Nu aveți nici un articol în lista d-voastră de dorințe.

    Detaliile recenziei

    Inca de pe atunci vulpea era vanatorul

    Inca de pe atunci vulpea era vanatorul

    Recenzie a produsului (trimisă în 14 septembrie 2011):
    Am primit Muller-ul de un Crăciun bântuit de discuţii aprinse. Se învârteau, inevitabil, între comunism – denunţare, condamnare, adevăr – şi Nobel – românesc, german, meritat sau nu. Controversa cuprinsese mai multe paliere, de la cel academic-teoretic, cu nelipsitele acolade identitare, până la cel al discuţiilor convivilor, mai mult sau mai puţin informaţi ori cititori de Herta Muller, dar vehemenţi şi pasionali în propriile convingeri despre ideologie şi literatură. Am păstrat o distanţă apatică faţă de o atare fervoare şi am crezut că o fac în virtutea unei frigidităţi sanitare: a mă feri de un discurs ce deseori părea derivativ şi nesubstanţial. Cu alte cuvinte, m-am retras într-un turn de fildeş şi-am aşteptat cenuşa dezbaterilor pentru a o putea scruta cu atenţia şi curiozitatea înţeleptului. În consecinţă, am început să citesc primul meu Muller de-abia de curând.

    Eram dinainte conştient că am în faţă un roman despre universul concentraţionar la modul larg şi general – întreaga Românie sub comunism. După primele câteva pagini, am început să realizez că ceea ce mă ţinuse la distantă de Herta Muller nu era ceea ce-mi furnizasem eu singur ca motiv cu nonşalant egotism, ci o dublă dificultate. O dificultate în privinţa raportului meu cu instituţia Nobelului şi o alta în privinţa raportului meu cu perioada comunistă. Dacă prima viza o anumită reticenţă, răspândită în timp şi cu ecou inclusiv de voci literare absolut prodigioase, faţă de criteriile comisiilor de jurizare, cea de-a doua se referea la o, se pare, înnăscută incapacitate a mea de a judeca orice are legătură cu România lui Ceauşescu. În primul caz, mi-era teamă că voi încerca cu tot dinadinsul tipic meschinului să o demolez pe Herta Muller de pe soclul pe care fusese urcată, doar din plăcerea de a-mi confirma politizarea excesiva a Nobelului; în cel de-al doilea, mi-era teamă că orice voi întelege din roman, orice temere şi teroare mi se va confirma – pentru că ştiam din discursul ei public că Muller le confirmă– va fi din nou respinsă şi categorisită ca livrescă de cei ce l-au trăit pe Ceauşescu pe propria piele. Pe de o parte, teama de un simţ critic vorace si bolnăvicios, pe de altă parte incapacitatea ştanţată din exterior.

    Conştientizarea acestor bariere s-a produs treptat, în ordine cronologică. În primul rând, mi-am dat seama după doar câteva capitole – scurte ca întindere, dar excelent rotunjite – că romanul e bun şi Muller o scriitoare excelenta, ceea ce a dat o palmă teoriilor subterane ale cabalelor politico-scriitoriceşti. Orice rezervă nutrisem faţă de scriitoarea Muller, era complet neîntemeiată. Aveam în faţă un veritabil creator şi nu doar un artist aleatoriu ales de sfere mai înalte pentru a da formă şi culoare unei atitudini politice. Nici măcar proverbialul resort al morţii caprei vecinului nu putea funcţiona în faţa unui stil suplu şi alert, liric şi inventiv, deloc sec, condescendent ori degrabă plângător sieşi. În plus, nimerisem în mijlocul a ceea ce am înţeles încă de pe copertă a fi cea mai românească operă a scriitoarei. Un trecut privit si asumat direct în interiorul scriiturii, fără filtrele adiţionale ale unei alterităţi, de exemplu etnice. Adina şi Clara, Paul şi Abi, cu toţii sunt generic români, iar ceea ce îi macină nu sunt diferende etnice, religioase ori culturale. Nu există asemenea valenţe decât meteoric în “Încă de pe atunci vulpea era vânătorul”, iar introducerea lor e mai degrabă menită să asigure textului o variaţie veridică – pe langă români, mai sufereau şi şvabi, unguri, rromi sau alte minoritaţi – decât să capteze exclusiv atenţia cititorului. Nu, miza cărţii este cu totul alta.

