Nu aveți nici un articol în lista d-voastră de dorințe.

    Frumoasele străine

    de Mircea Cărtărescu

    Disponibil si in format
    Orice mare autor are dreptul la un pic de odihnă. După Orbitor, Frumoasele străine reprezintă vacanţa lui Mircea Cărtărescu. O carte în care comicul e întins pe toate registrele, de la zâmbetul discret la râsul cu lacrimi, şi care-ţi poate umple, bucurându-te, propria ta vacanţă....
    Citeste in continuare...
    30,83  LEI
     LEI2026

    Stoc epuizat

    Economisesti: 4,63 LEI 15% discount

    Disponibil si in format

    Urgent Cargus Curier: 24-48 ore

    Sunt road movies, mai scurte sau mai lungi, cu scriitori, artişti vizuali, poliţişti şi criminali, studente şi responsabili culturali, fantome şi cineaşti, risipiţi într-o lume mereu surprinzătoare. Umorul, satiricul şi grotescul au fost dintotdeauna, în volumele sale de versuri, în Levantul şi-n Orbitor, în Enciclopedia zmeilor şi-n De ce iubim femeile, a doua coardă la arcul lui Mircea Cărtărescu, alături de cea onirică şi vizionară. În Frumoasele străine ele sunt coarda dintâi. Puţine cărţi din literatura română de azi îi pot sta alături ca naturaleţe a povestirii şi ca ubicuitate a comicului, întins pe toate registrele, de la zâmbetul discret la râsul cu lacrimi. Cele trei povestiri unite de aceeaşi voce narativă, destinsă şi firească, sunt filme cu camera în mână, fără nici o emfază, mizând pe sinceritate şi simplitate.
    satira la adresa scriitorilor

    Recenzie scrisă de Adi George

    De ce nu iubim scriitorii...

    Mircea Cărtărescu – Frumoasele străine, Ed.Humanitas, 2010.

