diverse

Women’s Prize for Fiction 2018

Isma este în sfîrşit liberă. După ce i-a crescut pe fraţii ei mai mici – gemenii Aneeka şi Parvaiz – de la moartea părinţilor, obţine o viză de studii care-i îngăduie să-şi împlinească visul de a-şi pregăti doctoratul în America. Isma pleacă la Amherst College, însă îşi face griji pentru Aneeka, sora ei frumoasă şi încăpăţînată, care a rămas în Londra, şi pentru Parvaiz, care dispare, călcînd pe urmele tatălui său jihadist. Bîntuit de trecutul tatălui, după ce află că acesta a fost torturat de americani la Bagram, Parvaiz se înrolează în ISIS şi fuge în Siria. La scurt timp, în viaţa surorilor se iveşte Eamonn, fiul unui important politician britanic. Să fie acesta o şansă la fericire? Un mijloc de a-l salva pe Parvaiz? Brusc, destinele a două familii se împletesc în acest roman care ne provoacă să ne întrebăm: ce sacrificii sîntem dispuşi să facem în numele iubirii?

„Romanul Kamilei Shamsie, nominalizat la Man Booker Prize în 2017, este o adaptare îndrăzneaţă a Antigonei lui Sofocle. Focul din casă păstrează temele tragediei antice: nesupunere civică, fidelitate şi lege. O poveste ingenioasă şi explozivă, în care tensiunea atinge cote maxime şi care se încheie cu una dintre cele mai memorabile scene din romanele acestui secol.” (The New York Times)

„Un roman bulversant, plin de răsturnări de situaţie.” (The Washington Post)

„Toate romanele Kamilei Shamsie sînt absolut impresionante şi abordează probleme morale complexe, oferind genul de lectură plină de satisfacţii la care speră cei mai mulţi dintre noi cînd aleg un roman.” (San Francisco Chronicle)

O carte extrem de controversată încă de la apariţie şi ultima scrisă de Nabokov în limba maternă, Darul (1938) este o odă adusă literaturii ruse, evocînd operele lui Puşkin, Gogol, Blok, Nekrasov şi ale multor altora, de-a lungul unei naraţiuni în al cărei miez se ascunde şi o poveste de dragoste: povestea contelui Feodor Godunov-Cerdînţev, un tînăr poet emigrant, care locuieşte la Berlin şi visează să scrie cîndva o carte extraordinară intitulată Darul. Acesta începe prin a publica un volum de poezii şi strînge material pentru o fermecătoare carte ce ar fi urmat să descrie călătoriile tatălui său – un lepidopterist pasionat care dispare misterios în perioada revoluţiei ruse – în Asia Centrală. Îndrăgostindu-se de Zina Mertz, care îl îndeamnă: „Scrie ceva uriaş, să le tai tuturor răsuflarea”, pune în cele din urmă pe hîrtie o biografie a lui Nikolai Cernîşevski, o îndrăzneaţă carte construită circular, închisă cu agrafa unui sonet.

„Prin ambiguităţile, poezia, jocurile de cuvinte şi originalitatea lui structurală, Darul este o hartă pentru restul operei lui Nabokov. Titlul romanului este şi numele unui volum despre un tînăr scriitor emigrant, şi al cărţii pe care acesta vrea s-o scrie, dar şi o metaforă a literaturii ruse, cel mai mare dintre darurile făcute de Rusia lumii.” (Boston Review)

„Darul este, tematic şi stilistic, cea mai fecundă dintre cărţile de tinereţe ale lui Nabokov. Luînd drept temă principală exilul autorului din Rusia, aproape că respinge autocompătimirea şi autoglorificarea ce înconjoară de obicei această experienţă. Descrie, rezumă şi repudiază destul de rece scrisul într-o limbă moartă pentru un public pe moarte. Aşadar, este o carte «literară» la modul extrem de conştient, în care se face cronica, aproape clinică, a morţii unui mare romancier rus.” (The New York Review of Books)

„Era darul lui Nabokov să aducă raiul oriunde se oprea.” (John Updike)

Cel de-al treilea roman al lui Nabokov, Apărarea Lujin este povestea unei nebunii înfiorătoare. Singuratic şi recluziv în copilărie, Lujin este o enigmă pentru părinţi şi o victimă a semenilor. Ca să scape de angoasa cotidiană, ajunge să se refugieze în jocul de şah, pe care-l stăpîneşte cu virtuozitate; şahul devine însă o obsesie care înlocuieşte încet-încet o realitate şi aşa fragmentată.