    Iar astfel, ajung la dificultatea de ordin doi, cu adevarat cea dilematică, de parcă aş fi fost pregătit să mă confrunt cu ea de o piedică mai superficială întâi, uşor casabila odată ce ai pătruns înspre miezul Muller-ului. Mă confrunt de mult cu ea, încă de când am început să emit păreri cât de cât articulate istoric sau sociologic despre comunism, dar e pentru prima dată când mi-o propun în deplinătatea ei. Generaţia tânară (cu o vârstă de până în 30-32 de ani) este redusă la tăcere sistematic de către cele senioare în privinţa comunismului, din România şi de aiurea, de zi cu zi sau ideologic. Cel mai frecvent argument e lipsa experienţei directe, absenţa unei impregnări la faţa locului cu miasmele, dar şi subtilele, mi se spune, parfumuri ale perioadei ceauşiste. Nicio teorie, niciun studiu sau încercare de sistematizare nu poate cuprinde pe de-a întregul cei circa patruzeci de ani de comunism, de acord. Însă, obiecţia “nu ai trăit vremurile acelea” devine comprehensivă şi neîndurătoare nu dintr-o neîncredere într-o teorie exhaustivă. Ea postulează existenţa a ceva în aceşti patruzeci de ani care nu va putea fi niciodată conţinut de vreo teorie, ceva inaccesibil oricui născut la întretăierea epocilor ori după aceea, un sâmbure, care nici măcar de adevăr nu e neapărat, care permite o cunoaştere ocultă şi profundă celor ce au avut “norocul” să-l înghită la vremea respectivă.

    E drept, cei ce de obicei fac uz de celebra formulă ca de un argument suprem fac parte din clase cu aspiraţii joase, pregătire elementară şi un orizont de înţelegere redus al fenomenelor politice sau sociale de anvergură. Pot fi oricând contracaraţi acid şi superior fiindcă sensibilitaţile intelectuale le pot fi lezate facil, iar această satisfacţie, chit că rămane doar interioară, netradusă in fapte, e uneori suficientă pentru a elibera sinele de disconfort. Însă formula e neaşteptat de des uzitata de medici, profesori, artişti, ingineri de varii specializări, persoane ce fac parte din categoria, largă, dar totuşi identificabilă, a intelectualilor, cu pregătire superioară “de modă veche”, adică prezumabil mai temeinică, cu aşteptări şi nevoi corespunzator mai crescute. Semidoctismul nu apasă asupra lor. Şi totuşi, acelaşi zâmbet mascat, parţial sarcastic, parţial amar, iar comunismul rămane în seama confreriei vârstnice.

    Aţi intuit probabil până acum că sâmburele inaccesibil despre care vorbeam nu este o mică celulă de suferinţă şi umilinţă, intraductibilă pentru cei ce n-au venit în contact cu o molimă suprarealistă. Există poate şi asemenea reziduuri asociate neîncrederii cu care tinerii sunt trataţi atunci când ea e exprimată de către cineva care a fost realmente torturat, urmărit, tracasat, marcat cu un fier roşu. Altfel, însă, ea fondează exact opusul: îndulceşte experienţa comunistă, umanizează perioada, o priveşte cu candoarea şi melancolia unui fost deţinut ce-şi păstrează cătuşele ca suvenir sau îngrijeşte de, poate, un mic dar din partea temnicierului. Există un acord superficial între cele două generaţii că anii respectivi n-au fost ideali, dar atât. Orice vehemenţă sau luare de poziţie radicală din partea tânărului e primită cu reticenţă, care variază după spiritul interlocutorului, între răceala manifestă sau calda îngaduinţă în faţa unei asemenea naivităţi. Nici studiile specializate, pe care nu le posed în nume personal decât într-o infimă măsură, nici un interes solid documentat istoric nu reprezintă mare lucru în ochii talmudici ai celor ce susţin cu convingere că a existat, totuşi, ceva. Poate nu chiar frumos, nici pe departe divin, dar, totuşi, ceva…

    Cum se împacă, deci, Muller-ul cu cineva neajutorat în faţa acestei respingeri exclusiviste? Se impacă bine. Şi asta fiindcă stilul de care aminteam mai devreme vine să contracareze mare parte din amăreala textului. În general, proza despre totalitarism e dură şi lipsită de poezie, stilul adaptându-se scopului – o nesfarşită solitudine şi mizerie se degajă dintr-o manieră frustă şi simplă a scriitorului. Îmi revine, într-adevăr, în memorie mult mai bogata şi generoasa proză a lui I.D.Sârbu în ‘Lupul şi Catedrala’, ocupându-se tot de comunismul românesc, deloc lipsită de categoria metaforei şi de volutele baroce ale exprimării. Dar Muller are poezia unui poet, ceea ce înţeleg că şi e din când în când, şi nu a unui romancier. Acela construieşte arhitecturi complexe pe care lasă ca într-o friză să curgă poezia, pe când ea se opreşte la capătul unui vers, pune punct şi trece la următoarea propoziţie ca şi când ar lua rândul de la capăt. Înşeală, dându-ţi impresia că gândul i s-a frânt sau consumat în scurte demonstraţii de liricitate care-şi sunt suficiente lor înselor. Îţi lasă impresia că nu lucrează cu planul şi implicaţiile unei proze de anvergură, ci că buchiseşte rime şi ritm la scara unui poem de dimensiuni reduse. Înşeală, şi o face cu har.