    Marţi, 29 iunie 2010, la orele 14, în sala Eminescu a Bibliotecii V.A.Urechia, Galaţiul l-a avut oaspete pe Mircea Cărtărescu... Întâlnirea a decurs sub forma unui dialog, în care, indirect, au fost prezentate şi cele două noutăţi editoriale purtând semnătura lui Cărtărescu: volumul de poezie „Nimic” şi „Frumoasele străine”, aceasta din urmă fiind o carte alcătuită din trei proze care, în linii mari, prezintă scriitorii noştri mai mult sau mai puţin fiţoşi, scriitorii de toate zilele... Poate mai puţin în „Antrax”, primul text, dar numai aparent... În capitolul 12 al textului ce dă şi numele cărţii găsim scrise următoarele: „Lumea literară a fost întotdeauna la fel şi va rămâne la fel întotdeauna. De obicei, teatrele sunt exemplele clasice de „cuiburi de vipere”, dar actorii, oricât s-at bârfi şi invidia unii pe alţii, n-o pot face în public. Scriitorii au însă ziarele şi revistele la dispoziţie, iar bătăliile lor sunt amplificate prin ele la dimensiuni mai totdeauna groteşti. Regula principală care domină toată această acumulare de uri, adversităţi, poliţe plătite şi dispreţ ar putea suna cam aşa: în lumea literară ţi se iartă până la urmă orice: lipsa de talent, ticăloşia, ipocrizia, laşitatea. Ele sunt socotite păcate omeneşti şi sunt privite cu toleranţă. Ceea ce nu ţi se iartă niciodată, cu nici un preţ, este succesul.” (p.112) Capitolul devine o meditaţie asupra „scriitorului de succes” şi a mustrărilor sale de conştiinţă, a sentimentului adânc de vinovăţie vizavi de scriitorii care n-au fost, în acest caz, invitaţi să plece pe meleaguri galice; meditaţie dar şi mic îndreptar pentru tinerii scriitori, după cum observăm şi la începutul capitolului al 15-lea ( p.127): „În lumea literară nu contează ce eşti sau ce faci, ci felul în care apari în ochii altora. Iar această imagine, de cele mai multe ori grotescă, mai întotdeauna falsă şi cu certitudine simplistă, ţi-e fabricată, cu migală, de prieteni şi de adversari, de-a lungul unei convieţuiri de-o viaţă. Mediocrii sunt marii câştigători la capitolul imagine. Dacă auzi despre un scriitor numai lucruri bune, dacă vezi că e iubit de toţi ca un frate, poţi fi sigur că de el nu-i e frică nimănui, că fiecăruia îi dă mâna să fie generos cu el, pentru că oricum nu contează. Confraţii nu-şi permit niciodată să-i laude pe cei mai buni decât ei, sau măcar pe egali...”
    Aşadar, în primul şi în primul rând, „Frumoasele străine” este o carte despre „de ce nu iubim/ nu se iubesc între ei/ scriitorii.” Pardon, de ce nu se iubesc îndeajuns... Excepţiile sunt şi ele destul de numeroase. Unii, precum Mircea Cărtărescu şi Ioana Nicolae, chiar ajung la întemeierea unei familii, la care se fac aluzii chiar şi în primele două texte din carte... Formidabilă scena din „Antrax” în care un poliţist, sau funcţionar anti-tero, neştiind absolut nimic despre scriitorul Cărtărescu, începe să-i dicteze acestuia ce să scrie într-o declaraţie, deoarece, consideră „organul”, scrisul nu este ceva uşor, „cere experienţă”... Bineînţeles, declaraţia, ajunsă la un superior, este declarată incorectă, şi va trebui rescrisă... Bref, „Antrax” are, practic, două părţi: în prima este schiţată atmosfera birocratică, respirând prin mulţi pori incompetenţă, a poliţiei române - se precizează undeva despre laboratorul anti-tero venit din America dar care stă împachetat în depozit fiindcă nimeni nu ştie să-l folosească; în a doua avem de-a face cu o „artă poetică”... scatologică. A unui danez obscur. La fel de talentat probabil ca şi poetul congolez care scria despre libelule, poet de găsit şi el în paginile povestirii... Regăsim ca personaje pe însuşi autorul interpretându-se decent (primeşte, în perioada în care atacurile de... plicuri cu antrax era en vogue, un plic din Danemarca, foarte ciudat, suspect ş.a.m.d., pentru care va ajunge să aibă de-a face cu instituţiile anti-tero), pe soţia sa Ioana (cu al cărui „Cer din burtă” m-am delectat cam când cunoşteam şi eu deliciile... paternale, carte despre care am şi scris), un fost primar de capitală ajuns între timp preşedinte (într-un rol episodic, în care stă în patru labe, nedemn de un Hitchcock), funcţionari tembeli, placizi, răuvoitori chiar, unii dintre ofiţeri având (probabil) nume puse după moda caragialească: maiorul Ghilduş (probabil un tip ghiduş), locotenentul Văcărescu ( aluzia la „ce vacă sunt, am uitat să mă prezint!” este evidentă), colonelul Plopeanu (căzut din plopi, neavând nici o legătură cu teribila realitate) ş.a.m.d.
    Al doilea text, din care am citat deja şi la care am făcut aluzii, e mai mult un fel de jurnal, subintitulat cu umor „Cum am fost un autor de duzină”, care cuprinde „o parte din epopeea scriitorimii române pe meleaguri hexagonale, adică acea parte la care” a fost „martor şi personaj” Cărtărescu, ca invitat în programul de mediatizare francez „Belles Etrangères”, în anul 2005, în luna noiembrie... Sunt inserate şi alte momente, de exemplu un scurt popas în Italia, la Castel Goffredo, unde autorului i se decernează Premiul Acerbi (memorabilă lectura publică de la ospiciul-închisoare de maximă securitate din apropiere!...), sau amintiri scriitoriceşti din tinereţe, fiind intercalate şi omagii la adresa Parisului („... singurul oraş din lume în care, după doar jumătate de oră, te simţi localnic”), amintiri din copilărie, aluzii tarkovskiene, răfuieli elegante cu unii „critici” literari, meditaţii asupra suficienţei aşa-zişilor ziarişti, reflecţii asupra artei rock, schiţe de autoportret (în care simpatice atacuri de... paranoia, recunoscute cu fair play, sunt descrise cu autoironie străină multora dintre confraţi), câte ceva despre trădările traducătorilor... Cam patetic fragmentul dedicat trupei de actori de la penitenciarul din Bistriţa, „scris din simpatie”... Sunt şi câteva schiţe de portrete ale celorlalţi scriitori, printre care regretatul Gheorghe Crăciun sau Dan Lungu. Despre acesta din urmă aflăm: „băiat serios, sociolog şi scriitor din Iaşi, cu mustaţă şi cu plăcerea aristocratică de a displace (...) Dacă-l iubiţi foarte tare pe Novalis şi ascultaţi Chopin până tociţi CD-urile, nu prea are sens să-l citiţi.” De reţinut, pentru gurmanzi – sic!- şi cina cu specific românesc dintr-o comună de lângă Castelnaudary, capitala mondială a ciolanului cu fasole – pentru cunoscători, „cassoulet”...
    Savuros, pentru cine cunoaşte subtilităţile vieţii literare, este ultimul text, „Bacoviană”: în anul 1984 – ceva Orwell pe aici? - scriitorul personaj se împarte între slujba de profesor de limba şi literatura română la o şcoală şi activitatea de la Cenaclul de Luni. Primeşte o invitaţie la Bacău, de la un anume prozator Ciubotaru, pentru o activitate culturală! Ceea ce urmează... Pot să vă spun că de la „peripeţiile bravului soldat Svejk”, citite tot prin anul 1984, nu m-am mai amuzat aşa... Din considerente de marketing... cultural, nu voi insista. În ceea ce priveşte evenimentele descrise, tare mă tem că ele se repetă... şi astăzi, atunci când se organizează evenimente culturale! Cert este că Galaţiul a ratat o oportunitate... Bacăul recapătă, pe harta literară, importanţă... Şi nu numai... Axa Bacău – Mărăşeşti – Moineşti – Tescani, datorită evenimentelor narate, este acum de referinţă!
    Galaţiul ar fi putut, pe Axa Galaţi-Iveşti- Tecuci- Ţigăneşti – Târgu Bujor- Mânjina – Gârboavele – Dunăre să concureze Bacăul! Dar nu este prea târziu, dacă Mircea Cărtărescu va accepta vreodată o invitaţie din partea scriitorilor gălăţeni... Oricare dintre aceştia – trebuie să recunosc că m-am gândit şi eu cu tot umorul la aceasta! – ar putea să-l răpească pe Cărtărescu doar pentru a-l sili să asculte câte ceva despre viaţa literară gălăţeană; suspansul sechestrării va fi o sursă de inspiraţie în plus pentru autor, care, într-o povestire intitulată „De ce nu iubim scriitorii”, ar scoate din obscuritate pe răpitor, devenit demn de un colecţionar al lui Fowles... Desigur, aventura se va termina cu bine doar dacă răpitorul ar fi un iubitor al cărţilor lui Cărtărescu, precum subsemnatul, dar nu ajungând la subtilităţile afective ale personajului feminin din „Misery” (Stephen King), care hotărăşte să nu-şi mai elibereze scriitorul preferat...
    Ioana Pârvulescu şi Dan C.Mihăilescu deja au comentat cu lux de amănunte această carte, subliniindu-se – precum, de altfel şi Cărtărescu o face în „Cuvânt înainte” – aspectele care ţin de comic, burlesc, grotesc (în opoziţie oarecare cu onirismul, vizionarismul bla, bla – deşi şi visele pot fi coşmaruri dacă sunt groteşti; personal am din ce în ce mai mult senzaţia că viaţa în România ultimilor ani este un vis urât), autorul precizând ceva despre dorinţa sa de a râde şi „de a auzi oameni râzând, curat şi destins”, fără a hăhăi inestetic şi parşiv...
    În aproape altă ordine de idei, constatând că în lumea aceasta toţi pretind că ar avea simţul umorului, dar când glumele se fac pe seama lor, nu mai catadixesc să zâmbească nici măcar din colţul gurii, eu recunosc că mi-am pierdut simţul umorul cu mai mult de 25% şi pretind ca fan al scriitorului Cărtărescu (cei cu simţul umorului intact roagă frumos!) o continuare la „Baroane!” care să se intituleze simplu, bărbăteşte, „Căpitane!”.
    Dar şi o fantezie care să rivalizeze cu „Teodosie cel Mic” al lui Răzvan Rădulescu! „Enciclopedia zmeilor” este un bun început dar o continuare ar putea fi un al patrulea portavion al flotei literare cărtăresciene (referindu-se la opera sa în dialogul cu cititorii de la Biblioteca V.A.Urechia, spunea că întrega sa creaţie poate fi comparată cu o flotă care ar avea trei portavioane: „Levantul”, „Orbitor” şi „Nostalgia”)...
    a.g.secară
    Comicul e în toate...