„Apărarea... nu e o reprezentare a unui conflict între artă şi viaţă. Şahul este un joc ce-şi explorează la infinit doar propriile posibilităţi, pe cînd o adevărată operă de artă îşi explorează mediul pentru a-i găsi limitele în reprezentarea realităţii. Apărarea Lujin este un astfel de exemplu de operă împlinită.” (Leona Toker) 

„Iată un roman uluitor, cu un personaj de o genialitate înspăimîntătoare şi cu o poveste cum numai Nabokov poate scoate din mînecă: diabolic, scînteietor, mai original nici că se poate…” (Newsweek)

„Nabokov scrie proză chiar aşa cum ar trebui scrisă: ea trebuie să aducă extaz.” (John Updike)

„Andrei Gorzo este cel mai important critic – nu doar de cinema – care s-a manifestat în România în ultimii 30 de ani. Calitățile lui au fost de la început evidente, iar timpul n-a făcut decît să le dea greutate: un stil literar desăvîrșit, o inteligență speculativă pătrunzătoare, un talent polemic devastator, o cultură cinefilă complexantă, un spirit cartografic ce-l duce către sistem, un gust estetic care integrează elastic și natural categorii ca lowbrow și highbrow. Gorzo reușește să construiască alianța pentru mulți imposibilă dintre critica ideologică și evaluarea estetică, dintre plăcerea de a consuma filme în sala de cinema și responsabilitatea de a explora raporturi cu realitatea care așteaptă afară.” (Mihai Iovănel)

„Admir multe lucruri la Andrei Gorzo, dar în primul rînd faptul că își șlefuiește, din nou și din nou, opiniile despre ideile, cineaștii și autorii lui de suflet. Din această deprindere rezultă tot felul de calități, cum ar fi o tot mai mare relaxare a raportării la noțiuni teoretice complexe (precum realismul lui André Bazin) sau o plăcere molipsitoare de a omagia artiști admirați încă de la începuturi (precum Humphrey Bogart sau Graham Greene). E o bucurie să parcurgi unele pasaje pe care Andrei le dedică acestor oameni și e o inspirație să constați că, indiferent de tonul critic pe care îl adoptă – fie el polemic, didactic sau autobiografic –, atenția minuțioasă la detalii și intenția programatică de a fi onest și transparent în redarea propriilor judecăți de valoare sînt întotdeauna prezente. Unele dintre paginile acestui volum se numără, în opinia mea, nu numai printre cele mai captivante publicate de autor pînă acum, ci și printre cele mai valoroase fragmente de critică de film scrise în limba română.” (Andrei Rus)

Cartea lui James Lovelock ne poartă într-o călătorie dinspre trecut – marcînd momentele esenţiale ale evoluţiei omenirii – înspre viitorul care începe să se construiască chiar sub ochii noştri, unul în care oamenii şi maşinile create de aceştia vor împărţi acelaşi Pămînt aflat şi el în continuă schimbare. Fără să creeze scenarii apocaliptice în care roboţii vor distruge civilizaţia umană, James Lovelock ne vorbeşte cu argumente despre intrarea noastră şi a planetei într-o nouă epocă, Novacenul. Este următoarea etapă în evoluţia umanităţii, cea în care tehnologia va deveni autonomă şi mult mai inteligentă decît omul. Însă toate aceste lucruri sînt fireşti, susţine autorul, convins că sîntem singurele fiinţe din cosmos capabile să-l cunoască şi să creeze maşini care să le semene. O carte esenţială pentru oricine vrea să înţeleagă drumul pe care l-am parcurs, precum şi ce ne-ar putea aştepta în viitor.

„În aceste vremuri în care schimbarea climatică se transformă rapid în stare de urgenţă climatică, volumul lui Lovelock este oportun, important, provocator şi merită din plin să fie citit.” (Irish Tech News)

„Cel mai mare gînditor al ştiinţei din vremurile noastre.” (The Sunday Times)

În 1992, astrofizicienii George Smoot și John C. Mather (Premiul Nobel pentru Fizică, 2006) descoperă cu ajutorul satelitului COBE cea mai veche radiație de lumină produsă vreodată în lume, purtînd încă amprenta Big Bangului în ea. George Smoot pronunță atunci o frază rămasă celebră: „E ca și cum am vedea chipul lui Dumnezeu!”.
Cartea fraților Igor și Grichka Bogdanov reconstituie aventura cosmologiei aflate în căutare de răspunsuri la întrebările esențiale cu privire la originea și evoluția Universului, prezentînd într-un stil propriu și incitant rezultatele cercetărilor unor aspecte dintr-un trecut foarte îndepărtat, unele dintre acestea vizînd, fie și indirect, perioada de dinainte de Big Bang. Totul pare să sugereze că legile imuabile ale fizicii, dar și fenomenele comentate ar implica existența unui proiect care a făcut posibilă apariția vieții pe Pământ. Dar este oare așa? Există ceva sau cineva care a elaborat un astfel de proiect? Are Universul un destin înscris în vreun „ADN cosmic” al său?
Autorii ne oferă diverse răspunsuri posibile la aceste întrebări, prezentînd teoriile, observațiile astronomice și rezultatele obținute pînă acum, și ne propun la rîndul lor cîteva surprinzătoare ipoteze proprii, dintr-un domeniu în care știința pare că se apropie tot mai mult de spiritualitate.

Omenirea a ajuns într-un punct critic. Lumea în care trăim e tot mai instabilă şi într-o rapidă schimbare, confruntată cu riscurile existenţiale ale noului secol. Efectele, bune sau rele, sînt oricînd posibile. Continuăm să gîndim viitorul doar pe termen scurt, prin dezbateri sterile şi contradictorii, folosind o retorică alarmistă şi pesimistă. În această carte pe cît de succintă, pe atît de captivantă, binecunoscutul om de ştiinţă şi autor de bestselleruri Martin Rees susţine că şansele omenirii depind decisiv de modul diferit în care vor fi abordate problemele zilei de mîine.

Viitorul omenirii e strîns legat de ştiinţă şi de cum vom şti să utilizăm progresul tehnologic. Pentru a evita riscurile, e necesară o gîndire pe termen lung, raţională, globală, colectivă şi optimistă. Progresele din biotehnologie, cibernetică, robotică şi inteligenţa artificială, aplicate cu înţelepciune, ar putea să ne ofere noi puteri ca să depăşim ameninţările ce pîndesc planeta, începînd cu schimbarea climatică şi sfîrşind cu războiul nuclear. În acelaşi timp, viitoarele progrese în ştiinţa spaţială vor permite explorarea sistemului nostru solar şi chiar a ceea ce se află dincolo de el, folosindu-ne de roboţi şi de inteligenţa artificială. Nu va exista niciun „Plan B”, nicio alternativă viabilă, dacă nu vom avea grijă noi înşine de planeta pe care o locuim.

Punctele de vedere fascinante asupra unor ştiinţe de ultimă generaţie pe care această carte accesibilă publicului larg le oferă vor captiva orice cititor care vrea să înţeleagă problemele critice ce vor defini viitorul omenirii, atît pe Pămînt, cît şi dincolo de acesta.

„Meridianul ilustrează un mod de a vorbi despre poezie ce se substituie obiectului însuși, unde strădania de a «descrie» un drum al creației se confundă cu creația, cea a cărei deschidere dialogică implicită «spațiilor indefinite» («Leerstellen») și incompatibilă cu sentențiozitatea riguroasă, frizînd Definitivul, a expozeului «teoretic» emană dintr-un «joc cu mărgelele de sticlă» al limbajului. Preferînd speculației metaestetice despre «poiein» și produsele sale empatia cu acestea din urmă, Celan încearcă s-o «transpună» într-un idiom aplecat asupra propriilor resurse de a accede către momentul, oricît de efemer, al coagulării virtuale, în limbaj, a «întîlnirii» cu Altul.

Am încercat să ținem seama în această întreprindere de transpunere în limba română a prozei lui Paul Celan de întreaga experiență acumulată de traducătorii care, în alte limbi și culturi, au inițiat-o cu mult înaintea noastră. Ne-am confruntat cu aceleași dificultăți și dileme în a găsi un echivalent adecvat «densității» textelor, cumulată în paleta de registre ce glisează de la ceremonios la ironic și de la emfatic la patetic, în reverberația intertextuală, în alternanța dintre «spus» și «nespus», în preaplinul semantic ce emerge din travaliul de remodelare a materiei lexicale, și nu numai...” (Andrei Corbea)

La zece ani de la apariția volumului Cronica ideilor tulburătoare, Matei Vișniec revine cu o selecție de articole și eseuri social-politice și culturale. Acestea ne înfățișează portretul unei lumi în schimbare accelerată, dar și portretul unui om avid să înțeleagă realitățile tulburătoare din jurul său. Mereu cu un pas înaintea armatei de istorici, eseiști, sociologi, filozofi, politologi, jurnaliști, lumea contemporană evoluează atît de rapid, de subtil și de surprinzător, încît instrumentele cu care este studiată devin în scurt timp perimate. În această situație este necesar un efort continuu de reflecție critică pentru a înțelege ce se întîmplă și pentru a lua decizii privind viitorul. O întrebare răvășitoare traversează întreaga carte: oare va fi necesar, avînd în vedere mersul istoriei prezente, să se renunțe la democrație și la libertate în schimbul securității și al conservării mediului înconjurător?

„De ce ar trebui să abandonăm jurnalismul pe mîna celor care îl nivelează și îl subordonează spectacolului mediatic? Jurnalistul nu este un fotograf, un tehnician care face o ecografie. El este (sau trebuie să devină) un medic, cel care analizează ecografia, un interpret, în sensul că interpretează ecografia realității și distinge zonele tumorale ale actualității. Înrolarea în masă a jurnaliștilor în mașina mediatică este o imensă pierdere pentru democrație, mai ales într-o perioadă cînd democrația însăși a intrat în criză și tinde să devină, după cum vedem și la Est, și la Vest, o mascaradă.” (Matei Vișniec)

Pentru prima dată în limba română, jurnalul unei misiuni medicale în Iașii de acum un secol și jumătate

„John Mason ajunge în Moldova, apoi la Constantinopole, în calitate de medic misionar, cu un contract de trei ani – pe care nu îl va putea împlini pînă la capăt. La Iași ajunge la început de mai 1846, după un lung drum pe Mediterana și pe uscat apoi, trecînd prin carantina de la Galați și întîlnindu‑i pentru prima oară pe evreii localnici. Mason detaliază, utilizînd un fel de antropologie religioasă avant la lettre, sărbători și ritualuri observate în casele evreilor, elementele semnificative de calendar religios, portretizînd membrii de frunte ai comunității locale. Același spirit de observație se va manifesta și în capitala Imperiului Otoman, de această dată, însă, curiozitatea sa oprindu‑se asupra învățăturilor islamice și a Coranului. Descrierile privind starea evreilor din Iași, Iașii înșiși – capitală a Moldovei –, modalitățile prin care medicul putea interveni pentru a ușura suferințele trupești, interacțiunea cu localnicii fac lectura interesantă atît pentru istoricul epocii, cît și pentru profan. Rostul aventurii sale în Moldova și în Imperiul Otoman trebuie înțeles ca datorie a civilizației căreia îi aparținea și ca tribut firesc oferit propriei educații.” (Mihai-Răzvan Ungureanu)

Discursul îndrăgostit cuprinde notele seminarului pe care Roland Barthes l-a ţinut la École pratique des hautes études în perioada 1974-1976, la care se adaugă o serie de pagini inedite din eseul Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit. Bazîndu-se pe lecturile sale din domeniul literaturii – în primul rînd romanul lui Goethe Suferinţele tînărului Werther, dar şi multe alte opere poetice sau dramaturgice – şi pe alte forme de artă şi creaţie, pe care le îmbină cu experienţe personale şi cu propria reflecţie alimentată îndeosebi de psihanaliză şi filozofie, Barthes construieşte un discurs profund original despre îndrăgostire. Mai mult decît un studiu ştiinţific sistematic, cei doi ani de seminarii reprezintă o căutare, o explorare menită să explice sau cel puţin să lumineze orice experienţă de îndrăgostire în relaţie cu limbajul.

„Din inima furtunii care mă dezrădăcinează, mă deposedează de propria identitate, vreau să mă întorc uneori la origine – la originea mea. O pantă implacabilă mă face să alunec, să cobor (mă scufund) spre copilărie. Însă forţa care produce amintirea aceasta este ambiguă: pe de o parte, caut să mă liniştesc prin reprezentarea unui timp adamic, anterior oricărei îngrijorări din dragoste, oricărei nelinişti genitale, şi totuşi mustind de senzualitate; prin amintire, pun la bătaie timpul acesta împotriva timpului Îngrijorării îndrăgostite; dar mai ştiu şi că dragostea şi copilăria au aceeaşi natură: dragostea împlinită nu este niciodată altceva decît raiul a cărui idee fixă mi-a fost transmisă din copilărie.” (Roland Barthes)