    Prima reacţie e una de intensă plăcere literară. Parcurgi textul, care rămâne ca substanţă şi conţinut sterp, dur şi mizer, delectându-te. Consumi, altfel spus, fondul de dragul formei. Iar această textură poetică a prozei mulleriene nu idealizează în vreun fel cadrul naraţiunii sau întamplările care încep să lege un fir cauzal şi temporal de la jumătatea carţii încolo; e pur şi simplu o matriţă narativă personală care ia în posesie tristul şi grotescul, livrându-le septic, dar nealterându-le natura, neraportându-se la ele ca la o reverie vag romantică. Diferă salonul în care ele sunt expuse şi nu exponatele ca atare. Spre final, când evenimentele se precipită, iar naraţiunea propriu-zisă uzurpă pe deplin scriitura de atmosferă, tonul devine mai apropiat de registrul obişnuit al prozei despre tiranie, încercând să surprindă factual şi fidel desfaşurarea ultimelor momente ale ceauşismului din perspectiva personajelor.

    E drept, proza lui Muller nu atinge niciodată vigoarea stilului faulknerian care reuşeşte să te facă împotriva evidenţei istorice să pactizezi cu Sudul înfrânt de propriul său marasm moral. Aici nu devii un partener, aliat şi coleg suferind cu România comunistă aşa cum rişti să te scufunzi în mlaştina arhetipală a textelor americanului. Dar asta se întamplă datorită unei alegeri conştiente; Muller nu are pic de simpatie pentru spaţiul pe care-l evocă. Iar organizarea stilului se face dupa coordonatele unei alternări a breşelor, care-ţi oferă ocazia să respiri, să te desprinzi de mocirlă, pentru că fiecare vers e însoţit de o infinitezimală şi inconştientă cezură. Respiri atunci când reciţi o poezie, respiri şi între propoziţiile Hertei Muller.

    Dacă stilul conferă o anumită dezinvoltură celui aflat în impas atunci când încearcă să interiorizeze realitatatea antecedentă, cum poate Muller să-l ajute în drumul către sâmburele de care vorbeam? Fiindcă, deşi o faci în ritm mai susţinut şi receptiv la estetica textului, ceea ce citeşti nu face decât să reia locurile comune: locul de muncă sordid, cu aferentele-i relaţii sociale brutale şi dezumanizate, lipsa de orizont spiritual şi intelectual, obsedantele portrete ale dictatorului, ocazionalele concerte ce răspândesc şopârlele, mica suspiciune între prieteni sau colegi, pâinea vândută cu raţia, beţia cu alcool de proastă calitate. Noutatea, cel puţin pentru mine, a fost impotenţa. Să mă explic.

    Expectanţa iniţială a cititorului ne-mullerisit este de a retrăi prin intermediul scriiturii momentele tensionate şi terorizante ale relaţiei cu Securitatea. Ştii din biografia lui Muller că ea insaşi s-a confruntat cu ele; iar recomandările de pe copertă plusează dezvăluindu-ţi că înăuntru e revelată spaima ce fusese la un moment dat instaurată de Securitate. Ori, pe măsură ce parcurgi paginile, fără să ramâi indiferent la zbaterea interioară a personajelor, îti dai seama de impotenţa generală a supravegherii, a portarului de la fabrică, a directorului, a agentului Securităţii, a colegilor lui, a Securităţii, a climatului, a stăpânirii şi, finalmente, a dictatorului, prin reducerea la câteva detalii fizionomice de un artificial evident – onduleul, negrul ochilor. E o senzaţie care ţi se strecoară pe sub piele. Coerciţia sistemului nu e impusă cu forta unei avalanşe de magnitudine inestimabilă. Ea se târeşte pe mai departe din cauza impotenţei generalizate. Pentru că totul este lovit de această impotenţă, iar imaginea lucrătoarelor de la fabrică, toate însămânţate de Grigore, e simptomatică pentru intreg: Grigore singur nu e lovit de impotenţă, slujbaşul mărginit, ale cărui nevoi primare, animalice sunt mai mult decât satisfăcute de regim.

