Din câte pot să-mi aduc aminte, prima mea întâlnire cu teatrul a fost la Cochabamba, în Bolivia, pe când aveam şapte sau opt ani. Mama și bunicii m-au dus la Teatrul Achá, într-o lojă, şi, dintr-odată, luminile s-au stins, cortina s-a ridicat şi, pe scenă, nişte personaje în carne şi oase au început să trăiască o poveste.
Iar cei ce întrupau acele întâmplări care se tot înnodau și deznodau nu erau nici marionete, nici desene animate, nici imagini stârnite de cuvintele vreunei cărţi, ci fiinţe omeneşti. Le priveam şi le ascultam fascinat, cu toate că nu pricepeam mare lucru.
Deodată, unul dintre domnii de pe scenă a ridicat glasul şi i-a dat o palmă unei doamne. Am izbucnit în plâns, iar mama a trebuit să mă scoată din sală.
Mario Vargas Llosa
Premiul Nobel pentru Literatură îi este acordat lui Mario Vargas Llosa, pentru cartografierea pe care o face structurilor puterii și pentru imaginile pline de forță ale rezistenței, revoltei și victoriei individuale.
Teatrul și imagistica lui constituie, sunt sigur, un gen privilegiat, care are posibilitatea să reprezinte neliniștea acelui labirint de îngeri, demoni și minuni care nu este altceva decât sălașul dorințelor noastre.
În Chunga, Mario Vargas Llosa a încercat să proiecteze în spațiul ficțiunii dramatice totalitatea acțiunilor, visurilor, realităților și fanteziilor umane.
Odiseea e o călătorie inițiatică și o veritabilă ucenicie în care destinul, așa cum a fost el înțeles în vechime, nu e decât o simplă scuză.
Dacă în Lima anilor ’50, orașul în care am început să scriu, ar fi existat o mișcare teatrală, este foarte probabil ca, în loc de romancier, să fi devenit dramaturg.