Michelle Thomas a avut primul său episod depresiv major în urmă cu cîțiva ani, cînd a încercat să afle cît mai mult despre sănătatea mintală și a descoperit că nu toți specialiștii din domeniu pe care i-a consultat i-au dat sfaturi bune. În Psihologul meu de c***t și alte povești despre sănătatea mintală autoarea vorbește cu sinceritate și umor despre propria experiență cu depresia și anxietatea – cum îi afectează acestea stilul de viață, ce o ajută să-și gestioneze depresia sau rolul părinților și prietenilor ca sistem de sprijin – și intercalează în relatarea sa fragmente din experiențele altora care se confruntă cu diverse tulburări mintale. De la medicație și terapie la întîlniri amoroase ori cu prietenii, Michelle Thomas ne înfățișează o multitudine de mijloace care o ajută să facă față momentelor în care e victima depresiei și ne oferă sfaturi care ne pun la adăpost de tot ceea ce ne afectează negativ sănătatea mintală.

„Lucruri transparente este poate cea mai bună carte din cîte s-au scris pînă acum despre facerea și desfacerea ficțiunii... Iar Nabokov este într-adevăr un connaisseur, un student insațiabil al gustului pe care îl au și al felului în care ajung să fie resimțite micile evenimente mentale, cineva care poate să vorbească cu tact și autoritate unice despre deliciile amețitoare și jalnicele umilințe pe care le presupune munca de a fi autor.” (The Times Literary Supplement)

„După ce și-a petrecut mare parte din viață construind Taj Mahalul, Nabokov a decis, la vîrsta de șaptezeci și trei de ani – pentru propriul amuzament și, întîmplător, spre încîntarea noastră –, să construiască și o replică îngroșată caricatural a marelui monument. Miniatura nu are nici o fisură, dar cele mai splendide trăsături ale magnificului model au fost ușor parodiate. Vedeți, parcă ar vrea să ne spună, că trecutul nu-i decît o joacă.” (The New York Times)

„Cu cît mai important devine un subiect, cu atît încetează să mă intereseze. Unele dintre cele mai rodnice preocupări ale mele sînt peticele microscopice de culoare.” (Vladimir Nabokov)

Nimigean încearcă să articuleze ceea ce, cu un termen preluat de la vechii greci, Michel Foucault numeşte hypomnémata („suporturi de memorie”). Aşadar, notaţii lapidare, citate reale sau fictive, contrageri aforistice, sonorităţi gratuite, comentarii, diverse extensii. O face à la légère, dar nu la întîmplare, urmăreşte empatic (modelul ar fi, la noi, Lucian Raicu) cîteva teme şi cîţiva autori (în primul rînd Marcel Proust, Philippe Muray, Simone Weil, Paul Goma), invocă intermitent, dar tenace un „principiu al metalepsei” şi totodată îl ilustrează necenzurîndu-şi intervenţiile subiective (chiar cu o undă de lirism) acolo unde le simte irepresibile şi necesare. O ureche de om pe o spinare de şoarece se întreabă în ce măsură postulatul estetic al literaturii îl implică pe cel ontologic, în ce măsură literatura îşi mai poate apăra miza existenţială şi cum anume – astăzi, cînd distanţa faţă de activismele de toate culorile devine atît de greu de păstrat, iar infatigabilele fabrici de consens lucrează la o turaţie accelerată.

„Cartea de faţă este un curajos exerciţiu de gîndire liberă. Ea înregistrează, în mod repetat, stupoarea, dezamăgirea, pe alocuri furia că ideologia e la fel de agresivă ca înainte de 1990. Cu antenele sale de scriitor, O. Nimigean sesizează şi documentează modul în care în lumea noastră se ivesc tot mai multe restricţii, cum gîndirea se mută în clişeu, iar controlul ei foloseşte o presiune catifelată. O ureche de om pe o spinare de şoarece e o pledoarie pentru gîndirea vie, pentru gîndirea critică, atît de puţin profitabilă azi, ca întotdeauna. E o carte despre o criză uriaşă, în care ne abandonăm voioşi, adaptaţi la societatea de consum. Dar mai ales o carte despre literatura care ne poate salva sau reda luciditatea.” (Bogdan Creţu)

National Book Critics Circle Award in Fiction în 2017

„O capodoperă a vieții cotidiene” (Newsday)

Romanul Îmbunătățire a fost elogiat – și pe bună dreptate – pentru căldura umană a poveștilor care îl construiesc, pentru umorul subtil și construcția rafinată.În jurul poveștii de iubire a Reynei, o tînără newyorkeză săracă, care își crește singură băiatul dintr-o relație mai veche, răsar și se ramifică alte istorii de viață, cu personaje dintre cele mai diverse: o mătușă pasionată de lecturi care și-a trăit o parte din viață în Turcia, fiind căsătorită acolo cu un vînzător de covoare, o gașcă de traficanți naivi de țigări din New York, o cosmeticiană de culoare, ambițioasă și dură, un trio de tineri nemți care încearcă să facă trafic cu antichități scoase ilegal din Turcia. Legăturile dintre ele, peste spațiu și timp, cu volute și întreruperi, cu povești de dragoste întortocheate, vinovății resimțite acut și datorii plătite, țes un model la fel de complex ca valoroasele covoare turcești ale mătușii eroinei.