    Recenzie scrisă de cristian ovidiu

    Comicul e în toate...

    Pentru ca în cuvântul său adresat cititorilor autorul a ținut să așeze un disclaimer pentru acei agelastos care sunt legiune, majoritatea (dacă nu toate) cronicilor au sfârșit prin a avea „revelația” comicului la Cărtărescu. O formă facilă dacă nu tâmpă de a privi un mare autor. O să-i aduc în sprijinul meu aici numai pe Nabokov și Kundera care spuneau că toți marii autori sunt și mari creatori de comic.
    Nu mă pot abține să povestesc cum o ”realizatoare TV”, totul poate figura foarte bine în Frumoasele Străine, îl întreba pe Cărtărescu, cu volumul Nimic în față și nimic altceva în minte, dacă n-ar fi fost nowdays un soi de EMO. Dar ea era atât de nevinovată în comparație cu unii critici de profesie care au întreținut această imagine gloomy a autorului.
    Agasat de toate acestea țin să o spun clar: Cărtărescu este un mare autor și un mare umorist nu începând cu Frumoasele Străine ci dintotdeauna. Așa cum este, ei bine da , spre exemplu, Kafka.
    Vorbele lui Gordon Craig sunt elocvente aici “Un om de la o anumită altitudine a inteligenței începe să fie vesel chiar când se exprimă trist ”
    Nu vreau să împart cărțile lui Cărtărescu pe categorii pugilistice Heavy/Light (chiar dacă uneri însuși autorul pare să o facă) pariind totul pe să spunem Orbitor sau Nostalgia vs De ce iubim femeile sau, Enciclopedia Zmeilor.
    Frumoasele Străine sunt cotate în categoria “minoră” pentru că au fost publicate în foileton într-o revistă “light” dar ele sunt 100 % marca heavy Cărtărescu.
    Toate povestirile sunt filigranate cu acea forță incredibilă de imersiune care te atrage în poveste, acea incredibilă putere de subjugare care este arta autorului. Nimic minor, nimic neserios în comicul uneori halucinant (e.g.Bacoviană care este un studiu de caz privind “viața literară” provincială).
    Nu veți găsi aici nimic din tropii de tip „duşul non-laodiceean" dar veți regăsi bucuria lecturii unui Cărtărescu veritabil.
    Pour la bonne bouche: Știe cineva ce înseamnă stenahorie?
    Mircea Cartarescu - Frumoasele staine

    Recenzie scrisă de Marica Viorica

    Frumoasele Străine este ultimul volum al autorului Mircea Cărtărescu, cartea cuprinde trei nuvele Antrax, Frumoasele străine şi Bacoviana, texte care au apărut şi în revista Şapte Seri. Toată naraţiunea este străbătută de un umor tonic, reconfortant, lejer, are un ton relaxat care dă senzaţia cititorului de complicitate, de empatie cu situaţiile şi personajele cărţii. Inteligenţa şi ironia fină sunt uneltele cu care autorul un bun observator al metehnelor sociale dar şi individuale, un critic desăvîrşit al naturii umane, ne poartă pe aripile imaginaţiei. Prima nuvelă Antrax este o relatare plină de umor a unei istorii buclucaşe, a unei scrisori cu antrax, care pune pe jar toată „crema” instituţiilor, a „organelor” statului, cu acest prilej sunt ironizate autorităţile veşnic incompetente şi nepregătite pentru intervenţia în orice tip de situaţii, de la cele banale pînă la cele complexe, de tipul
    atacurilor teroriste. Cea de-a doua povestire Frumoasele străine, titlul ne poate duce într-o gravă eroare dacă ne imaginăm că ar fi vorba de femei voluptoase, de aventuri pasionale, prezintă turneul organizat în Franţa a unui onorabil grup de 12 iluştri scriitori români, printre care şi autorul. Aceştia au fost selectaţi printr-un program cultural special care avea ca şi obiectiv „cucerirea” publicul francez, familiarizarea acestuia cu minunatele comori literare ale poporului român, astfel autorul ne prezintă cu umor şi ironie, pe alocuri cu autoironie, peripeţiile scriitorilor noştri pe meleaguri străine. Ni se aduc la cunoştinţă tabierurile, bizareriile, controversele, disputele care se nasc între scriitori, dar şi felul exotic în care sunt ei percepuţi de publicul din occident. Descrierea este vie, organică, de o sinceritate debordantă, plină de satiră. Cea de-a treia nuvelă stârneşte hohote de rîs, este de
    un umor care frizează grotescul şi absurdul, un scenariu desprins parcă dintr-un film de groază, este o călătorie penibilă în timp a autorului care este invitat la Bacău, în inima Moldovei, pentru o serată literară, o chermeză cu tot tacîmul şi protocolul excesiv de provincial şi ridicol al unui astfel de eveniment. Mă opresc aici, nu vreau să divulg mai multe detalii, îi las pe cititori să descopere singuri o carte încîntătoare care merită citită, aşadar lectură plăcută!
    Mircea Cartarescu - Frumoasele staine

    Recenzie scrisă de mihaela

    " Frumoasele straine" este cea mai recenta carte al autorului Mircea Cartarescu! Publicata de editura Humanitas. Cartea cuprinde 3 parti: Antrax, Frumoasele straine, Bacoviana!
    Antrax- cea mai comica poveste ,se desfasoara in fata unui grup...greu de imaginat pentru un om ce suspecteaza un plic primit de peste hotare ca fiind infectat cu antrax. Frica si teama nefondata sunt aici la loc de cinste fiind secondate chiar si de catre organele de politie, marcat de spargerea unui balon cu apa. Hohotele de ras sunt la tot pasul pentru ca daca ne vdem inconjurati de oameni incapabili, macar sa facem has de necaz si sa speram ca problemele se vor rezolva in vre-un fel.
    Frumoasele straine- Nicidecum nu reprezinta povestea unor femei frumoase straine...ci prezinta pe indelete un turneu al poetilor romani pe meleagurile Hexaginului! De la Paris, povestea prezinta calatoriile in Franta a unui grup de 12 poeti ramani (printre ei si autorul cartii Mircea Cartarescu) selectati printr-un program special medit sa deschida publicul francez, catre comorile ascunse poeziei romanesti.
    Colectia se inchee cu o poveste ce reprezinta trecutul autorului, pe cand el avea 28 de ani, si se bucura de debutul sau in Literatura,fiind invitat la Bacau pentru o lectura publica. Principala caracteristica a acestei carti o reprezinta umorul, Limbajul cartii este tanar, jucaus si inspirat cu mici gesturi de tuse si satira.
    Scrieți o recenzie
    Nota
    Cod Produs: HU001032/1
    Noutate: 27 apr. 2010
    Editura: Humanitas
    Data aparitiei: 2012
    Colectie: În afara colecţiilor
    Număr de pagini: 288
    Ediția cărții: I
    Formatul cărţii: 13 x 20 cm
    ISBN: 978-973-50-2692-9
    Citeste in continuare...Citește mai puțin ...
    LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei