„Acțiunea” a fost îndelung pregătită. Am creat mai întâi (în „Prolegomene”) o înțelegere preliminară pentru introducerea categoriilor dramatice în înțelegerea revelației („teologiei”), apoi a trebuit să introducem personajele piesei. Dar, în tensiunea dintre libertatea manifestă a creaturii înaintea lui Dumnezeu (vol. II) și conținerea acestei libertăți în Hristos, singurul în care pot să existe persoanele teologice (vol. III) zăcea deja materialul incendiar care trebuia să declanșeze focul acțiunii, să alimenteze de fapt ceva atât de exploziv încât nu putem începe acest volum altfel decât „sub semnul Apocalipsei”.
Apocalipsa ne arată deja că acțiunea libertății umane nu este scoasă din joc, nu este redusă la ceva inofesiv prin acțiunea atotcuprinzătoare a „Mielului ca înjunghiat”. Nu avem de-a face aici cu o apocatastază care să ne facă să privim lupta dintre Dumnezeu și om dintr-o perspectivă de ansamblu filosofică (în maniera lui Plotin și Hegel), în care lumea purcede din divinitate și se întoarce în ea. Căci există ‒ și pe aceasta vom pune accentul principal ‒ o împotrivire titanică a omului la a se lăsa cuprins și ocrotit tocmai în acest mister al crucii. Sentimentul anticreștin există numai începând de la Hristos: „De n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, păcat nu ar avea.” Abia atunci când cerul se deschide, se cască și iadul. Așadar, această privire asupra acțiunii nu ne va dezvălui lucrurile ultime, ci le va face să transpară doar sugestiv, ca să le putem presimți. Finalul piesei nu s-a jucat încă.