„Iată un roman de o bogăţie şi o profunzime ce oferă o plăcere imensă la lectură. Silber ştie – şi ne arată şi nouă – cît de aproape de abis ne ducem vieţile, dar, în egală măsură, ştie ce înseamnă bucuria vieţii, în special bucuria născută din legăturile cu cei apropiaţi... Cu un talent desăvîrşit, romanciera dezvăluie surprinzătoare conexiuni între personajele din New Yorkul contemporan şi cele din Turcia anilor 1970.” (The New York Times Book Review)

„O cronică provocatoare a lumii contemporane.” (BBC Culture)

„Un roman superb scris, amuzant şi extrem de uman...” (The Seattle Times)

„Viața pe Facebook. Dau like, deci exist nu e un manual de utilizare a rețelelor de socializare, ci un posibil catalog de relații «exemplare» cu Facebook-ul în «corpor(e)alitatea» sa. Cartea propune o încercare de ieșire din mediu (din apă – la mal), într-un moment simbolic cînd, pe axa istoriei noilor tehnologii, încă dialoghează mai multe generații, ultimii moștenitori ai Galaxiei Guttenberg și primii digital natives. Autorii textelor analizează fenomenul rețelelor sociale potrivit sensibilității și expertizei proprii, cu deplină libertate în alegerea unghiului de abordare.” (Cristina Hermeziu)

Al Doilea Război Mondial nu a fost un eveniment ca oricare altul – el a schimbat o lume. Lumea care a luat naştere în 1945 a fost una cu totul diferită de cea care începuse războiul. Pe de o parte, fizic rămăsese cu nenumărate cicatrici şi era traumatizată psihologic: multe oraşe fuseseră distruse, sate pustiite şi, în cea mai mare parte a Europei şi a estului Asiei, comunităţi întregi au fost nimicite sau dislocate. Pe de altă parte, în 1945 lumea era probabil mai unită decît fusese vreodată. În focul războiului, s-au făurit prietenii şi, pentru o vreme, a existat cu adevărat speranţa că acestea vor putea dăinui şi în timp de pace. 
Cartea lui Keith Lowe îşi propune să inventarieze diversele moduri în care al Doilea Război Mondial şi consecinţele lui materiale şi psihologice ne-au transformat vieţile. Au apărut eroi, monştri şi martiri şi, odată cu ei, s-a creat o întreagă mitologie a războiului. Oamenii şi-au imaginat utopii pentru a edifica o lume mai bună, inclusiv una guvernată la nivel mondial. S-au prăbuşit imperii şi în locul lor au luat naştere două superputeri aflate într-o acerbă cursă a înarmării nucleare. S-au format blocuri pe baze ideologice şi geopolitice, antrenate vreme de decenii într-un costisitor Război Rece. S-au amplificat mişcările naţionale şi naţionalismul a luat amploare, dar, în paralel, statele şi naţiunile au început să se scindeze, la fel comunităţi şi chiar familii, provocînd astfel traume şi sentimente de pierdere care mai macină încă multe dintre societăţile de azi.
Toate aceste aspecte, dar şi multe altele sunt tratate de Keith Lowe pornind de la poveştile de viaţă ale unor personaje reale ale căror destine au fost într-un fel sau altul profund afectate de război şi de urmările lui. Şi toate evenimentele, susţine autorul, stau sub semnul a două forţe – frica şi libertatea –, cele mai importante imbolduri care au dus la crearea lumii noastre postbelice.

