diverse

„Dragă Scott, scumpă Zelda” este impresionanta mărturie a uneia din marile povești de iubire din secolul XX, cea dintre Zelda și Francis Scott Fitzgerald. Editorii lucrării au reușit să strângă sute de scrisori, telegrame, bilețele din corespondența celor doi îndrăgostiți și apoi soți, de la începuturile relației lor până la moartea prematură a romancierului. Viețile lor tumultuoase, marcate de petreceri, călătorii în Europa, succese sclipitoare, dar și de depresie, boli fizice și psihice, alcoolism, sărăcie și dezamăgiri, transpar în toată profunzimea lor din scrisorile reproduse în volum. Suișurile și coborâșurile vieții și relației lor, momentele de glorie și crizele majore, bucuriile și suferințele ce răzbat din paginile intime ale celor doi se constituie într-un autentic roman de dragoste epistolar al cărui final tragic nu face altceva decât să le consolideze legenda.

Imaginați-vă că Sam Spade și Philip Marlowe intră în cafeneaua lui Rick din Casablanca și-i spun: „Rick, hai cu noi să găsim șoimul maltez!”. Așa ar putea începe Sevraj, o carte care îl are ca protagonist pe Paul Coriolan, un detectiv sărac și lipsit de perspective. Fără clienți de ceva vreme și lâncezind într-o atmosferă anostă, primește pe neașteptate un telefon care îi va schimba viața. Povestea clientului pare plauzibilă, iar onorariul consistent, astfel încât Paul acceptă misiunea de a fura un obiect mistic. Totul pare să meargă conform planului, însă detectivului i se cam încurcă socotelile atunci când înțelege că nu i s-a spus întregul adevăr. Totuși, ceea ce îl împinge în abis nu e doar asta. Paul își dă seama prea târziu că altceva l-a atras în tot acest hățiș… Un roman care se citește cu sufletul la gură, pe parcursul căruia provocările pândesc la tot pasul.

În 1873, Will Andrews îşi abandonează studiile la Harvard. Însufleţit de lecturile din Emerson, care înglobează în opera sa spiritul înţelepciunii orientale şi teoretizează nevoia fundamentală a omului de a fi una cu natura, pleacă spre vest în căutarea preriei nesfârşite şi a sinelui autentic. Ajunge în Butcher’s Crossing, o aşezare unde trăiesc vânători de bizoni. Acolo îl cunoaşte pe Miller, vânător experimentat şi bun cunoscător al sălbăticiei. Pe întinsul preriei bizonii au fost deja vânaţi până aproape de dispariţie, însă Miller vorbeşte despre cirezi uriaşe, ascunse într-o vale ştiută numai de el. Andrews acceptă să finanţeze vânătoarea, iar celor doi li se alătură Charley Hoge şi Fred Schneider. Un roman despre supravieţuire, dar şi despre prăpastia dintre iluzie şi realitate, care deconstruieşte mitul Vestului Sălbatic.

Deoarece niciun microfon și nicio cameră de filmat nu au înregistrat vreodată glasurile fragmentate ale supraviețuitorilor genocidului armean, Sonya Orfalian și-a propus să culeagă amintirile acestora și să le facă dreptate. Ea reconstituie astfel soarta unor copii rupți de familiile lor, care au trecut prin traume îngrozitoare fără să înțeleagă ce li se întâmplă și de ce. La sfârșitul războiului, cei rămași în viață au fost căutați de organizații europene și americane și adunați în centre de primire. Acestea sunt mărturiile unora dintre ei, treizeci și șase la număr, la fel ca literele alfabetului armean. Înainte să se piardă pe căile vieții, succint și cu aceeași inocență de demult, ei relatează doar esențialul: violența extremă la care au fost martori. Din poveștile lor scurte, dar cutremurătoare răzbat o suferință incredibilă și o nostalgie nemăsurată după tot ce au pierdut, după cei apropiați, după patrie. Mulți s-au stabilit în diferite colțuri ale lumii, și-au întemeiat o familie, dar se vor simți pentru totdeauna lipsiți de identitate. „Am dorit să fac cunoscute aceste mărturii pentru ca ele să iasă din tăcerea Istoriei.” (Sonya Orfalian)

Lumea e descompusă, blazată și sortită ratării și, dacă nu ești atent, avertizează Alexandru Vakulovski, devii la fel de neputincios și de gol pe dinăuntru cum sunt și ceilalți. Într-un roman ce ia forma unei confesiuni către iubita sa, naratorul își expune aproape brutal experiențele din anii studenției, perioadă petrecută între Cluj, București și Chișinău. Rănile provocate de comunism basarabenilor încă nu s-au vindecat și, chiar dacă acum pot să circule liber, în realitate se simt în continuare dezrădăcinați și apatrizi, capitalismul nu pare să ofere mai mult decât vechiul regim, iar speranțele legate de venirea în România se năruiesc una după alta. Prin urmare, singura cale de supraviețuire și cea mai la îndemână este lumea frumoasă și fără griji în care te transpun drogurile. O carte dură, „Letopizdeț” conturează o imagine nefardată a României și a Basarabiei anilor 2000, provocând cititorul să se întrebe ce mai poate însemna normalitatea, când totul în jur e absurd.

