Recitindu-l pe Ionel Teodoreanu, am avut mereu în minte sensul ascuns pe care, contemplând tablourile lui Poussin, Erwin Panofsky îl redescoperea în miezul utopiei arcadice - Et in Arcadia ego -, şi anume sensul unei fericiri prezente ameninţate de moarte acolo unde există toate semnele nostalgiei, ale reproiectării fericirii în trecut şi printr-o particulară soteriologie, în universul cărţii. Medelenismul arcadic al lui Teodoreanu l-am citit prin confruntarea cu antimedelenismul lumii care-l înconjoară, iar tensiunea creatoare care rezultă de aici construieşte nu numai personaje memorabile, o modernitate spectrală, ci şi inefabilul unei sensibilităţi inserate în contextul crepuscular al unei Moldove ce se duce şi ne seduce. (Angelo Mitchievici)
Volumul de faţă este o provocare critică şi una biografică. Explorarea textelor lui Ionel Teodoreanu a fost, simultan, şi o explorare a propriei mele vieţi: despărţire întârziată de adolescenţă, cartea reprezintă omagiul discret, adus sensibilităţii unei lumi care a fost. Situat la graniţa dintre istoria literară şi istoria ideilor, textul este şi o formă nostalgică de asumare a unei crepusculare identităţi moldoveneşti. (Ioan Stanomir)
Volumul de faţă este o provocare critică şi una biografică. Explorarea textelor lui Ionel Teodoreanu a fost, simultan, şi o explorare a propriei mele vieţi: despărţire întârziată de adolescenţă, cartea reprezintă omagiul discret, adus sensibilităţii unei lumi care a fost. Situat la graniţa dintre istoria literară şi istoria ideilor, textul este şi o formă nostalgică de asumare a unei crepusculare identităţi moldoveneşti. (Ioan Stanomir)