In literatura romana exista putine scrisori intre prieteni asa pline de dragoste. Le-am citit ca pe niste obiecte literare stranii, ca pe niste relicve in care erau incrustate fapte stilistice din viitor. Pentru ca mi-a fost destul de limpede, inca de la primele rinduri, ca toata literatura lui Razvan Petrescu a iesit din aceste plicuri trimise peste hotare pe cind era inca student. Are dreptate sa spuna, in Nota autorului, ca „tinarul acela de 23 de ani nu mai exista“, dar trasaturile aceluia au ramas imprimate in scrisul sau asa cum se regasesc pe propriul chip. Marius Chivu
Un al doilea lucru pe care-l pastrez in comun cu tinarul de-acum 36 de ani este miopia. Stare degenerativa progresiva care a dus la un alt fel de a privi lumea, de a scrie, de a dormi, de a visa. Nici nu mai maninc cu degetele ca-n 1980. Nu deger de frig si nu ramin pe intuneric cind dau examene, chiar daca nu mai dau. Am ajuns putred de bogat, faimos si blond, s-au schimbat toate, a venit iarna. Daca observi ceva tulburator de vital cind imbatrinesti e ca nu te mai intereseaza aproape nimic, doar iti iubesti patria, mai precis vietatile care sar prin ea, si astepti sa mori asa, pe-o parte. In Franta. Razvan Petrescu
Scrisorile publicate aici mi-au fost trimise intre 1980 si 1984. Cititorul va intelege ca Razvan Petrescu nu minte (nici acum si nici atunci), nu triseaza: el face literatura inconstient, „ca gaina oua“. Nu exista trucuri, siretlicuri. Epistolele au fost scrise pentru a fi citite cel mult de mine, in cazul in care ar fi ajuns in Franta. Si se va descoperi ca Razvan Petrescu nu este un disperat recent, de cafenea literara. Este vorba de un om profund nefericit, dintr-o lume absurda. Fiecare scrisoare e un lucru definitiv, ca si cum ar fi ultima. Michel Simion