„Cine o cunoștea pe Cristina Modreanu ca jurnalistă și cronicar de teatru va fi plăcut impresionat(ă) să afle de recentele sale pasiuni «detectivistice»: în ultimii ani a lucrat efectiv în cercetare istorică, fiind astăzi asociată Universității «Babeș-Bolyai» din Cluj ca cercetătoare. Iar subiectul abordat e unul de ținută: istoria teatrului ca parte a istoriei lumii românești în timpul regimului comunist. Fiind, în raport cu societatea, un regim «total» și totalitar, comunismul nu putea pierde din vedere scena teatrelor. Mesajele transmise aici, personajele create de scenariști, regizorii în vogă sau actorii cu priză la public s-au aflat, logic, în atenția Securității. Cristina Modreanu a avut curiozitatea de a căuta aceste dosare la CNSAS. Și, plecând de la un studiu de caz inițial axat pe teatre din Timișoara, ulterior extins spre București, autoarea caută logica acelui «escapism» estetic devenit tactica de opoziție a unor intelectuali față de regimul politic. Teza cărții este una pe care o împărtășesc: discursul dominant de azi insistă pe supunerea civică și pe conformismul de grup al românilor din deceniile 1950-1980, însă, în realitate, România regimului comunist a fost scena unei confruntări subtile, dar persistente: revolta artiștilor prin «acte recurente de nonconformism», «refuz de supunere» și «tatonarea neobosită a granițelor trasate de cenzură», cum demonstrează autoarea aici. Cartea de față probează cu brio un adevăr: da, în România comunizată chiar a existat o rezistență prin cultură.” (Adrian Cioroianu)

Vârsta recomandată 10+

Cu ilustraţii de Peter Schössow

Carlo îşi aşteaptă tatăl de multă, multă vreme. Acesta îi promite mereu că va veni să-l vadă din Italia, unde locuieşte. Dar pur şi simplu nu mai vine. Atunci, Carlo porneşte el la drum spre Palermo. Singur-singurel, cu trenul de noapte, cu taxiul sau cu feribotul. Fără bilet sau vreun plan precis. Pe parcursul lungii sale călătorii trece printr-o groază de aventuri şi cunoaşte o mulţime de oameni neobişnuiţi. Până când, în sfârşit, ajunge la uşa tatălui său...

Roman distins cu premiile René-Fallet şi Alain-Fournier

Igiena asasinului, romanul care a făcut-o peste noapte celebră pe debutanta Amélie Nothomb, este o carte ce îţi taie respiraţia prin intensitatea extraordinară a fiecărei fraze, prin amestecul magistral dozat de cinism, cruzime şi ambiguitate. Prétextat Tach, un celebru scriitor distins cu Premiul Nobel pentru Literatură şi, totodată, un mizantrop desăvârşit, mai are doar două luni de trăit. Când vestea ajunge la urechile presei, toţi jurnaliştii visează la un ultim mare interviu. Dar geniul literar, ascuns în semiobscuritatea apartamentului său, refuză să primească mai mult de cinci solicitanţi, iar primii patru plătesc acest privilegiu cu viaţa. Însă ultima sosită, Nina, reuşeşte să-l antreneze pe scriitor într-un periculos joc de roluri al cărui câştigător rămâne incert până la final.

Romanul a fost ecranizat în 1999, în regia lui François Ruggieri, cu Jean Yanne şi Barbara Schulz în rolurile principale.

Pornind de la un element autobiografic (cartea despre rolul tractoarelor în istoria Ucrainei moderne scrisă de tatăl ei), autoarea construieşte povestea lui Nikolai, un văduv ucrainean în vârstă de optzeci şi patru de ani, cetăţean britanic naturalizat, un ins excentric, trăsnit, egoist, care gândeşte logic doar atunci când e vorba de combustia internă. După moartea soţiei, rătăcit într-o mare de zile şi nopţi solitare, el redescoperă iubirea în persoana oportunistei Valentina, o ucraineancă blondă de treizeci şi şase de ani, divorţată, care doreşte să obţină drept de rezidenţă în Anglia şi se instalează, cu „sânii ei superiori, botticellieni”, în casa şi în viaţa bătrânului, explodând ca „o grenadă trandafirie şi zulufată” în familia lui. Cele două fiice ale lui Nikolai se dau peste cap să-l extragă din hăţişul amoros şi juridic în care s-a afundat şi, în cursul luptei împotriva duşmanului comun, surorile – care nu se iubeau mai deloc – se apropie, învaţă să se cunoască şi află, împreună cu cititorul, episoade tragice din istoria familiei şi a ţării lor de origine. Scris cu vervă şi duioşie, ingenios şi plin de umor, romanul Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană îşi captivează cititorii până la ultima pagină.

Volumul de faţă reuneşte două dintre scrierile de început ale lui Dino Buzzati, Bàrnabo, omul munţilor (1933) şi Secretul Pădurii Bătrâne (1935), care s-au bucurat de mare succes la vremea apariţiei, ambele fiind ecranizate. Tânărul pădurar Bàrnabo, însărcinat cu paza explozibilului, nu reuşeşte să-i împiedice pe bandiţi să pună mâna pe muniţie. Plecând de la o intrigă simplă, primul roman al lui Dino Buzzati anticipează prin tematică şi stil capodopera scriitorului italian, Deşertul tătarilor: aşteptarea „evenimentului vieţii” şi ratarea întâlnirii cu acesta în momentul în care se iveşte. De cu totul altă factură, Secretul Pădurii Bătrâne este o proză fantastică şi o fabulă despre măreţia naturii, dar şi despre forţa timpului care devorează totul. Umor, aventură, fantezie debordantă, înţelesuri ascunse şi semnificaţii filozofice – două texte în care îl descoperim pe scriitorul italian în tot ce are mai valoros: un regal Buzzati!

Noul volum semnat de Michel Houellebecq conţine eseuri pe teme de actualitate, culturale, politice sau filosofice, precum şi o serie de interviuri cu Frédéric Beigbeder, Geoffroy Lejeune şi alţii. Volumul nu vorbeşte numai despre actualitatea literară franceză a ultimilor ani, ci mai ales despre experienţa unui scriitor în pandemie. Nonconformismul houellebecquian rămâne la fel de provocator ca şi până acum – sau, poate, un pic mai mult.

În publicaţiile românești de pe la 1900 și dintre cele două războaie mondiale, Karlsbadul era numit „cel dintâi loc de cură din lume”. I se mai spunea și „Mecca balneologilor”, „Mecca ficaţilor și a fierei” sau „cel mai frumos spital al Europei”.
Cum a ajuns staţiunea „de băi” din nordul Boemiei să fie supranumită astfel? Şi cum a dobândit extraordinara popularitate de care s-a bucurat în perioada Belle Époque și în anii interbelici? Cum se face că pe atunci Karlsbadul reprezenta standardul de excelenţă în materie de petrecere a timpului liber, în domeniul hotelier, al restaurantelor și cafenelelor, al reţetelor culinare, al modei? Şi ce resorturi i-au împins în acele vremuri pe mii și mii de români să călătorească an de an într-acolo? Cartea profesorului Radu Mârza aduce răspunsuri la toate aceste întrebări prin cercetarea unui bogat material documentar, punând pe primul plan mărturiile vizitatorilor și pacienţilor români care au frecventat Karlsbadul, dar și ale medicilor români care au practicat în faimoasa staţiune balneară.

„Modul curei și a petrecerei în Karlsbad este original. Oaspele are cvartiră numai pentru mas. De la 5 oare dimineaţa pănă la 9 sara toată lumea e în picioare, pe la izvoare, unde fiecine, dupre rândul venirei, bea apa rânduită și se preumblă la umbră sau, pe ploaie, sub galerii. Degiurnarea se face au prin grădini, chioscuri așezate pe stânci, în pădure, sau pe la cafenele înșirate pe strada numită Vize, ce samănă unui salon împodobit cu magazii din ambe laturi, iar pe la mizloc sunt sute de mese cu oaspeţi, și toate aceste se petrec cu acompaniamentul orhestrelor armonioase în cursul zilei. Cei ce sunt buni pedeștri petrec minunatele preumblări pe munţii din pregiur, dintre care figurează stânca numită Hirșenșprung (Săritura cerbului) sau Ţiclăul lui Petru cel Mare.” (Gheorghe Asachi)

În cele două părți, „Investigații mateine” și „Amintiri”, volumul reunește două dintre temele predilecte ale scriitorului: literatura și memorialistica. Prima parte cuprinde două eseuri dedicate lui Mateiu I. Caragiale și romanului Craii de Curtea-Veche, în care Ion Vianu analizează în profunzime atât autorul, cât și opera, valorificându-și cunoștințele psihanalitice. A doua parte conține texte autobiografice, în care scriitorul revine în trecut, rememorând anii premergători exilului său și atmosfera acelor vremuri în „Exercițiu de sinceritate”, punctând principalele etape din viața Regelui Mihai în „Elegie pentru Mihai” sau povestind despre o reprezentație remarcabilă a lui George Enescu în „Oedip la Cumpătu”.

„Ion Vianu valorifică, în ceea ce scrie, nu doar o densă experiență de viață, ci și o enormă experiență de lectură. Preferă să lucreze în adâncime: un răbdător cumul de reflecție și reverie, o rafinată emotivitate, un gust superior al retrospectivei și introspecției sunt calitățile lui definitorii. Scrisul său, de o calmă melancolie, e exercițiul zilnic al unui nefericit euforic, al unui spirit împăcat cu propria lui neîmpăcare. Avem de a face cu o inteligență cultivată fără uscăciuni livrești, voluptuoasă fără desfrâu, civilizată fără iluzii. În plus, Ion Vianu este un neprețuit martor al vremii sale, al profesiei sale de psihiatru, al totalitarismului comunist, în formele lui cele mai amare. Fiecare pagină e un dozaj insolit de clasicitate și vertij.” (Andrei Pleșu)

„Se mai poate spune ceva nou și pertinent despre Mateiu Caragiale? Da, se mai poate. O dovedesc, între altele, Investigațiile mateine ale lui Ion Vianu, în dialog cu cele – mai vechi – ale lui Matei Călinescu. Într-un eseu de dimensiunile Crailor…, fostul psihiatru convertit la literatură își valorifică din plin experiența profesională, dar și pe cea de scriitor și cititor avizat, cu alonjă hermeneutică redutabilă.” (Paul Cernat)

„Volumul lui Ion Vianu nu este unul cu eroi, nici o carte cu «buni» și «răi», ci una despre rău, despre stăpânirea generalizată și implacabilă a răului istoric. Rău care e totuna cu socialismul românesc, cu acest experiment monstruos la care a fost supusă toată populația țării. Și prin care a fost deformată fibra morală a întregii colectivități. Rău de care se putea apăra numai cine reușea să se extragă și să plece. Fiindcă lupta unui ins singular cu sistemul întreg nu avea, practic, nici o șansă. Bine scrisă și tulburătoare, Exercițiu de sinceritate este o mărturie cât se poate de importantă despre trecutul nostru apropiat și despre căile alchimice de forjare a individualității.” (Ioana Crăiuțu)

„O carte mică, dar ce mare e plăcerea nu doar s-o citești, ci să întâlnești înțelegerea celui ce-ți vorbește din aceste pagini cernite, o elegie pentru propria ta viață îngropată în povestea lui Mihai.” (Vasile Popovici)

Romanul Castelul de nisip îşi introduce cititorii în atmosfera aparent liniştită a familiei lui Bill Mor, un profesor britanic care trăieşte într-un orăşel aflat nu departe de Londra împreună cu soţia sa, Nan, şi cu cei doi copii ai lor. Mor îşi doreşte nespus o schimbare, poate să intre în politică, însă soţia sa este un spirit sceptic, manipulator şi încăpăţânat. Nici în privinţa viitorului copiilor nu se înţeleg mai bine şi, în fond, căsnicia lor de peste douăzeci de ani scoate la iveală doar un amalgam de resentimente, convenţii verbale şi temeri. Iar viaţa pare că va continua aşa la nesfârşit. Până când o tânără pe nume Rain Carter soseşte în orăşelul lor să picteze portretul domnului Demoyte, fostul director al şcolii particulare la care predă Mor. Întâlnirea celor doi declanşează o intrigă complexă, ce îmbină dragostea, vinovăţia, magia, arta şi ambiţiile politice. Copiii adolescenţi ai lui Mor şi mama lor luptă discret, dar fără milă împotriva invadatoarei. Domnul Demoyte, bun prieten cu profesorul şi fermecat la rândul lui de pictoriţă, îl sfătuieşte pe Mor să o ia pe Rain şi să fugă în lume. Dar care ar fi consecinţele unui asemenea gest?

Un omagiu adus regizorului italian Federico Fellini şi puterii creatoare a viselor

Naratorul din Legea visătorului e doldora de poveşti şi, mai ales, visează mult. Îşi dă seama că are stofă de scriitor la vârsta de zece ani, după o noapte în care e martorul unor incidente bizare: înainte de culcare, după ce-i explică lui Louis, prietenul său cel mai bun, că „lumina e apă”, se trezeşte singur, părăsit de toţi, în timp ce casa în care locuieşte e inundată de… lumină lichidă. Pornind de la povestirea unor vise care se leagă în timp şi se petrec în acelaşi spaţiu, Daniel Pennac îşi reimaginează copilăria şi îl conduce pe cititor într-un univers deopotrivă incitant şi înşelător, un loc plin de întorsături neaşteptate unde acesta e invitat să descopere straturi de realitate. Autorul elogiază imaginaţia şi puterea de a visa, această funcţie vitală pe care o consideră sursa meseriei de scriitor, dar şi familia şi prietenia. Cartea este un omagiu adus lui Federico Fellini, celebrul regizor italian, el însuşi un mare visător, care a avut o influenţă profundă asupra lui.

„Acest scurt roman e ca o reverie, cu decoruri şi personaje de teatru. Citindu-l, ai senzaţia că treci dintr-o încăpere în alta, de la o situaţie la alta, fiecare completând-o sau contrazicând-o pe cea dinainte... E un text fascinant, bine scris şi extrem de sugestiv. Chiar şi vorbind despre sine, Pennac ne conduce spre alt orizont, în pagini unde cuvintele plutesc şi-şi râd de noi.” (SensCritique)

„Pennac nu-şi interpretează visele în lumina psihanalizei, nici nu supraevaluează simbolurile care-i populează nopţile. Imaginarul e un lucru minunat, dar foarte simplu, după spusele lui. Trebuie lăsat să umble liber.” (Le Devoir)

„Pendulând între real şi imaginar, Daniel Pennac îi face o reverenţă lui Federico Fellini, despre care spune: «Omul acesta îmi fusese mai de preţ decât o familie», vizitează un sat aflat pe fundul unui lac de acumulare şi, mai târziu, îşi aminteşte cum, tânăr profesor fiind, le cerea elevilor să ţină jurnale de vise.” (France Inter)

La început de pandemie, șase prieteni plictisiți de recluziune se regăsesc în mediul online și încep să rememoreze copilăria comună de la bloc. Discutând, își dau seama că au amintiri divergente despre viața lor din ultimul deceniu comunist. Viziunile diferite asupra trecutului comun împing dialogurile spre dispute, iar de acolo nu mai este decât un pas până la certuri deschise, atenuate doar de poveștile din prezent ale celor din grup. Majoritatea au emigrat, înainte sau după căderea comunismului, în Israel, Austria, SUA, Japonia ori Suedia, aducând astfel un plus de exotism poveștilor lor. Totuși, tensiunile se acumulează, prietenii din copilărie sunt acum adulți, au crescut și s-au dezvoltat în medii diverse, iar secretele ținute mai bine de trei decenii ies la suprafață, în așteptarea marii confruntări față în față. Roman despre copilăria în comunism și emigrație, despre soarta primelor prietenii și diferențele de percepție a trecutului, Frunza scoate la iveală, cu umorul negru și sinceritatea proprii lui Mihai Buzea, teme știute, dar despre care puțini se încumetă să vorbească.

Confesiunile unui opioman englez au fost publicate mai întâi în foileton în London Magazine, în anul 1821, iar în 1822 au apărut în volum. Aceasta a fost prima scriere majoră a lui Thomas De Quincey şi cea care l-a făcut cunoscut cu rapiditate în lumea literară a epocii. Cartea este o relatare a adolescenţei şi tinereţii rebele şi chinuite a autorului, un romantic revoltat. În plus, reprezintă una dintre primele descrieri detaliate ale dependenţei de un drog (pe atunci legal): opiul. Sensibilitatea acută a celui ce povesteşte şi rememorează, ampla frescă socială pe care o realizează – de la lumea micii nobilimi până la cea a mahalalelor mizere din Londra, unde adolescentul fugar ajunge să trăiască o vreme –, precum şi descrierea plăcerilor şi chinuri-lor opiului fac din Confesiunile... lui De Quincey o lectură deopotrivă cuceritoare şi instructivă. Printre autorii asupra cărora scriitorul şi-a exercitat influenţa de-a lungul timpului se numără Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire şi Nikolai Gogol, iar mai târziu, în secolul XX, Jorge Luis Borges.

„Mi-e teamă. Mi-e teamă să mă așez la scris. Cine sunt eu să scriu despre…
Mi-e teamă să mă așez la citit. Și apoi? Cine ce așteaptă de la mine? Gânduri înspăimântate, nesigure mă traversează, oare, oare voi îndrăzni să spun ce cred cu adevărat? Ce cred?! Ce simt?! M-am confruntat, nu de puține ori, mărturisit sau nu, exprimat sau nu în CUVINTE: «Ah, iar o comemorare! Iar niscaiva mărturii ale unor vremuri de-acum de mult apuse. Știm, știm, am înțeles, a fost groaznic! Dar cât mai aveți de gând să răsuciți pe toate fețele o tragedie consumată și trecută?! Avem alte griji acum, alte nenorociri de comentat»…
Citesc, citesc cu spaimă. Aș vrea să mă opresc. Mi se pare că am citit destul ca să-mi pot face «lecțiile»: să pot livra cele câteva fraze menite să însoțească volumul. Mereu aceeași spaimă: oare sunt eu cea chemată, se cuvine să spun eu ceva?
Destul, îmi spun, destul. Ochii mi se înroșesc, curg lacrimi. Să fie oare de la ecranul calculatorului pe care citesc? Să fie asta singura explicație? Plâng.
Plâng. Citesc.
De la o vreme nu mai înțeleg. Nu mai pot înțelege. Erau povești încântătoare despre copilărie, prietenie, viață… viață frumoasă, ba nu, viață cu bune și cu rele. Povești cu oameni de toate felurile. Și apoi? Totul se schimbă, se răstoarnă. Iadul. Nici un răspuns la întrebarea «Cum a fost posibil?». Cuvintele își pierd sensul. Logica se sparge.
Mi-e frică. Citesc mai departe.”
(Maia Morgenstern)

„În perioada martie-septembrie 1941, «jidanii», căci așa vorbea Cabinetul despre evrei, erau expuși unor acțiuni de marginalizare, îndepărtare din societate sau reprimare. Iată cum se exprima Ion Antonescu la întrunirile Cabinetului: «Va trebui să inspirăm românilor ura împotriva dușmanilor nației. Așa am fost crescut eu: cu ură împotriva turcilor, jidanilor și ungurilor» (8 aprilie). Toată această incitare la ură împotriva evreilor s-a transformat într-un set de ordine privind uciderea în masă, deportarea și moartea în Transnistria, iar semnalul începerii soluției finale a fost dat la Iași. Mărturiile din acest volum sunt importante pentru că redau o experiență unică, a unui tânăr de 14 ani aflat, din voința altora, în fața morții. A unei morți criminale.” (Alexandru Florian)

Vârsta recomandată 10 +

Alexandru are un vis măreț: să fie conducătorul întregii lumi. Așa că pleacă de acasă, din mult iubita sa Macedonie, împreună cu prietenii din copilărie și cu calul Bucefal, să și-l împlinească. Dominic Sandbrook ne este ghid prin deșerturile Egiptului, la oracolul din Siwa, prin zăpezile din munții Persiei, prin Afganistan și până în India, urmărind expedițiile incredibile ale lui Alexandru, de-a lungul cărora acesta îi învinge pe toți cei care i se opun. Căci orice este posibil cu ajutorul zeilor…

Romanul spune povestea lui Gunnar Kampen, un bărbat din Reykjavík care-şi petrece copilăria şi tinereţea sub semnul svasticii şi al cultului rasei germanice. Detaliul istoric dublează fantezia şarmantă cu care Sjón şi-a obişnuit cititorii, arătând că inocenţa naţiunii insulare e o iluzie şi că Răul – antisemitismul, naţionalismul, totalitarismele de orice fel – nu exclude prietenia, iubirea sau solidaritatea, ci dimpotrivă, se ascunde mai bine în spatele lor.

Femei fără bărbaţi urmăreşte destinele întreţesute a cinci personaje care ajung să trăiască laolaltă într-o casă cu grădină de la periferia Teheranului zilelor noastre. Romanul explorează poveştile de viaţă ale acestora şi provocările cu care se confruntă în încercarea de a-şi duce traiul în absenţa bărbaţilor şi departe de constrângerile impuse de familie, de societatea iraniană şi de cultura islamică. Deşi pe parcursul său au loc unele dispute legate de onoare, virginitate, dar şi de alte aspecte ale vieţii cotidiene strict reglementate, Femei fără bărbaţi este un roman despre oameni şi nu despre idei, dezvăluind o lume complexă, plină de suferinţă şi abuzuri, însă şi de forţă feminină şi speranţă, în inima căreia irupe un tip aparte de realism magic, de sorginte orientală.

Romanul a inspirat în anul 2009 o celebră ecranizare, pentru care regizoarea Shirin Neshat a obţinut Leul de Argint la Festivalul de film de la Veneţia.

Ochii tuaregului continuă, după aproape două decenii, povestea lui Gacel Sayah şi a familiei sale, personajele centrale ale romanului Tuareg (unul dintre marile succese ale lui Vázquez-Figueroa, cu vânzări de peste cinci milioane de exemplare în toată lumea, adaptat pentru marele ecran). Ca în majoritatea cărţilor anterioare ale autorului hispanic, tema centrală este impactul nociv pe care civilizaţia îl are asupra modului de viaţă tradiţional al unor comunităţi ce au ştiut să păstreze o legătură strânsă cu natura. Pentru milioane de telespectatori din lumea întreagă, raliul Paris-Dakar este unul dintre principalele evenimente sportive ale anului, iar pentru concurenţi, o ocazie de a-şi demonstra calităţile şi a-şi testa limitele. Dar pentru tuaregi, acesta nu reprezintă decât o competiţie absurdă, ce devastează teritoriul pe care îl stăpânesc de veacuri şi ameninţă să distrugă una dintre cele mai vechi populaţii ale lumii orientale. Există oare vreo cale de-a se apăra?

