Nu aveți nici un articol în lista d-voastră de dorințe.

    Caderea in timp

    de Emil Cioran

    "Dupa ce a stricat adevarata eternitate, omul a cazut in timp, unde a izbutit, daca nu sa prospere, cel putin sa traiasca: sigur e ca s-a obisnuit cu noua lui conditie....
    Citeste in continuare...
     LEI1622

    În stoc

    Urgent Cargus Curier: 24-48 ore

    Procesul acestei caderi si al acestei deprinderi se numeste Istorie. Dar iata ca-l ameninta o alta cadere, a carei amploare e inca greu de apreciat. De data asta el nu va mai cadea din eternitate, ci din timp; si a cadea din timp inseamna a cadea din Istorie. Iminenta sau nu, aceasta cadere e posibila, ba chiar inevitabila. Cand ii va fi data, omul nu va mai fi un animal istoric. Si atunci, dupa ce-si va fi pierdut pana si amintirea adevaratei eternitati, a primei sale fericiri, isi va intoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care va fi fost izgonit."  (Emil Cioran)
    Emil Cioran- Căderea în timp, trad. din limba franceză de Irina Mavrodin Humanitas, 2008



    Publicată de Emil Cioran în limba franceză în 1964, Căderea în timp se află deja la a treia editare în mai puţin de douăzeci de ani (1994, 1998, 2008). Traducerea îi aparţine Irinei Mavrodin, care a transpus în română şi Tratat de descompunere, primul volum din exil al autorului român de expresie franceză.
    S-a pus tot mai des întrebarea dacă a existat într-adevăr o literatură a exilului, sau doar scriitori care au scris în exil. Subiectul a încetat, poate nu în totaliatate, a fi considerat tabu; iată de ce autori ai exilului au fost “interogaţi” pentru a-şi expune experienţa plecării forţate din ţară. Poate cel mai discutat caz a fost cel al Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca, scriitori care au măsurat pulsul evenimentelor în Parisul României Libere. Le-a urmat apoi Eugen Ionescu, Emil Cioran, fraţii Ciorănescu, D. Ţepeneag, etc.
    Scriitor român ale cărui cărţi le citim, paradoxal, în traduceri din franceză, Emil Cioran si-a expus experienţa livresc, subliniind mereu ce a însemnat plecarea din propria ţară si ruptura de propria limbă a unui om de cultură care ajunge să gândească şi să se exprime în limba ţării care l-a adoptat. Ne întrebăm totodată dacă putem vorbi în cazul său de un exil politic sau, mai degrabă, de unul interior, voluntar sau nu.
    Exilul lui Cioran poate fi corelat cu acea cădere în timp despre care vorbeşte în volumul de faţă. Procesul acestei căderi s-ar numi Istorie. Mai există posibilitatea, după Cioran, de a cădea din timp, din Istorie, sinonimă cu devenirea suspendată, cu absolutul stagnării. Civilizaţia pentru Cioran începe prin mit şi sfârşeşte prin îndoială; starea din urmă duce la starea de sterilitate a regimului, în care nu înaintăm şi nici nu dăm îndărăt. Degradarea vine odată cu răsucirea intelectualului asupra sinelui, cu exilul său interior către o altă stare. Exilatul Cioran poate fi încadrat în rândul celor care şi-au asumat cultura ţării în care s-au stabilit, întorcându-se critic asupra ţării care l-a izgonit. Viciul şi virtutea sunt, pentru Cioran, la limita dintre a adăuga personalităţii umane tot ce o deformează fără necesitate şi capacitatea de a trăi altminteri decât ne-o impune civilizaţia noastră.

    Perspectiva istorică se defineşte în cazul lui Cioran, pe linie hegeliană, cu dimensiunile conştiinţei. Iată de ce am afirmat anterior că exilul în cazul lui Cioran este unul lăuntric, poate cu mult mai mutilant decât cel politic. O altă problemă pe care o atinge Cioran este cea a profetismului naţional românesc care nu a trecut limitele şi problemele etnicului, fiind un profetism pe evenimente şi nu pe dimensiuni atemporale. Orice atitudine în România este una a începuturilor de drum, de vreme ce nu există linii directive. De aici acel adamism românesc promovat de Cioran, într-o ţară în care orice problemă politică sau spirituală se pune pentru prima dată, pentru că tot ce se naşte în prezent nu are precedent.
    Lipsa simţului ascendent al deveniriii a determinat o cultură a imediatului. De aici şi politica împotriva edenizării satului, ca centru spiritual; Cioran vede în oraş şi industrializare două obsesii ale unui popor în ridicare. Lichidarea a tot ce ţara aceasta are balcanic în ea pare a fi singura soluţie de ridicare. Ascensiunea frenetică ar putea înlocui minorul, starea de fapt care l-a determinat pe intelectualul român să-şi aleago drumul unei culturi majore.
    Propriile temeri sunt expuse, Cioran fiind convins de faptul că « Nu-i nicidecum improbabil ca o criză individuală să devină într-o zi criza tuturor, ea dobândind astfel nu o semnificaţie psihologică, ci una istorică » (Caderea în timp, ed. cit., p. 159). Oroarea de glorie despre care vorbeşte Cioran în Căderea în timp este aceeaşi care l-a împiedicat să refuze premii literare şi l-a împins să se declare dezgustat de publicitate. De altfel, filosoful repetă obsesiv că nu scrie pentru recunoaştere, ci într-un scop pur terapeutic. Căderea...., în care oroarea, spaima, primejdiile personale capată o dimensiune istorică, constituie o parte din mărturia unui exilat care s-a rupt total de ţara din care a plecat, într-un spirit de frondă faţă de o naţiune fără deschidere majoră.
    Publicată de Emil Cioran în limba franceză în 1964, Căderea în timp se află deja la a treia editare în mai puţin de douăzeci de ani (1994, 1998, 2008). Traducerea îi aparţine Irinei Mavrodin, care a transpus în română şi Tratat de descompunere, primul volum din exil al autorului român de expresie franceză.
    S-a pus tot mai des întrebarea dacă a existat într-adevăr o literatură a exilului, sau doar scriitori care au scris în exil. Subiectul a încetat, poate nu în totaliatate, a fi considerat tabu; iată de ce autori ai exilului au fost “interogaţi” pentru a-şi expune experienţa plecării forţate din ţară. Poate cel mai discutat caz a fost cel al Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca, scriitori care au măsurat pulsul evenimentelor în Parisul României Libere. Le-a urmat apoi Eugen Ionescu, Emil Cioran, fraţii Ciorănescu, D. Ţepeneag, etc.
    Scriitor român ale cărui cărţi le citim, paradoxal, în traduceri din franceză, Emil Cioran si-a expus experienţa livresc, subliniind mereu ce a însemnat plecarea din propria ţară si ruptura de propria limbă a unui om de cultură care ajunge să gândească şi să se exprime în limba ţării care l-a adoptat. Ne întrebăm totodată dacă putem vorbi în cazul său de un exil politic sau, mai degrabă, de unul interior, voluntar sau nu.
    Exilul lui Cioran poate fi corelat cu acea cădere în timp despre care vorbeşte în volumul de faţă. Procesul acestei căderi s-ar numi Istorie. Mai există posibilitatea, după Cioran, de a cădea din timp, din Istorie, sinonimă cu devenirea suspendată, cu absolutul stagnării. Civilizaţia pentru Cioran începe prin mit şi sfârşeşte prin îndoială; starea din urmă duce la starea de sterilitate a regimului, în care nu înaintăm şi nici nu dăm îndărăt. Degradarea vine odată cu răsucirea intelectualului asupra sinelui, cu exilul său interior către o altă stare. Exilatul Cioran poate fi încadrat în rândul celor care şi-au asumat cultura ţării în care s-au stabilit, întorcându-se critic asupra ţării care l-a izgonit. Viciul şi virtutea sunt, pentru Cioran, la limita dintre a adăuga personalităţii umane tot ce o deformează fără necesitate şi capacitatea de a trăi altminteri decât ne-o impune civilizaţia noastră.

    Perspectiva istorică se defineşte în cazul lui Cioran, pe linie hegeliană, cu dimensiunile conştiinţei. Iată de ce am afirmat anterior că exilul în cazul lui Cioran este unul lăuntric, poate cu mult mai mutilant decât cel politic. O altă problemă pe care o atinge Cioran este cea a profetismului naţional românesc care nu a trecut limitele şi problemele etnicului, fiind un profetism pe evenimente şi nu pe dimensiuni atemporale. Orice atitudine în România este una a începuturilor de drum, de vreme ce nu există linii directive. De aici acel adamism românesc promovat de Cioran, într-o ţară în care orice problemă politică sau spirituală se pune pentru prima dată, pentru că tot ce se naşte în prezent nu are precedent.
    Lipsa simţului ascendent al deveniriii a determinat o cultură a imediatului. De aici şi politica împotriva edenizării satului, ca centru spiritual; Cioran vede în oraş şi industrializare două obsesii ale unui popor în ridicare. Lichidarea a tot ce ţara aceasta are balcanic în ea pare a fi singura soluţie de ridicare. Ascensiunea frenetică ar putea înlocui minorul, starea de fapt care l-a determinat pe intelectualul român să-şi aleago drumul unei culturi majore.
    Propriile temeri sunt expuse, Cioran fiind convins de faptul că « Nu-i nicidecum improbabil ca o criză individuală să devină într-o zi criza tuturor, ea dobândind astfel nu o semnificaţie psihologică, ci una istorică » (Caderea în timp, ed. cit., p. 159). Oroarea de glorie despre care vorbeşte Cioran în Căderea în timp este aceeaşi care l-a împiedicat să refuze premii literare şi l-a împins să se declare dezgustat de publicitate. De altfel, filosoful repetă obsesiv că nu scrie pentru recunoaştere, ci într-un scop pur terapeutic. Căderea...., în care oroarea, spaima, primejdiile personale capată o dimensiune istorică, constituie o parte din mărturia unui exilat care s-a rupt total de ţara din care a plecat, într-un spirit de frondă faţă de o naţiune fără deschidere majoră.

    Scrieți o recenzie
    Nota
    Cod Produs: HU000282/4
    Noutate: 6 ian. 2008
    Editura: Humanitas
    Data aparitiei: 2012
    Colectie: Seria Cioran
    Număr de pagini: 164
    Ediția cărții: a IV-a
    Formatul cărţii: 13 x 20 cm
    ISBN: 978-973-50-2138-2
    Citeste in continuare...Citește mai puțin ...
    LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei