Ceea ce am numit vârsta noastră „de mijloc“ nu trebuie să fie un punct de cotitură către nefiinţă. De aici trebuie să ne întoarcem către viaţă, aşa cum n-am cunoscut-o niciodată, aşa cum n-am reuşit niciodată s-o cunoaştem atunci când eram prea tinere şi prea trufaşe ca să-i evaluăm limitele. E adevărat că, îmbătrânind, devenim mai umile — dar, în acelaşi timp, ne dăm seama cât de preţioasă e viaţa, cât de fragilă. E timpul să devenim senioarele acestei planete, cele care îi poartă de grijă, nu doar cu numele, ci acţionând cu pasiune. Până când Dumnezeu ne va chema acasă, trebuie să transformăm această lume în casa visurilor noastre.
În acest moment, revelaţia că nu mai suntem tinere intră în coliziune cu un sentiment al imperiozităţii istoriei. Ochii ni se deschid pentru a privi gravitatea situaţiei actuale, iar dorinţa noastră cea mai fierbinte este să găsim, cumva, o rezolvare. Când ne reînnoim legământul faţă de cursul vieţii, acesta ni se reîncredinţează. Când ne dedicăm — acum, după ce ne-am maturizat în sfârşit — unui viitor care este tot ce poate fi şi tot ce trebuie să fie, ne simţim iertate pentru un trecut care n-a fost aşa cum s-ar fi cuvenit.
În acest moment, revelaţia că nu mai suntem tinere intră în coliziune cu un sentiment al imperiozităţii istoriei. Ochii ni se deschid pentru a privi gravitatea situaţiei actuale, iar dorinţa noastră cea mai fierbinte este să găsim, cumva, o rezolvare. Când ne reînnoim legământul faţă de cursul vieţii, acesta ni se reîncredinţează. Când ne dedicăm — acum, după ce ne-am maturizat în sfârşit — unui viitor care este tot ce poate fi şi tot ce trebuie să fie, ne simţim iertate pentru un trecut care n-a fost aşa cum s-ar fi cuvenit.