O lectură fascinantă și un avertisment cu privire la pericolele ignorării istoriei

Fiii unui ceasornicar evreu din Kozienice (Polonia), Harry Lenga și cei doi frați ai săi au învățat meseria tatălui lor încă de la o vârstă fragedă. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma invadării Poloniei de către Germania nazistă, soarta familiei Lenga s-a schimbat pentru totdeauna. Cu toate acestea, Harry și frații săi nu-și închipuiau că meșteșugul ceasornicăriei avea să le salveze viața. În cele mai groaznice condiții imaginabile, mereu sub amenințarea morții, au reparat ceasurile naziștilor și s-au susținut reciproc, reușind să supraviețuiască ghetourilor, lagărelor, marșului morții și oferindu-ne o lecție perenă: atunci când avem de înfruntat răul absolut, cel mai greu este să ne păstrăm umanitatea.

„O relatare despre felul în care capacitatea de rezistență, tenacitatea și priceperea în ale ceasornicăriei i-au ajutat pe Harry Lenga și frații lui să supraviețuiască războiului.” (The New York Times)

„Toate poveștile despre supraviețuire în timpul Holocaustului sunt extraordinare, dar puține sunt mai impresionante decât cea a lui Harry Lenga. Consemnată de fiul său, Scott, această mărturie despre tăria de caracter, capacitatea de rezistență, dragostea frățească și credință ar trebui citită de toți cei interesați să păstreze vie amintirea celor care, la fel ca Harry Lenga și frații săi, au găsit o cale de a rămâne în viață – și de a rămâne oameni – în fața răului.” (Dr. Michael Oren, fost ambasador al Israelului în SUA și deputat în Knesset)

Roman distins cu Premiul Jan Michalski 2019

În urmă cu zece ani, Iris, eroina romanului Zeruyei Shalev, a fost victima unui atentat terorist (la fel ca scriitoarea însăşi, rănită în explozia provocată de un atentat sinucigaş, în 2004). Viaţa lui Iris fusese şi până atunci o înlănţuire de dureri şi tristeţi surde, pe jumătate uitate: un tată mort în războiul de Yom Kippur, o mare iubire pierdută în adolescenţă, o viaţă de familie intrată în rutină. Trupul sfârtecat aduce o durere nouă, răspândită în fiecare fibră, ce nu se lasă ştearsă nici după un deceniu, iar din ea se nasc, pe neaşteptate, alte şi alte spaime şi dureri. Cea mai teribilă se dovedeşte groaza de a lua o decizie: să-şi urmeze iubitul din tinereţe, revenit ca prin minune lângă ea, sau să rămână alături de copii, prinşi la rândul lor într-o plasă de suferinţe şi nefericiri?

Povestirile ce compun volumul lui George C. Dumitru îi dau imediat cititorului senzația unei imersări în lumea românească actuală. O lume de oameni prizonieri ai grijilor de zi cu zi: câștigarea existenței, dificultățile din cuplu, copiii care cresc și problemele lor cu școala, cu telefoanele mobile, jocurile pe calculator și rețelele de socializare ce-i acaparează. Priviți de autor cu o ironie în care pare să se strecoare uneori și o undă de duioșie, protagoniștii acestor povestiri – personaje adesea cenușii, banale – sunt sistematic învinși în încercările lor de a depăși constrângerile cotidianului și de a se împlini. Un angajat al unei corporații plănuiește în amănunt seducerea unei colege, dar un incident face ca operațiunea să se sfârșească, umilitor, înainte de a începe. Un altul, atras de perspectiva de a urca în ierarhia firmei, se îmbată cu comice visuri de mărire care nu așteaptă decât următoarea ședință pentru a se spulbera la contactul cu realitatea. O femeie care a renunțat la carieră pentru a se consacra familiei – de fapt, slujirii unui soț de care e dominată – se străduiește să se convingă singură printr-un adevărat program de viață că a găsit calea spre fericire...

Rozariul de aur al teologiei, publicat pentru prima dată la Hagenau în atelierul lui Heinrich Gran între 1503 și 1508, este ultima lucrare scrisă de teologul Pelbart din Timișoara, figură cunoscută a lumii savante a Europei Centrale în secolul al XV-lea: o enciclopedie în patru volume care urmează tematic Cartea Sentințelor a lui Petrus Lombardus, tratând pe rând Treimea, creația, christologia și, respectiv, sacramentele. Ediția prezentă a prologului acestei lucrări introduce pentru prima dată într-o cultură modernă o scriere amplă a lui Pelbart din Timișoara, ce dovedește dezvoltarea originală a tradiției franciscane în opera sa.

Alecu Ancuțescu își poartă greu cei aproape 60 de ani. Lumea lui îl dezamăgește și îl înspăimântă, iar violența i-a devenit, pe negândite, firescul. Nici nu mai știe de când Larisa, soția sa pe care odată a adorat-o, e o alcoolică veșnic arțăgoasă ori de când Oana, fiica lor de 15 ani pe care o iubește nemăsurat, s-a lepădat de orice afecțiune filială față de el. Egreta Office, clădirea de birouri unde e paznic și refugiul lui de 15 ani încoace, a rămas singurul loc în care mai poate să simtă că nu e pe de-a-ntregul ratat. Dar într-o zi Larisa dispare, iar Alecu, încercând să se salveze pe sine și să-i salveze pe ai săi, își disecă viața și fricile căutând răspunsuri izbăvitoare, în mijlocul unor accese de nebunie ce par să-l îndepărteze de eliberarea dorită. Ce anume îi ține împreună pe membrii familiei sale disfuncționale și cum se face că nașterea copilului i-a înstrăinat pe unul de altul? Cum își mai poate răscumpăra el viața când trecutul s-a transformat acum într-o amenințare? Povestea lui Alecu Ancuțescu depășește granițele unui roman de familie, reușind să oglindească o societate canceroasă a anilor nesiguri din preajma aderării României la Uniunea Europeană.

Martin Plant, regizor, american. Ana-Maria Iacob, scenografă, româncă. O nuntă în Brașov, o escapadă în Munții Făgărașului, o viață în doi începută în candoarea și frumusețea a două suflete pereche. Dar în a treia zi a căsniciei lor Ana dispare pur și simplu. Soțul ei este considerat suspect, însă ancheta poliției e sistată din lipsă de probe. Suferința lui Martin capătă noi dimensiuni după ce descoperă jurnalul Anei, o Ana neștiută, încercând să pătrundă înțelesul scrierilor mistice ale iudaismului. În visele ei notate cu acuratețe, un înger (sau un demon?) îi desenează planul unei case, în fapt Templul lui Solomon adus la scară. Martin înțelege că trebuie să construiască această casă chiar pe locul unde dispăruse soția lui. Înțelege că, odată ridicat, templul îi va aduce înapoi dragostea. Un proces greu și complicat, care îi va pune la încercare răbdarea și credința în oameni: este atacat și tâlhărit, amenințat de autorități, ocolit de sătenii habotnici și superstițioși, acuzat că vrea să se închine lui Satan. Cu toate acestea, limitele în care este împins, efortul supraomenesc la care se supune, transfigurările prin care trece îi vor limpezi mintea și sufletul: Ana lui e aici, în această serenitate a ființei, și îl așteaptă. Iar el e hotărât să facă pasul spre ea.

„Cartea de față e scrisă în cheia cabalei literale, temurah. Aici metoda devine un proces de construcție care duce către un adevăr incontestabil: dragostea e căderea în cer, calea spre iluminarea sufletului.“ (Paul Țanicui)

„O performanță impozantă, o întreprindere curajoasă, laborioasă.” (Andrei Pleșu)

Aceste piese inclasabile, scrise la începutul și la sfârșitul perioadei tragice a lui Shakespeare, adică între Hamlet și Coriolanus, ne oferă un veritabil manifest mizantropic. Măreția eroică a Troiei lui Homer și rafinamentul filozofic al Atenei lui Platon sunt izgonite din universul sordid închipuit de Shakespeare. Eroii nu sunt consumați de faptă și idee, ci de patimi și sifilis. Prin derizoriu și nihilism, cele două drame pregătesc deja terenul pentru teatrul absurdului.

Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze

Uimire şi cutremur este un roman autobiografic în care autoarea povesteşte un an (1990) din viaţa ei ca angajată a megacompaniei japoneze Yumimoto. Amélie-san, personajul central, are de înfruntat – şi o face cu cel mai rafinat umor – conflictul dintre morala şi practicile de lucru japoneze. Nevoită să servească ceaiul unei delegaţii de la o altă companie, aceasta se descurcă în buna tradiţie japoneză. Rezultatul? Delegaţii găsesc suspectă o femeie din Europa care se comportă ca o japoneză şi, în plus, mai şi înţelege japoneza. Reacţia firmei? Amélie-san este avertizată că nu trebuie să înţeleagă japoneza, că a fost special angajată ca să nu înţeleagă japoneza. „Gafele” sale derivă întotdeauna dintr-un conflict cultural între obiceiurile occidentale şi cele orientale, conflict care constituie şi tema centrală a cărţii.