„Pe vremea cînd era medic în Dolhasca, contemplînd forma palpabilă a luminii şi cartografiind raiul, Emil Brumaru îşi pansa singurătatea şi mai ales îşi vindeca pauzele de scris, cînd poezia nu se mai aşeza de la sine pe hîrtie, compunînd splendide epistole. În ultimii trei ani de viaţă, după Amintiri din rai (2016), a scris enorm, sute şi sute de poeme. E ultima etapă, distinctă, din opera sa. Poezia aceasta de crepuscul nu pare să cunoască timpul prezent: are, cel mai adesea, trecut, întorcîndu-se elegiac înspre lumea mirifică a copilăriei ori a maturităţii virile, şi mai are un soi de viitor iluzoriu, improbabil, care mai degrabă nelinişteşte decît pansează angoasele. Poetul scrie elegii, feerii, basme, rugăciuni, imaginarul fiind cel bine-cunoscut. Nu lipsesc poemele erotice, într-o tonalitate mai îmblînzită, după cum nu lipsesc nici confesiunile directe. Întru totul, e aici opera din păcate postumă a unui mare poet care a trăit pentru poezie şi s-a aflat at his best pînă în ultima clipă.” (Bogdan Creţu) 

În Despre marea strategie, John Lewis Gaddis prezintă teoria și practica marii strategii din Antichitate pînă la al Doilea Război Mondial, avînd ca surse clasici ai istoriografiei (de la Herodot la Tucidide), ai gîndirii strategice (de la Sun Tzu la Clausewitz) și ai gîndirii politice (de la Machiavelli la Isaiah Berlin), dar și scrierile Sfîntului Augustin sau nemuritorul roman Război și pace al lui Tolstoi. Proiectul dezastruos al lui Xerxes de a invada Grecia, modul impresionant în care Octavian a edificat Imperiul Roman sau în care Elisabeta I a ținut piept Invincibilei Armade, asigurînd supremația maritimă a Angliei, înfrîngerea suferită de Napoleon în Rusia și succesul marilor președinți americani Abraham Lincoln, Woodrow Wilson și Franklin Delano Roosevelt sînt tot atîtea lecții care duc la o singură concluzie: ca să fii învingător, trebuie să ai o viziune strategică flexibilă, care ține seama de conjunctură și de particularitățile terenului de acțiune, și să nu uiți că imperativ este să-ți atingi prin orice mijloace obiectivul stabilit.

„O analiză cuprinzătoare a modului în care liderii iau decizii strategice. Un studiu dinamic, erudit asupra trecutului în beneficiul viitorului.” (Kirkus Reviews)

Moment controversat al istoriei României, evenimentele din decembrie 1989 dau naștere și astăzi unor dezbateri aprinse cu privire la caracterul lor – a fost revoluție, revoltă populară sau lovitură de stat? „Momentul fondator” al României democratice, după mai bine de 50 de ani de regimuri dictatoriale, Revoluția din decembrie 1989 a devenit granița în timp între două regimuri politice și între două lumi. Din cauza caracterului lor violent și a numărului mare de victime, evenimentele din decembrie 1989 au lăsat urme distincte în memoria colectivă și în cea istorică, precum și în felul în care a fost percepută, la nivel individual sau colectiv, ideea de revoluție după prăbușirea comunismului.

Ce au urmărit participanții? Ce rol a jucat Securitatea, principalul organ represiv al regimului? Cît adevăr există în teoria unei intervenții externe? Ce nu s-a spus despre procesul soților Ceaușescu? Care este raportul dintre adevărul juridic și cel istoric cu privire la cele întîmplate în decembrie 1989? Care sînt preliminariile și principalele etape ale prăbușirii și preluării/transferului de putere? Ce au declarat actorii implicați? Cum s-au desfășurat luptele pentru controlul instituțiilor și în ce împrejurări s-au înregistrat victime în rîndul militarilor și al civililor? Cum pot fi contextualizate internațional evenimentele? Acest volum colectiv aprofundează, rediscută și reevaluează Revoluția Română cu metode de analiză specifice unor domenii diverse: istorie (politică, militară, socială), drept, relații internaționale, științe politice ș.a. Toate aceste cercetări pot fi subsumate clivajului dintre învinși și învingători, important pentru prezentul societății românești.

Andreï Makine a dezvăluit, spre stupefacţia generală, într-un interviu din 2011 pentru Le Figaro, că sub semnătura scriitorului Gabriel Osmonde se ascunde tot el. Sub propriul nume, încoronat de laurii premiului Goncourt în 1995, a publicat 18 volume, sub cel de-al doilea, doar patru. Romanul Dincolo de frontiere îi aduce pe cei doi între coperţile aceleiaşi cărţi, în care Osmonde devine personaj, mentor spiritual, mag şi călător prin interstiţiile lumii vizibile. Complexa arhitectură a volumului, sub arcadele căreia se intersectează nu doar măşti umane din toate azimuturile, ci şi ficţiuni diferite, ne poartă de la Paris la Bruxelles şi apoi într-o Abhazie edenică, unde sîntem pregătiţi să înţelegem rosturile celei de-a Treia Naşteri, Alternaşterea, adică supravieţuirea dincolo de identităţile noastre, biologică şi socială, şi chiar „dincolo de dispariţia noastră fizică”.

„Frontierele despre care vorbeşte autorul Testamentului francez sînt cele pe care le depăşeşti prin radicalizare, sau prin exil, dar şi cele ale romanului. Cine vorbeşte, de fapt, în această carte? Andreï Makine îşi pune o mulţime de măşti. Dacă Gabriel Osmonde este un nume de împrumut cu care a semnat mai multe romane în urmă cu vreo zece ani, mai ales Alternaştere, deducem că în Dincolo de frontiere există trei voci: Lynden, Osmonde şi Makine. Adică un cavaler al Apocalipsei, un scriitor bîntuit de viziuni felliniene şi un narator mai rezonabil. Pe cine trebuie să asculţi? Acest joc ne conduce la singura întrebare care merită pusă: se poate spune totul prin literatură? Cu-adevărat? În ce măsură o epocă îi permite unui scriitor – Makine, Osmonde, Lynden – să deschidă robinetul temerilor şi fantasmelor sale, să elibereze torente de cuvinte, idei, imagini fără să i se reproşeze că provoacă, perverteşte, murdăreşte?” (Le Figaro littéraire)

„De data aceasta, Andreï Makine nu ne mai ia cu el în călătorie în Siberia, ci împinge tot mai departe limitele noastre psihologice. În Dincolo de frontiere, el pune sub semnul întrebării atît condiţia umană, cît şi pe cea de scriitor: poate acesta din urmă să scrie totul? Un roman sclipitor şi exploziv.” (La Voix du Nord)

Volumul Iubitul nefericit reuneşte şapte povestiri, scrise cu eleganţă şi fluiditate. Fie că este vorba despre un puşti a cărui imaginaţie înfierbîntată îl face să intre în conflict cu o pisică, fie că iţele poveştii dau la iveală motive mai tulburătoare, precum incompatibilitatea erotică ce duce la disperare continuă, mută, mai mult, la nepotrivirea individului cu însăşi matca vieţii sale, Moravia surprinde cu limpezime poetică momente de cumpănă, de formare, din existenţa personajelor. Tema iubirii infuzează aproape toate textele: pe rînd, ea este trădată, devine chinuitoare cînd nu este mărturisită cum se cuvine sau consumată, de cele mai multe ori rămînînd în stadiul de contemplaţie, cea a martorului neputincios, care nu reuşeşte să ia în mîini frîiele propriei vieţi. Imaturitatea emoţională e pusă la încercare, călită, iar rigiditatea individului pasiv, îmbolnăvit de ritualizarea vieţii, e şi ea chestionată.

Bob Honey e un american divorţat, de vîrsta a doua, care se pricepe la o mulţime de lucruri, de la curăţarea foselor septice, domeniu în care încearcă să-şi extindă afacerea în afara Americii, pînă la explozibili făcuţi în casă. Însă, în 2003, o întîlnire întîmplătoare în Bagdadul devastat de război îl face să devină asasin plătit, mai exact, asasin de bătrîni. Pe parcursul noii sale cariere, Bob Honey „face şi drege”: execută misiuni, inventează ritualuri şi, la un moment dat, se îndrăgosteşte de o tînără cu perucă, bolnavă de alopecie, fără să ştie că propria lui viaţă e în pericol. Dincolo de intriga trăsnită şi plină de întorsături neaşteptate, Bob Honey care face şi drege este o acută satiră socială, Sean Penn descriind societatea americană contemporană într-o cheie distopică. Romanul său este încărcat de aluzii politice şi diatribe la adresa unei lumi distorsionate ficţional tocmai pentru a dezvălui o realitate profund îngrijorătoare.

„Comic, coşmaresc, fremătînd de viaţă... Bob Honey este un erou al vremurilor noastre şi-al epocii Trump, reflectat în oglinda crăpată a scriiturii lui Penn.” (Paul Theroux)

„O carte cuceritor de ciudată... Penn îşi stabileşte un obiectiv ambiţios, iar reuşita lui este una spectaculoasă. Bob e un personaj minunat, genul de ins de la care nu-ţi mai poţi lua ochii... şi partea aceasta din carte are un farmec aproape incomensurabil.” (Booklist)

„Am bănuiala că lui Thomas Pynchon şi Hunter S. Thompson le-ar plăcea teribil această carte.” (Salman Rushdie)