Nu aveți nici un articol în lista d-voastră de dorințe.

Cartea rasului si a uitarii

de Milan Kundera

Cartea rasului si a uitarii

Aceasta carte este in totalitatea ei un roman in forma de variatiuni. In succesiunea lor, fiecare capitol constituie o etapa diferita a unei calatorii ce duce in interiorul unei teme, in interiorul unei idei, in interiorul unei situatii unice, a carei intelegere se pierde pentru mine in nemarginire....
Citeste in continuare...
 LEI8330

Stoc epuizat

Urgent Cargus Curier: 24-48 ore

E un roman despre Tamina si, din clipa in care Tamina paraseste scena, devine un roman pentru Tamina. Ea este personajul principal si principalul ascultator, toate celelalte intamplari fiind o variatiune a propriei sale povesti, ce se unesc in viata ei ca intr-o oglinda. E un roman despre ras si despre uitare, despre uitare si despre Praga, despre Praga si despre ingeri.
Iubeşte cineva fără umbre? Umbre, nori, pete. Nu am putut nicicând iubi fără umbre. Dar, spre deosebire de ceea ce li se întâmplă altor suferinzi, spaimele mele s-au îndreptat mereu către trecut. Eu nu izbutesc defel să îngrop trecutul, câtă vreme alţii/altele vor, din contră, să şi-l resusciteze. Nu trecutul meu - aşa credeam. Însă, despre al meu este vorba, oricât m-aş ascunde. Oarece, din cele întâmplate mie în zorii vieţii, nu-mi dă nici o tihnă în iubire. Răgazul unei binecuvântate tihne. Să-mi tihnească! Să mă pot, în sfârşit, bucura...

Recenzentului (de ocazie, cum sunt eu şi) puţintel mai comod, Kundera îi întinde cu bunăvoinţă o mână de ajutor, pe la p. 193: Cartea râsului şi a uitării ”este un roman despre Tamina” (până la urmă, nucleul care impune mişcarea de revoluţie a variaţiunilor - după model beethovenian - care plăsmuiesc cartea). Când ea iese din scenă, în urma primei intrări, totul devine un roman ”pentru” Tamina. Ar fi simplu dacă ar fi (numai) asta. Ar mai putea fi aceasta încă o apropiere a scriitorului ceh de miezul obsesiei sale, de sorginte camusiană: alungarea din lume (ba chiar din propria viaţă) a individului care se încăpăţânează să-şi păstreze autenticitatea, care refuză să se falsifice. Isprăvind cartea, cititorul îşi dă repede seama că orice răspuns, mai înainte aproape sesizabil, acum îi scapă.

Rămasă singură, văduvă, refugiată într-un oraş din Occident, Tamina nu are altă grijă (nici altă pricepere, altă modalitate, de a-şi trăi şi istovi necesarul doliu) decât să-şi ”recupereze” trecutul, cei 11 ani petrecuţi împreună cu iubirea vieţii sale - soţul său. Dar trecutul se încăpăţâna să pălească, pe zi ce trecea, în ciuda istovitoarelor exerciţii de memorie. Se dilua, o minţea, devenea diform. Tamina era şi o bună ascultătoare, un umăr bun de udat cu lacrimi sau cu simple confesiuni de pahar. Asta o făcea nespus de populară: toţi iubim cu precădere fiinţele care nu ţin neapărat să spună câte ceva despre ele însele. Care nu replică niciodată cu acel ”la fel mi s-a întâmplat şi mie, eu...”. Ci se resemnează a ne accepta ca unici ”ocupanţi” ai urechilor lor răbdătoare. Tamina îşi apăra cu o convingere aproape mistică fidelitatea (de fapt, o nostalgie răscolitoare), nu se putea dărui nici unui alt bărbat, nu devenea lubrică sub nici o altă atingere. Nu din principiu: se îngrijora că, odată mort, deci lipsit de apărare, el, soţul, ar putea avea de suferit, ştiind-o în braţele altcuiva (”Căci acum, după moarte, soţul ei n-o mai avea pe această lume decât pe ea şi numai pe ea!”). Este unul dintre cele mai sinistre şi mai dureroase gesturi de credinţă conjugală întâlnite de mine în literatură.

Cât timp trăia, soţul Taminei o rugase să ţină un soi de cronică a vieţii lor laolaltă, o existenţă nu lipsită de clipe mai puţin şarmante, de conflicte, plictis. Nici de înalte clipe de inefabilă armonie, printre care se numără şi cele (neconsemnate în jurnale) petrecute în duhul complet străin al odăii lor de pribegi prin ţinutul Alpilor austrieci. Caietele intime rămăseseră acasă la mama soţului, în Cehia sovietizată (ţara fără memorie), într-un sertar bine ferecat. Vitalitatea Taminei se ofileşte, gradual, odată cu intensificarea dorinţei şi a pustiitoarelor sale sforţări de a reintra în posesia manuscriselor - nu deţine o altă relicvă care să ateste ceea ce a fost; urmăreşte a se servi de ele în deşarta muncă de restaurare - eternă liturghie, dedicată scurtei vieţuiri cu bărbatul pierdut. Cu atât mai desperată corvoada cu cât nu poezia zilelor împreună o revendica biata suferindă, ci însuşi trupul trecutului dispărut, mort, înmormântat. În speranţa că, apoi, îşi va putea duce mai departe traiul. În absenţa amintirilor concrete, imaginându-şi temătoare şi că acele însemnări ar putea cădea sub profanator ochi străin, femeia simte că, efectiv, se dezintegrează - condamnată la un prezent de natură a o alerga doar către moarte.

”Absolutul iubirii este în realitate dorinţa de identitate absolută: femeia trebuie să înoate la fel de încet ca noi, să nu aibă un trecut ce-i aparţine doar ei, de care-şi poate aminti cu bucurie.”

Romanul lui Kundera este şi o carte a tentativei de descărnare, de examinare prin puternice şi nemiloase lentile, de conştientizare până la caraghioslâc a iubirii trupeşti. Un eseu al devoalării ridicolului unor mişcări mecanice, a unor automatisme "narcotizante"; orgasmul sportiv contemporan, dansul cretin care, neacompaniat de iubire, nu poate fi numit decât sex. Încercarea mizeră de îmblânzire a trupului prin sex, de ”îmbogăţire” a vieţii prin perversiune. Demersul aprig al amantelor de a-şi asuma, retrăi, trecutul şi, de cealaltă parte, cel al amanţilor de a li-l nega, mai mult!, de a-l destrăma prin repetate şi anxioase contestări. Râsul provocat actanţilor înşişi (în decursul scurtelor minute de luciditate) de aceste posturi omeneşti degradante. Nuditatea, în paginile lui Kundera, are, ades, ceva chirurgical, şi ceva din goliciunea lipsită de orice expresivitate sexuală a evreilor încolonaţi către camerele de gazare. În schimb, aflăm, iubirea inimii "nu poate fi ridicolă. Iubirea nu are nimic în comun cu râsul."

Mă voi opri aici, pentru a lăsa fiecărui lector şansa descoperirii. Tamina, în căutarea timpului pierdut, va regresa până la presupus-idilica vârstă a copilăriei. Se va vedea, însă, că posesivitatea şi violul tandru nu-i sunt străine nici acestei vârste.

Toate acestea, pe fondul sistemului totalitar comunist - duşman aprig al istoriei, al individualităţii, al identităţii. Totalitarismul care, nu doar că schimbă nişte nume de străzi şi ridică, peste noapte, monumente închinate unor criminali, ci modifică şi destine, sufocă speranţe. Batjocoreşte idealuri, maturizează forţat (uneori, pe merit) firile naive - grăbindu-le spre moarte cu fabrica lui inepuizabilă de lozinci progresiste.
Scrieți o recenzie
Nota
Cod Produs: H06902
Noutate: 6 ian. 2005
Editura: Humanitas
Data aparitiei: 2005
Număr de pagini: 268
Ediția cărții: I
Formatul cărţii: 13x20 cm
ISBN: 973-50-1020-8
Citeste in continuare...Citește mai puțin ...
LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei