mai mare nevoie.“

„Cu acest volum, publicat postum în 1626, începe un tip de cercetare a naturii în care omul contemporan poate recunoaște elemente ale științei moderne. În același timp, Francis Bacon ne vorbește aici de alchimie, astrologie și magie naturală, de medicamente miraculoase, prelungirea vieții și posibilitatea de a produce animale și plante nemaivăzute. Sylva Sylvarum face parte din marele proiect baconian de a înzestra știința cu o poveste: agregare de sensuri și scenariu iniþiatic, special construite pentru a lua în stăpânire imaginația cititorului, trezind curiozitatea, entuziasmul și emulația, dar și dorința de a «intra în poveste», de a deveni parte a scenariului căutării și descoperirii de-a lungul căruia se naște cunoașterea.“ (Dana Jalobeanu)

Ilustrația copertei: Detalii din frontispiciul lucrării Sylva Sylvarum (1626) de Francis Bacon.

Cuvânt înainte de Oliver Burkeman. O carte motivațională complet diferită

Această carte n-o să-ţi rezolve problemele şi n-o să te facă fericit. Vestea bună e că nici o altă carte de pe raft nu poate face aşa ceva, însă asta o ştii deja. Fiindcă ştii, în sinea ta, că nici o carte motivaţională nu are cum să te facă fericit. La fel cum ştii în adâncul sufletului că numai tu te poţi face fericit. Poate n-ai descoperit încă acest fapt, sau poate că ai uitat, însă ştii mai multe decât crezi despre propria fericire. Această carte creativă şi practică te va ajuta să desenezi, să scrii, să găseşti şi să ţii minte acele lucruri care te fac fericit… sau măcar mai puţin trist.

„Această carte m-a tulburat atunci când am răsfoit-o prima dată, deoarece știam că va da rezultate! Este o hartă explicită care duce într-un loc unde te vei simți mult mai bine și mult mai pregătit să faci față greutăților vieții.“ (ROB DELANEY, actor de comedie)

„Veți descoperi niște pagini pline de înțelepciune în această carte și veți avea parte de și mai multă odată ce veți termina de citit.“ (OLIVER BURKEMAN, jurnalist)

„Cred că a exista este o mare nenorocire. Cred că a nu fi ar fi o nenorocire încă şi mai mare. Însă, printre oamenii care există, sunt într-adevăr unul dintre cei mai norocoşi. Sunt mai favorizat decât regii, pentru că regii înşişi muncesc, pe când eu mă pot duce unde vreau, când vreau, cu un caiet şi cu un creion: nu trebuie să semnez condica de prezenţă (am semnat altădată şi ştiu ce înseamnă!). Am deci impresia că sunt un copil bosumflat, că sunt afurisit, că nu e frumos din partea mea să trăiesc aşa de nemulţumit. Când există oameni care se războiesc, care se omoară, în timp ce alţii mor de foame, când alţii muncesc ca să trăiască, eu, pur şi simplu, trăiesc.“ (Eugène Ionesco)

„O carte monumentală, copleşitoare prin măreţie şi realism.“ (Wall Street Journal)

A pleca de la zero înseamnă a lua totul de la capăt. Dar oare poţi să iei totul de la capăt după un război care a schimonosit planeta? Poţi să ceri doar dreptate, nu şi răzbunare? Poţi să ierţi? Poţi să ieşi teafăr din cel mai negru coşmar? Sunt câteva dintre întrebările pe care şi le pune Ian Buruma într-o carte fundamentală pentru înţelegerea a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
Pornind de la experienţa prin care a trecut tatăl său, Ian Buruma scrie despre câteva dintre lucrurile care au marcat anul 1945: reinserţia supravieţuitorilor, violenţa anarhică sau sistematizată, răzbunarea sălbatică, fanatismul, concesiile, cedările şi complicităţile fără de care nu se putea pune problema revirimentului.
1945 a fost un an tulbure şi însângerat („Iar sângele cere sânge“, după cum spune Macbeth). A fost anul în care unii vinovaţi pentru oroarea războiului au plătit, iar alţii au scăpat. A fost anul în care s-au descoperit ororile din lagărele de exterminare naziste. A fost anul în care torţionarii au cumpărat de pe piaţa neagră certificate de supravieţuitori ai lagărelor. A fost anul în care, întorşi acasă mai mult morţi decât vii, unora dintre supravieţuitori li s-a spus: „Şi la noi a fost rău. Ne-au furat bicicleta“.
1945 sau Anul Zero a fost şi punctul de plecare al ideii şi construcţiei europene, animate de idealurile generoase, deşi utopice, ale păcii eterne şi unităţii creştine. Şi chiar dacă, aşa cum scrie undeva Monica Lovinescu, „în rău, specia umană ne va surprinde mereu“, 1945 a fost anul în care lumea s-a redeprins cu un adevăr esenţial: că temperatura naturală a existenţei noastre e temperatura libertăţii.

În filozofia sa, care s-a impus printr-o terminologie cu totul originală şi prin crearea unor concepte mereu inedite, Martin Heidegger a omis constant şi în mod intenţionat cuvântul „iubire“ – deşi discursul său filozofic avea ca principal obiect, mai cu seamă în perioada de tinereţe, „fiinţa umană“ (Dasein) şi tot ce ţine de ea.
În scrisorile către Hannah Arendt, publicate în volumul de faţă, acest cuvânt intră în prim-plan şi este rostit cu toată tăria, dezvăluind „prea-omenescul“ impetuos al filozofului. Iubirea devine dintr-odată mai mult decât un simplu cuvânt, devine o forţă „daimonică“, incontrolabilul însuşi. „Daimonicul m-a izbit din plin“, spune Heidegger într-una dintre primele sale scrisori, la câteva zile după ce are loc prima întâlnire cu Hannah.
Şi totuşi, chiar aici, în aceste epistole înflăcărate de iubire, sunt reluate şi puse tot mai direct marile întrebări filozofice despre om şi despre jocul periculos pe care acesta încearcă, de fiecare dată, să-l joace cu istoria. Textele de faţă dau mărturie despre istoria unei iubiri strâns legate de istoria secolului XX, din inima căruia, cu tot patosul său interogativ – şi lăsând deoparte orice „cod filozofic“ –, Martin Heidegger se întreabă: „Oare prin ce iaduri trebuie să mai treacă omul până să înţeleagă că nu el se face pe sine?“

„Filozofia are, aşadar, voie să pătrundă într-un discurs amoros şi să contribuie la alcătuirea lui (pasaje întregi din declaraţiile făcute «domnişoarei Arendt» sunt scrise în cel mai crâncen «cod heideggerian»), în vreme ce amorul dă rău într-un discurs filozofic şi trebuie, în consecinţă, ignorat. Dar de ce?“ (GABRIEL LIICEANU)

Uimire

Mă mir mereu cum poeții
Pot scrie în timpul vieții! 
După ce mor e altceva, 
Au liniște, poate scrie oricine ce vrea! 
Nu-i presează, nu-i tulbură nimeni
La suflet, la minte, la inemi, 
Nu-s enervați de facturi, de-ntreținere, 
De femeile coapte sau de alea prea tinere, 
Tot să fii mort! 
Veșnicia-i cel mai complet sport!!! 
Îți dezvoltă ideile, celulele, viermii
Și-n frigul sub zero al iernii…

Cu ilustrații de Răzvan Luscov

EMIL BRUMARU, unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani, s-a născut la 1 ianuarie 1939 în comuna Bahmutea (Mihailovca), judeţul Tighina, Basarabia (azi în Republica Moldova). După studii la Şcoala medie nr. 1 „Mihail Sadoveanu" (actualul Colegiu Naţional) din Iaşi, a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din acelaşi oraş, absolvind în 1963.

„Atunci s-a făcut lumină şi m-am trezit în mijlocul Carpaţilor. A fost o descoperire extraordinară. Îmi amintesc aceste momente de fiecare dată când cineva mă întreabă:«Cum ţi se pare la noi? Nu-i aşa că România este o ţară frumoasă?» – şi mi se pune foarte des această întrebare, aproape de fiecare dată când vorbesc pentru prima oară cu cineva. Atunci, îmi amintesc de această călătorie, prima dată când am fost la munte în România şi am descoperit natura fermecătoare de sus, şi spun, cu un zâmbet larg, cu toată sinceritatea, cu această imagine în minte: «Da, este o ţară extrem de frumoasă», iar atunci, interlocutorul meu şi cu mine ne unim sufleteşte într-o clipă în care ştim că avem aceeaşi idee despre ce este această ţară, într-o clipă de mulţumire faţă de Dumnezeu care ne-a făcut acest cadou: am văzut frumosul, aici, în România.“ (Clotilde ARMAND)

Nu veţi găsi în această carte programe politice sau slogane electorale. Cu sinceritate, simplitate şi accent franţuzesc, Clotilde Armand vorbeşte despre viaţa şi profesia ei, evocă principiile în care crede cu pasiune, face un surprinzător portet al ţării pe care a ales-o, compară mentalitatea românilor cu cea a francezilor. Veţi întâlni în volum pagini intense, emoţionante – fie tandre şi triste, fie entuziaste şi pline de speranţă.

O viață împlinită, rememorată într-o carte sinceră, tonică, inspiratoare

Îl chema ca pe ţară – Israel. M-a invitat la dans şi nu a mai dansat cu altcineva. Nu mai întâlnisem nici la dansatorii profesionişti o astfel de dăruire a corpului în dans, o astfel de senzualitate a mişcărilor şi a ritmului. O asemenea bucurie. Tăceam şi dansam. Trăiam prin dans. Ne simţeam unul pe celălalt. Aerul ne primea ori de câte ori picioarele părăseau pământul. Ştiam deja, nu aveam nici o îndoială, că e numai un început, că vom fi împreună, că ne vom continua dansul, că vom locui împreună, că vom râde împreună.

Niciodată n-am vrut să fiu mai tânără. Mă simt tânără pe dinăuntru, arăt mai tânără decât sunt, mă plac şi plac încă. Plac aşa cum sunt, cu ridurile mele, cu ceea ce exprimă fața mea – o mărturie că am trăit şi am plâns şi am râs şi am iubit.

Şi mâine este o zi. Important este că sunt o Scarlett de 80 de ani şi spun fără teamă acest lucru senzual: mâine. Important este şi că în acest an, când mi s-au întâmplat atât de multe lucruri neobişnuite, mi-am dat seama că vârsta biologică nu-mi poate opri dansul sau o nouă pornire la drum, sau muzica interioară, sau acea expresie stimulatoare a modestului meu eu: „Ce proastă sunt! Ce proastă am fost!" (Riri Sylvia MANOR)

Riri Sylvia Manor (n. Aberfeld, în 1935, la București) este poetă și medic oftalmolog, laureată a numeroase premii deopotrivă literare și științifice. Deși suferă de pe urma legilor antisemite din România anilor 1940‒1941, familia Aberfeld are șansa de a scăpa de deportare și de alte asemenea orori. Nu va scăpa însă de dictatura comunistă a lui Gheorghiu-Dej. În 1960 lui Riri i se permite să plece în Israel, unde urcă treptele unei cariere impresionante în domeniul neuro-oftalmologiei, devenind profesor universitar. De asemenea, publică volume de poezie în ebraică și în românește.

Fotografia de pe copertă © Katya Schwartzman

Bestseller New York Times

După bestesellerul Demonul amiezii, Andrew Solomon revine pe scena publicistică americană cu o carte dedicată familiei şi problemelor sale. Potrivit autorului, esenţa condiţiei noastre rezidă în caracterul de excepţie al fiinţei umane, în ceea ce ne diferenţiază pe unii de ceilalţi, unindu-ne în acelaşi timp. Familiile despre care scrie psihiatrul american se confruntă cu probleme precum surditatea, nanismul, sindromul Down, autismul, schizofrenia, cu problema copiilor afectaţi de dizabilităţi de tot soiul, a celor superdotaţi, născuţi în urma unui viol sau delincvenţi, a celor care aleg să-şi schimbe genul. Toate acestea pot duce la izolarea oamenilor, când nu de-a dreptul la excluderea lor din societate. Investigând însă un mare număr de familii afectate de asemenea probleme, şi neocolind nici o clipă caracterul dramatic al situaţiilor cu care se confruntă, Solomon arată că de foarte multe ori dragostea înfrânge prejudecăţile, ducând la întărirea legăturilor în cadrul familiei şi al comunităţilor create prin mişcări de solidaritate orizontală.

„Timp de mulţi ani, identitatea mea principală a fost cea de istoric al tristeţii. Imaginile disperării sunt admirate de cei mai mulţi, iar pustiirea sufletească completă este în general considerată o răsfrângere a integrităţii autorului. Dar când am încercat să scriu despre fericire, am avut revelaţia inversă, respectiv că nu poţi scrie despre ea fără să pari superfcial.
Scriitorul realist William Dean Howells i-a scris la un moment dat lui Edith Wharton că «publicul american îşi doreşte tot timpul o tragedie cu final fericit». Implicaţia acestei observaţii era că nu putem digera imaginea regelui Lear, umblând nebun pe dealuri, fără posibilitatea izbăvirii la orizont. Eu aş vrea să ofer o interpretare diferită. Aş zice că ne stă din ce în ce mai mult în fire să căutăm transformarea. Oamenii afectează adesea o fericire pe care n-o simt; oamenii a căror nevroză s-a transformat în nefericire nu sunt doar nefericiţi, ci şi convinşi că au eşuat. Partea vitală a acestei înclinaţii spre lumină este însă convingerea de nezdruncinat că dezastrele îşi găsesc până la urmă rezolvarea, că tragediile sunt adesea doar o fază, nu şi sfârşitul jocului.
Cartea de faţă caută să scoată la lumină nobleţea ascunsă sub ponegrirea lui Howells. Se bazează pe o idee şi mai optimistă chiar, respectiv că finalurile fericite ale tragediilor au o demnitate mai presus de cea a finalurilor fericite ale comediilor, că nu numai transcend sentimentalismul la care face Howells aluzie, ci chiar oferă o satisfacţie mai preţioasă decât una necălită prin suferinţă. Aşa cum crestele zimţate ale Alpilor sunt sublime pentru romantic, la fel este şi bucuria aceasta neobişnuită pentru caracterul acestor familii: aproape imposibilă, teribilă şi teribil de frumoasă.“ (Andrew SOLOMON)

Volum câştigător al Concursului de Debut Literar UniCredit (secţiunea poezie), ediţia a III-a, 2010

O incursiune sintetica si accesibila in istoria, doctrina si trairea credintei crestine

„Carte a sfasierilor tragice si a iluziilor pierdute, a prieteniilor fierbinti si a despartirilor definitive, a utopiilor naucitoare si a credintelor sfaramate, Secolul meu face parte din acel inestimabil tezaur al adevarului despre un secol devastat de naluci ideologice cu efecte catastrofale. O asez alaturi de marturisirile unor Panait Istrati, Arthur Koestler, Aleksandr Soljenitin, Varlam Salamov, Margarete Buber-Neumann, Whittaker Chambers si Ignazio Silone. Comunismul a urmarit distrugerea omului interior, spune Wat. In cazul sau, esecul acestui proiect a fost total. Omul interior a invins.“ (Vladimir Tismaneanu)

„Patruzeci si patru de portrete, dintre care Mirabeau beneficiaza de doua si Talleyrand de trei, douazeci si cinci de portretisti. Iubirea pentru Saint-Simon si pentru Tocqueville, declarate in lamurire, ii acorda fiecaruia cate trei portrete si atat. Alegerile au fost dictate – pe langa o extraordinara cunoastere a culturii franceze – de geniul lui Cioran. Dar nu de geniul lui Cioran asa cum l-am astepta in nemijlocirea lui, ci transformat intr-un suveran bunigust.“

Petru Cretia

Volum câştigător al Concursului de Debut Literar UniCredit (proză scurtă), ediţia a IV-a, 2011

''(...) dreapta nu poate fi redusă la unul sau altul dintre curentele de idei care îi dau viaţă. Eficienţa ei la nivelul acţiunii politice nu este posibilă fără fuzionismul doctrinar al valorilor şi prin­cipiilor complemetare.“ (Valeriu STOICA)

Why "Dracul"? Did he earn this nickname because he was evil, "Dracul" being a folk name for the Devil, the Unclean One? Not at all. What follows is the extraordinary story behind the cognomen that the son of Vlad Dracul, the famous Vlad the Impaler, was also to bear.

Dr. SCOTT P. SELLS este profesor de asistenta sociala la Savannah State University, SUA, si directorul Institutului Familiei din Savannah, Georgia.