    Un concert e întrerupt la jumătate, iar muzicienilor bănuiţi de versuri necorespunzătoare li se transmite să se prezinte la secţie a doua zi pentru lămuriri, apoi sunt lăsaţi în plata Domnului în sala ce găzduise evenimentul. Interogatoriul nu e plăcut: se vehiculează acuze, se vorbeşte răstit, se ia în zeflemea, se ameninţă deschis, se dau chiar şi pumni. Dar, la sfarşit, se pleacă acasa. Scena, o copie la scară mică a interogatoriului din ‘1984’, contrastează cu celebru-i precedent: securistul Pavel e excedat, sastisit, cu gândul în altă parte, violent fară eficacitate. Toate metodele de intimidare ale Adinei de către Securitate sunt nici mai mult nici mai puţin decât nişte găinării: urină, coji de seminţe şi mucuri de ţigară în vasul de toaletă, tăierea sistematică a picioarelor unei vechi blăni de vulpe sau avansurile pornografice ale unui vagabond. Gesturile unui troglodit oarecare, fără rafinament sau subtilitate. Totul e impregnat de un provincialism feroce, de mize mici şi meschine, iar cititorul, alături de Adina, se înfioară mai degrabă de scarbă în faţa unor atari procedee, decât să cadă pradă unei panici apocaliptice. Spre final, cu ocazia unui meci de fotbal, securiştii bat din întreaga cohortă a celor ce urlau cântece interzise un bătrân, lipsit de orice apărare sau relevanţă la nivelul comunitaţii. Până şi ultimul gest al securistului Pavel, singurul de o violenţă extremă şi ireparabilă, e izvorât dintr-o supremă impotenţă, a unui întreg aparat represiv devenit peste noapte redundant. Arma prostului, cum s-ar spune popular.

    Iadul comunist e mai curând un spleen existenţial perpetuu pigmentat de scurte şi intense spaime, decat invers. Sigur, nu poţi să nu rezonezi la scabrosul situaţiilor, inimaginabile azi, mai ales pentru tineri. Dar, sentimentul pe care romanul ţi-l lasă la final e acela al unei imense impotenţe, o terifiantă inactivitate şi inabilitate de ambele baricade, sub imperiul unor ameninţări tot timpul difuze, neexprimate şi, la o adică, strict în universul ficţional, posibil inexistente. Teama acută nu face parte din repertoriul trăirilor decât rareori, şi atunci se dovedeşte a fi mai degrabă nejustificată – episodul fugii de la spital din calea câtorva securişti. În schimb, lâncezeala, inapetenţa, micimea, staza sunt constante. Cum spuneam, impotenţa e cuvântul de ordine.

    Întorcându-mă la închistarea actuală de care aminteam mai sus, mă întreb dacă nu provine cumva dintr-o prelungire a unei impotenţe, resimţite ori doar bănuite pe atunci, cu atât mai puţin explicabilă sau eligibilă pentru discursul public astăzi. Căci lumea obişnuită – toate personajele romanului care intră în contact cu Securitatea sunt oameni obişnuiţi, dedaţi unor fronde particulare şi insignifiante global – nu putea să se raporteze altfel la structurile represiunii decât printr-o continuă senzaţie de impotenţă. Toţi cei care recurg la ‘strategia sâmburelui’ au fost oameni obişnuiţi, mesagerii părerilor de bun simţ şi glumelor nevinovate, nu disidenţi înverşunaţi supuşi surghiunului, torturii, detenţiei. Pentru ei, Securitatea manifesta aceeaşi crasă impotenţă, o structură enormă, leneşă şi fetidă, de o violenţă brută şi imbecilă, dar a cărei putere, influenţă şi ameninţare n-o testau niciodată. Ele proveneau mai întotdeauna din auzite, şi nu dintr-o experienţă directă. Contactele marginale pe care le avea această pătură totuşi intelectualizată cu Securitatea nu faceau decât să scoată în evidenţă imbecilismul, meschinăria şi arivismul provincial al vreunui agent sau turnător de rând. Bula de impotenţă a Securităţii îi învaluia pe ei inşişi, incapabili să-şi motiveze pe deplin obedienţa faţă de un mastodont invizibil, ale cărui orori parveneau tot timpul la mâna a doua. Securitatea ca Spânul lui Harap-Alb.

    E doar o explicaţie. Insuficientă probabil, nedezvoltată în toate nuanţele ori dusă la capăt aici, din cauza lipsei de spaţiu. Acest tabu al discuţiilor despre comunism îmi apare însă acum a fi vid de explicaţii savante sau complicate resorturi psihologice, sociale, antropologice. E pur si simplu o impotenţă atent şi sistematic disimulată, continuarea logică a impotenţei oamenilor obişnuiţi din vremea Securităţii, provocată la rândul ei de aparenta impotenţă a unui sistem represiv totuşi tentacular si atotcuprinzător, analizând retrospectiv. Iar cojile de seminţe care acoperă întreaga desfăşurare a evenimentelor din roman, obsesiv consumate de la vlădică până la opincă, invadând orice cadru natural sau context social, nu fac altceva decât să evidenţieze caracterul trivial şi mărunt al tracasărilor de serviciu. Din cojile goale, răspândite pe jos, lipseşte sâmburele.


    LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei
    LibHumanitas • libraria online unde cartile bune iti dau idei